ÎCCJ, decizie (scj.ro #81871)

Acțiune în constatarea unui drept de creanță cu privire la lucrări de îmbunătățire aduse unui imobil, formulată în timpul derulării contractului de închiriere. Inadmisibilitate. Caracterul susbsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Cerere de chemare în judecată. Index alfabetic : acțiune în constatare - acțiune în realizare - inadmisibilitate - interes - drept de creanță Cod procedură civilă, art. 111 Cod civil, art. 1075, art.1423, art. 1425 (Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței) Dispozițiile art. 111 C.proc.civ.

stabilesc raportul de subsidiaritate al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, astfel încât nici o acțiune în constatare nu va fi admisă dacă există posibilitatea ca reclamantul să își stabilească dreptul său pe calea acțiunii în realizare, legiuitorul dând preferință realizării dreptului pentru a înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv și, numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, poate fi primită o acțiune în constatarea aceluiași drept. Totodată art. 111 C.proc.civ. prevede în mod expres, pe lângă caracterul subsidiar al cererii în constatare și cerința interesului în promovarea unei astfel de acțiuni.

Interesul nu este actual în promovarea unei acțiuni în constatare interogatorie, în condițiile în care reclamantului nu i se poate stabili valoarea creanței pe parcursul derulării contractului de închiriere, deoarece în toată această perioadă valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului este în scădere, motiv pentru care dreptul de creanță ce se cere a fi constatat prin cererea de chemare în judecată nu este lichid, putând fi determinat ca valoare, numai la momentul încetării contractului de închiriere, când părțile contractante se vor desocoti cu privire la pretențiile reciproce.

Cât timp valoarea dreptului de creanță nu poate fi stabilită cu exactitate, fiind supusă devalorizării determinate de gradul de uzură rezultat din folosință sau din scăderea sporului de valoare dedus, indirect, din scăderea valorii de piață a imobilelor în actualul context economic, nu există un interes actual în formularea unei acțiuni în constatare privind determinarea cuantumului îmbunătățirilor, deoarece dreptul de creanță ce se cere a fi constatat, nefiind lichid și nici exigibil, nu poate fi valorificat prin executare. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 8230 din 18 noiembrie 2011 Reclamantul I.Ț.

a chemat în judecată Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând să se constate calitatea sa de constructor/executant al unor lucrări de reparații, amenajare, consolidare interioare și exterioare la imobilul situat în București, la anexele, dependințele și la dotările speciale ale imobilului aflat în administrarea RAAPPS și deținut de reclamant în baza contractului de închiriere precum și că este titularul unui drept de creanță reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații, amenajări, consolidare, dotări, în cuantum total estimat de 1.405.238 lei conform raportului de evaluare întocmit de SC T.E. SRL, lucrări realizate de reclamant în calitate de locatar al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1419 din 09.12.2009, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Tribunalul a arătat că reclamantul afirmă existența unui drept subiectiv civil, mai precis, al unui drept de creanță, iar justificarea interesului legitim, personal și actual este apreciat ca fiind folosul imediat pe care acesta urmează a-l deține în vederea valorificării dreptului său în situația unei eventuale înstrăinări a imobilelor închiriate, susțineri care nu se încadrează însă în condițiile impuse de dispozițiile art. 111 C.proc.civ., valorificarea drepturilor pretinse prin acțiune putând fi făcute pe calea unei cereri separate în realizarea acestora.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat cerere de repunere în termenul de apel și a criticat hotărârea în sensul greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 111 din C.proc.civ. Prin decizia civilă nr. 690 A din 20.11.2010, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului și a respins ca nefondat apelul.

Instanța de apel a reținut că acțiunea în constatare are un caracter subsidiar acțiunii în realizare, iar susținerile apelantului, în sensul că dreptul de creanță, cât și interesul său în formularea unei acțiuni în realizare nu sunt actuale, în condițiile în care are calitatea de locatar al imobilului în litigiu, precum și față de momentul incert și viitor al încetării contractului de închiriere, nu pot fi primite față de dispozițiile art. 1075, art.1423 - 1425 C.civ., precum și cele ale Legii nr. 114/1995, în temeiul cărora chiriașul are dreptul de a obține obligarea proprietarului la plata cheltuielilor necesare pe care le-a efectuat pentru buna utilizare a imobilului, prin urmare pentru valorificarea aceluiași drept care face obiectul prezentei cauze, are la îndemână o acțiune în pretenții.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. art. 304 pct. 7, pct.8 și pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că motivarea este inexactă, întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii, soluția instanței de apel fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1075, art.1423 - 1425 C.civ., precum si cele ale Legii nr. 114/1995, iar în speță dispozițiile art. 1423 -1425 C.civ. nu sunt aplicabile Motivarea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, deoarece recunoaște dreptul la acțiunea în realizarea dreptului de creanță constând din despăgubiri și pretenții pentru reparațiile efectuate de chiriaș asupra imobilului, în drept făcând trimitere la art. 1075 C.civ., pentru ca apoi să completeze motivarea cu aplicarea dispozițiilor art. 1423 care în alin. (2) C.civ.

nu recunoaște chiriașului dreptul la dezdăunări pentru tulburarea suferită de chiriaș în utila folosință. Motivarea instanței este și insuficientă, deoarece își întemeiază în drept soluția pe dispozițiile Legii nr. 114/1996, fără să ia în considerare faptul că reparațiile, amenajările, investițiile efectuate de recurentul-reclamant, în calitate de chiriaș, s-au desfășurat în timp, începând din anul 1990, prelungindu-se până după 1998. În ceea ce privește neacordarea de valoare juridică succesiunii temporale a lucrărilor și inaplicabilitatea în mod corespunzător a principiului tempus regit actum , instanța ar fi trebuit să analizeze conduita și acțiunile chiriașului în raport atât cu prevederile Legii nr. 5/1973 cât și cu ale Legii nr. 114/1996, Legii nr. 5/1973 coroborat cu cele ale HCM nr. 860/1973, acestea fiind și actele normative în temeiul cărora s-a încheiat contractul de închiriere de către recurentul-reclamant.

Tot insuficientă este motivarea instanței de apel, raportat la justificarea în fapt a deciziei civile nr. 690/2010 care a calificat ca necesare reparațiile efectuate de chiriaș, fără să o acopere și în drept prin întemeierea pe dispozițiile art. 1421 C.civ. care în mod evident constituie sediul materiei regimului juridic al reparațiilor necesare efectuate de chiriaș/locator. Motivarea deciziei Curții de Apel lipsește, deoarece în tot cuprinsul deciziei instanța de apel nu face referire la probatoriile administrate în cauză. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând natura acestuia, întrucât, pentru a soluționa cererea de chemare în judecată, instanțele de fond ar fi trebuit să analizeze actul juridic dedus judecății, mai exact contractul de închiriere sub aspectul efectelor sale.

Instanța a limitat cadrul procesual doar la reparațiile necesare, care oricum se bucura de o reglementare legală distinctă prin art. 1421 alin. 2 C.civ. Instanța în mod greșit a interpretat dispozițiile legale și criteriile doctrinare de calificare a reparațiilor, ca fiind necesare sau, după caz, ca utile, schimbând natura acestora exclusiv în reparații necesare, care în proiecție valorică se traduc prin și au corespondent în cheltuieli necesare. Consecințele juridice ale unei incorecte calificări a cheltuielilor efectuate ca fiind doar necesare, nu și de sporire a valorii imobilului închiriat, constau tocmai în momentul în care dreptul de creanță al chiriașului pentru contravaloarea acestora se naște, devenind actual și oferind astfel titularului calea promovării cu succes și în limitele legii a unei acțiuni în realizare.

Acest moment este acela al încetării contractului de închiriere și al lichidării obligațiilor reciproce ale chiriașului și autorului decurgând din acesta, până la acel moment, chiriașul neavând deschisă decât calea conservatoare și preventivă a unei acțiuni în constatare interogatorie. Noțiunea de subsidiaritate a acțiunii în constatare față de cea în realizare trebuie înțeleasă în sensul că recurentul-reclamantul are în mod efectiv la dispoziție calea acțiunii în realizare prin care, justificând un interes legitim, născut și actual, personal și direct să valorifice un drept recunoscut și ocrotit de lege. Atât interesului cât și dreptului de creanță invocat le lipsește caracterul de a fi actuale.

În cazul în care interesul nu este actual și nici dreptul pretins nu este actual nu se poate afirma că titularul dreptului are la dispoziție acțiunea în realizare, deoarece aceasta va fi respinsă ca fiind lipsită de interes, respectiv ca prematură. Exigibilitatea creanței constând din contravaloarea lucrărilor de amenajare, reparație, extindere, consolidare decurge din obligația chiriașului de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar și potrivit destinației (art. 1429 C.civ.), raportat la obligația chiriașului de a restitui lucrul la încetarea locațiunii (art. 1432 C.civ.), când locatorul are dreptul de a cere fie repunerea lucrului în starea inițială, iar dacă nu o cere, chiriașul are drept la despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse lucrului.

Chiriașul are dreptul la dezdăunări pentru plusul de valoare adus imobilului închiriat, nu numai în cazul evicțiunii (art.1433 C.civ.), ci și la încetarea din alte cauze a contractului de închiriere, când dreptul la despăgubiri se naște, devine actual. Până la momentul încetării raporturilor locative dreptul de creanță este unul latent, deoarece a interpreta altfel, ar însemna ca pentru plusul de valoare și de confort să se procedeze la o sporire a chiriei. Chiar și pârâta R.A.A.P.P.S. S.A a recunoscut că potrivit dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 19/2002, în cazul vânzării unui imobil proprietate privată a statului „În termen de 60 de zile de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, R.A.-A.P.P.S.

are obligația de a achita persoanei fizice sau juridice care a efectuat lucrări de investiții valoarea acestora, evidențiată în raportul de evaluare.” Deci, până la data organizării respectivei licitații, creanța nu este, din punctul de vedere al locatorului, nici certă, nici lichidă, și mai ales nu e exigibilă. Iar cât privește momentul incert și îndepărtat al unei vânzări de către locatorul R.A.-A.P.P.S. a imobilului închiriat, acesta nu constituie un argument decât în susținerea inexistenței la dispoziția recurentului-reclamant a acțiunii în realizare, iar nu în respingerea acțiunii în constatare, care tocmai în condițiile speței și ale normelor aplicabile este singura posibilitate juridică prin care reclamantul poate obține recunoașterea judiciară a dreptului său de creanță, în deplina concordanță cu respectarea principiului imperativ al subsidiarității acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare (art. 111 C.proc.civ.).

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, art. 43 din O.U.G. nr. 40/1999, art. 48 din Legea nr. 10/2001 instanța de fond ar fi trebuit să rețină faptul că reclamantul nu are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului de creanță, deoarece atât dreptul de creanță cât și interesul nu sunt actuale. Atât dreptul de creanță cât și interesul promovării unei acțiuni în instanță având ca finalitate recunoașterea lui devin actuale odată cu încetarea contractului de închiriere, încetare despre a cărei iminență se vorbește în contextul în care se urmărește trecerea Corpului B și a terenului aferent (ambele imobile având obiectul contractului de închiriere mai sus amintit) din domeniul public în domeniul privat, în vederea înstrăinării acestora.

În condițiile în care recurentul-reclamant, în prezent chiriaș nu se bucura de un drept de preempțiune, există riscul economic și juridic pentru chiriaș de a pierde dreptul de folosință și exploatare, adică se naște dreptul de creanță privind contravaloarea lucrărilor de reparații, consolidări, extinderi evaluate provizoriu la suma de 1.405.238 lei. Până la momentul incert și viitor al încetării contractului de închiriere, în deplin acord cu prevederile legale și cu distincțiile doctrinare, recurentul-reclamant a înțeles să își preserveze dreptul său de creanță, promovând o acțiune în constatare interogatorie.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Pornind de la analiza motivului de modificare reglementat de art. 304 pct.9 C.proc.civ., pentru a ușura înțelegerea argumentelor aduse pentru respingerea celorlalte două motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat următoarele: Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., potrivit cu care „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Acest text legal stabilește raportul de subsidiaritate al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, astfel încât nici o acțiune în constatare nu va fi admisă dacă există posibilitatea ca reclamantul să își stabilească dreptul său pe calea acțiunii în realizare, legiuitorul dând preferință realizării dreptului pentru a înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv și, numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, poate fi primită o acțiune în constatarea aceluiași drept. Acesta este motivul pentru care, constatând că există raport de subsidiaritate, deci posibilitatea formulării unei acțiuni în realizare, adică în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 1075, art.1423 - 1425 din Codul Civil și ale Legii nr. 114/1995, instanța de apel a respins cererea ca inadmisibilă, fără a intra în cercetarea pe fond a cauzei.

Criticile, privind greșita referire la dispozițiile art. 1423-1425 C.civ. și la incidența în cauză a altor texte legale, nu sunt fondate, deoarece, chiar o indicare greșită a temeiul juridic al acțiunii în realizare, nu este în măsură să determine modificarea deciziei pronunțate în apel câtă vreme instanța de apel nu a analizat pe fond acțiunea în realizare, deci nu a făcut aplicarea efectivă a acestor texte legale, ci a respins o altă acțiune, acțiunea în constatare, în considerarea caracterului său inadmisibil, dat de aplicarea art. 111 C.proc.civ., singurul temei juridic analizat de către instanță. Cu alte cuvinte, instanța de apel a făcut doar referire la temeiul juridic al acțiunii în realizare, însă nu a analizat această cerere prin aplicarea textelor legale menționate.

În cauză a fost aplicat numai art. 111 C.proc.civ., motiv pentru care în calea de atac a recursului nu se pot invoca și analiza critici referitoare la alte temeiuri juridice decât cele în raport de care cauza a fost analizată efectiv. De asemenea, criticile privind neanalizarea tuturor legilor care au guvernat contractul de închiriere, a tipurilor de îmbunătățiri efectuate pe parcursul întregii perioade a locațiunii, neanalizarea unor probe nu pot determina modificarea deciziei recurate, deoarece se referă la aspecte de fond ale acțiunii, care nu au format obiect de analiză în cauza de față, în condițiile în care instanțele de fond s-au pronunțat exclusiv asupra excepției inadmisibilității acțiunii în constatare.

Instanța de apel a reținut că nu pot fi primite susținerile apelantului, în sensul că dreptul de creanță, cât și interesul său în formularea unei acțiuni în realizare nu sunt actuale, deoarece are calitatea de locatar al imobilului în litigiu, iar momentul încetării contractului de închiriere este incert și viitor, față de posibilitatea chiriașului de a obține obligarea proprietarului la plata cheltuielilor necesare pe care le-a efectuat pentru buna utilizare a imobilului, prin promovarea unei acțiuni în pretenții. Recurentul critică această concluzie, susținând că momentul în care dreptul de creanță al chiriașului devine actual și oferă titularului calea promovării cu succes a unei acțiuni în realizare, este acela al încetării contractului de închiriere și al lichidării obligațiilor reciproce ale chiriașului și locatorului.

De asemenea, susține că exigibilitatea creanței constând din contravaloarea lucrărilor de amenajare, reparație, extindere, consolidare se raportează la obligația chiriașului de a restitui lucrul la încetarea locațiunii (art. 1432 C.civ.), când locatorul are dreptul de a cere fie repunerea lucrului în starea inițială, iar dacă nu o cere, chiriașul are drept la despăgubiri pentru îmbunătățirile și plusul de valoare adus imobilului închiriat. În opinia sa, o altă interpretare ar însemna ca, pentru plusul de valoare și de confort, să se procedeze la o sporire a chiriei. Înalta Curte consideră aceste apărări ca nefondate, deoarece art. 111 C.proc.civ. prevede în mod expres, pe lângă caracterul subsidiar al cererii în constatare, cerința interesului în promovarea acțiunii în constatare.

Interesul, adică folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, trebuie să fie născut și actual. Recurentul susține că momentul incert și îndepărtat al unei vânzări de către locatorul R.A.-A.P.P.S. a imobilului închiriat, ocazie cu care contractul de închiriere își va înceta existența, face ca dreptul de creanță să nu fie născut și actual, astfel încât acțiunea în pretenții, dacă ar fi formulată până la acel moment, ar risca să fie respinsă ca prematură, ceea ce determină nașterea unui interes, care este actual, în promovarea acțiunii în constatare interogatorie, fără a preciza în ce constă acesta.

Înalta Curte constată că nici interesul în promovarea unei acțiuni în constatare interogatorie nu este actual, deoarece reclamantului nu i se poate stabili valoarea creanței sale pe parcursul derulării contractului de închiriere, deoarece în toată această perioadă valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului este în scădere, motiv pentru care dreptul de creanță ce se cere a fi constatat în prezent nu este lichid, putând fi determinat ca valoare, numai la momentul încetării contractului de închiriere, când părțile contractante se vor desocoti cu privire la pretențiile reciproce.

Cât timp valoarea dreptului de creanță nu poate fi stabilită cu exactitate, fiind supusă devalorizării determinate de gradul de uzură rezultat din folosință sau din scăderea sporului de valoare dedus, indirect, din scăderea valorii de piață a imobilelor în actualul context economic, nu există un interes actual în formularea unei acțiuni în constatare interogatorie privind determinarea cuantumului îmbunătățirilor, deoarece dreptul de creanță ce se cere a fi constatat, nefiind lichid și nici exigibil, nu poate fi valorificat prin executare. Conform art. 379 alin.(1), alin.(2) și alin.(3) C.proc.civ., nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă; dacă datoria consistă în sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până mai întâi se va face lichidarea; creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă.

Deci, pentru că reclamantul nu deține o creanță cu aceste caractere, el nu poate obține valorificarea sa pe calea urmăririi, prin urmare nu poate invoca nici existența unui folos material, în sensul art. 111 C.proc.civ., anterior încetării contractului de locațiune. Această împrejurare a imposibilității executării dreptului său de creanță justifică atât lipsa de interes a acțiunii în pretenții, cât și a acțiunii în constatare. Dacă dreptul pretins este actual, atunci și interesul este născut și actual. Ipoteza ca interesul să devină actual fără ca dreptul să fie actual există numai atunci când titularul dreptului invocă posibilitatea obținerii unui folos material care riscă să se piardă dacă nu este valorificat de îndată, pe calea acțiunii în constatare.

Reclamantul nu a invocat și nici nu a făcut dovada că se află într-o astfel de împrejurare, motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a considerat că primează caracterul subsidiarității cererii în constatare față de cererea în realizarea dreptului, respingând acțiunea ca inadmisibilă. Pe de altă parte, în primul capăt al cererii, recurentul solicită constatarea unei situații de fapt, ceea ce este inadmisibil, prevalându-se de faptul că dreptul său de creanță trebuie recunoscut pe baza identificării lucrărilor de îmbunătățire a imobilului pe care le-a efectuat. Nici o astfel de apărare, aparent limitată numai la identificarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului - nu și a cuantumului acestora - nu poate fi primită, în condițiile în care reclamantul, în dorința sa de a-și conserva dreptul, are la îndemână un alt mijloc decât acțiunea în constatare interogatorie.

Este cunoscut că, în aprecierea asupra caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, trebuie să se aibă în vedere că art. 111 C.proc.civ. se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, nu numai la acțiunea de drept comun, astfel cum este cererea în pretenții. Or, față de primul capăt al prezentei cereri, prin care reclamantul dorește să se constate calitatea sa de constructor/executant al unor lucrări de reparații, amenajare, consolidare interioare și exterioare la imobilului aflat în administrarea RAAPPS și deținut de acesta în baza contractului de închiriere nr. 2945/1990, Înalta Curte apreciază că reclamantul are posibilitatea de a formula o cerere de asigurare a dovezilor, în condițiile art. 235 C.proc.civ., potrivit căruia oricine are interes să constate de urgență starea unor lucruri, mobile sau imobile, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.

Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul când pârâtul își dă învoirea. Formularea unei astfel de cereri va permite constatarea stării lucrărilor pe care reclamantul le-a efectuat, la data înregistrării cererii de asigurare de dovezi, urmând ca, la momentul viitor al încheierii contractului de locațiune, reclamantul să poată solicita de la proprietar contravaloarea lucrărilor astfel efectuate, din care se va scădea uzura corespunzătoarei perioadei de utilizare a imobilului. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., în raport de care acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Față de argumentele expuse, nu se poate reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ., motivarea instanței de apel nefiind nici contradictorie, nici insuficientă și nici absentă, căci analiza instanței de apel s-a raportat strict la inadmisibilitatea acțiunii în constatare și la interesul în promovarea acesteia. În aceste condiții, aspectele pe care recurentul le consideră ca nefiind analizate nu puteau face obiectul controlului de legalitate și temeinicie în apel deoarece depășeau problemele de drept puse în discuție și analizate de către prima instanță de fond. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. nu este incident în cauză. Recurentul invocă neverificarea actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului de închiriere nr.2945/1990 și a efectelor sale, incorecta calificare a cheltuielilor efectuate ca fiind doar necesare, nu și utile și de sporire a valorii imobilului închiriat.

Astfel cum s-a arătat în motivarea anterioară asupra art. 304 pct.7 C.proc.civ., instanța de apel a menținut soluția de inadmisibilitate a acțiunii, excepție peremptorie care a făcut inutilă verificarea cauzei pe fond. Analizarea aspectelor invocate de recurent în susținerea art. 304 pct. 8 C.proc.civ. presupun ca premisă o antamare a fondului cauzei, adică a raportului juridic în conținutul căruia se află dreptul de creanță ce se cere a fi constatat, raport consfințit în cuprinsul contractului de închiriere. Deoarece fondul cauzei nu a fost analizat, nici contractul de închiriere în care sunt menționate drepturile corelative ale părților, nu a intrat în dezbatere, deci nu se impunea o interpretare a sa, astfel încât, în mod corect, nu s-a realizat nici o interpretare a actului juridic dedus judecății.

Prin urmare, nu putea avea loc o interpretare greșită a acestuia. Pentru aceste argumente, constatând că nici unul din motivele de modificare invocate nu își găsește aplicarea în cauză, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ. recursul a fost respins ca nefondat.