ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 67/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj de pe lângă A.U. la 19 decembrie 2005 sub nr.22943, reclamanta A.T.C.O.M. GORJ a chemat în judecată pe pârâtele P.R.D. și P.J., solicitând să se constate nulitatea actelor de vânzare-cumpărare (proces-verbal de adjudecare prin licitație, factură, contract de vânzare-cumpărare) încheiate între reclamantă și pârâte referitoare la spațiul comercial situat în Târgu Jiu la parterul blocului de locuințe 5-7 județul Gorj și restabilirea situației anterioare transferului dreptului de proprietate. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să restituie și suma de 11.000 Ron cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând chiria pe care pârâtele au încasat-o de la SC E.I.

SRL Târgu Jiu, pe perioada cuprinsă între momentul încheierii actelor și până la 31 decembrie 2005, cu cheltuielile de judecată. La data de 10 februarie 2006, P.R.D. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii, motivat de faptul că nu există cauze de nulitate, întrucât contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 948 și art. 969 C. civ. și având în vedere aprobarea adunării generale a A.T.C.O.M. Gorj. La data de 06 martie 2006, pârâta P.R.D. a renunțat la cererea reconvențională. Prin sentința nr. 111 din 11 aprilie 2006, Curtea de Arbitraj de pe lângă A.U.

a admis în parte acțiunea reclamantei și le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 184.719.000 lei (18.471 RON) reprezentând diferență dintre prețul spațiului comercial prevăzut în avizul 1323 din 22 iunie 2004 (444.710.000 lei fără TVA) și prețul de achiziționare efectivă a spațiului (260.000.000 lei fără TVA) precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2634,8 Ron.

Pentru a se pronunța astfel, arbitrajul a reținut că în cadrul ședinței de judecată de la 11 aprilie 2006, reclamanta a renunțat la capetele de cerere din acțiunea principală (constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare a spațiului comercial situat în Târgu Jiu bloc 5-7 parter județul Gorj, repunerea părților în situația anterioară transferului dreptului de proprietate și obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 11.000 Ron cu titlu de despăgubiri civile) și a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 184.719.000 lei fără TVA, reprezentând diferență de preț, pârâtele neopunându-se cererii reclamantei. Prin sentința comercială nr. 76 din 24 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a respins ca neîntemeiată lipsa calității de reprezentant invocată de pârâte, a admis acțiunile în anulare formulate de A.S.C.O.M.

GORJ (fostă A.T.C.O.M. GORJ) și de P.J. și P.D.R. și a anulat sentința arbitrală nr. 111 din 11 aprilie 2006 și a fixat termen la 12 iunie 2007 pentru judecata pe fond, cu citarea părților. În ședința publică de la 12 iunie 2008 (primul termen de judecată pe fond după anularea sentinței arbitrale) reclamanta și-a întregit acțiunea în sensul că a chemat în judecată și pe pârâta B.S.G., precizând că în cursul judecății cauzei a aflat că spațiul în litigiu s-a vândut acestei pârâte, situație în care solicită și anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal. În ședința publică de la 25 septembrie 2008, A.S.C.O.M. GORJ (fostă A.T.C.O.M.) a modificat al doilea capăt din cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat să fie obligate pârâtele să-i restituie chiria pe perioada cuprinsă între momentul înstrăinării spațiului și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, sumă ce urmează a fi actualizată la data plății.

În acest sens, reclamanta a solicitat plata sumei de 45.000 Ron, din care 12.000 Ron pentru anul 2005, 12.000 Ron pentru anul 2006, 12.000 Ron pentru anul 2007 și 9.000 Ron pentru anul 2008. Prin sentința comercială nr. 90 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis în parte cererea reclamantei A.S.C.O.M. Gorj și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 964 din 9 decembrie 2003, încheiat între A.T.C.O.M. GORJ și P.D.R., a procesului verbal de licitație nr. 503 din 2 august 2004 și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1 septembrie 2006 între P.D.R. și B.S., privind spațiul situat în Târgu Jiu, județul Gorj. A repus părțile în situația anterioară încheierii acestor contracte.

A obligat pe pârâta P.J. să plătească reclamantei suma de 10756 lei actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective, cu titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a spațiului pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 23 noiembrie 2005 și cheltuieli de judecată în sumă de 3770,38 lei. A obligat pe pârâta P.D.R. să plătească reclamantei suma de 9234 lei, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, cu titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a spațiului în perioada 23 noiembrie 2005 – 1 septembrie 2006 și cheltuieli de judecată în sumă de 3674,06 lei. A obligat pe pârâta B.S.G., să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 552,46 lei.

Pentru a pronunța această sentință, față de considerentele prezentate, curtea de apel, concluzionând, a apreciat că pârâta a fost de rea credință, vânzarea - cumpărarea lucrului altuia efectuată prin contractul de la 1 septembrie 2006, a avut loc în cunoștință de cauză, fiind o operațiune speculativă, cu complicitatea pârâtei și prin urmare are o cauză ilicită, fiind nulă absolut în virtutea adagiului „ fraus omnia corrumpit ”. „Buna-credință” a părților contractante, condiție esențială pentru validitatea contractului, este definită de Codul civil, iar „aparența de drept" - nereglementată - urmează a fi interpretată și subordonată nu numai bunei-credințe, ci și existenței unei erori comune și invincibile (a se vedea Hotărârea CEDO în cauza Păduraru c. României).

Cât privește cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor P.J. și P.D.R. la plata despăgubirilor civile reprezentate de lipsa de folosință a spațiului și cuantificată la nivelul chiriei pe care ar fi încasat-o de la SC E.M.G. SRL astfel cum a fost precizată, curtea a reținut că este întemeiată, în limitele și pentru următoarele considerente: Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii, în caz contrar încălcându-se principiul disponibilității. În cauza de față, s-a solicitat obligarea la despăgubiri a pârâtelor P.J. și P.D.R., nu și a pârâtei B.S.G.. S-a reține și că reclamanta a solicitat despăgubiri numai începând cu anul 2005. În aceste condiții deși P.D.R.

a încheiat contractul cu SC E.M.G.I. SRL la 22 decembrie 2004 cu începere de la 1 ianuarie 2005, curtea de apel a apreciat că până la data notificării de către reclamantă, 23 noiembrie 2005, aceasta este considerată de bună credință (simplul grad de rudenie cu P.J. neputând răsturna buna credință) astfel că în temeiul art. 485 C. civ., aceasta a fost obligată la despăgubiri de 9234 lei reprezentând lipsa de folosință a spațiului numai pentru perioada 23 noiembrie 2005 - 1 septembrie 2006, dată când a vândut imobilul pârâtei B.S.G. Pentru perioada 1 ianuarie 2005 și până la 23 noiembrie 2005 despăgubiri pentru lipsă de folosință a spațiului în cuantum de 10756 lei datorează pârâta P.J., ca urmare a constatării nulității absolute a actelor juridice încheiate de aceasta în dauna proprietarului A.T.C.O.M.

Sumele datorate de cele două pârâte cu titlu de despăgubiri vor fi actualizate cu indicele de inflație până la plata efectivă. Curtea de apel a reținut că pârâta B.S.G. nu poate fi obligată la plata despăgubirilor începând cu 1 septembrie 2006, având în vedere că reclamanta nu a solicitat și obligarea acesteia la despăgubiri, în petitul cererii figurând doar pârâtele P.J. și P.R.D., iar în cererea precizatoare nefiind indicată pârâta B.S.G. Pârâtele P.J. și P.D.R. nu pot fi obligate la despăgubiri pentru lipsă folosință spațiu după vânzarea acestuia de la 1 septembrie 2006, neexistând temei legal pentru a restitui fructele bunului, de vreme ce nu le-au cules ca urmare a înstrăinării spațiului.

Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și în consecință, față de totalul cheltuielilor efectuate de reclamantă, astfel cum au fost solicitate și dovedite, reținând că s-au admis ambele acțiuni în anulare îndreptate împotriva sentinței arbitrale, reținând și data la care a fost introdusă în cauză pârâta B.S., dar și cuantumul despăgubirilor admise reclamantei, a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul menționat în sentință. Pârâta a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței comerciale nr. 90 din 2 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și, prin Încheierea din 8 octombrie 2009 pronunțată în Camera de Consiliu, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins cererea formulată de petenta P.J.

ca lipsită de interes, reținând că atâta vreme cât P.J. nu este titulara vreunuia din actele juridice anulate, nu justifică un interes personal și direct în cererea astfel cum a fost formulată. Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs pârâtele P.J., P.D.R. și B.G., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, desființarea celor două sentințe și, după caz, modificarea lor în sensul respingerii acțiunii introductive sau trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului lor, fără a proceda la o sistematizare a motivelor de recurs așa cum s-ar fi impus, pârâtele arată în esență următoarele: Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut și anume nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea facturii, deși reclamanta a solicitat să se constate și nulitatea acesteia; hotărârea dată este nelegală deoarece a avut în vedere o probă lovită de nulitate și anume expertiza efectuată în cauză, la care pârâtele B.S.G. și P.D.R. de altfel nici nu au fost convocate. Cu privire la această probă, mai consideră că în mod nejustificat instanța a respins cererea pârâtelor P.J. și P.D.R. pentru efectuarea unei contraexpertize. Greșit s-a reținut că decizia 184/1992 are caracter de lege, ea fiind doar o recomandare și că vânzarea s-a făcut fără depunerea documentației și fără avizarea vânzării activului, deoarece acestea erau necesare numai în cazul organizării licitației și au fost obținute ulterior.

De asemenea, greșit s-a reținut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca având un scop imediat ilicit, sub aspectul moralității sociale, făcându-se o gravă confuzie între scopul mediat și cel imediat. În mod greșit a reținut instanța că Adunarea Geneală Extraordinară (AGA) din 29 septembrie 2003 nu a aprobat vânzarea activului întrucât în Procesul Verbal nu se prevede expres acest lucru, iar P.J. nu a încheiat un contract de împrumut cu A.T.C.O.M. Gorj și nu a solicitat restituirea împrumutului. Cât privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între P.D.R.

și B.S.G., în mod greșit s-a apreciat de către instanță că aceasta din urmă a fost de rea credință la încheierea contractului, iar cât privește principiul invocat de instanță pentru anularea acestui contract „ quodnulum est nullum producit effectum ” consideră că acesta nu este aplicabil în speță atât timp cât cumpărătorul a avut convingerea la momentul încheierii actului că vânzătorul este proprietar și, de altfel, din motivarea instanței nu rezultă dacă acest contract a fost anulat ca urmare a principiului subsecvent sau s-a constatat nulitatea ca urmare a relei credințe și cauzei ilicite care nu au fost dovedite. Tot astfel, se susține că în mod greșit P.J. a fost obligată la plata lipsei de folosință a spațiului pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 23 noiembrie 2005, deoarece aceasta nu a fost niciodată proprietară a spațiului și nu a încasat fructele civile ale imobilului, împrejurare în care aceasta nu a avut nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În fine, arată că sentința comercială nr. 76/2008 este neîntemeiată și nelegală parțial, respectiv cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant al numitului C.L.D., întrucât acesta nu a făcut în niciun fel dovada calității de reprezentat, încălcându-se astfel dispoziții imperative ale legii privind reprezentarea, respectiv art. 161 coroborat cu art. 67 și art. 68 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială, pronunțate în Camera de Consiliu la data de 8 octombrie 2009 de Curtea de Apel București a declarat recurs P.J., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și solicitând desființarea ei, fie prin trimiterea spre rejudecare a cauzei, fie prin judecarea cererii de către instanța de recurs.

Recurenta susține că s-a invocat o excepție chiar de către instanța de judecată, fără a putea lua cunoștință de aceasta și a avea posibilitatea să-și formuleze apărările, excepția fiind neîntemeiată întrucât fiind parte în dosar ea și-a justificat interesul prin această calitate, fiind în interesul său și al tuturor părților din dosar să știe cu exactitate care sunt prestațiile care trebuie executate pentru repunerea în situația anterioară. La data de 28 aprilie 2010, recurenta-pârâtă B.(actual T.)S.G. a formulat un motiv de ordine publică, în sensul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., susținând că întreaga cauză trebuia soluționată în fond de Tribunalul București, prin prisma dispozițiilor art. 365 C. proc.

civ. coroborate cu dispozițiile art. 342 C. proc. civ. deoarece petitele sunt evaluabile în bani, iar cu privire la competența de soluționare a petitului având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 2006, competența aparține instanței civile și nu comerciale, deoarece acest contract a fost încheiat de două persoane fizice care nu au calitatea de comerciant și nici nu există vreun alt argument de natură a atrage competența instanței comerciale. Recursul declarat de pârâtele P.J., P.D.R. și B.S.G. nu este fondat. Astfel, critica recurentelor-pârâte conform căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut, respectiv că s-ar fi pronunțat minus petita, nu este întemeiată, întrucât din examinarea actelor dosarului, contrar susținerilor recurentelor, rezultă că au fost soluționate toate capetele de cerere.

Critica ce vizează faptul că instanța de apel ar fi avut în vedere o probă lovită de nulitate, respectiv expertiza efectuată în cauză este și ea neîntemeiată, întrucât se constată că în motivarea hotărârii nu s-a făcut nicio referire la proba menționată, iar pe de altă parte, necitarea părților la efectuarea expertizei, așa cum susțin recurentele trebuia invocată în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. și nu direct în calea de atac. Referirea la decizia nr. 184/1992 în sensul că greșit s-a reținut că are caracter de lege, aceasta având doar caracter de recomandare nu este întemeiată, atât timp cât instanța de apel a precizat corect că U. are puterea conferită de lege de a edicta norme obligatorii raportate la domenialitate, respectiv Decizii care țin de esența dreptului cooperatist și Statul proprietății private cooperatiste și a apreciat judicios că încheierea contractului nr.964 din 9 decembrie 2003 de către A.T.C.O.M.

Gorj în calitate de vânzătoare, reprezentată de P.J. – președinte și P.D.R. în calitate de cumpărătoare s-a efectuat cu încălcarea normativului emis de U., respectiv a Deciziei nr. 184/1992, date în baza Decretului-lege nr. 66/1990, vânzarea efectuându-se direct, fără respectarea condițiilor statutare prevăzute sub sancțiunea nulității, ceea ce a atras în consecință nulitatea absolută a contractului astfel încheiat. Corect s-a reținut de către instanța de apel în hotărârea pronunțată și că obiectivul urmărit, scopul mediat a fost ilicit din moment ce motivul determinant al actului juridic s-a bazat pe gradul de rudenie. Tot corect s-a reținut și că prin AGEA din 29 septembrie 2003 nu a avut loc o aprobare a vânzării, cu atât mai puțin aprobarea unei vânzări fără licitație către un terț față de unitate, P.R.D.

De asemenea, instanța a apreciat corect că pârâta P.D.R. a fost de rea credință la vânzarea-cumpărarea lucrului altuia efectuată prin contractul din 1 septembrie 2006, contract cu o cauză ilicită și nulă absolut în virtutea adagiului „ fraus omnia corrumpit ”; în cauză sunt aplicabile și principiile „ quod nullum est, nullum producit effectum ” și „ resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis ”, având în vedere că terțul dobânditor cu minime diligențe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătoarei P.D.R. Totodată, contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanța de apel a stabilit corect că pârâta P.J. datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului în cuantum de 10756 lei ca urmare a constatării nulității absolute a actelor juridice încheiate de aceasta în dauna proprietarului A.T.C.O.M.

În fine, nu se confirmă că în cauză ar fi fost încălcate dispozițiile legale privind reprezentarea și dovada calității de reprezentant, respectiv art. 67, art. 68 alin. (1) și art. 161 C. proc. civ., în sensul menționat de recurentele-pârâte. Cât privește excepția de ordine publică formulată de recurenta-pârâtă B.S. la data de 28 aprilie 2010 se constată că nu este întemeiată. Astfel, în ce privește susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia întreaga cauză trebuia soluționată în fond de Tribunalul București se constată că instanțele competente să soluționeze cauza în fond și acțiunea în anulare au fost stabilite prin regulator de competență de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 septembrie 2007, Înalta Curte pronunțându-se asupra conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul București și Curtea de Apel București, în favoarea Curții de Apel București, secția comercială.

Cu privire la susținerea conform căreia competența de soluționare a petitului având ca obiect constarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 2006 aparținea instanței civile se constată că nu este întemeiată atât timp cât reclamanta a cerut printr-un capăt accesoriu și anularea actului subsecvent ca efect al anulării actului inițial, rezolvarea dată acestuia depinzând de soluția dată cererii principale, în conformitate cu principiul „accesorium sequitur principale ”. Recursul declarat de pârâta P.J. împotriva Încheierii de îndreptare eroare materială, pronunțată de Curtea de Apel București, în Camera de Consiliu nu este fondat. În primul rând, este de precizat că niciuna dintre situațiile învederate de recurentă nu se încadrează în textul art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., care a fost de altfel generic invocat. În al doilea rând, excepția lipsei de interes a petentei a fost pusă în discuția părților, asigurându-se caracterul contradictoriu al judecății, iar dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat de vreme ce procedura de citare a fost legal îndeplinită, dar aceasta nu s-a prezentat în instanță pentru a-și susține cererea nici personal, nici prin reprezentant și nici nu a solicitat amânarea judecării cauzei la un alt termen la care se putea prezenta. În fine, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea petentei P.J., urmare a admiterii excepției lipsei de interes, întrucât repunerea în termen a avut în vedere efectele nulității actelor juridice și cum pe petenta P.J.

o privește doar aspectul despăgubirilor pentru lipsa de folosință a spațiului, despăgubiri care nu sunt parte componentă a repunerii în situația anterioară, judicios s-a apreciat că petenta nu justifică un interes personal și direct în cererea formulată. În consecință, față de cele mai sus arătate, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele P.J., B.S.G. și P.R.D. împotriva sentinței Curții de Apel București. Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.J. împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a aceleiași instanțe. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. vor fi obligate recurentele-pârâte P.J., B.S.G. și P.R.D. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1030 lei, către intimata-reclamantă A.S.C.O.M.

Gorj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele P.J., B.S.G. și P.R.D. împotriva sentinței comerciale nr.90 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.J. împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Obligă recurentele pârâte P.J., B.S.G. și P.R.D. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1030 lei către intimata reclamantă A.S.C.O.M. GORJ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.