ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7012/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7012/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 379 din 27 februarie 2008,

Tribunalul București, secția a

IV

a civilă, a

admis

în parte contestația formulată de reclamanții F.H., G.O., L.C., B.V.M.I.S.,

K.M.I. și P.V.M. în contradictoriu cu pârâții Primarul

General al municipiului București și Municipiul București prin Primarul

General, iar în consecință a anulat în parte decizia atacată nr. 8221 din 30

mai 2007, în sensul că în dispozitiv vor fi identificate ca persoane

îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001 moștenitorii defunctei W.Z.J.L.,

respectiv G.O.

, L.C. și F.H. , acesta

din urmă având doar un drept de

folosință specială asupra terenului.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

reținut următoarele:

Primul motiv al contestației, prin care se critică

faptul că decizia atacată nu

cuprinde

nici o precizare cu privire la fosta capelă a Institutului P. (actualmente

aflată în folosința mănăstirii Antim), deși aceasta face parte din

imobilul notificat, pentru care s-a recunoscut

reclamanților calitatea de persoane

îndreptățite la restituire, este

nefondat.

Astfel, prin decizia Primarului General al

municipiului București nr. 8221 din 30 mai 2007, contestată în prezenta cauză,

a fost soluționată doar o parte a

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001,

respectiv cea privind partea de

imobile restituite în natură. In ceea ce privește restul

construcțiilor și terenului,

acestea

au făcut obiectul unei dispoziții distincte, respectiv dispoziția nr.

8222 din 30 mai 02007, prin care s-au propus măsuri

reparatorii prin echivalent.

Din analiza deciziei nr. 8222 din 30 mai 2007,

rezultă că s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru corpul 2

construcție (în prelungirea căruia reclamanții susțin că s-ar afla capela), cât

și pentru corpul 1 (în prelungirea căruia

rezultă că este situată capela prin raportare la

actele dosarului), așa încât prevederile acestei decizii trebuiau contestate pe

aspectul greșitei acordări de

măsuri

reparatorii în echivalent în loc de restituire în natură. Or, în cauză, a fost

contestată

numai decizia nr. 8221 din 30 mai 2007.

Î

ntr-adevăr, în decizia contestată nu se face

referire decât la corpul trei de

construcție

restituit în natură (cu excepția apartamentelor vândute), însă acest

aspect este rezultatul faptului că notificările

privind părțile din imobil pentru care

nu s-a acordat restituirea în

natură, ci măsuri reparatorii prin echivalent, au fost

soluționate printr-o dispoziție distinctă, astfel că dacă reclamanții

erau nemulțumiți

de decizia de măsuri reparatorii în echivalent pentru

capelă trebuiau să atace dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2007.

Și cel de-al doilea motiv al contestației este

nefondat, întrucât notificatorul

F.H. este cesionar de drepturi succesorale ale unor

moștenitori testamentari,

iar în raport de O.U.G. nr. 184/2002 și Legea nr.

312/2005, acest notificator, fiind

cetățean străin, nu poate dobândi asupra terenului decât un drept de

folosință specială, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cel de-al treilea motiv al contestației este

întemeiat, având în vedere că în

dispozitivul

deciziei atacate s-a trecut în mod eronat doamna W.Z.J.L.

, deși aceasta era decedată, moștenitorii săi

fiind G.O., L.C., W.A.A. și W.J.A. Ultimii doi moștenitori, W.A.A. și W.J.A.,

au cedat drepturile

succesorale lui F.H.,

situație în care persoane îndreptățite sunt G.O.

, L.C., cetățeni români

și F.H., cetățean german,

acestuia din urmă

revenindu-i doar un drept de folosință specială asupra terenului.

Ultimul motiv al contestației este neîntemeiat, deoarece pe de o parte

au

rămas valabile considerentele sentinței

civile nr. 559 din 16 aprilie 2007 pronunțată de

Tribunalul București în dosarul nr. 3782/3/2007, iar pe de altă parte

din notificările

formulate rezultă că

nici K.M.I., nici autoarea acestuia E.K.

și nici B.V.M.I.S. nu au

formulat notificări în baza Legii 10/2001.

Î

mpotriva sentinței susmenționate au declarat apel

reclamanții F.H. ,

L.C. și G.O.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, prin decizia nr. 867

din 21 noiembrie 2008, a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în

sensul că a

înlăturat din dispozitiv

mențiunea „având doar un drept de folosință specială asupra

terenului" în persoana apelantului F.H.;

celelalte dispoziții ale sentinței au

fost menținute.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut

următoarele:

Primele două motive de apel, prin care s-a invocat

că nu s-a avut în vedere

certificatul de moștenitor nr. 5 din 16 ianuarie 2004 și

că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 4

din Legea nr. 312/2005, sunt fondate.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 312/2005, cetățeanul

unui stat membru nerezident în

România, apatridul nerezident în România sau într-un

stat membru al Uniunii

Europene,

precum și persoana juridică nerezidentă pot dobândi dreptul de

proprietate asupra terenurilor pentru reședințe

secundare, respectiv sedii secundare

la împlinirea unui termen de 5 ani

de la data aderării României la Uniunea Europeană.

De asemenea, potrivit art. 2 din O.U.G.

nr. 184/2002, cetățenii străini și

apatrizii

care au calitatea de persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 la

restituirea

în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților pot opta pentru

dobândirea unui drept de folosință specială.

Alin. (5) al art. 2 din O.U.G. nr. 184/2002 arată

că nu se aplică art. 2 alin. (1), (2) și (

3) în cazul persoanelor prevăzute la art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, deci în

cazul

persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil.

Î

n speță, imobilul a fost preluat fără titlu

valabil, în temeiul Decretului nr.

92/1950, situație în care nu mai devin incidente

dispozițiile art. 2 alin. (1), (2) și (3) din

O.U.G. nr. 184/2002 și nici

cele ale art. 4 din Legea nr. 312/2005, fiind incidente

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora persoanele

îndreptățite,

indiferent că sunt sau nu cetățeni străini, au dreptul la restituirea în

natură a terenurilor, păstrându-și calitatea de

proprietari, pe care o exercită după

emiterea deciziei de restituire.

Pe de altă parte, este de observat că transmiterea dreptului de

proprietate

către apelantul H.F. s-a făcut

prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 5 din 16 aprilie 2004, de pe

urma fostei proprietare W.Z.O.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, în

sensul aplicării greșite a

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 312/2005, este de

menționat că acest text de lege

este

general față de următoarele din același capitol.

Textul aplicabil în speță este art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 40/2001, la care

trimit

dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 184/2002.

Dispozițiile Legii nr. 312/2005 reprezintă un cadru

general de dobândire a

proprietății

de către cetățenii străini și apatrizi.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este un caz

special care derogă atât de la art. 2 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 184/2002,

cât și de la Legea nr. 312/2005.

Pentru aceste considerente, urmează a se înlătura

dispoziția din sentința de

fond privind acordarea doar a unui drept de folosință

specială asupra terenului în

persoana

apelantului F.H.

Motivul patru de apel, conform căruia instanța nu

a făcut nici o referire la

cele

două apartamente vândute, este nefondat.

Acțiunea formulată de apelanți a avut ca obiect

anularea deciziei nr.

8221 din 30

mai 2007 emisă de Primarul municipiului București.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate

cazurile judecătorii

hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Cum obiectul cererii 1-a reprezentat decizia nr. 8221 din 30 mai 2007,

în mod

legal instanța s-a pronunțat pe acest

obiect, neavând dreptul de a se pronunța cu

privire la nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât nu a fost învestită legal.

În fine, ultimul motiv de apel

este nerelevant în prezenta cauză, astfel că va fi respins ca străin de cauza

dedusă judecății.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții F.H.

și C.L., care au invocat global cazurile de modificare prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenții au formulat

următoarele critici:

1.

Instanța

de apel a omis să se pronunțe asupra restituirii în natură a capelei Mănăstirii

Antim, aspect invocat prin motivele de apel.

Conform probelor, capela este evidențiată în componența imobilului nr.

54-56, făcând parte integrantă din aceasta. Ea a fost dată în folosința

Mănăstirii Antim printr-un contract de comodat încheiat pe o perioadă de 50 de

ani și întrucât prin expirarea acestei perioade bunul a reintrat în folosința

Statului Român, acesta trebuia obligat să-l restituie prin decizia nr. 8221 din

30 mai 2007, ce face obiectul prezentului litigiu, atacată inclusiv pe aspectul

nerestituirii în natură a capelei.

2.

In

mod nelegal instanța de apel nu a dispus restituirea în natură a celor două

apartamente înstrăinate.

Motivarea pe acest aspect a instanței de apel este greșită. Astfel, s-a

reținut că obiectul cererii de chemare în judecată a fost limitat doar la

anularea deciziei nr. 8221 din 30 mai 2007 emisă de Primarul General al

Municipiului București și că întrucât potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății, corect instanța de fond s-a pronunțat pe acest obiect, neavând

dreptul de a se pronunța cu privire" la nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, atâta timp cât nu a fost învestită cu o asemenea cerere.

Prevederile legale enunțate în motivarea instanței de apel nu sunt, însă,

coroborate și cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

XX

din

19 martie 2007, dată în recurs în interesul legii, prin care instanțelor de

judecată, în pricini similare cu cea de față, le-au fost extinse prerogativele

de judecată, în sensul că instanța nu trebuie să se limiteze doar la anularea

dispozițiilor contestate, ci trebuie să hotărască în privința a tot ceea ce

este legat de Legea nr. 10/2001, deci inclusiv asupra apartamentelor

înstrăinate solicitate de petenți.

De aceea, în cauză, instanța trebuia să judece nu numai anularea

deciziei primarului, ci și toate cererile petenților care aveau legătură

directă cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă ce nu poate fi

cantonată în prevederi din dreptul comun care să o îngrădească.

3.

In

mod nelegal în cauză nu s-a dispus restituirea în natură a celor două apartamente

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, deși, în virtutea dispozițiilor art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, actele de înstrăinare încheiate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt nule absolut prin efectul legii, fără a mai

constituie o obligație din partea celor îndreptățiți de a învesti separat

instanța cu o cerere în nulitate.

Prin prisma prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, o atare

obligație există numai în cazul contractelor încheiate anterior intrării în

vigoare a acestei legi, când, pentru a constata nulitatea, instanța trebuie să

aprecieze asupra bunei-credințe.

Î

n speță, este vorba despre două contracte încheiate ulterior Legii nr.

10/2001, iar legea reparatorie a considerat că se impune a le socoti nule prin

efectul legii, fără o altă învestire a instanței de judecată ca în cazul

imobilelor înstrăinate anterior apariției legii.

Fiind nule prin lege, este evident că aceste contracte nu au efecte

juridice, iar instanța de judecată avea posibilitatea legală de a restitui în

natură apartamentele la care se referă respectivele contracte, prin luarea în

considerare a lipsei efectelor lor juridice.

Î

n concluzie, recurenții au solicitat modificarea în parte a deciziei

instanței de apel, în sensul retrocedării în natură a celor două apartamente

vândute în baza Legii nr. 112/1995 și a capelei ce s-a aflat în folosința

Mănăstirii Antim.

Sub aspectul încadrării în drept a recursului, este de observat că

motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal,

deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezei pe

care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar

nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate aduc în discuție problema pronunțării hotărârii

recurate cu aplicarea greșită a legii în ce privește determinarea limitelor

învestirii instanței, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate și

interpretarea regimului juridic al nulității prevăzute de art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, astfel că ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia se va face analiza recursului,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

de a se pronunța asupra restituirii în natură a capelei și la temeinicia unei

asemenea pretenții, nu poate fi primită.

apel a reclamanților, aflată la filele 2-9 din dosarul curții de apel, rezultă

că aceștia nu au atacat hotărârea fondului sub aspectul nerestituirii în natură

a capelei.

Faptul că reclamanții nu s-au plâns prin motivele de apel pentru

nerestituirea capelei este cu atât mai evident cu cât, în finalul cererii lor

de apel (fila 9 dosar curte de apel), ei au arătat în ce limite se impune

reformarea sentinței de fond față de criticile formulate, fără a face vreo

referire la restituirea capelei. Astfel, s-a solicitat instanței de apel să

dispună „desființarea în parte a sentinței atacate și pronunțarea unei hotărâri

prin care să i se recunoască reclamantului F.H. un drept deplin de proprietate

și asupra terenului în suprafață de 730,76 mp situat în sector 5 București,

precum și admiterea capătului de cerere privind restituirea în natură a celor

două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu menținerea ca legale și

temeinice a celorlalte dispoziții ale instanței de fond."

Î

n aceste condiții, nu se poate imputa instanței de apel că a omis a se

pronunța asupra restituirii în natură a capelei.

Apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că instanța de apel

verifică sentința atacată atât sub aspectul temeiniciei ei, cât și sub aspectul

legalității, dar în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., această devoluțiune operează numai „în limitele cererii de apel",

deci a criticilor formulate prin motivele de apel.

Rezultă că instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse

judecății prin cererea de apel, cele asupra cărora nu poartă această cerere

rămânând definitiv judecate între părți prin sentința de fond.

Cum, în speță, prin motivele de apel, reclamanții nu au formulat critici

referitoare la nerestituirea capelei, instanța de apel nu putea analiza acest

aspect, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar față de

dispozițiile art. 299 coroborate cu cele ale art. 377 C. proc. civ., analizarea

direct în recurs a unor asemenea critici este inadmisibilă, fiind vorba despre

critici formulate

omisso medio

, trecând peste apel.

primită.

Este adevărat că respingerea criticilor din apel ce vizau nerestituirea

în natură a apartamentelor înstrăinate din imobilul notificat a fost motivată

de curtea de apel pe considerentul că prima instanță nu putea constata

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind aceste apartamente, în

absența învestirii sale cu o cerere în nulitatea respectivelor contracte.

Contrar, însă, susținerilor recurenților, această motivare răspunde

problemei nerestituirii în natură a apartamentelor înstrăinate, având în vedere

că măsura restituirii în natură este condiționată de Legea nr. 10/2001 de constatarea

nulității actelor juridice de înstrăinare, fapt ce rezultă din interpretarea

dispozițiilor art. 48 lit. c), care exceptează de la restituirea în natură

imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, coroborate cu cele

ale art. 21 alin. (5) și art. 45, care reglementează cazurile de nevalabilitate

a actelor juridice de înstrăinare, sancționate cu nulitatea absolută.

Î

n speță, acțiunea dedusă judecății este o contestație împotriva unei

decizii emise de primar în soluționarea notificării recurenților-reclamanți,

prin care s-a

solicitat anularea deciziei

atacate inclusiv sub aspectul nerestituirii în natură a celor

două

apartamente înstrăinate și, în consecință, restituirea în natură și a acestor

bunuri.

Prin această acțiune nu s-a formulat, însă, și un

capăt de cerere distinct în

constatarea nulității contractelor încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, având ca

obiect înstrăinarea a două apartamente din imobilul

notificat.

Or, raportat la aceste

limite ale învestirii, de care instanța era ținută conform

regulii înscrise în art.

129 alin. (6) C. proc. civ., căreia nu i s-a adus nici o

derogare prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

cauză nu se putea dispune restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate în

absența constatării nulității

actelor

juridice de înstrăinare, aspect asupra căruia instanța nu putea hotărî fără a

fi

fost învestită cu o cerere în nulitate.

De altfel, recurenții recunosc că nu au formulat

un asemenea capăt de cerere

prin

acțiunea de fond, dar pretind că acest lucru nici nu era necesar pentru ca

instanța să constate nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995 și să dispună, în

consecință, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate.

Argumentul adus în acest sens a fost Decizia în

interesul legii nr.

XX

din 19

martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care, în opinia

recurenților, a recunoscut competența

instanțelor de judecată învestite cu o contestație împotriva deciziei

administrative de soluționare a

;

notificării de a dispune nu doar

anularea deciziei atacate, ci de a hotărî în privința a tot ceea ce este legat

de Legea nr. 10/2001, deci inclusiv asupra restituirii in natură a

apartamentelor înstrăinate.

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți au statuat, în

aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în

natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Cu privire la competența instanței învestite cu

contestația împotriva

deciziei/dispoziției

de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în

natură a imobilelor, în considerentele deciziei în

interesul legii susmenționate s-a reținut că, din moment ce prin art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că aceste decizii/dispoziții pot fi

atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în

art. 14 din aceeași lege se fac referiri la restituirea imobilelor prin

hotărâre

judecătorească, este evident că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a

dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a

obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie /dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească,

cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură,

în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va

anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de

stat fără titlu valabil.

Plenitudinea de jurisdicție a instanței

învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu semnifică, deci,

competența acestei instanțe de a hotărî inclusiv asupra nulității actelor de

înstrăinare a imobilului notificat, în absența unei cereri formulate în acest

sens, spre a putea dispune restituirea în natură a imobilelor înstrăinate, cum

eronat pretind recurenții, ci doar atribuția de a dispune ea direct - iar nu de

a retrimite în acest scop cauza la unitatea deținătoare - restituirea în natură

a imobilului notificat, consecutiv anulării deciziei/dispoziției atacate,

desigur în măsura în care o atare măsură este permisă de prevederile Legii nr.

10/2001, în cazul imobilelor înstrăinate numai dacă s-a constatat nulitatea

actelor de înstrăinare.

interpretat greșit regimul juridic al nulității prevăzute de art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, ceea ce a avut drept consecință nerestituirea în natură

a celor două apartamente din imobilul notificat, înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995.

Î

n opinia recurenților, nulitatea reglementată

de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care ar fi incidență contractelor în

litigiu, încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este o

nulitate de drept, care operează prin efectul legii, așa încât contractele în

litigiu ar trebui socotite ca lipsite de efecte juridice fără a mai fi necesară

în acest scop o acțiune injustiție din partea celor interesați.

Această teză este greșită, fiind rezultatul

confuziei pe care o fac recurenții între natura nulității și condițiile de

producere a efectelor nulității.

Este adevărat că art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 reglementează un caz de nulitate absolută a actelor juridice de

înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire

la imobilele notificate, acest text interzicând, sub sancțiunea nulității

absolute, și înstrăinarea imobilelor notificate potrivit acestei legi până la

soluționarea procedurilor de restituire.

Natura absolută a nulității reglementate de

textul menționat nu are, însă, consecința pretinsă de către recurenți, aceea a

lipsirii de efecte juridice a actului fără să fie necesară intervenția

instanței, iar argumentul adus în acest scop, acela că numai pentru nulitatea

reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001 în privința actelor de

înstrăinare anterioare intrării în vigoare a legii ar fi necesară sesizarea

instanței cu o cerere în nulitate, este lipsit de fundament juridic, nulitatea

reglementată prin norme distincte pentru actele anterioare și posterioare Legii

nr. 10/2001 având aceeași natură - absolută - și, prin urmare, același regim

juridic.

Î

n ce privește regimul juridic al nulității, este de observat că, în

sistemul de drept românesc, de orice natură ar fi nulitatea unui act juridic,

fie ea absolută sau

relativă, actul nu poate fi socotit nul atât timp

cât nu este declarat nul de către justiție.

Orice act juridic are o existență materială,

constituie un titlu provizoriu care

posedă o aparență de validitate și atât timp cât

nu este declarat nul de instanță,

părțile,

ca și terții interesați, nu au dreptul să-l nesocotească.

Intervenția judecătorului este, deci, necesară întotdeauna

pentru a distruge

efectele provizorii pe care le produce existența aparentă a actului

nul, ceea ce

înseamnă

că, pentru a socoti un act ca fiind lipsit de efecte juridice pe motiv de

nulitate, este nevoie, în toate cazurile, de o acțiune în justiție, în cadrul

căreia

judecătorul, singurul în

măsură să aplice legea, trebuie să aprecieze validitatea

actului. O asemenea apreciere este necesară și în

cazul nulității absolute, când

judecătorul are a constata încălcarea

unei dispoziții legale imperative sau

prohibitive,

deci cauza ineficacității actului și, odată cauza constatată, el va declara

nulitatea

actului.

Pe cale de consecință, cât timp nulitatea actelor

de înstrăinare privind cele

două apartamente în litigiu nu a fost declarată

judecătorește, iar acest lucru nu se putea realiza în cadrul prezentului

litigiu, unde instanța nu a fost învestită și cu o

cerere în nulitate, actele de

înstrăinare se bucură de prezumția de validitate, astfel

că în conformitate cu

prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, singura formă

de reparație pentru apartamentele înstrăinate

este aceea în echivalent, iar nu restituirea în natură.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte

urmează a constata că nu sunt

îndeplinite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, astfel că recursul reclamanților F.H. și C.L.

apare ca nefondat și va fi respins ca atare pe

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții F.H. și C.L. împotriva deciziei nr. 867 din 21

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

IV

a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie

2009.