ÎCCJ, decizie (scj.ro #197467)

Acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic vs. acțiunea în constatare. Deosebiri

C.proc.civ., art. 35

Acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este o acțiune în realizarea dreptului și nu o acțiune în constatare, în înțelesul art. 35 C.proc.civ., deoarece efectul urmărit de reclamant este acela de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se dispună înlăturarea din circuitul civil a efectelor actului juridic, desființat prin sancțiunea nulității și, prin urmare, schimbarea unei situații juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acțiunii în constatare.

Nulitatea absolută este sancțiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acțiunea în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 35 C.proc.civ. are caracter subsidiar și tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terților. Norma legală înscrisă în art. 35 C.proc.civ. este clară, din a cărei conținut rezultă că o atare acțiune are ca scop constatarea existenței sau inexistenței unui drept, astfel încât ceea ce este esențial în cazul acțiunilor în constatare este faptul că hotă­rârea judecătorească prin care se admite o astfel de acțiune nu modifică situația juridică existentă, ci doar o consolidează, motiv pentru care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, în sensul că nu conține, cu excepția, după caz, a mențiunilor referitoare la cheltuielile de judecată, dispoziții susceptibile de executare.

Așadar, elementul care diferențiază categoric acțiunea în nulitate de cea în constatare este acela că hotărârea judecătorească nu se rezumă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept, consolidând o situație juridică anterioară, ci modifică sau stinge o situație juridică preexistentă. fapt care nu se întâmplă în cazul acțiunii în constatare.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2261 din 28 octombrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, la 19.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D., constarea nulității absolute a Convenției de dare în plată autentificată sub nr. 303 din 22.03.2013 de B.N.P. X., precum și a actelor subsecvente reprezentate de Actul de alipire autentificat sub nr. 647 din 21.06.2013 de B.N.P. X. și Contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. 198 din 19.02.2014 de B.N.P. X. și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren și construcție care face obiectul Convenției de dare în plată.

Pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat să se dispună, pe cale de excepție, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, prin raportare la prevederile art.111 C.pr.civ., reclamanta având la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului ori ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin încheierea pronunțată la 6.02.2017, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a pus în vedere acesteia să depună o precizare în scris cu privire la pretențiile formulate prin cel de-al doilea capăt de cerere.

Reclamanta A., prin cererea precizatoare, a arătat că renunță la capătul doi de cerere, având în vedere că o dată cu constatarea nulității părțile vor fi repuse în situația anterioară. Vânzarea lucrului altuia are cauză ilicită și este nulă absolut. Nulitatea convenției de dare în plată privește întreg obiectul actului: teren și construcții în suprafață de 272,39 mp.

Prin completarea la întâmpinare, pârâții au invocat inadmisibilitatea (prin raportare la art.35 C.pr.civ., partea având la îndemână o acțiune în realizarea dreptului de proprietate) și lipsa de interes a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal.

Prin sentința civilă nr.2049 din 15.11.2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității, invocate de pârâți; a admis cererea, precizată, formulată de reclamanta A. și a constatat nulitatea absolută a înscrisurilor menționate.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel pârâții B. S.R.L., C. și D., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel.

Prin decizia civilă nr.1605 A din 1.11.2019, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins calea de atac exercitată în cauză, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs pârâții B. S.R.L., C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ..

În motivarea cererii de recurs, cu privire la ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenții susțin, în esență, că decizia recurată este motivată incomplet, deoarece instanța de apel a omis să analizeze motivele invocate de recurenți cu privire la buna-credință a acestora prin raportare la înscrierile în cartea funciară.

În ce privește cazul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. 1 C.proc.civ., se argumentează că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, respingând proba cu expertiza topografică prin raportare la motive ce nu au fost puse în discuția părților. Dacă apelanții ar fi cunoscut faptul că instanța urmează să respingă proba cu expertiză topografică, pentru că o considera inutilă, prin raportare la autoritatea de lucru judecat, atunci aceștia ar fi avut posibilitatea de a pregăti apărări complete și de a formula concluzii cu privire la utilitatea probei cu expertiza

topografică, inclusiv pe problema autorității de lucru judecat.

Consideră că este incidentă situația în care două elemente esențiale ale litigiului - respingerea cererii de administrare a unei probe și respingerea unui motiv de apel - au avut loc prin raportare la motive de drept necunoscute până la momentul comunicării deciziei din apel.

Un alt motiv de recurs rezidă în pronunțarea deciziei curții de apel cu încălcarea regulii de procedură reglementate de dispozițiile art.33 C.proc.civ., întrucât intimata reclamantă nu justifică un interes actual în ipoteza admiterii acțiunii introductive.

Instanța de apel a considerat că interesul intimatei este unul legitim, constând în înlăturarea aparenței de legalitate a actelor încheiate de recurenți, fără a avea relevanță faptul că aceasta nu va dobândi posesia de fapt asupra imobilului în discuție (vizată inițial prin formularea unui capăt de cerere separat având ca obiect revendicare). Cu alte cuvinte, a apreciat că, indiferent de efectele juridice ale admiterii acțiunii intimatei (dacă bunul s-ar întoarce sau nu în patrimoniul său, dacă decizia poate fi pusă sau nu în executare), aceasta justifică un interes, în concordanță cu dispozițiile art. 33 din C.proc.civ.

Consideră că respectivul raționament echivalează cu recunoașterea interesului procesual în orice situație aparent neconformă cu legea, cu ignorarea consecințelor admiterii acțiunii/absenței oricărui folos practic obținut de petent, teză ce nu poate fi acceptată. Raportat la finalitatea vizată de reclamantă - dobândirea posesiei de fapt a imobilului, eventuala admitere a acțiunii în constatarea nulității absolute a convenției de dare în plată nu este susceptibilă de a-i procura un folos, întrucât dreptul de proprietate se va întoarce în patrimoniul B., iar posesia de fapt asupra imobilului va rămâne în continuare la cumpărătorii C. și D., deoarece instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, iar un argument suplimentar este dat și de faptul că intimata reclamantă nu a deținut niciodată posesia de fapt asupra imobilului obiect al convenției de dare în plată.

În continuare, motivează recurenții că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 35 C.proc.civ., reclamanta neputând formula o acțiune în constatare, atâta timp cât avea la îndemână o acțiune în realizare. În opinia acestora, calificarea corectă a acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic este aceea de acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, deci, nu una în realizare, cum greșit a reținut instanța de apel, teză susținută de doctrina în materie și de jurisprudență.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții consideră că instanța de apel a respins eronat proba cu expertiza topografică, cu consecința valorificării raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului fiind, astfel, încălcate prevederile art. 3 alin. 3 din Regulamentul din 19.09.2011 privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare efectuate de experții tehnici judiciari în specialitatea topografie, cadastru și geodezie, întrucât acest raport reprezintă o lucrare întocmită în lipsa unor măsurători la fața locului, deși tocmai aceasta a fost rațiunea administrării probei.

De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1282 alin. 2 Cod procedură  civilă, în cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității absolute a convenției de dare în plată pentru cauză ilicită.

Instanța de apel a reținut, pentru a menține soluția de constatare a nulitatății absolute a Convenției de dare în plată, faptul că recurenții au urmărit zădărnicirea eforturilor intimatei de a pune în executare sentința nr. 1613/2007 pronunțate de Tribunalul București (titlul de proprietate invocat de intimată), având cunoștință de situația juridică a bunului respectiv, ca urmare a existenței sentinței civile și acționând cu rea-credință. Apreciază eronat acest raționament, întrucât recurenții nu puteau cunoaște, la nivelul anului 2013, situația juridică a imobilului în discuție, motiv pentru care convenția de dare în plată nu are cauză ilicită. În speță, cumpărătorii C. și D. au fost de bună-credință la încheierea convenției de dare în plată, întemeindu-se pe conținutul cărții funciare și pe dispozitivul sentinței nr. 1613/2017.

Mai susțin că decizia recurată este dată și cu nesocotirea teoriei aparenței în drept, motiv circumscris prevederilor art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ.

Instanța de apel, pentru a respinge aplicarea teoriei aparenței în drept, a apreciat că această regulă nu este incidență în speță, întrucât administratorul B. ar fi cunoscut obligația de a restitui bunul în discuție, prin urmare, nu poate invoca nicio aparență în favoarea sa.

Apreciază greșit raționamentul instanței de a reține reaua-credință a părților la momentul anului 2013, prin raportare la o situație juridică ce a fost clarificată în anul 2018, în baza unui raport de expertiză topografică, inexistent la momentul încheierii convenției de dare în plată. Așadar, fiind de bună-credință la momentul încheierii convenției de dare în plată, pârâții C. și D. trebuiau să rămână în continuare proprietari asupra imobilului, în baza teoriei aparenței în drept. În măsura în care operează proprietatea aparentă, terțul dobânditor, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non-dominus, nu va mai putea fi evins de proprietarul inițial.

Singura condiție a cărei îndeplinire trebuia verificată de către instanța de apel privea buna-credință a dobânditorilor din speță, soții C. și D. Or, prin raportare la conținutul dispozitivului sentinței invocate de intimată (titlul de proprietate) și pe lipsa oricăror mențiuni din cuprinsul cărții funciare nu rezultă că aceasta deținea dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Or, concluzia ce se desprinde este că, la momentul martie 2013, nu se poate identifica niciun element concret în baza căruia apelanții pârâți să nu se considere în măsură să realizeze transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Aleea Y.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză:

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Evocând motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanța de apel a încălcat principiul contradictorialități și a dreptului la apărare, deoarece a procedat la respingerea probei cu expertiză topografică și a unui motiv de apel, prin raportare la motive care nu au fost puse în discuția părților. Au pretins că, în ipoteza în care ar fi cunoscut că proba cu expertiză topografică urma să fie respinsă ca inutilă, prin raportare la autoritatea de lucru judecat, ar fi avut posibilitatea de a formula apărări complete pentru a argumenta utilitatea probei, antamând inclusiv autoritatea de lucru judecat.

Analizând aceste critici prin care recurenții tind la demonstrarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate, întrucât eventualul caracter întemeiat al acestora ar fi de natură a crea acestora o vătămare procesuală care nu ar putea fi altfel remediată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate.

Într-adevăr, în procesul civil, principiul contradictorialității îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta și combate susținerile și dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctele de vedere asupra inițiativei instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Referitor la cererea de probatorii formulată, după dezbaterile contradictorii ale părților, instanța de apel a încuviințat apelanților-pârâți, la termenul din 11.10.20196, proba cu înscrisuri și a respins cererea de încuviințare a probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografie apreciind, la acel moment procesual, asupra inutilității probei, dat fiind faptul că, prin motivele de apel, pârâții au criticat respingerea de către instanța de fond a obiecțiunilor la raportul de expertiză tehnică, aspect ce urma să fie clarificat cu ocazia soluționării căii de atac și a apreciat, totodată, că proba solicitată ar putea fi reanalizată, în ipoteza în care s-ar impune, cu ocazia unei eventuale evocări a fondului, dacă apelul ar fi găsit întemeiat.

În contextul arătat și în conformitate cu principiul contradictorialității dezbaterilor, evaluarea utilității probei cu expertiză tehnică judiciară solicitată de apelanți a avut loc din perspectiva rigorilor prevăzute de art.255 și 258 C.proc.civ., fiind expus explicit, în cadrul raționamentului instanței de apel ce a fost prezentat în cuprinsul preambulului deciziei recurate, modul în care a fost apreciată utilitatea probei respective. Astfel, analiza juridică cu privire la utilitatea și pertinența acestei probe a fost raportată la necesitatea examinării prioritare a unui motiv de apel care viza pretinse neregularități ale raportului de expertiză, aspect ce a fost, de altfel, examinat și clarificat prin considerentele deciziei instanței de apel.

Așadar, respingerea probei cu expertiză topografică nu a fost apreciată inutilă prin raportare la autoritatea de lucru judecat, cum eronat susțin recurenții, ci prin raportare la soluțiile pe care instanța de apel le poate pronunța, conform art. 480 C.proc.civ., printre care și cea a evocării fondului, în situația în care apelul ar fi fost găsit întemeiat.

Or, din perspectiva dispozițiilor procesuale privind încuviințarea probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, în condiții de contradictorialitate, nu și garanția încuviințării oricărei probe solicitate de către părți, întrucât instanța de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra admisibilității cererii de probatorii solicitate de părți, are la îndemână inclusiv soluția respingerii acestora, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 rap. la art. 255 din C.proc.civ., dispoziții aplicabile și în apel, potrivit art. 482 din același cod.

Nu poate fi considerată întemeiată nici susținerea privind încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare din perspectiva modului de examinare și soluționare a motivului de apel referitor la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză de către tribunal și a necesității refacerii raportului de expertiză topografică.

În cadrul acestui motiv de apel, pârâții au pretins respingerea eronată a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară și au apreciat asupra necesității refacerii raportului de expertiză, deoarece lucrarea întocmită de expertul E. nu a fost fundamentată pe măsurători efectuate asupra terenului, ci doar pe baza înscrisurilor aflate la dosar.

Examinând motivul de apel referitor la pretinsele neregularități ale raportului de expertiză, instanța de apel a apreciat că susținerile pârâților nu pot conduce la refacerea acestuia, deoarece au fost găsite ca fiind lipsite de relevanță în contextul în care s-a apreciat că problema care interesează cauza este statuarea identității fizice între terenul situat în București, str. Z. nr. x6-x8 (cu privire la care reclamantei i-a fost admisă acțiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 1613 din 21.12.2007) și terenul situat în Aleea Y. nr. x.

Relativ la acest aspect, instanța de apel a reținut că această chestiune litigioasă este identică cu cea care a fost soluționată în cadrul dosarului nr. x/300/2013, soluționat prin sentința civilă nr.2011 din 19.02.2014, definitivă prin decizia civilă nr 1525 din 30.04.2015 a Tribunalului București, ca urmare a respingerii apelului, având ca obiect contestație la executare, prin care s-a constatat identitatea între terenuri, fiind depus și raportul de expertiză întocmit de expertul F. în dos. de executare nr. x/2013.

Procedând la valorificarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/300/2013 în cauza de față, nu se poate susține cu temei că instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității și a dreptului la apărarea al recurenților, de vreme ce această hotărâre a fost pronunțată în contradictoriu cu SC B. SRL, în calitate de pârât. Așadar, față de acesta, care a fost parte în acest proces, reprezentat fiind de pârâtul C., dezlegările din hotărârea judecătorească definitivă au un caracter obligatoriu și nu pot fi înlăturate. Pe de altă parte, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat în privința pârâților C. și D., instanța de apel a avut în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă a identității dintre terenuri, ce se impune în cauza de față, dat fiind faptul că, în apel, instanța de apel a semnalat că pârâții nu au mai reiterat apărarea pretinsei lipsei de identitate a terenurilor, ci doar aspecte referitoare la pretinsele neregularități ale raportului de expertiză

Prin urmare, recurenții sunt ținuți să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv în privința chestiunii litigioase definitiv stabilite, ce nu mai poate fi contrazisă, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic, context în care se constată că funcția pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul art. 431 alin. 2 C.proc.civ., a fost corect reținută prin trimiterea la probele și normele de drept apreciate ca fiind aplicabile, astfel încât susținerile recurenților nu au valența încălcării principiului contradictorialității și a dreptului lor la apărare.

În considerarea argumentelor sus expuse se vădește a fi nefondată și critica fundamentată pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 3 alin.3 din Regulamentul din 19.09.2011, ca efect al respingerii probei cu efectuarea noi expertize topografice, bazate pe măsurători concrete ale terenului, atât timp cât în considerentele deciziei recurate nu este inserat vreun raționament care să  se întemeieze pe o atare premisă, aprecierea inutilității probei fiind justificată de instanța de apel pe baza acelor considerente care deja au fost analizate cu ocazia verificării motivului de recurs precedent.

Printr-un alt motiv de casare, înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.,  recurenții au susținut că decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 C.proc.civ., întrucât reclamanta nu justifică un interes actual în ipoteza admiterii acțiunii introductive. Au apreciat eronat argumentul instanței de apel potrivit căruia interesul reclamantei este legitim, constând în înlăturarea aparenței de legalitate a actelor încheiate de pârâți, întrucât raționamentul expus echivalează cu recunoașterea interesului procesual în orice situație, aparent neconformă cu legea, cu ignorarea consecințelor admiterii acțiunii și a lipsei unui folos practic obținut.

Contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe relativ la excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de constatare a nulitatății absolute a actelor juridice menționate în cuprinsul acțiunii introductive, fiind judicios reținut faptul că reclamanta justifică un interes legitim, personal, actual și efectiv pe care l-ar obține în cazul în care acțiunea ar fi admisă.

Se observă că recurenții contestă existența interesului reclamantei în formularea acțiunii în constatarea nulității actelor juridice menționate din perspectiva cerințelor pe care trebuie să le întrunească, respectiv lipsa unui folos practic pe care să îl urmărească reclamanta prin punerea în mișcare a acțiunii civile.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 33 C.proc.civ. interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului.

Așadar, interesul reprezintă folosul practic și imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. De fiecare dată justificarea interesului în formularea acțiunii trebuie cercetat în persoana reclamantului, iar lipsa acestuia constituie motiv de respingere a acțiunii.

Interesul, ca cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune, cere o justificare care nu constă în forma sa materială ce constituie substanța dreptului subiectiv în cauză, ci constă în scopul urmărit de a invoca acest drept, adică de a-l urmări prin punerea în funcțiune a organelor jurisdicționale. De asemenea, pentru ca interesul (folosul practic) să fie legitim, deci pentru îndeplinirea acestei condiții, interesul trebuie să fie în legătură cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Așa fiind, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze beneficiul pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Prin urmare, interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, nu are în vedere interesul material care formează substanța dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca și a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic,

factual

sau

juridic

(în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor și obligațiilor legale ale reclamantului) ce trebuie constatat de instanță, în mod nemijlocit, ținând seama de circumstanțele proprii, specifice obiectului dedus judecății.

În cauza de față, reclamanta A. a învestit prima instanță cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C. și D., să se constate nulitatea absolută a Convenției de dare în plată autentificată sub nr. 303 din 22.03.2013, precum și a actelor subsecvente reprezentate de Actul de alipire autentificat sub nr. 647 din 21.06.2013 și de Contractul de constituire a dreptului de superficie autentificat sub nr. 198 din 19.02.2014, solicitând, totodată, și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren și construcție care face obiectul Convenției de dare în plată (la soluționarea acestui din urmă capăt de cerere reclamanta formulând cerere de renunțare).

Astfel, prin intermediul acțiunii în constatarea nulității absolute, reclamanta a solicitat sancționarea actelor juridice în privința cărora pretinde că au avut la bază o cauză ilicită urmărind ca, prin desființarea acestora, dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcție) situat în București, str. Y. nr. x (fostă str. Z. nr. x8) să revină în patrimoniul debitoarei sale, SC B. SRL, ce a fost evinsă, prin sentința civilă nr. 1613/2013 ce îi recunoaște reclamantei dreptul de proprietate și asupra imobilului care a făcut obiectul convenției de dare în plată. Așadar, interesul creditorei reclamante este raportat la intenția de a obține, ulterior, prestația pe care debitorul-pârât B. SRL i-o datorează.

Ca atare, interesul în formularea acțiunii în constatarea nulității nu  trebuie limitat la verificarea împrejurării dacă hotărârea pronunțată în cauza de față ar fi susceptibilă de executarea, ca efect al admiterii cererii de constatare a nulității absolute a actelor juridice contestate, așa cum se invocă în recurs, ci trebuie raportat la scopul acestui  mijloc procesual – acela de a înlătura un impediment în punerea în executare a titlului executoriu în temeiul căruia pârâtul B. SRL a fost evins și la aptitudinea acestuia de a proteja interesele creditoarei-reclamante.

În acest context, cât timp actele juridice pretins frauduloase și vătămătoare continuă să existe și să producă efecte juridice, între părțile acestuia, este eronată susținerea din recurs în sensul că interesul reclamantei nu urmărește un folos practic, atât timp cât bunul s-ar întoarce în patrimoniul B., de vreme constatarea lipsei cerinței necesare ca interesul să fie legitim, practic și actual implică necesitatea a se constata că titularul cererii este lipsit de orice beneficiu din promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute, ipoteză care nu se identifică în cauză.

În consecință, în considerarea naturii dreptului valorificat prin formularea acțiunii în constatarea nulității absolute actelor juridice, analiza cerinței  interesului trebuie raportată la efectele admiterii acesteia de către instanța de judecată, anume desființarea cu efect retroactiv a actelor contestate. Astfel, interesul în formularea demersului judiciar de față nu poate exclude ca folosul urmărit să vizeze crearea premiselor pentru înlăturarea unui impediment la punerea în executare a titlului executoriu și continuarea executării silite împotriva pârâtului-debitor B. S.R.L., care a transmis proprietatea asupra imobilului litigios către asociatul unic și administratorul C., în baza Convenției de dare în plată autentificate sub nr. 303 din 22.03.2013 a cărei nulitate se solicită. Or, o atare împrejurare de fapt – referitoare la executarea silită a titlului executoriu - nu numai că nu poate susține lipsa unui folos practic prin formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului respectiv, ci justifică verificarea condițiilor impuse de lege pentru admiterea acesteia.

Subsumat motivului de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., recurenții au susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 C.proc.civ., atât timp cât intimata-reclamantă nu putea formula o acțiune în constatare, deoarece avea la îndemână o acțiune în realizare. S-a pretins că încălcarea dispozițiilor procedurale are la bază greșita calificare a acțiunii în constatarea nulității absolute ca fiind o acțiune în realizare.

Critica formulată pune în discuție soluția dată excepției privind inadmisibilitatea cererii reclamantei față de caracterul subsidiar al acțiunii în constatare raportat la acțiunea în realizare, din perspectiva greșitei calificări a acțiunii în nulitate formulate de reclamantă.

Critica formulată, deși susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, nu este întemeiată.

Faptul că în formularea petitului cererii se regăsește sintagma „să se constate" nulitatea absolută, acest lucru nu semnifică că acțiunea civilă ar putea fi calificată juridic ca fiind o acțiune în constatare, cum eronat se susține prin cererea de recurs, atât timp cât instanța de apel, în raport de configurația juridică a elementelor cererii de chemare în judecată, a realizat, în conformitate cu prerogativele conferite de dispozițiile imperative înscrise în art. 22 alin. 4 C.proc.civ., o corectă calificare juridică a naturii juridice a acțiunii în raport cu actele și faptele deduse judecății.

Acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este o acțiune în realizarea dreptului și nu o acțiune în constatare, deoarece efectul urmărit de reclamant este acela de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se dispună înlăturarea din circuitul civil a efectelor actului juridic, desființat prin sancțiunea nulității.

Or, acțiunea în constatarea nulității absolute unui act juridic nu poate fi privită ca o acțiune în constatare în înțelesul art. 35 C.proc.civ., ci ca o acțiune în realizare, efectul acesteia fiind desființarea actului juridic, deci schimbarea unei situații juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acțiunii în constatare. Astfel, nulitatea absolută este sancțiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acțiunea în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 35 C.proc.civ. are caracter subsidiar și tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terților.

Norma legală înscrisă în art. 35 C.proc.civ. este clară, din a cărei conținut rezultă că o atare acțiune are ca scop constatarea existenței sau inexistenței unui drept, astfel încât ceea ce este esențial în cazul acțiunilor în constatare este faptul că hotă­rârea judecătorească prin care se admite o astfel de acțiune nu modifică situația juridică existentă, ci doar o consolidează, motiv pentru care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, în sensul că nu conține, cu excepția, după caz, a mențiunilor referitoare la cheltuielile de judecată, dispoziții susceptibile de executare.

Așadar, elementul care diferențiază categoric acțiunea în nulitate de cea în constatare este acela că hotărârea judecătorească nu se rezumă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept, consolidând o situație juridică anterioară, ci modifică sau stinge o situație juridică preexistentă. fapt care nu se întâmplă în cazul acțiunii în constatare.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, nu pot fi primite susținerile fundamentate pe acest motiv de recurs.

Printr-o altă critică recurenții invocă nelegalitatea deciziei atacate, pentru motivul de casare înscris în art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ., susținând că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1238 alin.2 C.civ., deoarece nu poate fi reținută cauza ilicită a convenției de dare în plată. S-a pretins că părțile contractante și-au întemeiat buna credință pe înscrisurile și cuprinsul cărții funciare din momentul încheierii contractului. S-a mai arătat că instanța de apel a reținut eronat cauza ilicită a actului contestat, întrucât dispozitivul sentinței civile nr. 1613/2007 (titlul intimatei) nu cuprinde dispoziții privitoare la imobilul situat în Aleea Y., iar intimata nu s-a aflat niciodată în posesia imobilului și nici nu a figurat înscrisă în cartea funciară ca proprietar al imobilului din Aleea Y.

Critica recurenților nu este întemeiată și nu poate atrage casarea deciziei atacate pentru motivul de recurs evocat.

Actul juridic materializat în convenția de dare în plată autentificată sub nr. 303 din 22.03.2013 este fondat pe o cauză nelicită, fiind întocmit în scopul fraudării intereselor reclamantei, proprietară a imobilului, conform sentinței civile nr. 1613 din 21.12.2007 pronunțată în dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București.

Din perspectiva examinării caracterul licit sau ilicit al scopului perfectării contractului de dare în plată, respectiv a cauzei determinante care a condus la încheierea convenției, se constată că situația de fapt reținută de instanțele fondului evidențiază împrejurarea că în dosarului nr. x/3/2006 al Tribunalului București, având ca obiect revendicare, deși pârâta SC B. SRL a opus titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu SC G. SA, sub nr. 3158/2001, pârâtul a fost obligat (alături de SC G. SA, Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Culturii și Cultelor) să lase reclamantei A. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Z. nr. x6-x8, compus din teren în suprafață de 2.533,14 m.p. și construcțiile aferente P+1 și P+2, cu o suprafață desfășurată la sol de 1.650 mp, astfel cum este identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză înregistrat la biroul local de expertize la data de 14.05.2007.

Ulterior rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești privind revendicarea imobilului de la adresa sus menționată, în anul 2010, reclamanta A. a demarat procedura executării silite a acestui titlu executoriu, fiind înregistrată cererea acesteia de executare sub nr. x/2010 al B.E.J. H.

Susținerea recurenților referitoare la buna lor credință și lipsa unei conivențe frauduloase în vânzarea bunului, motivat de faptul că, la momentul perfectării actului juridic de dare în plată, respectiv anul 2013, nu ar fi avut nicio posibilitate de a identifica vreun element concret care să-i determine să nu realizeze transferul dreptului de proprietate, nu poate fi primită.

Chiar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3158 din 25.09.2001, ce constituie titlul de proprietate al pârâtei B. SRL, opus în cadrul acțiunii în revendicare, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2006, terenul în suprafață de 509,73 m.p. era identificat în București, str. Z. nr. x8, ori reclamantei A. i-a fost admisă acțiunea în revendicare cu privire la un teren având o suprafață mai mare, de 2.533,14 m.p., situat, în integralitatea sa, în str. Z. nr. x6-x8, care îngloba și terenul care a făcut obiectul convenției de dare în plată.

De asemenea, și în cuprinsul convenției de dare în plată, se menționează în privința bunului care a făcut obiectul acestui act juridic, că terenul de 510 m.p. se află pe fosta str. Z. nr. x8 (actuala Aleea Y. nr. x) și, ulterior alipirii cu terenul din fosta str. Z. nr. x8 (actuala Aleea Y. nr. x), terenul figurează la adresa din Aleea Y. nr. x.

Or, din succesiunea înscrisurilor care vizează proveniența terenului ce a făcut obiectul convenției de dare în plată reiese cu claritate că terenul de 509,73 m.p. din str. Z. nr. x8 este același cu terenul din Aleea Y. nr. x (fostă str. Z. nr. x8) și, după alipire, Aleea Y. nr. x, aspect evidențiat și în cuprinsul cărții funciare, ce a stat la baza perfectării înscrisurilor autentice a căror nulitate se solicită.

Așa fiind, schimbarea denumirii străzii pe care se află imobilul care a făcut obiectul convenției de dare în plată din str. Z. nr. x8 în Aleea Y. nr. x (străzi alăturate) a intervenit doar ca urmare a cererii pârâtei B. SRL de a se proceda la dezmembrarea terenului în suprafață de 509,73 mp din terenul amplasat la adresa din str. Z. nr. x8, care avea nr. cadastral x85, fiindu-i atribuită acestui teren în suprafață de 509,73 mp adresa din Aleea Y. nr. x și alocat nr. cadastral x85/1.

Prin urmare situația juridică a terenului în suprafață de 509,73 m.p. a figurat constant în înscrisurile și evidențele de carte funciară de care recurenții aveau cunoștință la momentul perfectării actelor juridice în litigiu. În acest context, raportat la situația de fapt reținută în cauză, se vădește a fi corectă concluzia instanței de apel cu privire la existența unei conivențe frauduloasă a pârâților la încheierea Convenției de dare în plată, perfectată între între B. S.R.L., reprezentată de asociatul unic și administratorul C., în calitate de debitoare, și același asociat unic și administrator C., în calitate de creditor, acesta din urmă fiind și cel care a reprezentat interesele societății-pârâte în dosarul nr. x/3/2006 în cadrul căruia B. SRL a fost evinsă. Așa fiind, corect s-a reținut că scopul mediat (concret) și determinat urmărit de pârâți a fost acela de a cauza un prejudiciu reclamantei, prin împiedicarea acesteia de a finaliza executarea silită a titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1613 din 21.12.2007 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2006.

Cum regimul juridic al cauzei ilicite sau imorale este stabilit de art. 1236

alin. 3

, art. 1238

alin. 2

și art. 1239

alin. 2

C.civ., prin care se stabilește că o cauză este imorală când este contrară bunelor moravuri, că o cauză imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască și, respectiv că existența unei cauze valabile este prezumată până la proba contrarie, Înalta Curte va constata că instanța de apel a efectuat o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, astfel încât critica recurenților, fundamentată pe motivul de recurs înscris în art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., se vădește a fi neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.

Subsumat aceluiași motiv de casare, nelegalitatea deciziei recurate a mai fost invocată și din perspectiva nesocotirii principiului teoriei aparenței în drept, ce implică, în toate cazurile, buna credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent, ce constituie o condiție referitoare la terțul dobânditor.

Relativ la această critică care se referă la efectele produse de „aparența în drept", transpusă în adagiul „error communis facit jus", argumentele recurenților se vădesc a fi nefondate și urmează a fi respinse, nefiind întrunite condițiile cumulative ale principiului evocat.

Aserțiunile recurenților cu privire la calitatea lor de dobânditori de bună-credință, ca atitudine subiectivă manifestată de aceștia la momentul perfectării actelor juridice supuse examinării în demersul judiciar de față, au fost evocate ca o excepție de la principiul desființării actelor subsecvente și au urmărit a avea, ca efect, salvarea de la nulitate a acestora.

De principiu, este cunoscut faptul că teoria validității aparenței în drept are menirea să protejeze pe terții care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor și cărora nu li se poate reproșa nicio culpă, cu condiția ca orice persoană, aflată în situația lor, să se fi încrezut în aparența de proprietar a transmițătorului. Aceste verificări presupun ca pretinsa buna-credință a recurenților trebuie determinată în raport de împrejurări de fapt care să confirme că aceștia au fost încredințați că perfectează actele cu adevăratul proprietar al imobilului care a făcut obiectul transmiterii proprietății prin convenția de dare în plată și a actelor subsecvente. Or, fiind dovedit scopul urmărit de recurenți prin încheierea actelor juridice, contestate în cauză, rezultă că buna credință, la momentul perfectării actelor respective, este exclusă în persoana recurenților.

După cum s-a reținut deja, la data încheierii actelor juridice asociatul unic și administratorul B. S.R.L., respectiv pârâtul C. cunoștea că B. S.R.L. a fost obligată la restituirea bunului și că, ulterior, în intenția de a evita executarea silită, a încheiat cu societatea pe care o deținea și cu soția sa, D., Convenția de dare în plată, Actul de alipire și Contractul de constituire a dreptului de superficie. Așadar, buna credință a pârâților C. și D.  este înlăturată, de vreme ce aceștia nu au avut doar simpla calitate a unor terți care ar fi putut pretinde că nu ar fi cunoscut istoricul litigios al imobilului. În mod evident, recurenții nu se află într-o situație de eroare comună și invincibilă, deoarece la momentul perfectării actelor juridice, respectiv anul 2013, recurenții nu aveau niciun dubiu cu privire la calitatea de proprietar al imobilului în persoana reclamantei. Totodată, aceștia cunoșteau situația juridică a imobilului, identitatea dintre imobilul în privința căruia a fost admisă acțiunea în revendicare și cel care a făcut obiectul convenției de dare în plată, alipire și servitute, în contextul în care pârâții au urmărit efectuarea acelor operațiuni de parcelare și alipire care să conducă tocmai la imposibilitatea finalizării procedurii de executare silită, prin obținerea unor noi numere cadastrale și a unei noi adrese poștale pentru terenul supus executării, care a făcut obiectul atât a convenției de dare în plată, cât și a actelor juridice subsecvente.

Cum principiul validității aparenței în drept este inoperant raportat la circumstanțele particulare cauzei, fiind înlăturată posibilitatea reținerii condiției referitoare la buna credință a dobânditorilor din speță, soții C. și D. și, totodată, având în vedere și argumentele expuse în precedent care susțin legalitatea soluției privind nulitatea absolută a actelor juridice pentru nerespectarea dispozițiilor imperative înscrise în art. 1238 alin.2 C.civ., Înalta Curte va reține lipsa de temeinicie a susținerilor recurenților referitoare la nesocotirea teoriei apartenenței în drept, ce va atrage inaplicabilitatea cazului de casare înscris în art. 488 alin.1, pct.8 C.proc.civ.

Nefondată este și critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. care susține nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva omisiunii instanței de apel de a analiza apărările formulate în legătură cu buna lor credință prin raportare la înscrierile din cartea funciară.

Procedând la verificarea îndeplinirii obligației înscrisă în art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ. de către instanța de apel, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept. Astfel, prin considerentele deciziei pronunțate, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită, instanța de apel a răspuns criticilor de nelegalitate și netemeinicie, prezentând argumentele, într-un mod complet și edificator, care au justificat soluția dată cauzei, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

Aprecierea recurenților în sensul că în motivarea instanței de apel nu este examinat argumentul axat pe buna lor credință din perspectiva înscrierilor din cartea funciară nu se justifică raportat la considerentele inserate în cuprinsul deciziei recurate, fiind analizate de către instanța de apel toate aspectele esențiale invocate de apelanți cu ocazia verificării incidenței sancțiunii reglementate de art. 1238 alin.2 C.civ.

În expunerea raținonamentului prezentat, instanța de apel a examinat buna credință a apelanților la momentul încheierii actelor juridice reținând, astfel, existența unei conivențe frauduloase a acestora în perfectarea actelor, dat fiind contextul factual reținut pe baza probelor administrate. În considerentele deciziei pronunțate, au fost evidențiate elementele care demonstrau împrejurarea că pârâții au cunoscut demersurile reclamantei pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1613/2007 a Tribunalului București și, deși cunoșteau situația juridică a bunului, au acționat cu rea credință, în dauna intereselor reclamantei, pentru zădărnicirea executării silite demarate. De asemenea, relativ la buna credință a pârâților la data perfectării actelor juridice, instanța de apel a arătat că aceștia aveau posibilitatea de a cunoaște existența identității fizice dintre terenul din București, str. Z. nr. x6-x8, în privința căruia s-a statuat în cadrul acțiunii în revendicare, și terenul din Aleea Y., nr. x, aspect care putea fi cu ușurință sesizat din simpla succesiune a înscrisurilor aflate în concordanță cu mențiunile din cartea funciară, care au stat la baza încheierii actelor litigioase.

Așadar, instanța de apel a examinat și a dat un răspuns argumentat tuturor problemelor esențiale de fapt și de drept care s-au evocat în cauză, inclusiv a celui care vizau apărările referitoare la buna credință din perspectiva înscrisurilor și a mențiunilor din cartea funciară, drept pentru care critica se vădește a fi nefondată și urmează a fi înlăturată.

Pentru toate considerentele expuse, care nu relevă incidența motivelor de recurs invocate de recurenți, în baza art. 496 coroborat cu art. 488 alin.1, pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., recursul declarat de pârâții D., C. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1605A din 1.11.2019 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost respins ca nefondat.