ÎCCJ, decizie (scj.ro #81871)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81871) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în constatarea unui drept de creanță cu privire la lucrări de

îmbunătățire aduse unui imobil, formulată în timpul

derulării contractului de închiriere. Inadmisibilitate. Caracterul

susbsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în

realizare.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Judecata. Cerere de chemare în

judecată.

Index

alfabetic :

acțiune în constatare

-

acțiune în realizare

-

inadmisibilitate

-

interes

-

drept de creanță

Cod procedură civilă, art. 111

Cod

civil, art. 1075, art.1423, art. 1425

(Notă

: S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței)

Dispozițiile art. 111 C.proc.civ. stabilesc raportul de

subsidiaritate al acțiunii în constatare față de acțiunea

în realizare, astfel încât nici o acțiune în constatare nu va fi

admisă dacă există posibilitatea ca reclamantul să își

stabilească dreptul său pe calea acțiunii în realizare,

legiuitorul dând preferință realizării dreptului pentru a

înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv

și, numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, poate fi

primită o acțiune în constatarea aceluiași drept.

Totodată

art. 111 C.proc.civ. prevede în mod expres, pe lângă caracterul subsidiar

al cererii în constatare și cerința interesului în promovarea unei

astfel de acțiuni.

Interesul

nu este actual în promovarea unei acțiuni în constatare interogatorie, în

condițiile în care reclamantului nu i se poate stabili valoarea creanței

pe parcursul derulării contractului de închiriere, deoarece în toată

această perioadă valoarea îmbunătățirilor aduse

imobilului este în scădere, motiv pentru care dreptul de creanță

ce se cere a fi constatat prin cererea de chemare în judecată nu este

lichid, putând fi determinat ca valoare, numai la momentul încetării

contractului de închiriere, când părțile contractante se vor desocoti

cu privire la pretențiile reciproce.

Cât

timp valoarea dreptului de creanță nu poate fi stabilită cu

exactitate, fiind supusă devalorizării determinate de gradul de

uzură rezultat din folosință sau din scăderea sporului de

valoare dedus, indirect, din scăderea valorii de piață a

imobilelor în actualul context economic, nu există un interes actual în

formularea unei acțiuni în constatare privind determinarea cuantumului

îmbunătățirilor, deoarece dreptul de creanță ce se

cere a fi constatat, nefiind lichid și nici exigibil, nu poate fi

valorificat prin executare.

ICCJ,

Secția I civilă, decizia nr. 8230 din 18 noiembrie 2011

Reclamantul

I.Ț. a chemat în judecată Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând să se constate calitatea sa

de constructor/executant al unor lucrări de reparații, amenajare,

consolidare interioare și exterioare la imobilul situat în București,

la anexele, dependințele și la dotările speciale ale imobilului

aflat în administrarea RAAPPS și deținut de reclamant în baza

contractului de închiriere precum și că este titularul unui drept de

creanță reprezentând contravaloarea lucrărilor de

reparații, amenajări, consolidare, dotări, în cuantum total

estimat de 1.405.238 lei conform raportului de evaluare întocmit de SC T.E.

SRL, lucrări realizate de reclamant în calitate de locatar al imobilului.

Prin

sentința civilă nr. 1419 din 09.12.2009, Tribunalul București,

Secția a III-a civilă a admis excepția

inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu și a

respins acțiunea ca inadmisibilă.

Tribunalul a

arătat că reclamantul afirmă existența unui drept subiectiv

civil, mai precis, al unui drept de creanță, iar justificarea

interesului legitim, personal și actual este apreciat ca fiind folosul

imediat pe care acesta urmează a-l deține în vederea valorificării

dreptului său în situația unei eventuale înstrăinări a

imobilelor închiriate, susțineri care nu se încadrează însă în

condițiile impuse de dispozițiile art. 111 C.proc.civ., valorificarea

drepturilor pretinse prin acțiune putând fi făcute pe calea unei

cereri separate în realizarea acestora.

Prin apelul

declarat împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat cerere de

repunere în termenul de apel și a criticat hotărârea în sensul

greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art.

111 din C.proc.civ.

Prin decizia

civilă nr. 690 A din 20.11.2010, Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și  familie

a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și a

respins ca nefondat apelul.

Instanța

de apel a reținut că acțiunea în constatare are un caracter

subsidiar acțiunii în realizare, iar susținerile apelantului, în

sensul că dreptul de creanță, cât și interesul său în

formularea unei acțiuni în realizare nu sunt actuale, în condițiile

în care are calitatea de locatar al imobilului în litigiu, precum și

față de momentul incert și viitor al încetării contractului

de închiriere, nu pot fi primite față de dispozițiile art. 1075,

art.1423 - 1425 C.civ., precum și cele ale Legii nr. 114/1995, în temeiul cărora

chiriașul are dreptul de a obține obligarea proprietarului la plata

cheltuielilor necesare pe care le-a efectuat pentru buna utilizare a

imobilului, prin urmare pentru valorificarea aceluiași drept care face

obiectul prezentei cauze, are la îndemână o acțiune în

pretenții.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamantul pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. art. 304 pct. 7, pct.8 și pct.9

C.proc.civ.

În

dezvoltarea acestora s-a arătat că motivarea este inexactă,

întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii, soluția

instanței de apel fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art.

1075, art.1423 - 1425 C.civ., precum si cele ale Legii nr. 114/1995, iar în

speță dispozițiile art. 1423 -1425 C.civ. nu sunt aplicabile

Motivarea

instanței de apel cuprinde motive contradictorii, deoarece recunoaște

dreptul la acțiunea în realizarea dreptului de creanță constând

din despăgubiri și pretenții pentru reparațiile efectuate

de chiriaș asupra imobilului, în drept făcând trimitere la art. 1075 C.civ., pentru ca apoi să completeze motivarea cu aplicarea dispozițiilor art. 1423

care în alin. (2) C.civ. nu recunoaște chiriașului dreptul la

dezdăunări pentru tulburarea suferită de chiriaș în utila

folosință.

Motivarea

instanței este și insuficientă, deoarece își

întemeiază în drept soluția pe dispozițiile Legii nr. 114/1996,

fără să ia în considerare faptul că reparațiile,

amenajările, investițiile efectuate de recurentul-reclamant, în

calitate de chiriaș, s-au desfășurat în timp, începând din anul

1990, prelungindu-se până după 1998.

În ceea

ce privește neacordarea de valoare juridică succesiunii temporale a

lucrărilor și inaplicabilitatea în mod corespunzător a

principiului

tempus regit actum

, instanța ar fi trebuit să

analizeze conduita și acțiunile chiriașului în raport atât cu

prevederile Legii nr. 5/1973 cât și cu ale Legii nr. 114/1996, Legii nr.

5/1973 coroborat cu cele ale HCM nr. 860/1973, acestea fiind și actele

normative în temeiul cărora s-a încheiat contractul de închiriere de

către recurentul-reclamant.

Tot

insuficientă este motivarea instanței de apel, raportat la

justificarea în fapt a deciziei civile nr. 690/2010 care a calificat ca

necesare reparațiile efectuate de chiriaș, fără să o acopere

și în drept prin întemeierea pe dispozițiile art. 1421 C.civ. care în mod evident constituie sediul materiei regimului juridic al

reparațiilor

necesare efectuate de chiriaș/locator.

Motivarea

deciziei Curții de Apel lipsește, deoarece în tot cuprinsul deciziei

instanța de apel nu face referire la probatoriile administrate în

cauză.

Instanța

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând

natura acestuia, întrucât, pentru a soluționa cererea de chemare în

judecată, instanțele de fond ar fi trebuit să analizeze actul

juridic dedus judecății, mai exact contractul de închiriere sub

aspectul efectelor sale.

Instanța

a limitat cadrul procesual doar la reparațiile necesare, care oricum se

bucura de o reglementare legală distinctă prin art. 1421 alin. 2 C.civ.

Instanța

în mod greșit a interpretat dispozițiile legale și criteriile

doctrinare de calificare a reparațiilor, ca fiind necesare sau, după

caz, ca utile, schimbând natura acestora exclusiv în reparații necesare,

care în proiecție valorică se traduc prin și au corespondent în

cheltuieli necesare.

Consecințele

juridice ale unei incorecte calificări a cheltuielilor efectuate ca fiind

doar necesare, nu și de sporire a valorii imobilului închiriat, constau

tocmai în momentul în care dreptul de creanță al chiriașului

pentru contravaloarea acestora se naște, devenind actual și oferind

astfel titularului calea promovării cu succes și în limitele legii a

unei acțiuni în realizare. Acest moment este acela al încetării

contractului de închiriere și al lichidării obligațiilor

reciproce ale chiriașului și autorului decurgând din acesta,

până la acel moment, chiriașul neavând deschisă decât calea

conservatoare și preventivă a unei acțiuni în constatare interogatorie.

Noțiunea

de subsidiaritate a acțiunii în constatare față de cea în

realizare trebuie înțeleasă în sensul că recurentul-reclamantul

are în mod efectiv la dispoziție calea acțiunii în realizare prin

care, justificând un interes legitim, născut și actual, personal

și direct să valorifice un drept recunoscut și ocrotit de lege.

Atât

interesului cât și dreptului de creanță invocat le lipsește

caracterul de a fi actuale. În cazul în care interesul nu este actual și

nici dreptul pretins nu este actual nu se poate afirma că titularul

dreptului are la dispoziție acțiunea în realizare, deoarece aceasta

va fi respinsă ca fiind lipsită de interes, respectiv ca

prematură.

Exigibilitatea

creanței constând din contravaloarea lucrărilor de amenajare,

reparație, extindere, consolidare decurge din obligația chiriașului

de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar și potrivit

destinației (art. 1429 C.civ.), raportat la obligația

chiriașului de a restitui lucrul la încetarea locațiunii (art. 1432 C.civ.), când locatorul are dreptul de a cere fie repunerea lucrului în starea

inițială, iar dacă nu o cere, chiriașul are drept la

despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse lucrului.

Chiriașul

are dreptul la dezdăunări pentru plusul de valoare adus imobilului

închiriat, nu numai în cazul evicțiunii (art.1433 C.civ.), ci și la

încetarea din alte cauze a contractului de închiriere, când dreptul la

despăgubiri se naște, devine actual. Până la momentul

încetării raporturilor locative dreptul de creanță este unul

latent, deoarece a interpreta altfel, ar însemna ca pentru plusul de valoare

și de confort să se procedeze la o sporire a chiriei.

Chiar

și pârâta R.A.A.P.P.S. S.A a recunoscut că potrivit

dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 19/2002, în cazul vânzării unui

imobil proprietate privată a statului „În termen de 60 de zile de la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, R.A.-A.P.P.S. are

obligația de a achita persoanei fizice sau juridice care a efectuat

lucrări de investiții valoarea acestora, evidențiată în

raportul de evaluare.” Deci, până la data organizării respectivei

licitații,  creanța nu este, din punctul de vedere al locatorului,

nici certă, nici lichidă, și mai ales nu e exigibilă.

Iar cât

privește momentul incert și îndepărtat al unei vânzări de

către locatorul R.A.-A.P.P.S. a imobilului închiriat, acesta nu constituie

un argument decât în susținerea inexistenței la dispoziția

recurentului-reclamant a acțiunii în realizare, iar nu în respingerea

acțiunii în constatare, care tocmai în condițiile speței și

ale normelor aplicabile este singura posibilitate juridică prin care

reclamantul poate obține recunoașterea judiciară a dreptului

său de creanță, în deplina concordanță cu respectarea

principiului imperativ al subsidiarității acțiunii în constatare

față de acțiunea în realizare (art. 111 C.proc.civ.).

Potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, art. 43 din O.U.G.

nr. 40/1999, art. 48 din

Legea nr. 10/2001

instanța de fond ar fi trebuit să rețină faptul că

reclamantul nu are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului de

creanță, deoarece atât dreptul de creanță cât și

interesul nu sunt actuale.

Atât

dreptul de creanță cât și interesul promovării unei

acțiuni în instanță având ca finalitate recunoașterea lui

devin actuale odată cu încetarea contractului de închiriere, încetare

despre a cărei iminență se vorbește în contextul în care se

urmărește trecerea Corpului B și a terenului aferent (ambele

imobile având obiectul contractului de închiriere mai sus amintit) din domeniul

public în domeniul privat, în vederea înstrăinării acestora. În condițiile

în care recurentul-reclamant, în prezent chiriaș nu se bucura de un drept

de preempțiune, există riscul economic și juridic pentru

chiriaș de a pierde dreptul de folosință și exploatare,

adică se naște dreptul de creanță privind contravaloarea

lucrărilor de reparații, consolidări, extinderi evaluate

provizoriu la suma de 1.405.238 lei.

Până

la momentul incert și viitor al încetării contractului de închiriere,

în deplin acord cu prevederile legale și cu distincțiile doctrinare,

recurentul-reclamant a înțeles să își preserveze dreptul

său de creanță, promovând o acțiune în constatare

interogatorie.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte a

apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Pornind de la analiza motivului de modificare reglementat de

art. 304 pct.9 C.proc.civ., pentru a ușura înțelegerea argumentelor

aduse pentru respingerea celorlalte două motive de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat

următoarele:

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., potrivit cu care

„Partea care are

interes

poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate

fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Acest text legal stabilește raportul de subsidiaritate al

acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare,

astfel încât nici o acțiune în constatare nu va fi admisă dacă

există posibilitatea ca reclamantul să își stabilească

dreptul său pe calea acțiunii în realizare, legiuitorul dând

preferință realizării dreptului pentru a înlătura definitiv

neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv și, numai în

măsura în care acest lucru nu este posibil, poate fi primită o

acțiune în constatarea aceluiași drept.

Acesta

este motivul pentru care, constatând că există raport de

subsidiaritate, deci posibilitatea formulării unei acțiuni în

realizare, adică în pretenții, întemeiată pe dispozițiile

art. 1075, art.1423 - 1425 din Codul Civil și ale Legii nr. 114/1995,

instanța de apel a respins cererea ca inadmisibilă, fără a

intra în cercetarea pe fond a cauzei.

Criticile,

privind greșita referire la dispozițiile art. 1423-1425 C.civ.

și la incidența în cauză a altor texte legale, nu sunt fondate,

deoarece, chiar o indicare greșită a temeiul juridic al acțiunii

în realizare, nu este în măsură să determine modificarea

deciziei pronunțate în apel câtă vreme instanța de apel nu a

analizat pe fond acțiunea în realizare, deci nu a făcut aplicarea

efectivă a acestor texte legale, ci a respins o altă acțiune,

acțiunea în constatare, în considerarea caracterului său inadmisibil,

dat de aplicarea art. 111 C.proc.civ., singurul temei juridic analizat de

către instanță.

Cu alte

cuvinte, instanța de apel a făcut doar referire la temeiul juridic al

acțiunii în realizare, însă nu a analizat această cerere prin

aplicarea textelor legale menționate.

În

cauză a fost aplicat numai art. 111 C.proc.civ.,  motiv pentru care în

calea de atac a recursului nu se pot invoca și analiza critici referitoare

la alte temeiuri juridice decât cele în raport de care cauza a fost

analizată efectiv.

De asemenea, criticile privind neanalizarea tuturor legilor care

au guvernat contractul de închiriere, a tipurilor de

îmbunătățiri efectuate pe parcursul întregii perioade a

locațiunii, neanalizarea unor probe nu pot determina modificarea deciziei

recurate, deoarece se referă la aspecte de fond ale acțiunii, care nu

au format obiect de analiză în cauza de față, în condițiile

în care instanțele de fond s-au pronunțat exclusiv asupra

excepției inadmisibilității acțiunii în constatare.

Instanța

de apel a reținut că nu pot fi primite susținerile apelantului,

în sensul că dreptul de creanță, cât și interesul său

în formularea unei acțiuni în realizare nu sunt actuale, deoarece are

calitatea de locatar al imobilului în litigiu, iar momentul încetării

contractului de închiriere este incert și viitor, față de

posibilitatea chiriașului de a obține obligarea proprietarului la

plata cheltuielilor necesare pe care le-a efectuat pentru buna

utilizare a imobilului,

prin promovarea unei acțiuni în pretenții.

Recurentul

critică această concluzie, susținând că momentul în care

dreptul de creanță al chiriașului

devine actual și oferă

titularului calea promovării cu succes a unei acțiuni în realizare,

este acela al încetării contractului de închiriere și al

lichidării obligațiilor reciproce ale chiriașului și

locatorului. De asemenea, susține că exigibilitatea creanței

constând din contravaloarea lucrărilor de amenajare, reparație,

extindere, consolidare se raportează la obligația chiriașului de

a restitui lucrul la încetarea locațiunii (art. 1432 C.civ.), când locatorul are dreptul de a cere fie repunerea lucrului în starea

inițială, iar dacă nu o cere, chiriașul are drept la

despăgubiri pentru îmbunătățirile și plusul de valoare

adus imobilului închiriat. În opinia sa, o altă interpretare ar însemna

ca, pentru plusul de valoare și de confort, să se procedeze la o

sporire a chiriei.

Înalta

Curte consideră aceste apărări ca nefondate, deoarece art. 111

C.proc.civ. prevede în mod expres, pe lângă caracterul subsidiar al

cererii în constatare, cerința interesului în promovarea acțiunii în

constatare.

Interesul,

adică folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea

în mișcare a procedurii judiciare, trebuie să fie născut și

actual.

Recurentul

susține că momentul incert și îndepărtat al unei

vânzări de către locatorul R.A.-A.P.P.S. a imobilului închiriat,

ocazie cu care contractul de închiriere își va înceta existența, face

ca dreptul de creanță să nu fie născut și actual,

astfel încât acțiunea în pretenții, dacă ar fi formulată

până la acel moment, ar risca să fie respinsă ca prematură,

ceea ce determină nașterea unui interes, care este actual, în

promovarea acțiunii în constatare interogatorie, fără a preciza

în ce constă acesta.

Înalta

Curte constată că nici interesul în promovarea unei acțiuni în

constatare interogatorie nu este actual, deoarece reclamantului nu i se poate

stabili valoarea creanței sale pe parcursul derulării contractului de

închiriere, deoarece în toată această perioadă valoarea

îmbunătățirilor aduse imobilului este în scădere, motiv

pentru care dreptul de creanță ce se cere a fi constatat în prezent

nu este lichid, putând fi determinat ca valoare, numai la momentul

încetării contractului de închiriere, când părțile contractante

se vor desocoti cu privire la pretențiile reciproce.

Cât

timp valoarea dreptului de creanță nu poate fi stabilită cu

exactitate, fiind supusă devalorizării determinate de gradul de

uzură rezultat din folosință sau din scăderea sporului de

valoare dedus, indirect, din scăderea valorii de piață a

imobilelor în actualul context economic, nu există un interes actual în

formularea unei acțiuni în constatare interogatorie privind determinarea

cuantumului îmbunătățirilor, deoarece dreptul

de creanță ce

se cere a fi constatat, nefiind lichid și nici exigibil, nu poate fi

valorificat prin executare.

Conform art. 379 alin.(1), alin.(2) și alin.(3)

C.proc.civ., nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate

avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și

exigibilă; dacă datoria consistă în sumă nelămurită,

urmăririle se vor amâna până mai întâi se va face lichidarea;

creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată

prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă.

Deci,

pentru că reclamantul nu deține o creanță cu aceste

caractere, el nu poate obține valorificarea sa pe calea urmăririi,

prin urmare nu poate invoca nici existența unui folos material, în sensul

art. 111 C.proc.civ., anterior încetării contractului de locațiune.

Această

împrejurare a imposibilității executării dreptului său de

creanță justifică atât lipsa de interes a acțiunii în

pretenții, cât și a acțiunii în constatare.

Dacă

dreptul pretins este actual, atunci și interesul este născut și

actual. Ipoteza ca interesul să devină

actual fără ca

dreptul să fie actual există numai atunci când titularul dreptului

invocă posibilitatea obținerii unui folos material care riscă

să se piardă dacă nu este valorificat de îndată, pe calea

acțiunii în constatare.

Reclamantul

nu a invocat și nici nu a făcut dovada că se află într-o astfel

de împrejurare, motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a

considerat că primează caracterul subsidiarității cererii

în constatare față de cererea în realizarea dreptului, respingând

acțiunea ca inadmisibilă.

Pe de

altă parte, în primul capăt al cererii, recurentul solicită

constatarea unei situații de fapt, ceea ce este inadmisibil, prevalându-se

de faptul că dreptul său de creanță trebuie recunoscut pe

baza identificării lucrărilor de îmbunătățire a

imobilului pe care le-a efectuat.

Nici o astfel de apărare, aparent limitată numai la

identificarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului - nu

și a cuantumului acestora - nu poate fi primită, în condițiile

în care reclamantul, în dorința sa de a-și conserva dreptul, are la

îndemână un alt mijloc decât acțiunea în constatare interogatorie.

Este cunoscut că, în aprecierea asupra caracterului

subsidiar al acțiunii în constatare, trebuie să se

aibă

în vedere că art. 111 C.proc.civ. se referă la toate mijloacele de

realizare a dreptului, nu numai la acțiunea de drept comun, astfel cum

este cererea în pretenții.

Or, față de primul capăt al prezentei cereri,

prin care reclamantul dorește să se constate calitatea sa de

constructor/executant al unor lucrări de reparații, amenajare,

consolidare interioare și exterioare la imobilului aflat în administrarea

RAAPPS și deținut de acesta în baza contractului de închiriere nr.

2945/1990, Înalta Curte apreciază că reclamantul are posibilitatea de

a formula o cerere de asigurare a dovezilor, în condițiile art. 235

C.proc.civ., potrivit căruia oricine are interes să constate de

urgență starea unor lucruri, mobile sau imobile, va putea cere

administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să

dispară sau să fie greu de administrat în viitor. Cererea poate fi

făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul când

pârâtul își dă învoirea.

Formularea

unei astfel de cereri va permite constatarea stării lucrărilor pe

care reclamantul le-a efectuat, la data înregistrării cererii de asigurare

de dovezi, urmând ca, la momentul viitor al încheierii contractului de

locațiune, reclamantul să poată solicita de la proprietar

contravaloarea lucrărilor astfel efectuate, din care se va scădea

uzura corespunzătoarei perioadei de utilizare a imobilului.

Astfel

fiind, Înalta Curte apreciază că s-a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., în raport de care

acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Față de argumentele expuse, nu se poate reține

nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7

C.proc.civ., motivarea instanței de apel nefiind nici contradictorie, nici

insuficientă și nici absentă, căci analiza instanței

de apel s-a raportat strict la inadmisibilitatea acțiunii în constatare

și la interesul în promovarea acesteia. În aceste condiții, aspectele

pe care recurentul le consideră ca nefiind analizate nu puteau face

obiectul controlului de legalitate și temeinicie în apel deoarece

depășeau problemele de drept puse în discuție și analizate

de către prima instanță de fond.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C.proc.civ. nu este incident în cauză.

Recurentul invocă neverificarea actului juridic dedus

judecății, respectiv a contractului de închiriere nr.2945/1990

și a efectelor sale, incorecta calificare a cheltuielilor efectuate ca

fiind doar necesare, nu și utile și de sporire a valorii imobilului

închiriat.

Astfel cum s-a arătat în motivarea anterioară asupra

art. 304 pct.7 C.proc.civ., instanța de apel a menținut soluția

de inadmisibilitate a acțiunii, excepție peremptorie care a

făcut inutilă verificarea cauzei pe

fond.

Analizarea aspectelor invocate de recurent în susținerea

art. 304 pct. 8 C.proc.civ. presupun ca premisă o antamare a fondului

cauzei, adică a raportului juridic în conținutul căruia se

află dreptul de creanță ce se cere a fi constatat, raport

consfințit în cuprinsul contractului de închiriere.

Deoarece fondul cauzei nu a fost analizat, nici contractul de

închiriere în care sunt menționate drepturile corelative ale

părților, nu a intrat în dezbatere, deci nu se impunea o interpretare

a sa, astfel încât, în mod corect, nu s-a realizat nici o interpretare a

actului juridic dedus judecății. Prin urmare, nu putea avea loc o

interpretare greșită a acestuia.

Pentru

aceste argumente, constatând că nici unul din motivele de modificare

invocate nu își găsește aplicarea în cauză, în temeiul art.

312 alin.(1) C.proc.civ. recursul  a fost respins ca nefondat.