ÎCCJ, decizie (scj.ro #133338)

Acțiune în despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil. Autoritate de lucru judecat în raport cu pretenții identice formulate în cadrul unui litigiu anterior. Efectele limitate în timp ale autorității de lucru judecat

Cuprins pe materii :

Drept civil. Prezumții.

Index alfabetic :

drept de proprietate

-despăgubiri

-constructor de bună-credință

-autoritate de lucru judecat

C.civ. din 1864, art. 480, art. 1200

C.proc.civ. din 1865, art. 166

În anumite situații, autoritatea de lucru judecat se produce limitat în timp (pro tempore), întrucât fundamentul ei (bazat pe verificarea jurisdicțională și imutabilitatea litigiului) se justifică atâta vreme cât rămân neschimbate împrejurările de fapt și de drept care au fundamentat adoptarea hotărârii.

Astfel, reținând că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei și cadrul în care acestea pot fi valorificate sunt date de dispozițiile art. 482, art. 483 C.civ. întrucât s-ar impune cele tranșate printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu soluționat anterior în raporturile dintre părți vizând pretenții identice - respectiv, lipsa de folosință asupra aceluiași teren, dar pentru o altă perioadă -, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor care reglementează efectele autorității de lucru judecat, în condițiile în care pârâta s-a prevalat de alte hotărâri judecătorești, intervenite ulterior, prin care se constatase calitatea sa de constructor de bună-credință asupra construcțiilor aflate pe terenul reclamantei. O astfel de valorificare a autorității de lucru judecat neagă împrejurarea esențială pentru maniera în care se manifestă efectele acestei instituții, atunci când rațiunile de fapt și de drept care au determinat o anumită soluție, în considerarea unei perioade de timp (adică, a unei stări prezente la momentul judecății, dar de natură a fi revizuită ulterior)  se modifică în timp.

Secția I civilă, decizia nr. 1523 din 21 septembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 177 din 30.12.2013 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și în consecință, a fost  obligată pârâta la plata sumei de 19.851,12 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de 1.976,40 mp, identificat prin numerele cadastrale x5/7, x5/8, x5/9 și x5/10, în perioada 21.10.2007-21.10.2010.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de aceeași reclamantă în cadrul dosarului civil nr. x/62/2012, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 13.234,08 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea  lipsei de folosință a aceluiași teren, în perioada 22.10.2010 - 21.10.2012.

S-a respins restul pretențiilor deduse judecății de reclamantă în cele două dosare. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Statul Român și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actualmente Autoritatea pentru Administrarea Activelor  Statului).

În motivarea soluției, s-a arătat că potrivit sentinței civile nr. 211 din 2.04.2001 a Judecătoriei  Pogoanele, a fost constatat dreptul de proprietate al reclamantei A. asupra terenului în suprafață de 1.494 mp, înscris în CF nr. x2, sub numerele topografice x5/7, x5/8 și x5/9, drept dobândit de aceasta cu titlu de moștenire, iar prin decizia civilă nr. 1493/2000 a Curții de Apel Oradea, a fost constatat dreptul de proprietate al aceleiași părți asupra imobilului, cu destinația de teren, în suprafață de 482,40 mp, înscris în CF nr. x8, sub nr. top x5/10.

În temeiul acestor hotărâri judecătorești, reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate, menționându-se că imobilele înscrise sub numerele topografice x5/7, x5/8, x5/9 și x5/10 au destinația de fâneață.

Instanța de fond a reținut că, anterior datei sesizării sale cu soluționarea cererilor de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar, reclamanta a învestit instanțele judecătorești cu o cerere  prin care a formulat  pretenții  identice.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/2004, pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri  prin care să fie obligate acestea la plata lipsei de folosință asupra terenului înscris sub numerele cadastrale x5/7, x5/8, x5/9 și x5/10, în suprafață totală de 1.976,40 mp, începând cu data de 04.03.2001 și până la 06.09.2002, cu motivarea că este proprietara acestui teren pe care, fără acordul său și fără respectarea vreunei norme de drept, s-a edificat parțial construcția Restaurantului X. (în prezent Y.) și o parcare chiar în timpul judecării procesului de revendicare, deși, începând cu anul 1997, a notificat toate societățile și instituțiile care au exercitat folosința asupra terenului.

S-a precizat că nu a existat niciun înscris din care să rezulte construirea legală și cu bună-credință a edificiilor, o dovadă în acest sens constituind-o și faptul că acestea nu au fost niciodată intabulate în evidențele de publicitate imobiliară.

În drept, reclamanta și-a fundamentat cererea pe prevederile art. 482, 494, 1073 și urm. C.civ.

După  parcurgerea mai multor cicluri procesuale, respectiva cerere de chemare în judecată a fost soluționată prin sentința civilă nr. 67 din 26.01.2007 a Tribunalului Brașov, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și în consecință, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 31.464 euro, respectiv, echivalentul în lei al acestei sume la data plății, reprezentând echivalentul lipsei de folosință asupra imobilului-teren înscris în CF nr. x2, sub numerele topografice x5/7, x5/8 și x5/9 și în CF nr. x8, sub numărul topografic x5/10, pentru perioada 4.03.2001 - 6.09.2002.

La adoptarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că, potrivit concluziilor raportului de expertiză în specialitatea topografie, terenurile în litigiu sunt ocupate în parte de Complexul Hotelier Y., respectiv de hotelul și de restaurantul cu terasă ce intră în compunerea acestuia, de două alei betonate și asfaltate, de cămine și conducte de canalizare, apă, gaz și electrice, iar părțile libere din aceste imobile constituie zone verzi care completează aspectul arhitectonic al acestui complex. S-a reținut că pârâta datorează reclamantei despăgubiri numai pentru  suprafața pe care o ocupă în mod efectiv din imobil, respectiv 499,400 mp.

Prin decizia civilă nr. 93 din 06.07.2010 a Curții de Apel Brașov, s-au admis apelurile exercitate de ambele părți, a fost  schimbată în parte  sentința menționată, în sensul că a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 67.948,63 euro (echivalent în lei la data plății efective), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului cu destinația de teren pentru perioada 04.03.2001 - 06.09.2002, păstrând celelalte  dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a statuat că reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri pentru întreaga suprafață de teren ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, respectiv pentru suprafața de 1.976,40 mp, întrucât terenul pentru care prima instanță nu a acordat despăgubiri nu poate fi utilizat de  reclamantă în alte scopuri și pentru că spațiul verde, cu privire la care Tribunalul Brașov a decis că reprezintă o zonă liberă, face parte din ansamblul arhitectural al complexului hotelier.

În ceea ce privește  criteriul de evaluare a despăgubirii, instanța de apel a reținut că acesta este cel al chiriei practicate pentru un teren similar celui în litigiu, însă a luat în considerare la calcularea despăgubirilor lucrarea de expertiză efectuată de expertul D., cea considerată a corespunde exigențelor științifice, în conformitate cu care cuantumul chiriei este de  1,91 euro/mp/lună.

Raportat la acest litigiu anterior, tribunalul a reținut că în cauză operează puterea de lucru judecat cu privire la statuările pe care instanțele judecătorești  le-au  făcut în ce privește  suprafața de teren pe care pârâta o ocupă din imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantei și cu privire la  criteriul de determinare a dezdăunării, astfel încât aceste statuări se impun cu natura juridică a unor prezumții legale absolute în conformitate cu prevederile existente  în art. 1200 pct. 4 din Codul civil (1864).

Aceasta întrucât efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, unul negativ,

pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o  nouă judecată.

De aceea, cu ocazia administrării probei cu expertiză în evaluarea proprietății imobiliare, tribunalul a stabilit același criteriu de  evaluare a cuantumului  prejudiciului cu cel reținut  prin decizia civilă nr. 93/2010 a Curții de Apel Brașov, anume  acela al celei mai bune utilizări.

Aplicând acest criteriu de evaluare, expertul judiciar desemnat în cauză a stabilit că prejudiciul pretins de către reclamantă este de 0,279/euro/lună/mp.

Față de materialul probator administrat în cauză, inclusiv prezumția legală absolută a lucrului judecat, s-a constatat că imobilul cu destinația de teren din litigiu, obiect al dreptului de proprietate al reclamantei este ocupat în  totalitate de construcțiile aflate  în patrimoniul  pârâtei.

S-a reținut incidența dispozițiilor art. 480 C.civ, referitoare la protecția dreptului de

proprietate, precum și a prevederilor art. 483 C.civ., conform cărora fructele bunului se cuvin proprietarului, regulă de la care face excepție situația posesorului de bună-credință, adică acela care posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, pe care legea îl absolvă de obligația de a mai restitui fructele percepute (art. 485 C.civ.).

Sub acest aspect s-a menționat că, pentru a opera exonerarea de obligația de restituire a fructelor este necesar ca buna-credință să existe la fiecare moment al culegerii fructelor și nu doar la luarea în posesie a bunului. Or, partea pârâtă a încetat să mai fie de bună-credință în momentul în care a fost notificată de către reclamantă cu privire la existența dreptului său de proprietate asupra terenului pe care se află amplasat complexul hotelier, solicitându-i-se să înceteze actele materiale de folosire și posesie a acestui imobil.

Așa fiind, instanța a apreciat că pârâta SC B. SA este obligată să restituie reclamantei contravaloarea lipsei de folosință a terenului ce este ocupat de construcțiile ce fac parte din patrimoniul său, întrucât a încălcat obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere celor două atribute ale dreptului de proprietate al reclamantei.

Tribunalul a considerat că despăgubirea care se cuvine reclamantei pentru perioada de timp în care a fost lipsită de prerogativa dreptului său de proprietate, se constituie din contravaloarea fructelor civile pe care imobilul le-ar fi produs dacă s-ar fi aflat în folosința acesteia, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat (respectiv, pentru perioada 21.10.2007 - 21.10.2010, suma de 19.851,12 euro, în echivalent lei la data efectuării plății, iar pentru perioada 21.10.2010 - 21.10.2012, suma de 13.234 euro, în echivalent lei la data  efectuării plății).

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată, considerându-se că nu sunt îndeplinite cerințele art.60 C.proc.civ. (1865) întrucât nu există un raport juridic între partea care a promovat-o și cel chemat în garanție, în virtutea căruia acesta din urmă să fie obligat la  acordarea  despăgubirilor.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1997, pe care pârâta l-a invocat în susținerea cererilor de chemare în garanție, a fost perfectat de Fondul Proprietății de Stat cu SC C. SRL, SC E. SRL și SC F. SRL și a avut ca obiect înstrăinarea unui număr de 89.760 acțiuni nominative reprezentând 51%  din capitalul social  al SC G.  SA. În cuprinsul art. 7.2  al acestui act juridic s-a  specificat însă faptul că  SC G. SA  nu deține un titlu de proprietate asupra imobilului cu destinația de teren, astfel că valoarea acțiunilor ce au fost înstrăinate nu cuprinde  și valoarea  acestui imobil. Or, pârâta este succesorul în drepturi al SC G. SA.

Ca atare, tribunalul a apreciat că între pârâtă și chemații în garanție nu a existat un raport juridic care să vizeze imobilul cu destinația de teren în litigiu, astfel că cererile de chemare în garanție sunt nefondate.

Împotriva  sentinței au declarat apel ambele părți.

Reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul modalității de acordare a despăgubirilor, susținând că nu poate fi luată în considerare autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov, care se referă la o perioadă anterioară, că în mod greșit s-a aplicat criteriul „cea mai bună utilizare”, care nu este un criteriu științific și care a stat la baza despăgubirilor din litigiul anterior.

Pârâta a formulat critici atât împotriva încheierii din 05.04.2013, prin care s-a respins

cererea de suspendare a judecății cât și împotriva sentinței.

S-a arătat, în esență, că încheierea este nelegală întrucât urma să fie soluționat litigiul aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, în ce privește stabilirea dreptului de superficie, care afecta dreptul reclamantei la despăgubiri. De asemenea, hotărârea este nelegală, fiind ignorată puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov, prin care s-a respins acțiunea reclamantei de desființare a construcțiilor, cât și prevederile art. 492 C.civ., fiind de bună-credință la edificarea construcțiilor și deci nu pot fi acordate despăgubiri.

În mod greșit, s-a arătat, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1997 a fost garantată exploatarea nestânjenită a complexului, fiind incidente prevederile art. 1.312 C.civ. și art. 32

4

din OUG nr. 88/1997.

Prin decizia civilă nr. 410/Ap din 15.03.2016 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a SC B. SA invocată de chemata în garanție AAAS și au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și pârâta Complex Hotelier B. SA împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în ce privește apelul reclamantei, că nu pot fi primite criticile formulate, întrucât despăgubirile au fost corect stabilite prin luarea în considerare a expertizei întocmite de expertul H. și că obiecțiunile părților au fost în mod corect respinse deoarece vizau în realitate o anumită opțiune a acestora referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor.

Astfel, prima instanță a stabilit ca obiectiv evaluarea despăgubirilor potrivit metodei „cea mai bună utilizare”, care a fost folosită și în procesul anterior soluționat prin decizia civilă nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov, rămasă irevocabilă în fața instanței supreme.

În apel, reclamanta a criticat luarea în considerare a aceleiași metode de către expert, susținând că nu are o bază științifică, deși a fost utilizată și în litigiul anterior.

Curtea a înlăturat criticile sub motiv că argumentele privitoare la expertul D. și lucrarea întocmită de acesta vizează litigiul anterior și nu pe cel prezent, definitorie în litigiu fiind lucrarea întocmită de expertul judiciar desemnat de instanță și care, în aplicarea prevederilor art. 201 C.proc.civ., a fost chemat să răspundă chestiunilor de fapt vizând cuantumul despăgubirilor. Împrejurarea că instanța a ales aceeași metodă, din litigiul anterior, nu poate conduce însă la concluzia că sentința este nelegală. Nemulțumirea părților cu privire la cuantumul rezultat nu înseamnă că este atrasă și netemeinicia ori nelegalitatea hotărârii cât timp au fost respectate normele de efectuare a expertizei precum și obiectivele stabilite.

S-a apreciat, totodată, că față de litigiul anterior, nu există nicio diferență asupra stării de fapt, cu excepția perioadei pentru care se solicită despăgubirile, așa încât nu a existat niciun impediment pentru prima instanță de a lua în calcul aceeași metodă de stabilire a cuantumului despăgubirilor utilizată și în precedentul proces.

A apreciat instanța de apel că, deși nu subzistă autoritatea de lucru judecat, chiar dacă este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză, în sensul art. 1201 C.civ., existând diferențiere doar asupra perioadei pentru care se solicită despăgubiri, totuși în cauză, starea de fapt nu s-a schimbat, terenul proprietatea reclamantei continuând să fie exclus folosinței acesteia, în integralitate, întocmai ca și în precedentul litigiu.

De aceea, s-a conchis că în apel n-au fost aduse elemente noi care să determine o altă metodă de calcul.

Cu privire la apelul pârâtei, s-a reținut că, în primul rând, critica îndreptată împotriva încheierii din data de 05.04.2013, nu mai are obiect, întrucât litigiul privind stabilirea unui drept de superficie a fost soluționat, decizia civilă nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a respins acțiunea pârâtei (reclamantă în acel dosar) rămânând irevocabilă.

Nefondate au fost apreciate și criticile formulate împotriva sentinței, în contextul în care nu se poate susține că s-ar fi încălcat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea reclamantei în demolarea construcțiilor aflate pe terenul său și că s-ar fi stabilit buna-credință la edificare, astfel încât  nu ar putea exista dreptul la despăgubire.

Curtea de Apel a apreciat că sunt îndeplinite cerințele pentru a opera autoritatea de lucru judecat, câtă vreme litigiul soluționat prin sentința nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov a avut un alt obiect (cererea reclamantei de demolare a construcțiilor aparținând pârâtei) și în consecință,

lipsa identității de obiect determină inexistența autorității de lucru judecat.

Despăgubirile solicitate de reclamantă în acel litigiu au avut un alt fundament, respectiv lipsa de folosință până la demolarea construcțiilor, pretenție respinsă pe temeiul dispozițiilor art. 494 alin. (3) C.civ., potrivit deciziei civile nr.1264/R/2010 a Curții de Apel Brașov, în timp ce prezentul litigiu are drept cauză dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului și lipsirea acesteia de prerogativa folosinței. Ca atare,  neexistând identitate de cauză nu poate  opera autoritatea de lucru judecat.

S-a reținut că în procesul anterior pârâta s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra construcțiilor, chiar edificate cu bună-credință însă pe terenul reclamantei, ca în prezenta cauză să nege această chestiune. De asemenea, în litigiul care a avut ca obiect constatarea dreptului de superficie, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța, pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra construcțiilor și a solicitat folosința (ca element al superficiei) asupra terenului reclamantei, iar urmare respingerii apelului, în recursul exercitat în fața instanței supreme (respins prin decizia civilă nr.1188/2015), a susținut dreptul de proprietate asupra construcțiilor și a reiterat dreptul său de superficie, de unde concluzia recunoașterii acaparării folosinței de care ar trebui să se bucure reclamanta în calitate de proprietară tabulară asupra terenului. Nu mai puțin, prin decizia civilă nr. 5/C/2015, Curtea de Apel Constanța a reținut, în motivarea elementelor superficiei, că pârâta este proprietară asupra construcțiilor, hotel și restaurant, cât și asupra edificatelor accesorii, cum ar fi decantoare, canalizare, trotuar protecție, edificate ce ocupă suprafața de 1.976,40 mp, cum de altfel s-a reținut și în decizia nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov și în sentința  nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov, încât este fără echivoc ocuparea în continuare a terenului reclamantei.

În raport cu aceste considerente, s-a apreciat că nu există niciun conflict între hotărârile judecătorești menționate, fiecare soluționând un alt litigiu cu un alt obiect, iar susținerea din apel privind autoritatea de lucru judecat este infirmată.

A fost respinsă și critica potrivit căreia în mod greșit nu s-a încuviințat proba cu expertiză construcții (probă respinsă și în apel), întrucât s-a apreciat ca lipsită de echivoc menținerea stării de fapt din litigiul anterior, soluționat prin decizia civilă nr. 93/Ap/2010, terenul în litigiu fiind în continuare afectat, cum a susținut pârâta în toate celelalte procese (vizând demolare construcții, uzucapiune, superficie).

Inexactă a fost apreciată și susținerea potrivit căreia dispozițiile art. 492-494 C.civ., din materia accesiunii imobiliare artificiale, se suprapun cu prevederile răspunderii civile delictuale, întrucât fiecare instituție are o reglementare proprie. În timp ce răspunderea civilă delictuală se fundamentează pe existența unui fapt ilicit, accesiunea imobiliară are drept cauză un drept, respectiv dreptul de proprietate asupra terenului, încât analiza elementelor răspunderii delictuale din apelul pârâtei este superfluă. Reclamanta nu și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 1003 C.civ. din materia răspunderii delictuale și nici pe dispozițiile art. 492 - 494 C.civ., nefiind invocată accesiunea imobiliară, ci pe prevederile art. 482 C.civ. și cele corespunzătoare din noul Cod civil, care dau dreptul proprietarului de a culege fructele de care este lipsit.

Pe fondul criticilor, s-a arătat, cu referire la  art. 483 C.civ., că, așa cum a rezultat din  raportul de expertiză topografică întocmit, terenul reclamantei este ocupat în continuare de construcțiile pârâtei.

Diferențele apărute în legătură cu identificarea terenului au fost puse pe seama reperelor diferite folosite de către experți, concluzia fiind aceea că  situația terenului nu s-a schimbat și deci, pârâta ocupă aceeași suprafață tabulară care este proprietatea reclamantei, cum a recunoscut în celelalte litigii.

Ca atare, instanța de apel a reținut că în mod legal tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 483 C.civ. și a obligat pârâta la plata fructelor, fiind înlăturate argumentele referitoare la existența elementelor răspunderii delictuale, în condițiile în care dreptul de proprietate al reclamantei este în continuare afectat în ce privește folosința terenului în integralitate, construcțiile și accesoriile (amenajările) făcând parte din ansamblul complexului în mod identic cu reținerea instanței supreme din decizia nr. 6537/2011 (prin care s-a respins recursul pârâtei împotriva deciziei nr.93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov), așa încât dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.

Apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de chemare în garanție a fost, de

asemenea, constatat  nefondat.

S-a constatat că dispozițiile invocate, ale art. 1337 C.civ., din materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, nu sunt incidente întrucât pârâta nu are calitatea de cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1997, iar prevederile art. 32

4

din OUG nr. 88/1997 nu erau în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni (astfel că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile).

Chiar dacă s-ar aprecia că ar fi intervenit vreo evicțiune din partea reclamantei, care și-a redobândit dreptul de proprietate în anul 2000, cererea pârâtei tot nu ar putea fi admisă, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare nu s-a vândut și terenul în litigiu, la art. 6.3 din contract menționându-se expres că statul nu deține certificat de atestare a dreptului de proprietate, or, textul vorbește de „restituirea bunurilor imobile”, ceea ce nu este cazul în speță.

Drept urmare, nu există nicio obligație de despăgubire din partea chematei în garanție, așa

încât dispozițiile art. 60 C.pr.civ. nu sunt incidente în cauză.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta și pârâta.

1) Recurenta-reclamantă a formulat critici pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 5 și 9 C.pr.civ., în susținerea cărora a prezentat, în esență, următoarele aspecte:

Decizia conține o succintă motivare prin care instanța de apel încearcă să justifice respingerea amplelor critici formulate de parte și de asemenea, cuprinde considerente care nu au legătură cu motivele de apel (art. 304 pct. 7 C.pr.civ.).

Astfel, reclamanta nu a criticat, cum greșit se reține, lucrarea întocmită de expert în litigiul anterior ci dimpotrivă, și-a întemeiat motivele de apel pe aceasta, având în vedere că respectivul expert a formulat obiecțiuni față de criteriul „cea mai bună utilizare”.

De altfel, chiar instanța de apel a statuat în motivarea deciziei, în ceea ce privește criteriul de evaluare a despăgubirii, că acesta este „al chiriei practicate pentru un imobil similar celui din litigiu”, așa încât contravaloarea lipsei de folosință a unui teren nu poate fi corect și legal determinată decât prin raportare la piața imobiliară. În lipsa unor contracte de închiriere pentru imobilele similare pe care experții nu le-au putut identifica, raportarea nu se poate face decât la Standardele Internaționale de Evaluare care impun stabilirea despăgubirilor pornindu-se de la valoarea de piață a imobilului pe perioada litigiului.

Mai mult, decizia recurată cuprinde și motive contradictorii deoarece  după ce inițial înlătură criticile referitoare la modalitatea de evaluare deoarece ar viza litigiul anterior, în considerentele ulterioare menționează că față de celălalt litigiu „nu există nicio diferență asupra stării de fapt, cu excepția perioadei pentru care se solicită despăgubirile”.

De asemenea, instanța a respins în mod formal celelalte critici, fără o analiză propriu-zisă, referitoare la încălcarea principiului aflării adevărului (ajungându-se la o situație absurdă, vizând stabilirea unor despăgubiri pentru perioada 2007-2012, de 6,8 ori mai mică decât cea aferentă perioadei 2001-2002) precum și la modalitatea în care prima instanță a înlăturat, nejustificat, lucrările efectuate de experții consilieri.

Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.pr.civ. (motiv prevăzut de art. 304 pct. 5)  prin aceea că a nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, acela al aflării adevărului. Astfel, nu putea fi stabilită o contravaloare mai mică a lipsei de folosință față de cea din intervalul 2001-2002, fiind un fapt notoriu că prețurile pe piața imobiliară au crescut foarte mult.

Or, scopul justiției, prin prisma principiului adevărului, este de a reglementa în conformitate cu realitatea socială, iar nu contrar acesteia.

Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.) întrucât, în ce privește despăgubirea derizorie pentru lipsa de folosință a terenului, au fost încălcate mai multe dispoziții de drept material (art. 480, 483 C.civ.), precum și prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei.

2) Recurenta-pârâtă a susținut că decizia instanței de apel este susceptibilă de critici care pot atrage casarea acesteia cu reținere, respectiv modificarea soluției sau casarea cu trimitere spre rejudecare.

În privința motivelor de casare cu reținere s-a arătat că, în primul rând, este incident art. 304 pct. 9 C.pr.civ., deoarece au fost aplicate greșit prevederile art. 483, art. 1078 C.civ. și au fost nesocotite dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C.pr.civ.

Astfel, printr-o construcție juridică ingenioasă s-a considerat că situarea construcțiilor Complexului Hotelier Y. pe terenurile reclamantei încalcă obligația generală negativă, opozabilă

erga omnes

, de a se abține de la orice act sau fapt de natură să încalce dreptul de proprietate, protejat de art. 480 C.civ. și că, prin nesocotirea acestei obligații, reclamanta este lipsită de fructele civile ce ar putea fi produse de bunul său.

Or, construcția juridică este greșită, pentru că se confundă nepermis izvorul și se denaturează conținutul fundamental al raportului juridic deoarece societatea B. nu este un posesor nelegitim, lipsit ulterior de bună-credință și dator astfel, la restituirea fructelor în echivalent în condițiile art. 483, art. 1073 și art. 1078 C.civ.

SC B. SA nu exercită în mod direct și nemijlocit posesia asupra terenurilor reclamantei, ci deține construcțiile edificate de antecesorul său pe aceste terenuri.

În aceste condiții, izvorul raportului juridic civil constă în edificarea unor construcții pe

terenul altuia și nu în deposedarea cu rea-credință a reclamantei de bunul său, ceea ce atrage incidența prevederilor din materia accesiunii imobiliare artificiale, conform art. 492 - 494 C.civ. și rezolvarea situației juridice în funcție de reaua sau buna-credință a constructorului, pentru  că în primul caz, proprietarul lucrărilor poate cere ridicarea acestora cu daune interese sau păstrarea lucrărilor pentru sine cu despăgubirea constructorului în timp ce, în al doilea caz, devine

ope legis

proprietarul construcțiilor, fiind deopotrivă obligat la despăgubirea constructorului.

În ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1073, art. 1075 și art. 1078 C.civ., aceasta se datorează faptului că reclamanta nu are opțiunea pentru despăgubirea prin echivalent pentru pretinsa încălcare a dreptului său. Așa cum s-a menționat, proprietarul fondului devine

ope legis

proprietarul construcției realizate cu bună-credință potrivit art. 494 alin. (3) teza a II-a C.civ. Proprietarul fondului nu poate însă pretinde constructorului de bună-credință despăgubiri pentru fructele civile neculese, motivând împiedicarea dreptului său de dispoziție materială asupra terenului, cât timp nu exercită acțiunea în accesiune prin care poate să recapete posesia terenului împreună cu construcția încorporată în sol.

În realitate, în speță, reclamanta refuză preluarea terenului și solicită dezdăunarea prin echivalent, deși are la îndemână acțiunea specifică în realizare în natură, adică acțiunea în accesiune, prin care își poate recăpăta terenul împreună cu construcția edificată pe acesta.

Tot ca aspect de nelegalitate circumscris motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., trebuie constatat că au fost încălcate prevederile art. 1201 C.civ.

Astfel, problema de drept soluționată prin sentința nr. 177/2013 (confirmată prin decizia nr. 410/2016 și în acord cu sentința nr. 67/2007) contravine fundamental statuărilor sentinței nr. 991/2006 (def. prin decizia civilă nr. 99/2010 și irevocabilă conform deciziei civile nr. 1264/2010 a Curții de Apel Brașov).

Instanța de apel a ales să dea eficiență sentinței nr. 67/2007 și deciziei nr. 93/A/2010, dar total nelegal întrucât buna-credință a constructorului se opune ca el să fie obligat la plata unei sume către proprietar.

În principiu, autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 67/S/2007 (modificată conform deciziei nr. 93/A/2010) operează limitat, numai pentru perioada lipsei de folosință judecată (respectiv, martie 2001 – septembrie 2002). În plus, situația de fapt și de drept avute în vedere  prin aceste hotărâri a fost modificată, ceea ce le lipsește de efectele viitoare.

În schimb, puterea de lucru judecat a sentinței nr. 991/2006 definește și reglementează pe deplin raportul juridic.

Deși nu există elemente care să fi justificat revizuirea hotărârilor conform art. 322 pct. 7 C.pr.civ., cu același raționament de respectare a autorității de lucru judecat, instanța ar fi trebuit să dea eficiență sentinței nr. 991/2006 împotriva sentinței nr. 67/S/2007 întrucât prima a fost pronunțată și a rămas irevocabilă înaintea celei de-a doua.

Or, alegând soluția dată raportului juridic prin sentința nr. 991/2006, instanța ar fi trebuit să respingă acțiunea pentru că nu există niciun temei pentru o asemenea despăgubire, câtă vreme proprietarul fondului nu are alegerea despăgubirii pentru fructele civile pretins cuvenite în condițiile art. 483 C.civ., peste exercitarea dreptului de accesiune.

În speță, reclamanta pretinde fructele dreptului său, contravaloarea folosinței pretins exercitate de pârâtă, ceea ce ar fi posibil numai în cadrul unui raport de superficie, dar cu care reclamanta nu este de acord. Deși nu recunoaște dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, nu înțelege nici să și-l însușească, dar pretinde într-un mod atipic contraprestația superficiei, fără constituirea dreptului corelativ.

Aceste argumente, aduse în fața ambelor instanțe de fond, au fost ignorate de tribunal, iar instanța de apel le-a înlăturat, apreciind că litigiul soluționat prin sentința nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov a avut alt obiect, respectiv  cererea de demolare a construcțiilor pârâtei și în consecință, lipsa identității de obiect determină inexistența  autorității de lucru judecat.

Mai mult, instanța de apel a considerat că despăgubirile pretinse au avut un alt fundament (o altă cauză juridică), deși în cuprinsul aceluiași considerent se reține că ambele cereri de despăgubire privesc lipsa de folosință.

Aceasta, în contextul în care pârâta nu a invocat autoritatea de lucru judecat în componenta sa negativă, în sens procedural, în așa fel încât să paralizeze acțiunea reclamantei, ci a făcut-o din perspectiva efectului pozitiv, potrivit căruia hotărârea beneficiază de prezumția că

exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

A arătat recurenta-pârâtă că față de aceste aspecte de nelegalitate, dacă instanța de recurs va considera că situația de fapt este pe deplin stabilită și va reține cauza spre rejudecare, aceasta nu se va putea face decât prin prisma prevederilor art. 492 - 494 C.civ. din materia accesiunii imobiliare.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, proprietarul terenului poate cere daune-interese și desființarea construcțiilor realizate cu rea-credință, iar în cazul celor realizate cu bună-credință, nu va putea cere desființarea lor și nici daune de altă natură sau cu alt titlu, dar va avea dreptul să păstreze construcțiile, cu returnarea valorii materialelor și prețului muncii.

Invocând motive de modificare a deciziei, recurenta-pârâtă a făcut trimitere, de asemenea, la  dispozițiile art. 1201 C.civ., reiterând aspectele legate de încălcarea autorității de lucru judecat care trebuia dedusă, în sensul ei pozitiv, din efectele sentinței civile nr. 991/2006, irevocabilă la 3.11.2010.

S-a susținut totodată, că au fost nesocotite prevederile art. 1078 – 1086 C.civ., a căror incidență a fost exclusă nejustificat din materia obligațiilor derivând din fapte juridice.

Or, aceste dispoziții legale reglementează efectele obligațiilor în general, inclusiv în materia dreptului de proprietate, așa încât despăgubirile trebuiau limitate numai la suprafața efectiv ocupată de construcții.

În baza aceluiași motiv de modificare (art. 304 pct. 9) s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 32

4

OUG nr. 88/1997 și ale art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind soluționarea cererii de chemare în garanție.

Pe temeiul textelor menționate, cererea trebuia admisă și Statul împreună cu AAAS obligați la plata sumelor datorate reclamantei, întrucât instituția publică implicată în privatizare are obligația de a repara toate prejudiciile suferite de societățile comerciale privatizate ca urmare a restituirii în natură a unor imobile deținute de către societate, către foștii proprietari.

S-a susținut și că hotărârea este nemotivată (art. 304 pct. 7) pe aspectul instituirii obligației de plată a onorariului de expert, fiind practic instituită din eroare, cu neobservarea înscrisurilor de la dosar.

Recurenta-pârâtă a pretins că în cauză sunt incidente și motive de casare cu trimitere.

Astfel, cu referire la art. 304 pct. 7 C.pr.civ., s-a arătat că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., neexistând niciun argument concret și convingător privind constatarea instanței de apel că situația de fapt și de drept avută în vedere la pronunțarea deciziei nr. 93/A/2010 nu s-ar fi modificat, ignorând faptul că terenul a fost identificat în mod diferit, iar regimul juridic s-a modificat.

Totodată, au fost ignorate efectele noilor aspecte de drept intervenite după pronunțarea deciziei nr. 93/A/2010, respectiv: societatea B. a obținut prima intabulare a hotelului pe terenul său, separat de restaurant, actualizându-se datele topografice în sistemul integrat de cadastru; prin decizia nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța și decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ, s-a stabilit că societatea B. nu justifică un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul reclamantei, dând astfel eficiență prezumției instituite de art. 492 C.civ.; prin decizia civilă nr. 1264/R/2010 a Curții de Apel Brașov s-a stabilit irevocabil calitatea de constructor de bună-credință a societății B.

Dacă s-ar fi analizat conținutul acestor apărări, s-ar fi constatat că societatea B. nu poate

fi obligată la despăgubiri pentru ocuparea terenului reclamantei deoarece se află în posesia imobilelor în calitate de constructor de bună-credință și le poate reține justificat până la plata valorii materialelor și prețului muncii, neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului.

Cum superficia pretinsă de pârâtă a fost infirmată prin decizia nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța (menținută prin decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ) fiind astfel negat dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, reținându-se în plus, că edificiile situate pe terenul reclamantei îi aparțin acesteia, rezultă că sunt eronate constatările deciziei recurate, câtă vreme prin hotărârile anterioare nu s-a reținut dreptul de proprietate în favoarea constructorului asupra edificiilor pe terenul altuia, în absența superficiei.

Prin urmare, s-a susținut că raționamentul instanței anterioare este lipsit de logică, întrucât societatea  B. nu exercită în mod direct și nemijlocit posesia asupra terenurilor

reclamantei, ci deține, în calitate de posesor, construcțiile edificate pe aceste terenuri.

S-a susținut, în justificarea soluției de casare cu trimitere și că au fost nesocotite prevederile art. 201, art. 212, art. 138 C.pr.civ., precum și ale Regulamentului privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare, instanța neputând fi lămurită prin conținutul lucrării de expertiză topografică, având în vedere reperele folosite (cu mai puțină stabilitate), suprapunerea ridicării topografice pe schița de carte funciară din 1925, ignorarea datelor cadastrale, inexactitatea planurilor cadastrale folosite.

Recurenta-pârâtă a susținut că este nelegală și încheierea de ședință din 6.10.2015, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 268, art. 261 pct.5 C.pr.civ., întrucât prin respingerea cererii de efectuare a expertizei în specialitatea construcții, s-a revenit nepermis asupra probelor încuviințate, înfrângându-se astfel dispozițiile încheierii din 30.09.2014.

Au fost depuse întâmpinări la recursurile formulate.

În ce privește recursul reclamantei, pârâta a pretins că în realitate, reclamanta critică hotărârea numai sub aspectul valorificării probatoriului administrat, ceea ce ține de temeinicia și nu de legalitatea deciziei atacate. În trei planuri diferite, corespunzătoare motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.pr.civ., este reiterată de fapt, o singură critică,  referitoare la caracterul derizoriu al despăgubirii actuale în comparație cu cea obținută în precedent. Apoi punctual, în legătură cu cele trei motive de recurs, s-a arătat de ce criticile nu ar putea fi primite nici pe fondul lor în situația în care ar fi considerate încadrabile în dispozițiile menționate.

La rândul ei, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul depus de pârâtă arătând, în esență, că pretinsele aspecte de casare cu reținere sunt subsumabile în realitate unui caz de modificare a hotărârii (art. 304 pct. 9) și ele sunt nefondate, având în vedere, printre altele, decizia nr. 6537/2011 a ÎCCJ, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că societatea pârâtă îi îngrădește folosința, iar temeiul de drept în baza căruia i-a fost recunoscută contravaloarea lipsei de folosință l-au reprezentat dispozițiile art. 480 C.civ.

În ce privește accesiunea imobiliară artificială, instituție prin prisma căreia, conform susținerilor pârâtei, ar trebui analizate pretențiile reclamantei, dispozițiile legale care reglementează această materie nu fac obiectul prezentei cauze, nefiind un capăt de cerere pe acest aspect.

Prin întâmpinarea depusă de Statul Român, prin reprezentant, împotriva cererii de recurs a pârâtei, s-a susținut corecta soluționare a cererii de chemare în garanție, în contextul în care nu există nicio obligație de despăgubiri din partea Statului pentru Ministerul Finanțelor Publice, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 C.pr.civ.

În același sens au fost apărările formulate de AAAS prin întâmpinarea depusă, care a susținut corecta soluționare a cererii de chemare în garanție.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, în ordinea impusă de aspectele de nelegalitate pretinse, Înalta Curte  constată următoarele:

1)

Recursul pârâtei

pune în discuție – separat de modalitatea defectuoasă în care sunt

calificate ca motive de casare ori modificare – aspecte de nelegalitate vizând natura juridică a raportului dintre părți, stabilită eronat de instanțele anterioare din cauza nesocotirii sau aplicării greșite a efectelor autorității de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate în litigiile dintre părți.

Această ignorare a autorității de lucru judecat s-ar fi repercutat asupra temeiului juridic al pretențiilor deduse judecății, plasându-le pe un alt tărâm juridic, acela al nesocotirii unei obligații generale negative, opozabile

erga

omnes

, care revine oricărei persoane – în speță, pârâtei – de a se abține de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de dispozițiile art. 480 C.civ.

Într-adevăr, se constată că în stabilirea cadrului judecății, instanțele fondului au pornit de la un litigiu soluționat anterior în raporturile dintre părți vizând pretenții identice – respectiv, lipsa de folosință asupra aceluiași teren, dar pentru o altă perioadă, 4.03.2001 – 6.09.2002 – conform sentinței civile nr. 67/2007 a Tribunalului Brașov (definitivă prin decizia nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin decizia nr. 6537/2011 a ÎCCJ, Secția I civilă).

Cu referire la aceste hotărâri judecătorești, instanța de apel a reținut că se impune efectul pozitiv al lucrului judecat în privința suprafeței de teren ocupate de pârâtă, a criteriului de determinare a dezdăunării, precum și a temeiului juridic al acestor despăgubiri, dat de dispozițiile art. 483 C.civ., care permit proprietarului să culeagă fructele bunului său.

O astfel de valorificare a autorității de lucru judecat neagă însă, împrejurarea esențială pentru maniera în care se manifestă efectele acestei instituții, atunci când rațiunile de fapt și de drept care au determinat o anumită soluție, în considerarea unei perioade de timp (adică, a unei stări prezente la momentul judecății, dar de natură a fi revizuită ulterior)  se modifică în timp.

Or, sub acest aspect, autoritatea de lucru judecat se produce limitat în timp (

pro tempore

), întrucât fundamentul ei (bazat pe verificarea jurisdicțională și imutabilitatea litigiului) se justifică atâta vreme cât rămân neschimbate împrejurările de fapt și de drept care au fundamentat adoptarea hotărârii.

În speță, pârâta a susținut că aceste împrejurări s-au modificat, având în vedere modalitatea în care au fost tranșate irevocabil alte litigii dintre părți, care au vizat raporturile juridice dintre acestea asupra acelorași imobile.

Astfel, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov (irevocabilă prin decizia nr. 1264/R/2010 a Curții de Apel Brașov), respingându-se cererea reclamantei A., de obligare a pârâtei SC B. SA la demolarea construcțiilor și la plata lipsei de folosință, s-au reținut calitatea de constructor de bună-credință a pârâtei, faptul că nu poate fi obligată la demolarea construcției și că nu există un temei de drept pentru obligarea sa la plata lipsei de folosință a terenului, în raport cu prevederile art. 494 alin. (3) C.pr.civ., care consacră obligațiile pe care le are proprietarul terenului.

De asemenea, s-a arătat că prin decizia nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța (irevocabilă prin decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ, Secția I civilă), deși s-a respins cererea formulată de pârâta SC B. SA, de constatare a dreptului său de superficie în privința acelorași edificate, s-a reținut totuși calitatea sa de constructor de bună-credință, ceea ce  s-a constatat a lipsi din cerințele referitoare la constituirea dreptului de superficie fiind existența acordului dintre proprietarul fondului și constructor.

Or, cu referire la aceste hotărâri care tranșează aspecte importante ale raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel neagă efectul autorității de lucru judecat sub motiv că nu ar fi întrunită tripla identitate de elemente, întrucât obiectul celor două pricini ar fi diferit.

O asemenea modalitate de abordare este eronată întrucât reduce instituția autorității de lucru judecat la funcția ei procedurală, de excepție care împiedică reluarea aceluiași litigiu, în condițiile identității de obiect, cauză și părți (conform art. 1.201 C.civ., art. 166 C.pr.civ.).

În realitate, pârâta s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, adică de prezumția de adevăr (absolută în relația dintre părți), în sensul dispozițiilor art. 1.202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C.civ., ceea ce înseamnă posibilitatea pentru părți de a se prevala în litigii ulterioare de maniera în care au fost deja tranșate anumite chestiuni litigioase, fără posibilitatea de a mai fi contestate.

În același timp, atunci când face referire la decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ, instanța de apel, deși îi neagă autoritatea de lucru judecat sub motiv că vizează alt aspect, respectiv rezolvarea dată dreptului de superficie pretins de pârâtă, reține totuși din această hotărâre elemente de fapt valorificabile în prezentul litigiu.

Astfel, în legătură cu această decizie a instanței anterioare se reține că „este fără echivoc ocuparea în continuare a terenului reclamantei”.

Din acest punct de vedere, Curtea de apel ignoră că, ceea ce intră sub efectul autorității de lucru judecat nu este situația de fapt în sine, ci felul în care aceasta a fost încadrată juridic și dezlegată în drept de către instanță.

Or, în speță, pârâta se prevalase de faptul că prin hotărârea irevocabilă menționată, deși i s-a respins cererea de constatare a dreptului de superficie, s-a reținut în același timp, că are calitatea de constructor de bună-credință, solicitând să se dea eficiență juridică acestei statuări jurisdicționale irevocabile.

Față de cele menționate anterior, se constată că judecata cauzei în apel s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor care reglementează efectele autorității de lucru judecat.

Pe de o parte

, reținând că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei și cadrul în care acestea pot fi valorificate sunt date de dispozițiile art. 482, art. 483 C.civ. întrucât s-ar impune cele tranșate anterior prin decizia nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov, instanța de apel nesocotește faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște limitări în timp, acționând

pro tempore

, câtă vreme s-au menținut rațiunile de fapt și de drept care au justificat o anumită soluție.

Or, în justificarea demersului finalizat prin decizia nr. 93/Ap/2010 (irevocabilă prin

decizia nr. 6537/2011 a ÎCCJ), reclamanta însăși menționase că nu există niciun înscris din care să rezulte construirea legală și cu bună-credință a edificiilor de către pârâtă.

Tocmai pentru a demonstra modificarea elementelor reținute inițial – și astfel, caracterul limitat în timp al acelor dezlegări jurisdicționale – pârâta a invocat hotărârile judecătorești prin care s-a statuat asupra calității sale de constructor de bună-credință în privința edificatelor de pe terenul reclamantei.

Pe de altă parte

, negând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 991/2006 a Judecătoriei Brașov, irevocabilă prin decizia nr. 1264/R/2010 a Curții de Apel Brașov, precum și a deciziei nr. 5/C/2015 a Curții de Apel Constanța (irevocabilă prin decizia nr. 1188/2015 a ÎCCJ) sub motiv că litigiile respective au vizat un  alt obiect dedus judecății, instanța de apel reduce în mod nelegal instituția autorității de lucru judecat la funcția ei negativă, extinctivă (de excepție procesuală care împiedică rejudecarea aceluiași litigiu), ignorând funcția ei pozitivă, normativă [art. 1202 alin. (2), art. 1200 pct. 4 C.civ.], de prezumție absolută care se opune în litigiile ulterioare dintre părți, pe aspectul chestiunilor litigioase deja dezlegate.

Această denaturare a funcțiilor autorității de lucru judecat a avut drept consecință soluționarea cauzei fără lămurirea conținutului raportului juridic dintre părți, prin preluarea elementelor de fapt și de drept reținute cu ocazia judecății conform deciziei nr. 93/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov și cu nesocotirea aspectelor noi intervenite în situația juridică a părților, prin pronunțarea unor hotărâri care stabilesc în ce regim au fost edificate construcțiile pe terenul reclamantei.

În acest context, în care aplicarea greșită a unei instituții de drept a avut drept urmare și nelămurirea raporturilor juridice deduse judecății, față de  dispozițiile art. 314 C.pr.civ., recursul pârâtei va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe (casarea cu reținere sau modificarea soluției soli