ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1523/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1523/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1523/2016

Asupra cauzei

de față, deliberând, constată:

Prin

sentința civilă nr. 177 din 30 decembrie 2013 pronunțată de

Tribunalul Brașov s-a admis în parte cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și,

în consecință, a fost obligată pârâta la plata sumei de

19.851,12 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării

plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de

1.976,40 m.p., situat în orașul Predeal, județul Brașov,

identificat prin numerele cadastrale 13505/7, 13505/8, 13505/9 și

13505/10, în perioada 21.10.2007-21.10.2010.

S-a admis în

parte cererea de chemare în judecată formulată de aceeași

reclamantă în cadrul dosarului civil nr. x/62/2012, cu obligarea pârâtei

la plata sumei de 13.234,08 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume

la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași

teren, în perioada 22.10.2010-21.10.2012.

S-a respins

restul pretențiilor deduse judecății de reclamantă în cele

două dosare. S-a respins cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă în contradictoriu cu Statul Român și

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actualmente Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului).

În motivarea

soluției, s-a arătat că potrivit sentinței civile nr. 211

din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Pogoanele, a fost constatat dreptul de

proprietate al reclamantei A. asupra terenului în suprafață de 1.494

m.p. situat în Predeal, înscris în C.F. nr. 14942 Brașov, sub numerele

topografice 13505/7, 13505/8 și 13505/9, drept dobândit de aceasta cu

titlu de moștenire, iar prin decizia civilă nr. 1493 din 27

septembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, a fost constatat dreptul de

proprietate al aceleiași părți asupra imobilului, cu

destinația de teren, în suprafață de 482,40 m.p., înscris în

C.F. nr. 11758 Brașov, sub nr. top. 13505/10.

În temeiul

acestor hotărâri judecătorești, reclamanta și-a intabulat

dreptul de proprietate, menționându-se că imobilele înscrise sub

numerele topografice 13505/7, 13505/8, 13505/9 și 13505/10 au

destinația de fâneață.

Instanța

de fond a reținut că, anterior datei sesizării sale cu

soluționarea cererilor de chemare în judecată ce constituie obiectul

prezentului dosar, reclamanta a învestit instanțele

judecătorești cu o cerere prin care a formulat pretenții

identice.

Astfel, prin

cererea înregistrată sub nr. 312 din 04 martie 2004, pe rolul Tribunalului

Brașov, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele SC B. SA și

SC C. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie

obligate acestea la plata lipsei de folosință asupra terenului situat

în Predeal, înscris sub numerele cadastrale 13505/7, 13505/8, 13505/9 și

13505/10, în suprafață totală de 1.976,40 m.p., începând cu data

de 04.03.2001 și până la 06.09.2002, cu motivarea că este

proprietara acestui teren pe care, fără acordul său și

fără respectarea vreunei norme de drept, s-a edificat parțial

construcția Restaurantului D. (în prezent B.) și o parcare chiar în

timpul judecării procesului de revendicare, deși, începând cu anul

1997, a notificat toate societățile și instituțiile care au

exercitat folosința asupra terenului.

S-a precizat

că nu a existat niciun înscris din care să rezulte construirea

legală și cu bună-credință a edificiilor, o

dovadă în acest sens constituind-o și faptul că acestea nu au

fost niciodată intabulate în evidențele de publicitate

imobiliară.

În drept,

reclamanta și-a fundamentat cererea pe prevederile art. 482, 494, 1073

și următoarele din Codul civil.

După

parcurgerea mai multor cicluri procesuale, respectiva cerere de chemare în

judecată a fost soluționată prin sentința civilă nr.

67 din 26 ianuarie 2007 a Tribunalului Brașov, prin care s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu pârâta SC B. SA și, în consecință, a fost

obligată pârâta să achite reclamantei suma de 31.464 euro, respectiv

echivalentul în RON al acestei sume la data plății, reprezentând

echivalentul lipsei de folosință asupra imobilului-teren situat în

Predeal, înscris în C.F. nr. 14942 Brașov, sub numerele topografice

13505/7, 13505/8 și 13505/9 și în C.F. nr. 11758 Brașov, sub

numărul topografic 13505/10, pentru perioada 04.03.2001-06.09.2002.

La adoptarea

acestei soluții, instanța a reținut în esență că,

potrivit concluziilor raportului de expertiză în specialitatea topografie,

terenurile în litigiu sunt ocupate în parte de Complexul Hotelier B., respectiv

de hotelul și de restaurantul cu terasă ce intră în compunerea

acestuia, de două alei betonate și asfaltate, de cămine și

conducte de canalizare, apă, gaz și electrice, iar părțile

libere din aceste imobile constituie zone verzi care completează aspectul

arhitectonic al acestui complex. S-a reținut că pârâta datorează

reclamantei despăgubiri numai pentru suprafața pe care o ocupă

în mod efectiv din imobil, respectiv 499,400 m.p.

Prin decizia

civilă nr. 93 din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Brașov s-au

admis apelurile exercitate de ambele părți, a fost schimbată în

parte sentința menționată, în sensul că a fost

obligată pârâta să achite reclamantei suma de 67.948,63 euro

(echivalent în RON la data plății efective), reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului cu destinația de

teren pentru perioada 04.03.2001-06.09.2002, păstrând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța

de apel a statuat că reclamanta este îndreptățită să

primească despăgubiri pentru întreaga suprafață de teren ce

constituie obiectul dreptului său de proprietate, respectiv pentru suprafața

de 1.976,40 m.p., întrucât terenul pentru care prima instanță nu a

acordat despăgubiri nu poate fi utilizat de reclamantă în alte

scopuri și pentru că spațiul verde, cu privire la care

Tribunalul Brașov a decis că reprezintă o zonă liberă,

face parte din ansamblul arhitectural al complexului hotelier.

În ceea ce

privește criteriul de evaluare a despăgubirii, instanța de apel

a reținut că acesta este cel al chiriei practicate pentru un teren

similar celui în litigiu, însă a luat în considerare la calcularea despăgubirilor

lucrarea de expertiză efectuată de expertul E., cea considerată

a corespunde exigențelor științifice, în conformitate cu care

cuantumul chiriei este de 1,91 euro/m.p./lună.

Raportat la

acest litigiu anterior, tribunalul a reținut că în cauză operează

puterea de lucru judecat cu privire la statuările pe care instanțele

judecătorești le-au făcut în ce privește suprafața de

teren pe care pârâta o ocupă din imobilul ce constituie obiectul dreptului

de proprietate al reclamantei și cu privire la criteriul de determinare a

dezdăunării, astfel încât aceste statuări se impun cu natura

juridică a unor prezumții legale absolute în conformitate cu

prevederile existente în art. 1200 pct. 4 C. civ. (1864).

Aceasta

întrucât efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, unul

negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate

repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect

pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se

poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată.

De aceea, cu

ocazia administrării probei cu expertiză în evaluarea

proprietății imobiliare, tribunalul a stabilit același criteriu

de evaluare a cuantumului prejudiciului cu cel reținut prin decizia

civilă nr. 93/2010 a Curții de Apel Brașov, anume acela al celei

mai bune utilizări.

Aplicând

acest criteriu de evaluare, expertul judiciar desemnat în cauză a stabilit

că prejudiciul pretins de către reclamantă este de

0,279/euro/lună/m.p.

Față

de materialul probator administrat în cauză, inclusiv prezumția

legală absolută a lucrului judecat, s-a constatat că imobilul cu

destinația de teren din litigiu, obiect al dreptului de proprietate al

reclamantei este ocupat în totalitate de construcțiile aflate în

patrimoniul pârâtei.

S-a

reținut incidența dispozițiilor art. 480 C. civ., referitoare la

protecția dreptului de proprietate, precum și a prevederilor art. 483

C. civ., conform cărora fructele bunului se cuvin proprietarului,

regulă de la care face excepție situația posesorului de

bună-credință, adică acela care posedă ca proprietar

în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt

cunoscute, pe care legea îl absolvă de obligația de a mai restitui

fructele percepute (art. 485 C. civ.).

Sub acest

aspect s-a menționat că, pentru a opera exonerarea de obligația

de restituire a fructelor este necesar ca buna-credință să

existe la fiecare moment al culegerii fructelor și nu doar la luarea în

posesie a bunului. Or, partea pârâtă a încetat să mai fie de

bună-credință în momentul în care a fost notificată de

către reclamantă cu privire la existența dreptului său de

proprietate asupra terenului pe care se află amplasat complexul hotelier,

solicitându-i-se să înceteze actele materiale de folosire și posesie

a acestui imobil.

Așa

fiind, instanța a apreciat că pârâta SC B. SA este obligată

să restituie reclamantei contravaloarea lipsei de folosință a

terenului ce este ocupat de construcțiile ce fac parte din patrimoniul

său, întrucât a încălcat obligația de a nu face nimic de

natură a aduce atingere celor două atribute ale dreptului de

proprietate al reclamantei.

Tribunalul a

considerat că despăgubirea care se cuvine reclamantei pentru perioada

de timp în care a fost lipsită de prerogativa dreptului său de

proprietate, se constituie din contravaloarea fructelor civile pe care imobilul

le-ar fi produs dacă s-ar fi aflat în folosința acesteia, astfel cum

a rezultat din raportul de expertiză efectuat (respectiv, pentru perioada

21.10.2007-21.10.2010, suma de 19.851,12 euro, în echivalent RON la data

efectuării plății, iar pentru perioada 21.10.2010-21.10.2012,

suma de 13.234 euro, în echivalent RON la data efectuării

plății).

Cererea de

chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată,

considerându-se că nu sunt îndeplinite cerințele art. 60 din C. proc.

civ. (1865) întrucât nu există un raport juridic între partea care a

promovat-o și cel chemat în garanție, în virtutea căruia acesta

din urmă să fie obligat la acordarea despăgubirilor.

Astfel,

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 13/1997, pe care pârâta

l-a invocat în susținerea cererilor de chemare în garanție, a fost

perfectat de Fondul Proprietății de Stat cu SC F. SRL, SC G. SRL

și SC H. SRL și a avut ca obiect înstrăinarea unui număr de

89.760 acțiuni nominative reprezentând 51% din capitalul social al SC I.

SA. În cuprinsul art. 7.2 al acestui act juridic s-a specificat însă

faptul că SC I. SA nu deține un titlu de proprietate asupra

imobilului cu destinația de teren, astfel că valoarea acțiunilor

ce au fost înstrăinate nu cuprinde și valoarea acestui imobil. Or,

pârâta este succesorul în drepturi al SC I. SA.

Ca atare,

tribunalul a apreciat că între pârâtă și chemații în

garanție nu a existat un raport juridic care să vizeze imobilul cu

destinația de teren în litigiu, astfel că cererile de chemare în

garanție sunt nefondate.

Împotriva

sentinței au declarat apel ambele părți.

Reclamanta a

criticat hotărârea sub aspectul modalității de acordare a

despăgubirilor, susținând că nu poate fi luată în

considerare autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 93/Ap/2010 a

Curții de Apel Brașov, care se referă la o perioadă

anterioară, că în mod greșit s-a aplicat criteriul „cea mai

bună utilizare”, care nu este un criteriu științific și

care a stat la baza despăgubirilor din litigiul anterior.

Pârâta a

formulat critici atât împotriva încheierii din 05.04.2013, prin care s-a

respins cererea de suspendare a judecății cât și împotriva

sentinței.

S-a

arătat, în esență, că încheierea este nelegală

întrucât urma să fie soluționat litigiul aflat pe rolul Curții

de Apel Constanța, în ce privește stabilirea dreptului de superficie,

care afecta dreptul reclamantei la despăgubiri. De asemenea,

hotărârea este nelegală, fiind ignorată puterea de lucru judecat

a sentinței civile nr. 991/2006, a Judecătoriei Brașov, prin

care s-a respins acțiunea reclamantei de desființare a

construcțiilor, cât și prevederile art. 492 C. civ., fiind de

bună-credință la edificarea construcțiilor și deci nu

pot fi acordate despăgubiri.

În mod

greșit, s-a arătat, a fost respinsă și cererea de chemare

în garanție, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 13/1997 a fost garantată exploatarea nestânjenită a

complexului, fiind incidente prevederile art. 1312 C. civ. și art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997.

Prin decizia

civilă nr. 410/Ap din 15 martie 2016 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale active a SC B. SA Predeal invocată de

chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului

și au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A.

și pârâta B. SA Predeal împotriva sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța a reținut, în ce privește apelul

reclamantei, că nu pot fi primite criticile formulate, întrucât

despăgubirile au fost corect stabilite prin luarea în considerare a

expertizei întocmite de expertul J. și că obiecțiunile

părților au fost în mod corect respinse deoarece vizau în realitate o

anumită opțiune a acestora referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor.

Astfel, prima

instanță a stabilit ca obiectiv evaluarea despăgubirilor

potrivit metodei „cea mai bună utilizare”, care a fost folosită

și în procesul anterior soluționat prin decizia civilă nr.

93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov, rămasă irevocabilă

în fața instanței supreme.

În apel,

reclamanta a criticat luarea în considerare a aceleiași metode de

către expert, susținând că nu are o bază

științifică, deși a fost utilizată și în litigiul

anterior.

Curtea a

înlăturat criticile sub motiv că argumentele privitoare la expertul

F. și lucrarea întocmită de acesta vizează litigiul anterior

și nu pe cel prezent, definitorie în litigiu fiind lucrarea întocmită

de expertul judiciar desemnat de instanță și care, în aplicarea

prevederilor art. 201 C. proc. civ., a fost chemat să răspundă

chestiunilor de fapt vizând cuantumul despăgubirilor. Împrejurarea că

instanța a ales aceeași metodă, din litigiul anterior, nu poate

conduce însă la concluzia că sentința este nelegală.

Nemulțumirea părților cu privire la cuantumul rezultat nu

înseamnă că este atrasă și netemeinicia ori nelegalitatea

hotărârii cât timp au fost respectate normele de efectuare a expertizei

precum și obiectivele stabilite.

S-a apreciat,

totodată, că față de litigiul anterior, nu există

nicio diferență asupra stării de fapt, cu excepția

perioadei pentru care se solicită despăgubirile, așa încât nu a

existat niciun impediment pentru prima instanță de a lua în calcul

aceeași metodă de stabilire a cuantumului despăgubirilor

utilizată și în precedentul proces.

A apreciat

instanța de apel că, deși nu subzistă autoritatea de lucru

judecat, chiar dacă este îndeplinită tripla identitate de

părți, obiect și cauză, în sensul art. 1201 C. civ.,

existând diferențiere doar asupra perioadei pentru care se solicită

despăgubiri, totuși în cauză, starea de fapt nu s-a schimbat,

terenul proprietatea reclamantei continuând să fie exclus folosinței

acesteia, în integralitate, întocmai ca și în precedentul litigiu.

De aceea, s-a

conchis că în apel n-au fost aduse elemente noi care să determine o

altă metodă de calcul.

Cu privire la

apelul pârâtei, s-a reținut că, în primul rând, critica

îndreptată împotriva încheierii din data de 05.04.2013, nu mai are obiect,

întrucât litigiul privind stabilirea unui drept de superficie a fost

soluționat, decizia civilă nr. 5/C/2015 a Curții de Apel

Constanța, prin care s-a respins acțiunea pârâtei (reclamantă în

acel dosar) rămânând irevocabilă.

Nefondate au

fost apreciate și criticile formulate împotriva sentinței, în

contextul în care nu se poate susține că s-ar fi încălcat

puterea de lucru judecat a sentinței nr. 991/2006 a Judecătoriei

Brașov, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins

acțiunea reclamantei în demolarea construcțiilor aflate pe terenul

său și că s-ar fi stabilit buna-credință la edificare,

astfel încât nu ar putea exista dreptul la despăgubire.

Curtea de

Apel a apreciat că sunt îndeplinite cerințele pentru a opera

autoritatea de lucru judecat, câtă vreme litigiul soluționat prin

sentința nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov a avut un alt obiect

(cererea reclamantei de demolare a construcțiilor aparținând pârâtei)

și în consecință, lipsa identității de obiect

determină inexistența autorității de lucru judecat.

Despăgubirile

solicitate de reclamantă în acel litigiu au avut un alt fundament,

respectiv lipsa de folosință până la demolarea

construcțiilor, pretenție respinsă pe temeiul dispozițiilor

art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit deciziei civile nr. 1264/R/2010 a

Curții de Apel Brașov, în timp ce prezentul litigiu are drept

cauză dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului și

lipsirea acesteia de prerogativa folosinței. Ca atare, neexistând

identitate de cauză nu poate opera autoritatea de lucru judecat.

S-a

reținut că în procesul anterior pârâta s-a prevalat de dreptul

său de proprietate asupra construcțiilor, chiar edificate cu

bună-credință însă pe terenul reclamantei, ca în prezenta

cauză să nege această chestiune. De asemenea, în litigiul care a

avut ca obiect constatarea dreptului de superficie, soluționat irevocabil

prin decizia civilă nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța,

pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra construcțiilor și a

solicitat folosința (ca element al superficiei) asupra terenului

reclamantei, iar urmare respingerii apelului, în recursul exercitat în

fața instanței supreme (respins prin decizia civilă nr. 1188 din

07 mai 2015), a susținut dreptul de proprietate asupra construcțiilor

și a reiterat dreptul său de superficie, de unde concluzia recunoașterii

acaparării folosinței de care ar trebui să se bucure reclamanta

în calitate de proprietară tabulară asupra terenului. Nu mai

puțin, prin decizia civilă nr. 5/C/2015, Curtea de Apel

Constanța a reținut, în motivarea elementelor superficiei, că

pârâta este proprietară asupra construcțiilor, hotel și

restaurant, cât și asupra edificatelor accesorii, cum ar fi decantoare,

canalizare, trotuar protecție, edificate ce ocupă suprafața de

1976,40 mp, cum de altfel s-a reținut și în decizia nr. 93/Ap/2010 a Curții

de Apel Brașov și în sentința nr. 991/2006 a Judecătoriei

Brașov, încât este fără echivoc ocuparea în continuare a

terenului reclamantei.

În raport cu

aceste considerente, s-a apreciat că nu există niciun conflict între

hotărârile judecătorești menționate, fiecare

soluționând un alt litigiu cu un alt obiect, iar susținerea din apel

privind autoritatea de lucru judecat este infirmată.

A fost

respinsă și critica potrivit căreia în mod greșit nu s-a

încuviințat proba cu expertiză construcții (probă

respinsă și în apel), întrucât s-a apreciat ca lipsită de

echivoc menținerea stării de fapt din litigiul anterior,

soluționat prin decizia civilă nr. 93/Ap/2010, terenul în litigiu

fiind în continuare afectat, cum a susținut pârâta în toate celelalte

procese (vizând demolare construcții, uzucapiune, superficie).

Inexactă

a fost apreciată și susținerea potrivit căreia

dispozițiile art. 492-494 C. civ., din materia accesiunii imobiliare

artificiale, se suprapun cu prevederile răspunderii civile delictuale,

întrucât fiecare instituție are o reglementare proprie. În timp ce

răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe

existența unui fapt ilicit, accesiunea imobiliară are drept

cauză un drept, respectiv dreptul de proprietate asupra terenului, încât

analiza elementelor răspunderii delictuale din apelul pârâtei este

superfluă. Reclamanta nu și-a fundamentat acțiunea pe

dispozițiile art. 998-1003 C. civ. din materia răspunderii delictuale

și nici pe dispozițiile art. 492-494 C. civ., nefiind invocată

accesiunea imobiliară, ci pe prevederile art. 482 C. civ. și cele

corespunzătoare din noul C. civ., care dau dreptul proprietarului de a

culege fructele de care este lipsit.

Pe fondul

criticilor, s-a arătat, cu referire la art. 483 C. civ., că, așa

cum a rezultat din raportul de expertiză topografică întocmit,

terenul reclamantei este ocupat în continuare de construcțiile pârâtei.

Diferențele

apărute în legătură cu identificarea terenului au fost puse pe

seama reperelor diferite folosite de către experți, concluzia fiind

aceea că situația terenului nu s-a schimbat și deci, pârâta

ocupă aceeași suprafață tabulară care este

proprietatea reclamantei, cum a recunoscut în celelalte litigii.

Ca atare,

instanța de apel a reținut că în mod legal tribunalul a

făcut aplicarea prevederilor art. 483 C. civ. și a obligat pârâta la

plata fructelor, fiind înlăturate argumentele referitoare la

existența elementelor răspunderii delictuale, în condițiile în

care dreptul de proprietate al reclamantei este în continuare afectat în ce

privește folosința terenului în integralitate, construcțiile

și accesoriile (amenajările) făcând parte din ansamblul

complexului în mod identic cu reținerea instanței supreme din decizia

nr. 6537/2011 (prin care s-a respins recursul pârâtei împotriva deciziei nr.

93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov), așa încât dreptul la

despăgubiri nu poate fi negat.

Apelul

declarat împotriva soluției de respingere a cererii de chemare în

garanție a fost, de asemenea, constatat nefondat.

S-a constatat

că dispozițiile invocate, ale art. 1337 C. civ., din materia

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, nu sunt incidente

întrucât pârâta nu are calitatea de cumpărător în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 13/1997, iar prevederile art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997 nu erau în vigoare la data perfectării contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni (astfel că s-ar încălca

principiul neretroactivității legii civile).

Chiar

dacă s-ar aprecia că ar fi intervenit vreo evicțiune din partea

reclamantei, care și-a redobândit dreptul de proprietate în anul 2000,

cererea pârâtei tot nu ar putea fi admisă, întrucât prin contractul de

vânzare-cumpărare nu s-a vândut și terenul în litigiu, la art. 6.3

din contract menționându-se expres că Statul nu deține

certificat de atestare a dreptului de proprietate, or, textul vorbește de

„restituirea bunurilor imobile”, ceea ce nu este cazul în speță.

Drept urmare,

nu există nicio obligație de despăgubire din partea chematei în

garanție, așa încât dispozițiile art. 60 C. proc. civ. nu sunt

incidente în cauză.

Împotriva

deciziei au declarat recurs reclamanta și pârâta SC B. SA.

1)

Recurenta-reclamantă A. a formulat critici pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 7, 5 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a

prezentat, în esență, următoarele aspecte:

- Decizia

conține o succintă motivare prin care instanța de apel

încearcă să justifice respingerea amplelor critici formulate de parte

și de asemenea, cuprinde considerente care nu au legătură cu

motivele de apel (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel,

reclamanta nu a criticat, cum greșit se reține, lucrarea

întocmită de expert în litigiul anterior, ci dimpotrivă, și-a

întemeiat motivele de apel pe aceasta, având în vedere că respectivul

expert a formulat obiecțiuni față de criteriul „cea mai

bună utilizare”.

De altfel,

chiar instanța de apel a statuat în motivarea deciziei, în ceea ce

privește criteriul de evaluare a despăgubirii, că acesta este

„al chiriei practicate pentru un imobil similar celui din litigiu”, așa

încât contravaloarea lipsei de folosință a unui teren nu poate fi

corect și legal determinată decât prin raportare la piața

imobiliară. În lipsa unor contracte de închiriere pentru imobilele

similare pe care experții nu le-au putut identifica, raportarea nu se

poate face decât la Standardele Internaționale de Evaluare care impun stabilirea

despăgubirilor pornindu-se de la valoarea de piață a imobilului

pe perioada litigiului.

Mai mult,

decizia recurată cuprinde și motive contradictorii deoarece după

ce inițial înlătură criticile referitoare la modalitatea de

evaluare deoarece ar viza litigiul anterior, în considerentele ulterioare

menționează că față de celălalt litigiu „nu

există nicio diferență asupra stării de fapt, cu

excepția perioadei pentru care se solicită despăgubirile”.

- De

asemenea, instanța a respins în mod formal celelalte critici,

fără o analiză propriu-zisă, referitoare la încălcarea

principiului aflării adevărului (ajungându-se la o situație

absurdă, vizând stabilirea unor despăgubiri pentru perioada

2007-2012, de 6,8 ori mai mică decât cea aferentă perioadei

2001-2002) precum și la modalitatea în care prima instanță a

înlăturat, nejustificat, lucrările efectuate de experții

consilieri.

- Prin

hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv prevăzut de art. 304 pct. 5) prin aceea

că a nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, acela al

aflării adevărului. Astfel, nu putea fi stabilită o

contravaloare mai mică a lipsei de folosință față de

cea din intervalul 2001-2002, fiind un fapt notoriu că prețurile pe

piața imobiliară au crescut foarte mult.

Or, scopul

justiției, prin prisma principiului adevărului, este de a reglementa

în conformitate cu realitatea socială, iar nu contrar acesteia.

-

Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

întrucât, în ce privește despăgubirea derizorie pentru lipsa de

folosință a terenului, au fost încălcate mai multe

dispoziții de drept material (art. 480, 483 C. civ.), precum și

prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care consacră dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei.

2)

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a susținut că decizia

instanței de apel este susceptibilă de critici care pot atrage

casarea acesteia cu reținere, respectiv modificarea soluției sau

casarea cu trimitere spre rejudecare.

- În

privința motivelor de casare cu reținere s-a arătat că, în

primul rând, este incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece au fost

aplicate greșit prevederile art. 483, art. 1078 C. civ. și au fost

nesocotite dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Astfel,

printr-o construcție juridică ingenioasă s-a considerat că

situarea construcțiilor complexului hotelier B. pe terenurile reclamantei

încalcă obligația generală negativă, opozabilă erga

omnes, de a se abține de la orice act sau fapt de natură să

încalce dreptul de proprietate, protejat de art. 480 C. civ. și că,

prin nesocotirea acestei obligații, reclamanta este lipsită de

fructele civile ce ar putea fi produse de bunul său.

Or,

construcția juridică este greșită, pentru că se

confundă nepermis izvorul și se denaturează conținutul

fundamental al raportului juridic deoarece societatea B. nu este un posesor

nelegitim, lipsit ulterior de bună-credință și dator

astfel, la restituirea fructelor în echivalent în condițiile art. 483,

art. 1073 și art. 1078 C. civ. SC B. SA nu exercită în mod direct

și nemijlocit posesia asupra terenurilor reclamantei, ci deține

construcțiile edificate de antecesorul său pe aceste terenuri.

În aceste

condiții, izvorul raportului juridic civil constă în edificarea unor

construcții pe terenul altuia și nu în deposedarea cu

rea-credință a reclamantei de bunul său, ceea ce atrage

incidența prevederilor din materia accesiunii imobiliare artificiale,

conform art. 492-494 C. civ. și rezolvarea situației juridice în

funcție de reaua sau buna-credință a constructorului, pentru

că în primul caz, proprietarul lucrărilor poate cere ridicarea

acestora cu daune interese sau păstrarea lucrărilor pentru sine cu

despăgubirea constructorului în timp ce, în al doilea caz, devine ope

legis proprietarul construcțiilor, fiind deopotrivă obligat la

despăgubirea constructorului.

În ce

privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1073, art.

1075 și art. 1078 C. civ., aceasta se datorează faptului că

reclamanta nu are opțiunea pentru despăgubirea prin echivalent pentru

pretinsa încălcare a dreptului său. Așa cum s-a menționat,

proprietarul fondului devine ope legis proprietarul construcției realizate

cu bună-credință potrivit art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

Proprietarul fondului nu poate însă pretinde constructorului de

bună-credință despăgubiri pentru fructele civile neculese,

motivând împiedicarea dreptului său de dispoziție materială

asupra terenului, cât timp nu exercită acțiunea în accesiune prin

care poate să recapete posesia terenului împreună cu construcția

încorporată în sol.

În realitate,

în speță, reclamanta refuză preluarea terenului și

solicită dezdăunarea prin echivalent, deși are la îndemână

acțiunea specifică în realizare în natură, adică

acțiunea în accesiune, prin care își poate recăpăta terenul

împreună cu construcția edificată pe acesta.

- Tot ca

aspect de nelegalitate circumscris motivului prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., trebuie constatat că au fost încălcate prevederile

art. 1201 C. civ.

Astfel,

problema de drept soluționată prin sentința nr. 177 din 30 decembrie

2013 (confirmată prin decizia nr. 410 din 15 martie 2016 și în acord

cu sentința nr. 67/2007) contravine fundamental statuărilor

sentinței nr. 991/2006 (definitivă prin decizia civilă nr. 99

din 13 aprilie 2010 și irevocabilă conform deciziei civile nr. 1264

din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov).

Instanța

de apel a ales să dea eficiență sentinței nr. 67/2007

și deciziei nr. 93/A/2010, dar total nelegal întrucât

buna-credință a constructorului se opune ca el să fie obligat la

plata unei sume către proprietar.

În principiu,

autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 67/S/2007 (modificată

conform deciziei nr. 93/A/2010) operează limitat, numai pentru perioada

lipsei de folosință judecată (respectiv, martie 2001-septembrie

2002). În plus, situația de fapt și de drept avute în vedere prin

aceste hotărâri a fost modificată, ceea ce le lipsește de

efectele viitoare.

În schimb,

puterea de lucru judecat a sentinței nr. 991/2006 definește și

reglementează pe deplin raportul juridic.

Deși nu

există elemente care să fi justificat revizuirea hotărârilor

conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cu același raționament de

respectare a autorității de lucru judecat, instanța ar fi

trebuit să dea eficiență sentinței nr. 991/2006 împotriva

sentinței nr. 67/S/2007 întrucât prima a fost pronunțată și

a rămas irevocabilă înaintea celei de-a doua.

Or, alegând

soluția dată raportului juridic prin sentința nr. 991/2006,

instanța ar fi trebuit să respingă acțiunea pentru că

nu există niciun temei pentru o asemenea despăgubire, câtă vreme

proprietarul fondului nu are alegerea despăgubirii pentru fructele civile

pretins cuvenite în condițiile art. 483 C. civ., peste exercitarea

dreptului de accesiune.

În

speță, reclamanta pretinde fructele dreptului său,

contravaloarea folosinței pretins exercitate de pârâtă, ceea ce ar fi

posibil numai în cadrul unui raport de superficie, dar cu care reclamanta nu

este de acord. Deși nu recunoaște dreptul de proprietate al pârâtei

asupra construcțiilor, nu înțelege nici să și-l

însușească, dar pretinde într-un mod atipic contraprestația

superficiei, fără constituirea dreptului corelativ.

Aceste

argumente, aduse în fața ambelor instanțe de fond, au fost ignorate

de tribunal, iar instanța de apel le-a înlăturat, apreciind că

litigiul soluționat prin sentința nr. 991/2006 a Judecătoriei

Brașov a avut alt obiect, respectiv cererea de demolare a

construcțiilor pârâtei și în consecință, lipsa

identității de obiect determină inexistența autorității

de lucru judecat.

Mai mult,

instanța de apel a considerat că despăgubirile pretinse au avut

un alt fundament (o altă cauză juridică), deși în cuprinsul

aceluiași considerent se reține că ambele cereri de

despăgubire privesc lipsa de folosință.

Aceasta, în

contextul în care pârâta nu a invocat autoritatea de lucru judecat în

componenta sa negativă, în sens procedural, în așa fel încât să

paralizeze acțiunea reclamantei, ci a făcut-o din perspectiva

efectului pozitiv, potrivit căruia hotărârea beneficiază de

prezumția că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă

de o altă hotărâre.

A arătat

recurenta-pârâtă că față de aceste aspecte de nelegalitate,

dacă instanța de recurs va considera că situația de fapt

este pe deplin stabilită și va reține cauza spre rejudecare,

aceasta nu se va putea face decât prin prisma prevederilor art. 492-494 C. civ.

din materia accesiunii imobiliare.

Potrivit

dispozițiilor legale menționate, proprietarul terenului poate cere

daune-interese și desființarea construcțiilor realizate cu

rea-credință, iar în cazul celor realizate cu bună-credință,

nu va putea cere desființarea lor și nici daune de altă

natură sau cu alt titlu, dar va avea dreptul să păstreze

construcțiile, cu returnarea valorii materialelor și prețului

muncii.

- Invocând

motive de modificare a deciziei, recurenta-pârâtă a făcut trimitere,

de asemenea, la dispozițiile art. 1201 C. civ., reiterând aspectele legate

de încălcarea autorității de lucru judecat care trebuia

dedusă, în sensul ei pozitiv, din efectele sentinței civile nr.

991/2006, irevocabilă la 03.11.2010.

S-a susținut

totodată, că au fost nesocotite prevederile art. 1078-1086 C. civ., a

căror incidență a fost exclusă nejustificat din materia

obligațiilor derivând din fapte juridice.

Or, aceste

dispoziții legale reglementează efectele obligațiilor în

general, inclusiv în materia dreptului de proprietate, așa încât

despăgubirile trebuiau limitate numai la suprafața efectiv

ocupată de construcții.

În baza

aceluiași motiv de modificare (art. 304 pct. 9) s-a arătat că au

fost încălcate prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 și ale

art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind soluționarea cererii de

chemare în garanție.

Pe temeiul

textelor menționate, cererea trebuia admisă și statul

împreună cu A.A.A.S. obligați la plata sumelor datorate reclamantei,

întrucât instituția publică implicată în privatizare are

obligația de a repara toate prejudiciile suferite de societățile

comerciale privatizate ca urmare a restituirii în natură a unor imobile

deținute de către societate, către foștii proprietari.

- S-a

susținut și că hotărârea este nemotivată (art. 304

pct. 7) pe aspectul instituirii obligației de plată a onorariului de

expert, fiind practic instituită din eroare, cu neobservarea înscrisurilor

de la dosar.

-

Recurenta-pârâtă a pretins că în cauză sunt incidente și motive

de casare cu trimitere.

Astfel, cu

referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că au fost

încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neexistând

niciun argument concret și convingător privind constatarea

instanței de apel că situația de fapt și de drept

avută în vedere la pronunțarea deciziei nr. 93/A/2010 nu s-ar fi

modificat, ignorând faptul că terenul a fost identificat în mod diferit,

iar regimul juridic s-a modificat.

Totodată,

au fost ignorate efectele noilor aspecte de drept intervenite după

pronunțarea deciziei nr. 93/A/2010, respectiv: societatea B. a

obținut prima intabulare a hotelului pe terenul său, separat de

restaurant, actualizându-se datele topografice în sistemul integrat de cadastru;

prin decizia nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța și decizia

nr. 1188 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a stabilit că societatea B. nu justifică un drept de

proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul reclamantei, dând

astfel eficiență prezumției instituite de art. 492 C. civ.; prin

decizia civilă nr. 1264/R din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Brașov s-a stabilit irevocabil calitatea de constructor de

bună-credință a societății B.

Dacă

s-ar fi analizat conținutul acestor apărări, s-ar fi constatat

că societatea B. nu poate fi obligată la despăgubiri pentru

ocuparea terenului reclamantei deoarece se află în posesia imobilelor în

calitate de constructor de bună-credință și le poate

reține justificat până la plata valorii materialelor și prețului

muncii, neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de

folosință asupra terenului.

Cum

superficia pretinsă de pârâtă a fost infirmată prin decizia nr.

5/C/2015 a Curții de Apel Constanța (menținută prin decizia

nr. 1188/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) fiind

astfel negat dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor,

reținându-se în plus, că edificiile situate pe terenul reclamantei îi

aparțin acesteia, rezultă că sunt eronate constatările

deciziei recurate, câtă vreme prin hotărârile anterioare nu s-a

reținut dreptul de proprietate în favoarea constructorului asupra

edificiilor pe terenul altuia, în absența superficiei.

Prin urmare,

s-a susținut că raționamentul instanței anterioare este

lipsit de logică, întrucât societatea B. nu exercită în mod direct

și nemijlocit posesia asupra terenurilor reclamantei, ci deține, în

calitate de posesor, construcțiile edificate pe aceste terenuri.

- S-a

susținut, în justificarea soluției de casare cu trimitere, și

că au fost nesocotite prevederile art. 201, art. 212, art. 138 C. proc.

civ., precum și ale Regulamentului privind avizarea tehnică a

expertizelor judiciare, instanța neputând fi lămurită prin

conținutul lucrării de expertiză topografică, având în

vedere reperele folosite (cu mai puțină stabilitate), suprapunerea

ridicării topografice pe schița de carte funciară din 1925,

ignorarea datelor cadastrale, inexactitatea planurilor cadastrale folosite.

-

Recurenta-pârâtă a susținut că este nelegală și

încheierea de ședință din 6.10.2015, fiind dată cu

încălcarea prevederilor art. 268, art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât

prin respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea

construcții, s-a revenit nepermis asupra probelor încuviințate,

înfrângându-se astfel dispozițiile încheierii din 30.09.2014.

Au fost

depuse întâmpinări la recursurile formulate.

În ce

privește recursul reclamantei, pârâta SC B. SA a pretins că în

realitate, reclamanta critică hotărârea numai sub aspectul

valorificării probatoriului administrat, ceea ce ține de temeinicia

și nu de legalitatea deciziei atacate. În trei planuri diferite,

corespunzătoare motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7

și 9 C. proc. civ., este reiterată de fapt, o singură

critică, referitoare la caracterul derizoriu al despăgubirii actuale

în comparație cu cea obținută în precedent. Apoi punctual, în

legătură cu cele trei motive de recurs, s-a arătat de ce

criticile nu ar putea fi primite nici pe fondul lor în situația în care ar

fi considerate încadrabile în dispozițiile menționate.

La rândul ei,

reclamanta a formulat întâmpinare la recursul depus de pârâtă

arătând, în esență, că pretinsele aspecte de casare cu

reținere sunt subsumabile în realitate unui caz de modificare a

hotărârii (art. 304 pct. 9) și ele sunt nefondate, având în vedere,

printre altele, decizia nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-a stabilit cu putere de lucru

judecat că societatea pârâtă îi îngrădește folosința, iar

temeiul de drept în baza căruia i-a fost recunoscută contravaloarea

lipsei de folosință l-au reprezentat dispozițiile art. 480 C.

civ.

În ce

privește accesiunea imobiliară artificială, instituție prin

prisma căreia, conform susținerilor pârâtei, ar trebui analizate

pretențiile reclamantei, dispozițiile legale care reglementează

această materie nu fac obiectul prezentei cauze, nefiind un capăt de

cerere pe acest aspect.

Prin

întâmpinarea depusă de Statul Român, prin reprezentant, împotriva cererii

de recurs a pârâtei, s-a susținut corecta soluționare a cererii de

chemare în garanție, în contextul în care nu există nicio

obligație de despăgubiri din partea Statului pentru Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate

prevăzute de art. 60 C. proc. civ.

În

același sens au fost apărările formulate de Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului prin întâmpinarea depusă, care a

susținut corecta soluționare a cererii de chemare în garanție.

Analizând

criticile deduse judecății prin intermediul celor două

recursuri, în ordinea impusă de aspectele de nelegalitate pretinse, Înalta

Curte constată următoarele:

1) Recursul

pârâtei pune în discuție - separat de modalitatea defectuoasă în care

sunt calificate ca motive de casare ori modificare - aspecte de nelegalitate

vizând natura juridică a raportului dintre părți, stabilită

eronat de instanțele anterioare din cauza nesocotirii sau aplicării

greșite a efectelor autorității de lucru judecat a unor

hotărâri pronunțate în litigiile dintre părți.

Această

ignorare a autorității de lucru judecat s-ar fi repercutat asupra

temeiului juridic al pretențiilor deduse judecății, plasându-le

pe un alt tărâm juridic, acela al nesocotirii unei obligații generale

negative, opozabile erga omnes, care revine oricărei persoane - în

speță, pârâtei - de a se abține de la orice act sau fapt de

natură a aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, protejat

de dispozițiile art. 480 C. civ.

Într-adevăr,

se constată că în stabilirea cadrului judecății,

instanțele fondului au pornit de la un litigiu soluționat anterior în

raporturile dintre părți vizând pretenții identice - respectiv,

lipsa de folosință asupra aceluiași teren, dar pentru o

altă perioadă, 04.03.2001-06.09.2002 - conform sentinței civile

nr. 67 din 26 ianuarie 2007 a Tribunalului Brașov (definitivă prin

decizia nr. 93/Ap din 06.07.2010 a Curții de Apel Brașov și

irevocabilă prin decizia nr. 6537 din 28.09.2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă).

Cu referire

la aceste hotărâri judecătorești, instanța de apel a

reținut că se impune efectul pozitiv al lucrului judecat în

privința suprafeței de teren ocupate de pârâtă, a criteriului de

determinare a dezdăunării, precum și a temeiului juridic al

acestor despăgubiri, dat de dispozițiile art. 483 C. civ., care

permit proprietarului să culeagă fructele bunului său.

O astfel de

valorificare a autorității de lucru judecat neagă însă,

împrejurarea esențială pentru maniera în care se manifestă

efectele acestei instituții, atunci când rațiunile de fapt și de

drept care au determinat o anumită soluție, în considerarea unei

perioade de timp (adică a unei stări prezente la momentul

judecății, dar de natură a fi revizuită ulterior) se

modifică în timp.

Or, sub acest

aspect, autoritatea de lucru judecat se produce limitat în timp (pro tempore),

întrucât fundamentul ei (bazat pe verificarea jurisdicțională și

imutabilitatea litigiului) se justifică atâta vreme cât rămân

neschimbate împrejurările de fapt și de drept care au fundamentat

adoptarea hotărârii.

În

speță, pârâta a susținut că aceste împrejurări s-au

modificat, având în vedere modalitatea în care au fost tranșate irevocabil

alte litigii dintre părți, care au vizat raporturile juridice dintre

acestea asupra acelorași imobile.

Astfel, s-a

arătat că prin sentința civilă nr. 991/2006 a

Judecătoriei Brașov (irevocabilă prin decizia nr. 1264/R din

03.11.2010 a Curții de Apel Brașov), respingându-se cererea

reclamantei A., de obligare a pârâtei SC B. SA la demolarea construcțiilor

situate în Predeal și la plata lipsei de folosință, s-au

reținut calitatea de constructor de bună-credință a

pârâtei, faptul că nu poate fi obligată la demolarea

construcției și că nu există un temei de drept pentru

obligarea sa la plata lipsei de folosință a terenului, în raport cu

prevederile art. 494 alin. (3) C. proc. civ., care consacră

obligațiile pe care le are proprietarul terenului.

De asemenea,

s-a arătat că prin decizia nr. 5/C din 28.01.2015 a Curții de

Apel Constanța (irevocabilă prin decizia nr. 1188 din 7 mai 2015 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă), deși s-a respins cererea formulată de pârâta SC B. SA,

de constatare a dreptului său de superficie în privința

acelorași edificate, s-a reținut totuși calitatea sa de constructor

de bună-credință, ceea ce s-a constatat a lipsi din

cerințele referitoare la constituirea dreptului de superficie fiind

existența acordului dintre proprietarul fondului și constructor.

Or, cu

referire la aceste hotărâri care tranșează aspecte importante

ale raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel

neagă efectul autorității de lucru judecat sub motiv că nu

ar fi întrunită tripla identitate de elemente, întrucât obiectul celor

două pricini ar fi diferit.

O asemenea

modalitate de abordare este eronată întrucât reduce instituția

autorității de lucru judecat la funcția ei procedurală, de

excepție care împiedică reluarea aceluiași litigiu, în

condițiile identității de obiect, cauză și

părți (conform art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.).

În realitate,

pârâta s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, adică de

prezumția de adevăr (absolută în relația dintre

părți), în sensul dispozițiilor art. 1202 alin. (2), art. 1200

pct. 4 C. civ., ceea ce înseamnă posibilitatea pentru părți de a

se prevala în litigii ulterioare de maniera în care au fost deja tranșate

anumite chestiuni litigioase, fără posibilitatea de a mai fi

contestate.

În

același timp, atunci când face referire la decizia nr. 1188 din 7 mai 2015

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de

apel, deși îi neagă autoritatea de lucru judecat sub motiv că

vizează alt aspect, respectiv rezolvarea dată dreptului de superficie

pretins de pârâtă, reține totuși din această hotărâre

elemente de fapt valorificabile în prezentul litigiu.

Astfel, în

legătură cu această decizie a instanței anterioare se

reține că „este fără echivoc ocuparea în continuare a

terenului reclamantei”.

Din acest

punct de vedere, Curtea de apel ignoră că, ceea ce intră sub

efectul autorității de lucru judecat nu este situația de fapt în

sine, ci felul în care aceasta a fost încadrată juridic și

dezlegată în drept de către instanță.

Or, în

speță, pârâta se prevalase de faptul că prin hotărârea

irevocabilă menționată, deși i s-a respins cererea de

constatare a dreptului de superficie, s-a reținut în același timp, că

are calitatea de constructor de bună-credință, solicitând

să se dea eficiență juridică acestei statuări

jurisdicționale irevocabile.

Față

de cele menționate anterior, se constată că judecata cauzei în

apel s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor care reglementează

efectele autorității de lucru judecat.

Pe de o

parte, reținând că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei

și cadrul în care acestea pot fi valorificate sunt date de

dispozițiile art. 482, art. 483 C. civ. întrucât s-ar impune cele

tranșate anterior prin decizia nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel

Brașov, instanța de apel nesocotește faptul că autoritatea

de lucru judecat cunoaște limitări în timp, acționând pro

tempore, câtă vreme s-au menținut rațiunile de fapt și de

drept care au justificat o anumită soluție.

Or, în

justificarea demersului finalizat prin decizia nr. 93/Ap/2010 (irevocabilă

prin decizia nr. 6537 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție), reclamanta însăși

menționase că nu există niciun înscris din care să rezulte

construirea legală și cu bună-credință a edificiilor

de către pârâtă.

Tocmai pentru

a demonstra modificarea elementelor reținute inițial - și

astfel, caracterul limitat în timp al acelor dezlegări

jurisdicționale - pârâta a invocat hotărârile judecătorești

prin care s-a statuat asupra calității sale de constructor de

bună-credință în privința edificatelor de pe terenul

reclamantei.

Pe de

altă parte, negând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr.

991/2006 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă prin decizia nr.

1264/R din 03.11.2010 a Curții de Apel Brașov, precum și a

deciziei nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța (irevocabilă

prin decizia nr. 1188 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție) sub motiv că litigiile respective au vizat un alt

obiect dedus judecății, instanța de apel reduce în mod nelegal

instituția autorității de lucru judecat la funcția ei

negativă, extinctivă (de excepție procesuală care

împiedică rejudecarea aceluiași litigiu), ignorând funcția ei

pozitivă, normativă [art. 1202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C. civ.],

de prezumție absolută care se opune în litigiile ulterioare dintre

părți, pe aspectul chestiunilor litigioase deja dezlegate.

Această

denaturare a funcțiilor autorității de lucru judecat a avut

drept consecință soluționarea cauzei fără

lămurirea conținutului raportului juridic dintre părți,

prin preluarea elementelor de fapt și de drept reținute cu ocazia

judecății conform deciziei nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel

Brașov și cu nesocotirea aspectelor noi intervenite în situația

juridică a părților, prin pronunțarea unor hotărâri

care stabilesc în ce regim au fost edificate construcțiile pe terenul

reclamantei.

În acest

context, în care aplicarea greșită a unei instituții de drept a

avut drept urmare și nelămurirea raporturilor juridice deduse

judecății, față de dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., recursul pârâtei va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe (casarea cu reținere sau modificarea soluției

solicitate prin motivele de recurs fiind posibile în ipoteza în care

împrejurările pricinii și raporturile dintre părți au fost

bine identificate, normele de drept fiind greșit aplicate).

La reluarea

judecății se va lămuri, ținându-se seama de efectele

autorității de lucru judecat, care este natura raporturilor juridice

dintre părți și ca atare, izvorul pretențiilor reclamantei,

dacă acesta se poate fundamenta, la modul general, pe dispozițiile

art. 480-482 C. civ. și pe sancționarea unei obligații generale

negative care revine oricărei persoane de a se abține de la orice act

sau fapt care ar aduce atingere dreptului de proprietate al altuia sau este

vorba de o situație particulară, în care afectarea dreptului de

proprietate se face prin edificarea unor construcții cu bună-credință,

caz în care reglarea raporturilor dintre proprietar și constructor se

realizează în cad