ÎCCJ, decizie (scj.ro #86952)

Acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe

Index alfabetic: acțiune în constatare

- acțiune în realizare

- neagravarea situației în propria cale de atac

C. proc. civ., art. 111

C. civ., art. 1020, art. 1021

Constatarea învestirii cu o acțiune în temeiul art. 111 C. proc. civ. atrage pentru instanță obligația verificării dacă cererea poate fi primită sau dacă ea nu poate fi primită, caz în care sancțiunea inclusă în ipoteza normei este inadmisibilitatea.

În contextul în care o acțiune întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. a fost respinsă ca nefondată în raport de dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. o atare soluție închide reclamantei perspectiva accesului la o acțiune în realizare, astfel încât aprecierea recurentei-reclamante asupra oportunității dezvoltării criticii menționate nu încalcă prevederile art. 315 alin.

(4) raportat la art. 296 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1058 din 18 martie 2014

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentința nr. 1734/LP/PI din 7 decembrie 2012, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC V.P.P. SRL în contradictoriu cu pârâta SC UTTA SRL având ca obiect constatarea inexistenței în favoarea pârâtei a unui drept de reziliere a contractului de arendă nr. 34 din 15.10.2009 decurgând din neexecutarea culpabilă a unor obligații contractuale asumate de subscrisa și constatarea existenței în continuare în favoarea reclamantei a dreptului de a arenda terenurile ce fac obiectul contractului sus indicat, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și Legea nr. 16/1994.

Prima instanță a respins acțiunea ca nefondată reținând din analiza actelor și lucrărilor de la dosar că art. 9 din contractul de arendă nr. 34/15.X.2009 conține o clauză care apare a avea configurația unui pact comisoriu energic care are ca efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fie adusă la îndeplinire, derogatorie de la art. 1021, singurele verificări pe care le poate face instanța fiind cele permise de clauzele de reziliere.

Procedând astfel la analiza neexecutării din partea reclamantei debitoare a obligației care ține de modalitatea de plată a contravalorii anuale a arenzii și termenul la care aceasta trebuia efectuată în raport de prevederile art. 6 (2) din contract, judecătorul fondului a reținut că  reclamanta nu a făcut dovada respectării condițiilor de plată, nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de emitere a biletului la ordin; că pactul comisoriu nu-i permitea să facă o apreciere a faptului dacă aceasta reprezintă o neexecutare suficientă pentru a opera rezilierea sau nu în contextul în care obligația de plată a fost totuși îndeplinită dar cu întârziere și în altă modalitate și nici dacă a existat o neîndeplinire a obligațiilor și din partea pârâtei cum susține reclamanta.

Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 63 A din 25 aprilie 2013, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Răspunzând criticilor apelantei, instanța de apel a reținut că în mod corect instanța de fond a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1021 C. civ. care vizează dreptul unei părți contractante de a solicita rezoluțiunea (rezilierea) contractului pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, în mod culpabil de partea cocontractantă. Că în mod corect a statuat că în condițiile în care reclamanta nu a executat întocmai obligația referitoare la emiterea biletului la ordin, în mod anticipat și pentru plata arendei, pârâta are îndreptățirea de a invoca rezilierea contractului.

În completarea motivării tribunalului, instanța de apel, în sensul netemeiniciei acțiunii și prin aceasta a apelului reclamantei, a arătat că în cauză trebuie supusă examinării o regulă de principiu izvorând din dispozițiile art. 1020 și 1021 C. civ. și ansamblul reglementărilor la care au recurs părțile prin contractul lor. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are opțiunea fie să oblige cealaltă parte contractantă la executarea convenției, fie să ceară desființarea contractului cu daune-interese înaintea justiției.

În consecință, instanța de apel a arătat că reclamanta nu poate nega îndreptățirea pârâtei de a solicita rezilierea contractului de arendă, drept care urmează a fi individualizat în raport de datele cauzei și anume a celor referitoare la modul în care și una și cealaltă parte contractantă au înțeles să-și execute obligațiile contractuale în termenii conveniți.

Făcând analiza acestora în raport de art. 6 și 9 din contract, instanța de apel a concluzionat în sensul că reclamanta nu a emis ordinul de plată la termenul la care s-a obligat, ci cu o întârziere de 9 luni, că actul adițional intervenit între părți prin care au convenit diminuarea suprafeței de teren arendate nu are influență asupra obligației inițiale, reclamanta având datele să-și calculeze arenda diminuată, că pârâta este în drept să-și valorifice dispozițiile contractuale conform prevederilor art. 1020 și 1021 C. civ., drept care nu poate fi contestat de reclamantă pe calea unei acțiuni în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ.

În contra deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta SC V.P.P. SRL pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei, admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii.

Dezvoltând motivul de nelegalitate, recurenta a criticat greșita apreciere și interpretare a normelor și instituțiilor juridice relevante în speța dedusă judecății arătând că, deși acțiunea pe care a promovat-o a fost întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc. civ., ambele instanțe au apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 1020 - 1021 C. civ., trecând astfel la o analiză a executării obligațiilor izvorâte din contractul de arendare în litigiu, că în mod greșit au extras prevederile art. 6 (2) și 9 din întregul context contractual, fără o interpretare coordonată a acestora.

A arătat recurenta că o interpretare coordonată a clauzelor contractuale ar fi condus la concluzia că excepția de neexecutare de care s-a prevalat îi dădea dreptul să obțină fără intervenția instanței o suspendare a propriei obligații până la momentul la care cealaltă parte își îndeplinea obligațiile care-i revin, fundamentată pe reciprocitatea și interdependența obligațiilor.

Neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a pune la dispoziție întreaga suprafață de teren contractată este corelativă dreptului reclamantei de a nu garanta plata arendei prin emiterea biletului la ordin, conduita contractuală a pârâtei fiind contrară prevederilor art. 970 C. civ. În raport de obiectul contractului: darea în exploatare a unei suprafețe de teren în schimbul unui preț, pârâta nu a suferit niciun prejudiciu deoarece a încasat prețul arendei pentru suprafața pe care a pus-o la dispoziție și pe care a exploatat-o efectiv.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la dosar, numai concluzii scrise.

Recursul este fondat în limita și pentru considerentele care urmează:

Recurenta-reclamantă și-a motivat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greșita aplicare și interpretare a legii, respectiv a prevederilor art. 111 C. proc. civ. și ale art. 1020 - 1021 C. civ.

Dezvoltarea recursului, astfel cum rezultă din evocarea acestuia mai sus prezentată, cuprinde și critici care antamează interpretarea clauzelor contractuale, încadrabile, în principiu, în motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la analiza cu prioritate a criticii de nelegalitate dezvoltată sub motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care este și prima critică expusă de recurentă, Înalta Curte a constatat, pentru considerentele care urmează, că aceasta este fondată, situație în care criticile care privesc interpretarea contractului și sub aspectul netemeiniciei acțiunii devin caduce, rămânând fără teren de aplicare.

În esență, aplicarea și interpretarea greșită a legii pe care o evocă recurenta vizează greșita aplicare de către instanțe a prevederilor care reglementează rezoluțiunea/rezilierea contractelor: art. 1020 - 1021 C. civ. și valorificarea acestora prin respingerea acțiunii ca nefondată în condițiile în care recurenta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Această critică este întemeiată.

Potrivit art. 111 C. proc. civ. :

„Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

O primă concluzie

care se impune prin prevalarea de către recurenta-reclamantă de nerespectarea de către instanțele de fond și de apel a dispoziției legale mai sus citată constă în acceptarea de către această parte a sancțiunii procesuale pe care o include teza a 2-a a textului pentru ipoteza în care poate cere realizarea dreptului, aceea a inadmisibilității acțiunii în constatare.

O a doua concluzie

, constă în observarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. incidente conform art. 315 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Recurenta-reclamantă, prin critica neaplicării prevederilor art. 111 C. proc. civ., nu poate accepta decât în tot norma legală, sancțiunea inadmisibilității fiind intrinsecă accesului la această cale procesuală, iar în contextul în care acțiunea astfel întemeiată i-a fost respinsă ca nefondată în raport de dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ., soluție care închide reclamantei perspectiva accesului la o acțiune în realizare, aprecierea recurentei-reclamante asupra oportunității dezvoltării criticii menționate nu încalcă prevederile art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că reclamanta-recurentă a învestit instanța de fond cu o acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., solicitând să se constate prin hotărâre judecătorească, pe de o parte, inexistența dreptului de reziliere a contractului de arendă în favoarea pârâtei și, pe de altă parte, existența în continuare a dreptului de a arenda în favoarea sa.

Prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pârâta-intimată a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând sub un prim punct că aceasta nu îndeplinește condițiile art. 111 C. proc. civ., și sub  pct. 2 că acțiunea este nefondată întrucât a fost îndreptățită să procedeze la reziliere.

Judecătorul fondului nu a fost preocupat de verificarea îndeplinirii sau nu a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. pe care aceasta a fost întemeiată, procedând la analiza îndeplinirii obligațiilor contractuale într-o limită autoimpusă față de clauza pactului comisoriu conținută de art. 9 din contract, raportat la art. 1021 C. civ.

Decizia din apel, respingând apelul reclamantei, suplimentează motivarea sentinței sub aspectul temeiniciei și al incidenței art. 1020 - 1021 C. civ., din punct de vedere teoretic dar și aplicat la speță, „însă în același sens care conduce spre constatarea netemeiniciei acțiunii introductive”, arătând în final că dreptul pârâtei de valorificare a prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ. nu poate fi contestat de reclamantă pe calea acțiunii în constatare reglementată de art. 111 C. proc. civ.

Această ultimă concluzie este corectă deoarece pe calea deschisă de art. 111 C. proc. civ. părții, reclamanta poate solicita să se constate existența sau inexistența unui drept, ca regulă. Ea nu are însă acces la această cale dacă poate cere realizarea dreptului, cererea în constatare, în acest caz, neputând fi primită potrivit legii.

În speță, reclamanta putea cere realizarea dreptului, după caz, pe calea unei acțiuni în executarea sau neexecutarea contractului, în daune contractuale sau în reziliere, sau în executarea unor obligații de a face generate de contractul de arendă, pe care și-a întemeiat acțiunea în constatare.

Drept urmare, constatarea învestirii cu o acțiune în temeiul art. 111 C. proc. civ. atrage pentru instanță obligația verificării dacă cererea poate fi primită sau dacă ea nu poate fi primită, caz în care sancțiunea inclusă în ipoteza normei este inadmisibilitatea, verificare pe care instanțele nu au făcut-o, ele procedând la respingerea acțiunii ca neîntemeiată în baza dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ.

Înalta Curte, constatând așadar că în mod nelegal instanțele au procedat la respingerea pe fond a unei cereri în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. în raport de analiza prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ. care caracterizează o acțiune în realizare, aspect sesizat și de intimată în modalitatea mai jos expusă, a admis recursul declarat, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinței pe care a schimbat-o în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă, cu această motivare.

În baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată intimata-pârâtă la plata sumei de 3.606 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Deși se constată că intimata-pârâtă, prin chiar întâmpinarea de la instanța de fond, s-a apărat în sensul că cererea reclamantei nu îndeplinește condițiile cerute de art. 111 C. proc. civ., apărare pe care a făcut-o și prin întâmpinarea din apel, context în care contradictorialitatea sub acest aspect s-a realizat, apărare reiterată și prin concluziile scrise depuse în recurs, în mod consecvent a cerut respingerea acțiunii ca nefondată în raport de art. 1020 C. civ., alternativă pe care, de asemenea, a evocat-o, iar în căile de atac promovate numai de reclamantă a cerut menținerea hotărârilor atacate ca legale, așa încât obligarea intimatei la cheltuieli de judecată este corespunzătoare situației sale de parte căzută în pretenții în raport de art. 274 C. proc. civ.