ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 67/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 67/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă A.U. la 19 decembrie 2005 sub nr.22943, reclamanta A.T.C.O.M.

GORJ a chemat în judecată pe pârâtele P.R.D. și P.J., solicitând să se constate

nulitatea actelor de vânzare-cumpărare (proces-verbal de adjudecare prin

licitație, factură, contract de vânzare-cumpărare) încheiate între reclamantă

și pârâte referitoare la spațiul comercial situat în Târgu Jiu la parterul

blocului de locuințe 5-7 județul Gorj și restabilirea situației anterioare

transferului dreptului de proprietate.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să restituie și

suma de 11.000 Ron cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând chiria pe care

pârâtele au încasat-o de la SC E.I. SRL Târgu Jiu, pe perioada cuprinsă între

momentul încheierii actelor și până la 31 decembrie 2005, cu cheltuielile de

judecată.

La data de 10 februarie 2006, P.R.D. a depus întâmpinare și

cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii, motivat de faptul că

nu există cauze de nulitate, întrucât contractul a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor prevăzute de art. 948 și art. 969 C. civ. și având în vedere

aprobarea adunării generale a A.T.C.O.M. Gorj.

La data de 06 martie 2006, pârâta P.R.D. a renunțat la

cererea reconvențională.

Prin sentința nr. 111 din 11 aprilie 2006, Curtea de

Arbitraj de pe lângă A.U. a admis în parte acțiunea reclamantei și le-a obligat

pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 184.719.000 lei (18.471 RON)

reprezentând diferență dintre prețul spațiului comercial prevăzut în avizul

1323 din 22 iunie 2004 (444.710.000 lei fără TVA) și prețul de achiziționare

efectivă a spațiului (260.000.000 lei fără TVA) precum și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 2634,8 Ron.

Pentru a se pronunța astfel, arbitrajul a reținut că în

cadrul ședinței de judecată de la 11 aprilie 2006, reclamanta a renunțat la

capetele de cerere din acțiunea principală (constatarea nulității actelor de

vânzare-cumpărare a spațiului comercial situat în Târgu Jiu bloc 5-7 parter

județul Gorj, repunerea părților în situația anterioară transferului dreptului

de proprietate și obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 11.000 Ron cu

titlu de despăgubiri civile) și a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei

de 184.719.000 lei fără TVA, reprezentând diferență de preț, pârâtele

neopunându-se cererii reclamantei.

Prin sentința comercială nr. 76 din 24 aprilie 2008, Curtea

de Apel București, secția a V a comercială, a respins ca neîntemeiată lipsa

calității de reprezentant invocată de pârâte, a admis acțiunile în anulare

formulate de A.S.C.O.M. GORJ (fostă A.T.C.O.M. GORJ) și de P.J. și P.D.R. și a

anulat sentința arbitrală nr. 111 din 11 aprilie 2006 și a fixat termen la 12

iunie 2007 pentru judecata pe fond, cu citarea părților.

În ședința publică de la 12 iunie 2008 (primul termen de

judecată pe fond după anularea sentinței arbitrale) reclamanta și-a întregit

acțiunea în sensul că a chemat în judecată și pe pârâta B.S.G., precizând că în

cursul judecății cauzei a aflat că spațiul în litigiu s-a vândut acestei pârâte,

situație în care solicită și anularea actului subsecvent ca urmare a anulării

actului principal.

În ședința publică de la 25 septembrie 2008, A.S.C.O.M. GORJ

(fostă A.T.C.O.M.) a modificat al doilea capăt din cererea de chemare în

judecată în sensul că a solicitat să fie obligate pârâtele să-i restituie

chiria pe perioada cuprinsă între momentul înstrăinării spațiului și până la

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, sumă ce urmează a fi

actualizată la data plății.

În acest sens, reclamanta a solicitat plata sumei de 45.000

Ron, din care 12.000 Ron pentru anul 2005, 12.000 Ron pentru anul 2006, 12.000

Ron pentru anul 2007 și 9.000 Ron pentru anul 2008.

Prin sentința comercială nr. 90 din 2 iulie 2009, Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, a admis în parte cererea reclamantei A.S.C.O.M.

Gorj și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 964

din 9 decembrie 2003, încheiat între A.T.C.O.M. GORJ și P.D.R., a procesului

verbal de licitație nr. 503 din 2 august 2004 și a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la 1 septembrie 2006 între P.D.R. și B.S., privind

spațiul situat în Târgu Jiu, județul Gorj.

A repus părțile în situația anterioară încheierii acestor

contracte.

A obligat pe pârâta P.J. să plătească reclamantei suma de

10756 lei actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective, cu

titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a spațiului pentru

perioada 1 ianuarie 2005 – 23 noiembrie 2005 și cheltuieli de judecată în sumă

de 3770,38 lei.

A obligat pe pârâta P.D.R. să plătească reclamantei suma de

9234 lei, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, cu

titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a spațiului în perioada 23

noiembrie 2005 – 1 septembrie 2006 și cheltuieli de judecată în sumă de 3674,06

lei.

A obligat pe pârâta B.S.G., să plătească reclamantei

cheltuieli de judecată în sumă de 552,46 lei.

Pentru a pronunța această sentință, față de considerentele

prezentate, curtea de apel, concluzionând, a apreciat că pârâta a fost de rea

credință, vânzarea - cumpărarea lucrului altuia efectuată prin contractul de la

1 septembrie 2006, a avut loc în cunoștință de cauză, fiind o operațiune

speculativă, cu complicitatea pârâtei și prin urmare are o cauză ilicită, fiind

nulă absolut în virtutea adagiului „

fraus omnia corrumpit

”.

„Buna-credință” a părților contractante, condiție esențială

pentru validitatea contractului, este definită de Codul civil, iar „aparența de

drept" - nereglementată - urmează a fi interpretată și subordonată nu

numai bunei-credințe, ci și existenței unei erori comune și invincibile (a se

vedea Hotărârea CEDO în cauza Păduraru c. României).

Cât privește cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor

P.J. și P.D.R. la plata despăgubirilor civile reprezentate de lipsa de

folosință a spațiului și cuantificată la nivelul chiriei pe care ar fi

încasat-o de la SC E.M.G. SRL astfel cum a fost precizată, curtea a reținut că

este întemeiată, în limitele și pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii, în caz contrar încălcându-se

principiul disponibilității.

În cauza de față, s-a solicitat obligarea la despăgubiri a

pârâtelor P.J. și P.D.R., nu și a pârâtei B.S.G.. S-a reține și că reclamanta a

solicitat despăgubiri numai începând cu anul 2005.

În aceste condiții deși P.D.R. a încheiat contractul cu SC E.M.G.I.

SRL la 22 decembrie 2004 cu începere de la 1 ianuarie 2005, curtea de apel a

apreciat că până la data notificării de către reclamantă, 23 noiembrie 2005,

aceasta este considerată de bună credință (simplul grad de rudenie cu P.J.

neputând răsturna buna credință) astfel că în temeiul art. 485 C. civ., aceasta

a fost obligată la despăgubiri de 9234 lei reprezentând lipsa de folosință a

spațiului numai pentru perioada 23 noiembrie 2005 - 1 septembrie 2006, dată

când a vândut imobilul pârâtei B.S.G.

Pentru perioada 1 ianuarie 2005 și până la 23 noiembrie 2005

despăgubiri pentru lipsă de folosință a spațiului în cuantum de 10756 lei

datorează pârâta P.J., ca urmare a constatării nulității absolute a actelor

juridice încheiate de aceasta în dauna proprietarului A.T.C.O.M.

Sumele datorate de cele două pârâte cu titlu de despăgubiri

vor fi actualizate cu indicele de inflație până la plata efectivă.

Curtea de apel a reținut că pârâta B.S.G. nu poate fi

obligată la plata despăgubirilor începând cu 1 septembrie 2006, având în vedere

că reclamanta nu a solicitat și obligarea acesteia la despăgubiri, în petitul

cererii figurând doar pârâtele P.J. și P.R.D., iar în cererea precizatoare

nefiind indicată pârâta B.S.G.

Pârâtele P.J. și P.D.R. nu pot fi obligate la despăgubiri

pentru lipsă folosință spațiu după vânzarea acestuia de la 1 septembrie 2006,

neexistând temei legal pentru a restitui fructele bunului, de vreme ce nu le-au

cules ca urmare a înstrăinării spațiului.

Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ. și în consecință, față de totalul cheltuielilor

efectuate de reclamantă, astfel cum au fost solicitate și dovedite, reținând că

s-au admis ambele acțiuni în anulare îndreptate împotriva sentinței arbitrale,

reținând și data la care a fost introdusă în cauză pârâta B.S., dar și

cuantumul despăgubirilor admise reclamantei, a obligat pârâtele la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantumul menționat în sentință.

Pârâta a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului

sentinței comerciale nr. 90 din 2 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, și, prin Încheierea din 8 octombrie 2009

pronunțată în Camera de Consiliu, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins

cererea formulată de petenta P.J. ca lipsită de interes, reținând că atâta

vreme cât P.J. nu este titulara vreunuia din actele juridice anulate, nu

justifică un interes personal și direct în cererea astfel cum a fost formulată.

Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs

pârâtele P.J., P.D.R. și B.G., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, desființarea celor două

sentințe și, după caz, modificarea lor în sensul respingerii acțiunii

introductive sau trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului lor, fără a proceda la o

sistematizare a motivelor de recurs așa cum s-ar fi impus, pârâtele arată în

esență următoarele:

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut

și anume nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea facturii, deși reclamanta a

solicitat să se constate și nulitatea acesteia; hotărârea dată este nelegală

deoarece a avut în vedere o probă lovită de nulitate și anume expertiza

efectuată în cauză, la care pârâtele B.S.G. și P.D.R. de altfel nici nu au fost

convocate. Cu privire la această probă, mai consideră că în mod nejustificat

instanța a respins cererea pârâtelor P.J. și P.D.R. pentru efectuarea unei

contraexpertize.

Greșit s-a reținut că decizia 184/1992 are caracter de lege,

ea fiind doar o recomandare și că vânzarea s-a făcut fără depunerea

documentației și fără avizarea vânzării activului, deoarece acestea erau

necesare numai în cazul organizării licitației și au fost obținute ulterior. De

asemenea, greșit s-a reținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca

având un scop imediat ilicit, sub aspectul moralității sociale, făcându-se o

gravă confuzie între scopul mediat și cel imediat.

În mod greșit a reținut instanța că Adunarea Geneală

Extraordinară (AGA) din 29 septembrie 2003 nu a aprobat vânzarea activului

întrucât în Procesul Verbal nu se prevede expres acest lucru, iar P.J. nu a

încheiat un contract de împrumut cu A.T.C.O.M. Gorj și nu a solicitat restituirea

împrumutului.

Cât privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între P.D.R.

și B.S.G., în mod greșit s-a apreciat de către instanță că aceasta din urmă a

fost de rea credință la încheierea contractului, iar cât privește principiul

invocat de instanță pentru anularea acestui contract „

quodnulum est nullum

producit effectum

” consideră că acesta nu este aplicabil în speță atât timp

cât cumpărătorul a avut convingerea la momentul încheierii actului că

vânzătorul este proprietar și, de altfel, din motivarea instanței nu rezultă

dacă acest contract a fost anulat ca urmare a principiului subsecvent sau s-a

constatat nulitatea ca urmare a relei credințe și cauzei ilicite care nu au

fost dovedite. Tot astfel, se susține că în mod greșit P.J. a fost obligată la

plata lipsei de folosință a spațiului pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 23

noiembrie 2005, deoarece aceasta nu a fost niciodată proprietară a spațiului și

nu a încasat fructele civile ale imobilului, împrejurare în care aceasta nu a

avut nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În fine, arată că sentința comercială nr. 76/2008 este

neîntemeiată și nelegală parțial, respectiv cu privire la soluția de respingere

a excepției lipsei calității de reprezentant al numitului C.L.D., întrucât

acesta nu a făcut în niciun fel dovada calității de reprezentat, încălcându-se

astfel dispoziții imperative ale legii privind reprezentarea, respectiv art. 161

coroborat cu art. 67 și art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială,

pronunțate în Camera de Consiliu la data de 8 octombrie 2009 de Curtea de Apel

București a declarat recurs P.J., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. și solicitând desființarea ei, fie prin trimiterea spre rejudecare a

cauzei, fie prin judecarea cererii de către instanța de recurs.

Recurenta susține că s-a invocat o excepție chiar de către

instanța de judecată, fără a putea lua cunoștință de aceasta și a avea

posibilitatea să-și formuleze apărările, excepția fiind neîntemeiată întrucât

fiind parte în dosar ea și-a justificat interesul prin această calitate, fiind

în interesul său și al tuturor părților din dosar să știe cu exactitate care

sunt prestațiile care trebuie executate pentru repunerea în situația

anterioară.

La data de 28 aprilie 2010, recurenta-pârâtă B.(actual T.)S.G.

a formulat un motiv de ordine publică, în sensul dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., susținând că întreaga cauză trebuia soluționată în fond de

Tribunalul București, prin prisma dispozițiilor art. 365 C. proc. civ.

coroborate cu dispozițiile art. 342 C. proc. civ. deoarece petitele sunt

evaluabile în bani, iar cu privire la competența de soluționare a petitului

având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1

septembrie 2006, competența aparține instanței civile și nu comerciale, deoarece

acest contract a fost încheiat de două persoane fizice care nu au calitatea de

comerciant și nici nu există vreun alt argument de natură a atrage competența instanței

comerciale.

Recursul declarat de pârâtele P.J., P.D.R. și B.S.G. nu este

fondat.

Astfel, critica recurentelor-pârâte conform căreia instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut, respectiv că s-ar fi

pronunțat minus petita, nu este întemeiată, întrucât din examinarea actelor

dosarului, contrar susținerilor recurentelor, rezultă că au fost soluționate

toate capetele de cerere.

Critica ce vizează faptul că instanța de apel ar fi avut în

vedere o probă lovită de nulitate, respectiv expertiza efectuată în cauză este

și ea neîntemeiată, întrucât se constată că în motivarea hotărârii nu s-a făcut

nicio referire la proba menționată, iar pe de altă parte, necitarea părților la

efectuarea expertizei, așa cum susțin recurentele trebuia invocată în

condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. și nu direct în calea de atac.

Referirea la decizia nr. 184/1992 în sensul că greșit s-a

reținut că are caracter de lege, aceasta având doar caracter de recomandare nu

este întemeiată, atât timp cât instanța de apel a precizat corect că U. are

puterea conferită de lege de a edicta norme obligatorii raportate la

domenialitate, respectiv Decizii care țin de esența dreptului cooperatist și

Statul proprietății private cooperatiste și a apreciat judicios că încheierea

contractului nr.964 din 9 decembrie 2003 de către A.T.C.O.M. Gorj în calitate

de vânzătoare, reprezentată de P.J. – președinte și P.D.R. în calitate de

cumpărătoare s-a efectuat cu încălcarea normativului emis de U., respectiv a

Deciziei nr. 184/1992, date în baza Decretului-lege nr. 66/1990, vânzarea

efectuându-se direct, fără respectarea condițiilor statutare prevăzute sub

sancțiunea nulității, ceea ce a atras în consecință nulitatea absolută a contractului

astfel încheiat.

Corect s-a reținut de către instanța de apel în hotărârea

pronunțată și că obiectivul urmărit, scopul mediat a fost ilicit din moment ce

motivul determinant al actului juridic s-a bazat pe gradul de rudenie.

Tot corect s-a reținut și că prin AGEA din 29 septembrie

2003 nu a avut loc o aprobare a vânzării, cu atât mai puțin aprobarea unei

vânzări fără licitație către un terț față de unitate, P.R.D.

De asemenea, instanța a apreciat corect că pârâta P.D.R. a

fost de rea credință la vânzarea-cumpărarea lucrului altuia efectuată prin

contractul din 1 septembrie 2006, contract cu o cauză ilicită și nulă absolut

în virtutea adagiului „

fraus omnia corrumpit

”; în cauză sunt aplicabile

și principiile „

quod nullum est, nullum producit effectum

” și „

resoluto

jure dantis, resolvitur jus accipientis

”, având în vedere că terțul

dobânditor cu minime diligențe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de

proprietate al vânzătoarei P.D.R.

Totodată, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanța

de apel a stabilit corect că pârâta P.J. datorează despăgubiri pentru lipsa de

folosință a spațiului în cuantum de 10756 lei ca urmare a constatării nulității

absolute a actelor juridice încheiate de aceasta în dauna proprietarului A.T.C.O.M.

În fine, nu se confirmă că în cauză ar fi fost încălcate

dispozițiile legale privind reprezentarea și dovada calității de reprezentant,

respectiv art. 67, art. 68 alin. (1) și art. 161 C. proc. civ., în sensul

menționat de recurentele-pârâte.

Cât privește excepția de ordine publică formulată de

recurenta-pârâtă B.S. la data de 28 aprilie 2010 se constată că nu este

întemeiată.

Astfel, în ce privește susținerea recurentei-pârâte potrivit

căreia întreaga cauză trebuia soluționată în fond de Tribunalul București se

constată că instanțele competente să soluționeze cauza în fond și acțiunea în

anulare au fost stabilite prin regulator de competență de către Înalta Curte de

Casație și Justiție la data de 27 septembrie 2007, Înalta Curte pronunțându-se

asupra conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul București și

Curtea de Apel București, în favoarea Curții de Apel București, secția comercială.

Cu privire la susținerea conform căreia competența de

soluționare a petitului având ca obiect constarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 1 septembrie 2006 aparținea instanței civile se constată că

nu este întemeiată atât timp cât reclamanta a cerut printr-un capăt accesoriu

și anularea actului subsecvent ca efect al anulării actului inițial, rezolvarea

dată acestuia depinzând de soluția dată cererii principale, în conformitate cu

principiul

„accesorium sequitur principale

”.

Recursul declarat de pârâta P.J. împotriva Încheierii de

îndreptare eroare materială, pronunțată de Curtea de Apel București, în Camera

de Consiliu nu este fondat.

În primul rând, este de precizat că niciuna dintre

situațiile învederate de recurentă nu se încadrează în textul art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ., care a fost de altfel generic invocat.

În al doilea rând, excepția lipsei de interes a petentei a

fost pusă în discuția părților, asigurându-se caracterul contradictoriu al

judecății, iar dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat de vreme ce

procedura de citare a fost legal îndeplinită, dar aceasta nu s-a prezentat în

instanță pentru a-și susține cererea nici personal, nici prin reprezentant și

nici nu a solicitat amânarea judecării cauzei la un alt termen la care se putea

prezenta.

În fine, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea

petentei P.J., urmare a admiterii excepției lipsei de interes, întrucât

repunerea în termen a avut în vedere efectele nulității actelor juridice și cum

pe petenta P.J. o privește doar aspectul despăgubirilor pentru lipsa de

folosință a spațiului, despăgubiri care nu sunt parte componentă a repunerii în

situația anterioară, judicios s-a apreciat că petenta nu justifică un interes

personal și direct în cererea formulată.

În consecință, față de cele mai sus arătate, se va respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtele P.J., B.S.G. și P.R.D. împotriva

sentinței Curții de Apel București.

Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.J.

împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a aceleiași instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. vor

fi obligate recurentele-pârâte P.J., B.S.G. și P.R.D. la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 1030 lei, către intimata-reclamantă A.S.C.O.M. Gorj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele P.J., B.S.G.

și P.R.D.

împotriva

sentinței comerciale nr.90 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta P.J. împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială.

Obligă recurentele pârâte P.J., B.S.G.

și P.R.D. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1030 lei către intimata

reclamantă A.S.C.O.M. GORJ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2011.