ÎCCJ, decizie (scj.ro #152722)

A

.

Acțiune în constatarea calității de constructor de bună-credință. Calificarea acțiunii de către instanță. Condiții și efecte

B. Dreptul de accesiune. Momentul de la care curge termenul de prescripție

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata/ Drept comercial. Drepturi reale

Index alfabetic : acțiune în constatare

constructor de bună-credință

accesiune

termen de prescripție

calificarea acțiunii

C. civ. din 1864, art. 494 alin. (3), art. 992, art. 994

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (6)

A.

Actele sau faptele deduse judecății pot fi calificate de instanțe, atunci când părțile le oferă acestora încadrări eronate în drept; o astfel de operațiune, aplicată în scopul aflării adevărului, trebuie să rămână întotdeauna una subsumată voinței reclamantului. Tocmai de aceea, calificarea trebuie pusă în discuția părților și, în măsura în care reclamantul își menține încadrarea în drept inițială, instanța rămâne sesizată potrivit deciziei titularului acțiunii.

Cu alte cuvinte, cât timp disponibilitatea are rang de principiu fundamental în procesul civil, judecătorul

nu poate schimba cauza acțiunii care i-a fost dedusă judecății, trecând peste hotărârea reclamantului, ci este ținut ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de autor, să-i aplice textul de lege incident.

Astfel, în cazul în care reclamantul nu a renunțat nicicând pe parcursul litigiului la solicitarea ca instanțele să se pronunțe pe cererea sa de constatare a calității de constructor de bună-credință, calificarea acțiunii ca fiind una în îmbogățire fără just temei efectuată de către prima instanță este o operațiune de natură să înfrângă voința manifestată expres de către titularul cererii de chemare în judecată.

Între actio de in rem verso și acțiunea în constatarea calității de constructor de bună-credință și, subsecvent, în indemnizare, există deosebiri fundamentale sub aspectul regimului prescripției, ceea ce impune cu atât mai mult respectarea principiului disponibilității și, ca atare, a voinței autorului demersului judiciar, chiar dacă temeiul nașterii dreptului de creanță al autorului lucrării este tot îmbogățirea fără justă cauză, inclusiv în situația în care el ar fi de rea-credință.

B.

Dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării materialelor în imobil, dar, pentru dobândirea dreptului de proprietate, este necesar actul unilateral de voință al proprietarului imobilului, cu alte cuvinte exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune. Din această perspectivă, dreptul de accesiune este unul potestativ. Numai din momentul exercitării dreptului de accesiune se naște dreptul de creanță al autorului lucrării.

Așa fiind, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care constructorului i se neagă dreptul de către proprietarul terenului, care își manifestă astfel opțiunea de a exercita dreptul de accesiune.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 743 din 03 aprilie 2019

Judecata în fața primei instanțe. Hotărârea Tribunalului Iași

Prin încheierea din 12.09.2012, Tribunalul Iași, Secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin sentința civilă nr. 1802/12.10.2017, a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, ca o consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., constatând prescris dreptul material la acțiune; a mai obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 4.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a notat că a fost învestită cu judecata unei acțiuni prin care reclamanta a solicitat să se constate că are calitatea de constructor de bună-credință a unor lucrări efectuate în perioada cuprinsă între 01.09.2007 și 01.02.2008 la imobilul înscris în cartea funciară nr. 60025 a comunei  X., jud. Iași și să fie obligate în solidar cele două pârâte la plata sumei de 510.000 lei, reprezentând contravaloarea materialelor și a prețului muncii prestate pentru realizarea lucrărilor în discuție.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță a constatat că în cadrul probatoriului administrat au fost depuse și înscrisuri care atestă plata de către reclamantă a unor sume de bani pentru pretinsele lucrări de transformare a imobilului în cauză, iar în contractul de antrepriză încheiat în scopul realizării acestor lucrări figurează, în calitate de client, și reclamanta. În consecință, a apreciat că reclamanta a probat aparența care să justifice calitatea sa procesuală activă, așa încât, subliniind că aspectul îndreptățirii sale efective la plata unor sume de bani urmează a fi analizat odată cu fondul, a respins excepția.

Analizând excepția prescripției extinctive, a reținut că deși în mod aparent reclamanta a formulat două capete de cerere distincte, ele sunt interdependente, constatarea calității de constructor de bună-credință fiind doar o etapă în aplicarea instituției juridice a accesiunii imobiliare. De aceea, prima instanță a apreciat că prescripția trebuie tratată unitar cu privire la aceste capete de cerere.

Pentru a determina momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, tribunalul a luat act că reclamanta și-a întemeiat cererea, în principal, pe dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1864, considerând că ar avea calitate de constructor de bună-credință în contextul aplicării accesiunii imobiliare artificiale, doar în subsidiar invocând aplicarea instituției îmbogățirii fără justă cauză. Însă, a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile legale privitoare la accesiunea imobiliară artificială, întrucât textul de lege evocat mai sus se referă la situația unei construcții noi, edificată de o persoană pe terenul proprietatea unei alte persoane. Cum reclamanta a susținut că a adus îmbunătățiri imobilului aflat în proprietatea pârâtei S.C. B. S.R.L. (transferat mai apoi în proprietatea S.C. C. S.R.L.), chiar dacă de amploare (inclusiv edificarea unui nou etaj), a apreciat că asemenea lucrări nu se încadrează în ipoteza vizată de art. 494 C. civ. anterior. În aceste condiții, tribunalul a considerat că instituția juridică incidentă situației de fapt din prezenta cauză este cea a îmbogățirii fără justă cauză a proprietarului construcției inițiale, căruia îi profită îmbunătățirile realizate de reclamantă.

Pornind de la aceste considerații, a evocat prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a apreciat că momentul de început al cursului termenului de prescripție este reprezentat de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prima instanță a subliniat că reclamanta cunoștea faptul că imobilul la care a efectuat lucrările nu se afla în proprietatea sa, ci doar beneficia de o promisiune de vânzare a acestui imobil.

În consecință, în lipsa unui termen stipulat pentru încheierea contractului de vânzare a imobilului, a considerat că prescripția dreptului de a solicita încheierea acestui contract a început să curgă chiar de la semnarea antecontractului.

Însă, a notat că termenul de prescripție nu începe să curgă atât timp cât bunul ce a făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare s-a aflat în posesia promitentului-cumpărător, căci o atare împrejurare echivalează cu recunoașterea de către promitentul-vânzător a dreptului de a i se pretinde încheierea contractului, recunoaștere care fie împiedică curgerea termenului de prescripție, fie o întrerupe, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Or, instanța de fond a constatat că probele au relevat că reclamanta a stăpânit imobilul în perioada 01.09.2007-01.02.2008, în care a și realizat lucrările a căror valoare o solicită în cauza de față. Așadar, a apreciat că de la 02.02.2008 a început să curgă termenul de prescripție a dreptului reclamantei de a solicita obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, putându-se, eventual, considera că negocierile purtate de părți în vederea încheierii contractului autentificat, la 21.05.2008 au realizat întreruperea sa. Tribunalul a apreciat că nici emiterea somației privind oferta reală adresată de  S.C. B. S.R.L. reclamantei nu poate marca începutul cursului prescripției extinctive, întrucât ea atestă (și) imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prescripția ar fi început să curgă de la emiterea acesteia doar dacă termenul prescripției nu ar fi început să curgă, adică dacă reclamanta s-ar mai fi aflat în posesia imobilului cu consimțământul pârâtei proprietar, situație ce nu se regăsește în speță.

Prin urmare, prima instanță a considerat că momentul de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel vinovat de ea (în mod evident, inițial, pârâta S.C. B. S.R.L., ca beneficiar al lucrărilor realizate asupra construcției proprietatea sa) coincide cu momentul de la care a început să curgă noul termen de prescripție extinctivă a dreptului de a solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Așadar, a apreciat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune a început să curgă cel târziu la 21.05.2008 și s-a împlinit la 21.05.2011, anterior datei la care cererea de chemare în judecată a fost depusă la oficiul poștal, 20.08.2011.

În consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Apelul. Decizia Curții de Apel Iași, Secția civilă

Împotriva acestei sentințe, dar și a încheierii din 12.09.2012, a declarat apel reclamanta A.

Prin decizia nr. 174/21.03.2018, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a admis excepția lipsei de interes și, ca o consecință, a respins apelul declarat împotriva încheierii din 12.09.2012 a Tribunalului Iași, Secția I civilă, ca lipsit de interes, a admis apelul promovat împotriva sentinței civile nr. 1802/12.10.2017 pronunțată de același tribunal, a anulat în parte sentința atacată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a păstrat dispoziția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Iași.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, sub aspectul excepției lipsei de interes a apelantei cu privire la calea de atac pe care a declarat-o împotriva încheierii din 12.09.2012, invocată de intimata S.C. B. S.R.L., că apelanta nu poate obține un folos practic, atacând o încheiere prin care a fost luată o dispoziție ce-i este favorabilă (respingerea excepției inadmisibilității), chiar dacă  motivele care ar fi trebuit prezentate de tribunal lipsesc. Așa fiind, a admis excepția lipsei de interes și a respins, ca o consecință, apelul declarat împotriva încheierii din 12.09.2012.

Mai departe, evaluând temeinicia soluției date excepției prescripției, curtea a reținut că acțiunea dedusă judecății, prin care reclamanta, care invocă incidența art. 494 C.civ., a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună credință, este una imprescriptibilă extinctiv, așa încât a admis apelul.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. au recurat decizia instanței de apel, solicitând casarea sa și respingerea apelului.

Recurenta S.C. C. S.R.L. a arătat că, dacă primul capăt de cerere, prin care intimata-reclamantă a solicitat să se constate că este constructor de bună-credință, în baza art. 494 C.civ., este unul imprescriptibil extinctiv, cel de-al doilea (care are ca obiect plata de despăgubiri) este supus regimului prescripției, iar termenul a început să curgă, în condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În concret, această recurentă a susținut că în mod corect a reținut prima instanță că termenul de prescripție a început să curgă la 02.02.2008 sau, cel mai târziu, la 21.05.2008 și s-a împlinit anterior datei la care cererea de chemare în judecată a fost depusă, 20.08.2011.

A mai susținut, fără să motiveze în concret, că în mod eronat a interpretat curtea de apel prevederile art. 111 C. proc. civ., raportat la art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Recurenta S.C. B. S.R.L. a criticat decizia din apel, în considerarea faptului că instanța de prim control judiciar a trecut peste condiția fundamentală a bunei-credințe a terțului care edifică o construcție, sens în care a precizat, după ce a citat din considerentele deciziei nr. 1396/20.10.2011 a Curții Constituționale, că intimata-reclamantă nu a acționat cu bună-credință, așa încât ea nu-i poate opune imprescriptibilitatea accesiunii imobiliare artificiale. De asemenea, a mai arătat că doar un formalism excesiv a determinat curtea de apel să dea o altă calificare decât prima instanță cererii de chemare în judecată, iar lipsa bunei-credințe a intimatei-reclamante o pune pe aceasta în imposibilitate de a solicita oricând contravaloarea materialelor. Recurenta S.C. B. S.R.L. a mai afirmat și că pretinsele reparații efectuate de intimata-reclamantă nu au dus la o sporire a valorii imobilului, iar pretinsa extensie a clădirii este nefuncțională, în lipsa unei legături de acces cu clădirea existentă, toate aceste lucrări fiind edificate în ciuda opoziției sale de la acel moment, când încă deținea proprietatea imobilului.

Din această perspectivă, a susținut că intimata-reclamantă nu a dovedit că în perioada 01.09.2007-01.02.2008 ar fi stăpânit imobilul în sensul cerut de lege sau că nu ar fi cunoscut că lucrările sunt efectuate asupra unuia care nu-i aparține.

În considerarea acestor argumente, a arătat că, încălcând limitele învestirii, instanța de apel a apreciat că tribunalul ar fi trebuit să se raporteze doar la temeiul de drept invocat de autoarea cererii de chemare în judecată; și în opinia acestei recurente, prima instanță este cea care a procedat corect, excluzând circumscrierea acțiunii reclamantei în sfera accesiunii imobiliare și încadrând-o în cea a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză. În acest context, a achiesat pe deplin la concluziile la care tribunalul a ajuns, plecând de la calificarea într-un atare mod a acțiunii cu judecata căreia fusese învestit.

Totodată, a arătat că decizia recurată nu răspunde criticilor intimatei, care vizau calculul termenului de prescripție.

Intimata-reclamantă a depus prin poșta electronică, la data de 02.04.2019, o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurentele critică decizia atacată, pornind de la faptul că în mod nelegal instanța de apel ar fi procedat la o pretinsă calificare a acțiunii, dintr-o veritabilă

actio in rem verso

într-una în accesiune imobiliară, imprescriptibilă extinctiv.

Examenul de detaliu al cererii deduse judecății relevă însă că nu curtea de apel este cea care i-ar fi dat o altă calificare, ci prima instanță.

Astfel, în concret, reclamanta-intimată a solicitat, pe calea cererii de chemare în judecată, să se constate că are calitatea de constructor de bună-credință a unor lucrări efectuate în perioada cuprinsă între 01.09.2007 și 01.02.2008 la un imobil situat în localitatea X, jud. Iași și să fie obligate în solidar pârâtele la plata sumei de 510.000 lei, reprezentând contravaloarea materialelor și a prețului muncii prestate pentru realizarea lucrărilor în discuție.

În drept, cererea a fost fondată pe prevederile art. 494 alin. (3), art. 992 și art. 994 C. civ.

Cu toate că, din ceea ce s-a arătat în cele ce preced, reclamanta a învestit în mod evident instanțele judecătorești cu soluționarea unei cereri în constatarea calității sale de constructor de bună-credință și, ca o consecință, a solicitat ca cele două pârâte să fie obligate să-i restituie contravaloarea materialelor și a manoperei, tribunalul a calificat acțiunea ca fiind una în îmbogățire fără just temei, după ce a considerat că lucrările efectuate nu îngăduie încadrarea lor în ipoteza vizată de art. 494 C. civ.

Operațiunea de calificare a unei cereri nu trebuie însă aplicată în acest mod.

Ca regulă, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. obligă judecătorul ca în toate cazurile să hotărască „numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Înalta Curte recunoaște că actele sau faptele deduse judecății pot fi calificate de instanțe, atunci când părțile le oferă acestora încadrări eronate în drept; o astfel de operațiune, aplicată în scopul aflării adevărului, trebuie să rămână întotdeauna una subsumată voinței reclamantului. Tocmai de aceea, calificarea trebuie pusă în discuția părților și, în măsura în care reclamantul își menține încadrarea în drept inițială, instanța rămâne sesizată potrivit deciziei titularului acțiunii.

Cu alte cuvinte, cât timp disponibilitatea are rang de principiu fundamental în procesul civil, judecătorul

nu poate schimba cauza acțiunii care i-a fost dedusă judecății, trecând peste hotărârea reclamantului, ci este ținut ca, observând cauza acțiunii astfel cum a fost construită de autor, să-i aplice textul de lege incident.

Or, intimata-reclamantă nu a renunțat nicicând pe parcursul litigiului la solicitarea ca instanțele să se pronunțe pe cererea sa de constatare a calității de constructor de bună-credință; de aceea, calificarea acțiunii efectuată de către prima instanță a fost o operațiune de natură să înfrângă voința manifestată expres de către titularul cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, și prima instanță, și recurentele-pârâte au considerat că este utilă calificarea cererii, după ce au apreciat, într-o modalitate destul de lipsită de echivoc, că cererea în constatarea calității de constructor de bună-credință nu ar fi fondată; calificarea nu este însă o operațiune care să succeadă evaluării fondului; dimpotrivă, ea trebuie să-i preceadă.

Între

actio de in rem verso

și acțiunea în constatarea calității de constructor de bună-credință și, subsecvent, în indemnizare, există deosebiri fundamentale sub aspectul regimului prescripției, subliniate în etapele anterioare ale procesului, ceea ce impune cu atât mai mult respectarea principiului disponibilității și, ca atare, a voinței autorului demersului judiciar, chiar dacă temeiul nașterii dreptului de creanță al autorului lucrării este tot îmbogățirea fără justă cauză, inclusiv în situația în care el ar fi de rea-credință.

Fără să conteste natura imprescriptibilă extinctiv a acțiunii în constatare, recurentele pun în discuție caracterul prescriptibil al celui de-al doilea capăt de cerere, prin care intimata-reclamantă a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata contravalorii materialelor și a prețului muncii.

Înalta Curte recunoaște, în acord cu recurentele, că un asemenea capăt de cerere este prescriptibil extinctiv.

Cu toate acestea, pentru stabilirea momentului de la care prescripția începe să curgă, se cuvine subliniată natura dreptului de accesiune și distincția necesar a fi făcută între momentul nașterii dreptului de accesiune și cel al dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrării, de către proprietarul imobilului.

Dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării materialelor în imobil, dar pentru dobândirea dreptului de proprietate, este necesar actul unilateral de voință al proprietarului imobilului, cu alte cuvinte exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune. Din această perspectivă, dreptul de accesiune este unul potestativ.

Numai din momentul exercitării dreptului de accesiune se naște dreptul de creanță al autorului lucrării. Așa fiind, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care constructorului i se neagă dreptul, de către proprietarul terenului, care își manifestă astfel opțiunea de a exercita dreptul de accesiune.

Înalta Curte consideră util să sublinieze că, până când proprietarul imobilului asupra căruia s-au făcut lucrări încorporate sau alipite își exercită, prin actul său de voință, dreptul de accesiune (în sensul de a prelua lucrarea în proprietate), dreptul de creanță al autorului lucrării nu este unul pur și simplu, ci există numai ca simplă virtualitate; el este, practic, un drept de creanță sub condiție suspensivă.

Acțiunea de față este una atipică, pentru că nu recurentele sunt cele care au inițiat demersul, în calitatea lor de fost și actual proprietar asupra imobilului, ci autorul lucrării (constructorul); de asemenea, până în prezent, recurentele nu și-au manifestat în mod neechivoc dreptul de accesiune.

În regimul Codului civil de la 1864, care guvernează raporturile dintre părți, în considerarea perioadei când au fost efectuate pretinsele lucrări, opțiunea proprietarului imobilului (de a păstra lucrările ori de a-l obliga pe constructor să le ridice) se manifesta în funcție de buna sau de reaua-credință a celui din urmă, după cum rezultă din dispozițiile art. 494. Similar, aceleași criterii stau la baza opțiunii pe care o are proprietarul imobilului ce își manifestă dreptul de accesiune, când alege întinderea indemnizației pe care o plătește constructorului.

De aceea, dreptul de creanță al celui din urmă nu se naște până la stabilirea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a calității sale de constructor de bună sau de rea-credință.

Rămâne necesar de subliniat caracterul sumar al motivării curții de apel, care a părut a extinde efectele imprescriptibilității primului capăt de cerere și către al doilea, în mod nemotivat.

Cu toate acestea, recurentele nu au criticat decizia din această perspectivă, iar soluția din apel, în considerarea argumentelor expuse mai sus, se dovedește a fi legală; părțile vor ține însă seama, ca și instanța de rejudecare, de considerentele deciziei de față, care le vor suplini pe cele ale curții de apel.

Prin urmare, motivele invocate de recurente nu justifică nici casarea, nici modificarea deciziei; în aceste condiții, recursurile au fost respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.