ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3590/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă la data de 02 august 2007 sub nr. 27066/3/2007, reclamanții F.G., G.O., L.C., B.V.M.I.S, P.V.M. și K.M.I. au chemat in judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută parțială a Deciziei nr. 8222 din 30 mai 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001. Susțin reclamanții că prin Decretul nr. 92/1950 la poziția 5689 din anexa la decret, au fost naționalizate de la moștenitorii autorului comun G.I.P.

numai 7 apartamente, ce formează imobilul cu destinație de locuință denumit Corpul 3, care a și fost restituit în natură prin Decizia nr. 8221 a aceleiași instituții, mai puțin două apartamente vândute de stat pe baza legii nr. 112/1995. În ce privește imobilele din Calea Rahovei, acestea nu erau supuse naționalizării prin Decretul nr. 92/1850 neavând destinație de locuință. Imobilul denumit Corpul 2 era clădirea Institutului de Fete P., construită la sfârșitul secolului XIX, pe o suprafață de 1250 mp, având 70 săli de clasă și dormitoare comune pentru fetele interne, o sală de festivități/conferințe, o capelă/casă de rugăciuni, spălătorii, grajduri și anexe gospodărești, precum și un parc de 3200 mp.

Imobilul denumit Corpul 1 din Calea Rahovei era doar un teren viran, de 939,6 mp care nu aparținea autorului G.I.P., menționat la poziția 5689 din anexa la Decretul nr. 92/1950, ci fusese primit în anul 1892 ca donație de către C.Z. de la o mătușă și ca atare revine exclusiv reclamanților H.F., G.O. și L.C., moștenitorii C.Z. Au susținut contestatorii că întreprinderea locală de stat A. a ocupat cele două imobile fără nici o aprobare, obținând ulterior două Decizii ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 1802/1952 și nr. 335/1953, care nu au nici ele temei legal, imobilele trecând în administrarea acestei întreprinderi fără titlu valabil.

Cât privește Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberate Întreprinderii de Stat A., acesta are menționate în anexă ca „documente juridic doveditoare al dreptului de administrare al suprafețelor de teren” numai cele două decizii menționate mai sus, deci la rândul său este fără titlu valabil. Arată că actul întocmit de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului privind privatizarea prin vânzare cumpărare de acțiuni către SC A. SA, în anul 1999, baza Certificatului din 1995 de Atestare a Dreptului de Proprietate fără titlu valabil, este și el lipsit de orice valabilitate, iar potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

Arată contestatorii că refuzul de a dispune restituirea în natură a celor două imobile corpul 1 și corpul 2 este nejustificat și se impune modificarea Deciziei nr. 8222. O altă critică s-a referit la competența în stabilirea măsurilor reparatorii pentru construcțiile existente în momentul preluării abuzive, demolate de întreprinderea deținătoare. Prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru corpurile 1 și 2, împreună cu terenul în suprafață de 4450,06 mp al imobilului situat în actuala str. George Georgescu și care se află în proprietatea SC A. SA. În conformitate cu prevederile legale, respectiv art. 21 alin. (1) și art. 29 din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare a notificărilor din punctul de vedere al stabilirii unor măsuri reparatorii nu aparține Primăriei Municipiului București, ci Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Indiferent de competența de soluționare, prin notificări, au solicitat numai restituirea în natură, legală și posibilă. Solicitarea este legală inclusiv pentru suprafața de teren pe care SC A. SA., în mod nelegal a făcut o construcție proprie. Se menționează că deși notificările inițiale s-au adresat Primăriei Municipiului București, aceasta avea obligația de a le comunica spre competentă soluționare către SC A. SA conform procedurilor legale. Precizează că pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, se află dosarul nr. 24814/3/2007 având ca obiect revendicare imobiliara prin comparare de titluri, acțiune introdusă împotriva acestei societăți comerciale, cu termen la 1 octombrie 2007, în care SC A. SA a chemat în garanție pe cel de la care a cumpărat acțiunile pentru privatizare.

Un alt aspect pe care îl consideră ca fiind prematur în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se referă la cele două apartamente vândute foștilor chiriași, în condițiile în care pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București se află două dosare, respectiv dosar nr. 1330/4/2007 și dosar nr. 346/4/2007, care au ca obiect revendicare imobiliară prin comparare de titluri acțiuni introduse de reclamanți, împotriva celor doi foști chiriași care au cumpărat apartamentele în cauză, tardiv, respectiv una la 26 iunie 2001 și alta la 23 octombrie 2002, adică după data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 și chiar după depunerea la data de 25 iunie 2001 a primei notificări a d-lui B.V.M.I.S.

Consideră că Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007 este nelegală și în privința celor dispuse la art. 2, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent doamnei W.Z.J.L., deși din actele depuse la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv certificatul de calitate de moștenitor din 13 septembrie 2006 și Contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat de BNP M.E. sub nr. 1678 din 13 septembrie 2006 reiese că W.Z.J.L. a decedat la data de 13 iunie 2006, iar moștenitorii săi sunt alături de F.H. și G.O. și L.C., ambii cetățeni români. Această situație a fost reținută și de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, care a pronunțat Hotărârea Civilă nr. 559 din 16 aprilie 2007 in dosarul nr. 3782/3/2007, definitivă prin neapelare și prin care s-a dispus obligarea Municipiului București prin Primarul General să emită dispoziție motivată în privința dosarelor de retrocedare.

Precizează că la restituirea în natură a proprietăților și la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat în notificările soluționate prin decizia nr. 8222 este îndreptățit și numitul K.M.I., care de asemenea este moștenitorul unuia dintre proprietarii inițiali, nominalizat în sentința civilă nr. 559 din 16 aprilie 2007, care are autoritate de lucru judecat cu privire la persoanele îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil. La termenul de judecată din 09 noiembrie 2007 (fila 50 în dosarul primei instanțe) tribunalul a luat act de introducerea în cauză, la cererea reclamanților, a pârâților SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru motivul că nu a fost instituția publică notificată. Pârâta SC A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de restituire în natură a imobilului. Totodată, pârâta SC A. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Statului, solicitând ca, în cazul în care se va admite cererea de restituire în natură a imobilului, chematul în garanție să fie obligat la plata contravalorii imobilului ce a fost achitată la prețul de circulație din momentul pronunțării hotărârii definitive. Prin încheierea de ședință din data de 13 iunie 2008 tribunalul a dispus conexarea la cauza de față a cererii înregistrate pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 32026/3 din 24 septembrie 2007. Prin această cerere reclamanții F.G., G.O., L.C., B.V.M.I.S., V.M.P.

și K.M.I. au solicitat în contradictoriu cu Patriarhia Română prin Sfântul Sinod să se dispună obligarea pârâtei la emiterea Dispoziției de restituire în natură a Capelei Mănăstirii Antim, construită și deținută de autorii lor, împreună cu terenul aferent, în suprafață de 29 mp în baza dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

În motivare s-a arătat că, în fapt, capela în cauză a fost construită de autorul reclamanților, G.I.P., fiind folosită drept casă de rugăciuni pentru Institutul de Fete P., ce funcționa în clădirile construite pe terenul de la aceeași adresă și care aparținea familiei P. Ulterior, întregul imobil descris mai sus, împreună cu proprietățile vecine, deținute tot de G.I.P., au fost trecute abuziv, fără titlu, în proprietatea Statului român, odată cu preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 a unei clădiri, situată în actuala Str. George Georgescu, tot proprietatea familiei P. Au formulat Notificări în privința tuturor corpurilor de proprietate deținute de autori în fosta Calea Rahovei inclusiv pentru corpul de proprietate pe care este situată capela, iar prin Deciziile emise în vederea soluționării acestor notificări, li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestor imobile, în calitate de moștenitori al proprietarilor inițiali, deci, implicit și asupra celui din actuala str. George Georgescu, unde a fost construită capela, fără a se menționa însă nimic în legătură cu situația juridică a acesteia.

S-a mai arătat că această capelă a fost dată în folosință Mănăstirii Antim, aflată în subordinea Patriarhiei Române, care și în prezent folosește acest locaș de cult pentru diverse activități specifice, astfel că aceasta din urmă este unitatea deținătoare actuală a imobilului în cauză și care are obligația stabilită de lege de a emite o decizie de restituire în natură cu privire la capelă.

Susținerile Patriarhiei Române, în sensul că dreptul de proprietate al acesteia asupra capelei decurge din prevederile alin. (2) al art. 27 din Legea nr. 489/2006 în sensul că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult, nu reprezintă suportul legal real, având în vedere că alin. (3) al aceluiași articol din Legea nr. 489/2006 precizează expres că „prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum și a celor preluate fără categorie,” în care se încadrează și capela.

În fine, mai arată reclamanții că Notificările, formulate în termenul legal și comunicate prin intermediul unui executor judecătoresc Primăriei Municipiului București, chiar dacă au fost adresate greșit, conform art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acestea fac dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), mai ales că au înaintat notificări inclusiv Patriarhiei Române, în încercarea de a soluționa cât mai rapid problema retrocedării capelei Mănăstirii Antim și a terenului aferent. La data de 11 august 2008 a decedat reclamantul B.V.M.I.S., fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, C.A. și B.Ș.M.C., potrivit certificatului de moștenitor depus la fila 631 în dosarul primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 275 din 26 februarie 2010, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins excepțiile ca nefondate, a admis în parte cererea principală, a anulat în parte Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007, în ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce aparține SC A. SA, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei și a respins cererea conexă ca nefondată. Prima instanță a reținut că prin notificările nr. 578/2001, 867/2001, 1108/2001, 1109/2001, 1110/2001, și 3281/2001 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 numiții B.V.M.I.S., W.Z.O.E., F.G., P.V. G.I. și P.V.M., au solicitat pârâtului Municipiul București prin Primar General, restituirea în natură a imobilelor situate în București, str. George Georgescu (fost Calea Rahovei) și str. Justiției.

Prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007, constatându-se imposibilitatea restituirii în natură, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru Corpul 1, împreună cu terenul aferent de 939,60 mp, Corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 4450,06 mp și apartamentele din Corpul 3, vândute în temeiul legii nr. 112/1995, situate în București, str. George Georgescu. Din motivarea deciziei contestate s-a reținut că imposibilitatea restituirii în natură este dată de faptul că Corpul 1 împreună cu terenul aferent de 939,60 mp și Corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 4450,06 mp sunt în proprietatea SC A. SA, apartamentul nr. 3 si 7 din Corpul 3 de clădire au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, împreună cu cota aferentă de teren de 57,50 mp.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a AVAS a fost considerată nefondată, întrucât din conținutul actelor depuse la dosar (contractul de vânzare cumpărare de acțiuni) rezultă că SC A. SA a fost privatizat prin intermediul AVAS, iar potrivit art. 29 măsurile reparatorii se propun de instituția care a efectuat privatizarea, în speță AVAS. Chemarea în garanție a AVAS de către SC A. SA, este în lumina celor de mai sus, admisibilă, câtă vreme SC A. SA este evins în dreptul sau dobândit prin intermediul AVAS. Sub aspectul calității de persoane îndreptățite a reclamanților, s-a constatat că notificarea a fost formulată și de către W.Z.J.L., care a decedat anterior emiterii deciziei, aspect consemnat în conținutul acesteia și confirmat de Certificatul de moștenitor din 13 septembrie 2006 (fila 14) din care rezultă că au calitatea de moștenitori G.O., L.C., W.A.A., W.J.A.

Susținerile reclamanților au fost considerate nefondate, întrucât prin decizia contestată s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a notificatoarei W.Z.J.L., or potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite astfel încât moștenitori defunctei recunoscută ca persoana îndreptățită la măsurile reparatorii și care au dovedit aceasta calitate prin Certificatul de moștenitor din 13 septembrie 2006, urmează a-și valorifica drepturile moștenite de la autorul lor, decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 constituind titlu în favoarea autorului comun, acest motiv de nulitate fiind nefondat. S-a reținut că reclamantul K.M.I.

nu a formulat notificare în temeiul legii nr. 10/2001 și nici autorul său B.E.M., care la rândul sau a moștenit-o pe B.E.L. (CM 220/01 octombrie 1997 fila 16), astfel că nu poate beneficia de măsurile reparatorii reglementate de dispozițiile legii nr. 10/2001, susținerile reclamanților pe acest motiv de nulitate a deciziei, fiind nefondate. Faptul că prin sentința civilă nr. 559 din 16 aprilie 2007 a fost admisă cererea formulată și de reclamantul K.M.I., în sensul obligării pârâtului să răspundă notificărilor nu conferă acestuia calitatea de persoană îndreptățită, câtă vreme prin această sentință nu s-a stabilit această calitate, instanța nefiind investită cu o asemenea analiză. Pe aspectul modalității de reparație, tribunalul a constatat că în ce privește imobilul din str. George Georgescu, la data de 26 septembrie 2006, SC A. SA a emis decizia nr. 5599 (fila 27) prin care se soluționează notificarea formulata de W.Z.J.L.

și F.G., arătând că acest imobil este în patrimoniul său, notificarea fiind îndreptată către AVAS în vederea soluționării. Decizia nu a fost contestată. Existența în patrimoniul SC A. SA a imobilului din str. George Georgescu, este confirmată de Certificatul de Atestare a dreptului de Proprietate asupra terenurilor, emis de Consiliul Municipiului București la data de 21 septembrie 1995 (fila 36), precum si de concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză. În aceste condiții, potrivit art. 21 alin. (1) și 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâta AVAS fiind cea prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea SC A. SA, analiza notificărilor în acordarea de măsuri reparatorii revenea acestei pârâte.

Apărările sale în sensul că nu a fost notificată și deci nu i se poate imputa nesoluționarea notificării nu pot fi reținute întrucât SC A. SA a primit notificarea reclamanților întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001 și a emis decizia nr. 5599 (fila 27) prin care notificarea este îndreptată către AVAS în vederea soluționării. Constatând că, în ce privește calitatea de entitatea învestită cu soluționarea notificării în acord cu Legea nr. 10/2001 nu era pârâtul Municipiul București ci AVAS, tribunalul a constatat nulitatea absoluta a deciziei contestate, pe aspectul arătat.

În ce privește cererea conexă, excepția lipsei calității procesuale pasive a Patriarhiei Romane a fost respinsă ca nefondată, întrucât, din adresa emisă de Cancelaria Sfântului Sinod la data de 22 august 2007 sub nr. 3.308 (fila 9 dosar conex) rezultă că Mănăstirii Antim îi aparține și Capela Antim ce face obiectul cererii, proprietarul acesteia fiind Patriarhia Română, în baza Legii nr. 489/2006. Cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea în natură a acestui imobil nu poate fi primită, întrucât nu s-a dovedit nici caracterul abuziv al măsurii trecerii imobilului în patrimoniul pârâtei, iar aceasta nu este inclusă în prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care indică limitativ unitățile ce pot avea calitate de unitate deținătoare avute în vedere de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum pârâta SC A. SA nu a căzut în pretenții, nefiind obligată la a restitui imobilul către reclamanți, cererea de chemare în garanție formulată împotriva AVAS a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.O., F.G., L.C., P.V.M., C.A. și B.Ș.M.C. și pârâtul Municipiul București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 19 mai 2010 sub nr. 27066/3/2007. Prin cererea de apel, apelanții-reclamanți G.O., F.G., L.C., P.V.M., C.A. și B.Ș.M.C. au solicitat desființarea în tot a sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, conform dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., pentru a se dispune cu privire la restituirea în natură a imobilelor revendicate, așa cum au fost ele identificate în rapoartele de expertiză efectuate în cauză și de asemenea, evidențiate inclusiv în concluziile scrise, depuse la dosar, precum și în vederea pronunțării unei hotărâri în contradictoriu cu toate persoanele îndreptățite sau moștenitorii actuali ai acestora. Prin apelul său, apelantul pârât Municipiul București a arătat că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților. Competența de soluționare a notificărilor aparține Primăriei Municipiului București iar din motivarea Deciziei emisă de Primarul General al Municipiului București rezultă imposibilitatea restituirii în natură astfel încât consideră că în mod corect a fost soluționată Dispoziția Primarului General pentru motivele enumerate mai sus.

Intimatele pârâte A.V.A.S., SC A. SA și Patriarhia Română au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului declarat de apelanții-reclamanți ca nefondat. La data de 26 mai 2010 a decedat apelantul reclamant G.O., moștenitorul său fiind G.O., potrivit certificatului de moștenitor emis de BNP F.D. (fila 79 dosar apel), iar la termenul de judecată din 16 septembrie 2010 s-a dispus introducerea în cauză a acestuia, la solicitarea co-apelanților reclamanți. Prin decizia civilă nr. 284 A din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel București – Secția a IX – a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți F.G., G.O., L.C., B.Ș.M.C., P.V.M.

și C.A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a anulat Dispoziția nr. 8222 din 30 mai 2007 emisă de Primăria Municipiului București și sub aspectul persoanelor îndreptățite la restituire, constatând că au calitate moștenitorii notificatoarei decedate, W.Z.J.L., respectiv: F.H., L.C. și G.O., decedat, prin succesor G.O.; a obligat pârâta Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru corpurile 1 și 2 din imobilul notificat, aflat în patrimoniul SC A. SA, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că apelantul pârât Municipiul București a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care bunurile imobile se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, invocând în acest sens împrejurarea că prevederile Legii nr. 302/2009, ce a modificat art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au intrat în vigoare ulterior emiterii dispoziției contestate. Curtea a reținut, sub acest aspect, că la data emiterii deciziei contestate, 30 mai 2007, art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la situația în care reparația este solicitată de persoanele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din lege, și anume: „persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv”.

Or, în speță nu s-a învederat că notificatorii ar fi asociați sau moștenitori ai unor asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele, după cum nu s-a susținut și nici dovedit că imobilele ar fi aparținut unei persoane juridice. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanță pentru speță modificarea adusă art. 31 alin. (3) prin Legea nr. 302/2009, invocată de apelantul pârât prin cererea de apel, precum și momentul la care acest act normativ a intrat în vigoare, el nefiind incident în cauză. S-a considerat că nu sunt incidente nici prevederile art. 32 din lege, deoarece acestea reglementează exclusiv situația imobilelor-construcții demolate, iar în speță notificarea privește imobile formate din teren și construcție.

Instanța de apel a constatat ca fiind aplicabilă prevederea art. 27 din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece Municipiul București era unitate deținătoare în sensul legii exclusiv pentru corpul C3 de imobil, parțial restituit și parțial înstrăinat, astfel încât, în privința măsurilor reparatorii cuvenite notificatorilor pentru restul imobilelor cuprinse în notificare, corpurile C1 și C2, se impunea, potrivit textului amintit, ca apelantul-pârât să comunice persoanei îndreptățite toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a celeilalte părți din imobilul solicitat, respectiv, SC A. SA sau AVAS. Or, o asemenea măsură nu a fost luată, caz în care în mod corect a dispus prima instanță anularea părții din dispoziție prin care au fost propuse măsuri reparatorii pentru partea din imobil aflată în patrimoniul societății comerciale.

Primul motiv de critică formulat de apelanții-reclamanți privește chestiunea transmisiunii calității procesuale de la reclamantul B.V.M.I.S. pe parcursul judecării cauzei în primă instanță. Din verificarea dosarului a rezultat că, ulterior decesului reclamantului B.V.M.I.S., ceilalți reclamanți au adus la cunoștința tribunalului această împrejurare, precum și calitatea de moștenitori a numiților B.Ș.M.C. și C.A., solicitând și introducerea lor în cauză, iar instanța a procedat în consecință, aceste persoane având calitatea de reclamanți potrivit actelor de procedură întocmite în cauză. S-a apreciat că simpla împrejurare că în dispozitivul sentinței aceștia nu sunt menționați nu implică, de plano, concluzia că pricina nu s-a judecat și față de aceștia, câtă vreme toți reclamanții (inclusiv cei doi moștenitori menționați mai sus) au fost reprezentați de același avocat, care a fost prezent la judecată și a pus concluzii în susținerea acțiunii.

Nulitatea invocată de apelanții reclamanți fiind una virtuală, nefiind prevăzută expres de lege, astfel că, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., era necesară dovedirea vătămării suferite prin omisiunea instanței de a-i menționa pe cei doi moștenitori în dispozitivul sentinței, însă o asemenea vătămare nu a fost dovedită. Dimpotrivă, cei doi reclamanți, alături de celelalte părți cu aceeași poziție procesuală, au formulat apel cu respectarea termenului legal și au fost în măsură să deducă cenzurii instanței de apel toate nemulțumirile lor legate de sentința primei instanțe. A fost considerată fondată critica ce privește calitatea de persoane îndreptățite a moștenitorilor Z.W., care a formulat notificarea inițială și a decedat anterior emiterii dispoziției contestate.

Astfel, după cum a rezultat din înscrisurile aflate la dosar, notificatoarea W.Z.J.L. a decedat la 11 iunie 2006, fiind moștenită de G.O., L.C., W.A.A. și W.J.A., potrivit certificatului de calitate de moștenitor (fila 14), iar W.A.A. și W.J.A. au cesionat reclamantului apelant H.F. drepturile lor succesorale de pe urma L.W.Z., după cum rezultă din contractul de cesiune autentificat sub nr. 1678 din 13 septembrie 2006. Prin urmare, dacă la data soluționării notificării (30 mai 2007) unul dintre titularii inițiali ai cererii decedase, iar entitatea învestită avea la cunoștință această împrejurare, precum și de persoana moștenitorilor, actul trebuia să fie emis în raport de acești moștenitori, continuatorii drepturilor defunctei, și nu în raport de notificatorul care nu mai era în viață.

Sub acest aspect Curtea a reținut că prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (și nu ale alineatului 3, cum a consemnat din eroare prima instanță) fac referire la recunoașterea beneficiului legii speciale de reparație și față de moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, însă sunt aplicabile pentru aspectul formulării notificării. În consecință, aceste dispoziții nu erau aplicabile în ipoteza intervenirii decesului ulterior depunerii notificării, caz în care sunt incidente regulile de drept comun specifice transmisiunii succesorale, iar drepturile izvorâte din depunerea notificării de către W.Z.J.L. (respectiv cel de a primi un răspuns în cuprinsul unei decizii sau dispoziții motivate, precum și dreptul concret la măsuri reparatorii), s-au transmis prin moștenire către apelanții reclamanți ce au calitatea de moștenitori ai acesteia.

Pentru aceste considerente, curtea a reținut că în mod greșit prima instanță a înlăturat această critică formulată împotriva dispoziției emise de apelantul pârât Municipiul București, impunându-se, sub acest aspect, admiterea apelului și schimbarea în consecință a sentinței în sensul admiterii contestației și al a nulării dispoziției și sub aspectul persoanelor îndreptățite la restituire, constatând că au calitate moștenitorii notificatoarei decedate, W.Z.J.L., respectiv: F.H., L.C. și G.O., la rândul său decedat, prin succesor G.O. S-a apreciat ca fiind fondată este și cea de-a treia critică, legată de omisiunea instanței de a soluționa în tot contestația formulată de apelanții reclamanți.

Astfel, prin cererea lor, între alte motive, aceștia au solicitat instanței să constate că municipalitatea nu era competentă a acorda măsuri reparatorii pentru un imobil aflat în deținerea unei societăți comerciale privatizate, invocând totodată și împrejurarea că măsura luată prin dispoziția atacată este nelegală și că se impune restituirea în natură a imobilului. Pe parcursul soluționării litigiului, reclamanții și-au completat cererea sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți și a SC A. SA, deținătorul imobilelor, precum și a instituției care a efectuat privatizarea societății amintite, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În aceste condiții, o calificare corectă a cererii reclamanților, cu luarea în considerare a pretențiilor lor concrete și a cadrului procesual stabilit, impunea constatarea că aceștia au învestit instanța cu o cerere prin care urmăreau soluționarea în integralitate a problemelor legate de notificările formulate, nu doar sub aspectul identificării persoanelor obligate la acordarea măsurilor reparatorii, ci și în sensul acordării în concret a acestor măsuri, în contradictoriu cu acestea.

Or, prima instanță, deși a reținut în mod corect ca întemeiată critica referitoare la imposibilitatea Municipiului București de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru un bun aflat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, a omis a lua vreo măsură în acest sens, respectiv de a dispune fie obligarea intimatelor SC A. SA și AVAS (pârâte în cauză) la soluționarea notificării, fie însăși acordarea măsurilor reparatorii adecvate situației juridice și de fapt a imobilelor, lăsând practic nesoluționată notificarea în partea care revenea spre soluționare acestor două pârâte. În consecință, curtea a reținut ca fondată această critică, însă, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, a apreciat că nu se impune aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. nefiind incidentă ipoteza reglementată de textul mai sus amintit. Valorificând această critică a apelanților, precum și celelalte motive de apel, curtea a reținut că partea din imobil ce se află în deținerea SC A. SA nu putea face obiectul reparației din partea Primăriei Municipiului București. Curtea a înlăturat critica referitoare la omisiunea instanței de a da eficiență hotărârii judecătorești depuse la dosar, prin care a fost admisă o acțiune în revendicare prin comparare de titluri formulată de reclamanții din cauza de față în contradictoriu cu unii dintre chiriașii din imobil, ce au dobândit un apartament în temeiul Legii nr. 112/1995. În raport de această hotărâre, apelanții-reclamanți au susținut necesitatea restituirii în natură a celuilalt apartament înstrăinat, cumpărat de numitul F.D.

S-a reținut că, în procedura administrativă de față, nu se poate dispune restituirea în natură, în lipsa constatării judecătorești a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect sentința atacată este legală, în mod corect fiind apreciată măsura apelantului pârât Municipiul București de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente înstrăinate și pentru care nu s-a solicitat și obținut constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare.

De asemenea, Curtea nu a reținut nici critica în sensul că instanța era ținută a menționa în dispozitivul sentinței menținerea propunerii de acordare a despăgubirilor pentru apartamentul cumpărat de numitul F.D., deoarece, prin admiterea în parte a acțiunii și anularea în parte a dispoziției contestate, rezultă implicit menținerea celorlalte dispoziții ale actului atacat, o asemenea mențiune nefiind obligatorie potrivit dispozițiilor legale ce reglementează modul de soluționare a contestației (respectiv art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată). Nefondată a fost considerată și critica în sensul că nu s-a dispus nimic cu privire la reclamantul K.M.I., deoarece în considerentele sentinței s-a arătat motivul pentru care critica legată de acest reclamant nu a fost considerată întemeiată, și anume pentru că acesta nu a formulat notificare.

Or, chiar dacă reclamanții au acționat împreună și au interese comune, singura persoană îndreptățită a invoca pretinsa nelegalitate a sentinței pentru considerentul că unul dintre reclamanți a fost exclus de la acordarea măsurilor reparatorii era însuși reclamantul în discuție, K.M.I., însă acesta nu a formulat apel. Cu referire la susținerile apelanților reclamanți în sensul obligativității restituirii în natură a imobilelor notificate, curtea a constatat următoarele: Din conținutul dispoziției nr. 8222 din 30 mai 2007, atacată, rezultă implicit împrejurarea că autoritatea emitentă a reținut incidența prevederilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în București, Calea Rahovei, în sensul caracterului abuziv al preluării, conform art. 2 alin. (1) din lege, de vreme ce a analizat în concret măsurile reparatorii ce pot fi acordate.

Nefiind contestată, această constatare este câștigată cauzei. În plus însă, față de chestiunea caracterului abuziv al preluării, s-a procedat la verificarea existenței titlului statului. În fapt, s-a reținut că prin Decretul nr. 92/1950 au fost preluate de la autorul reclamanților apelanți, P.I.G., 7 apartamente situate în București, Calea Rahovei, menționate la poziția 5689 în anexa acestui act normativ.

Totodată, adresele amintite fac referire și la imobilul situat în fosta Calea Rahovei, actuală str. George Georgescu, menționând același act normativ de preluare și aceeași poziție în anexă, 5689. Curtea a constatat că numai corpul 3 al clădirii, ce a avut destinația de locuință, a făcut obiectul preluării conform Decretului nr. 92/1950, nu și celelalte două corpuri, 1 și 2. Cu referire la acest corp de clădire, curtea a reținut că printr-o decizie anterioară, cu nr. 8221 din 30 mai 2007, municipalitatea a dispus restituirea în natură către notificatori a apartamentelor nevândute, astfel că, în această măsură, clădirea nu face obiectul cauzei. Totodată, prin dispoziția contestată în cauza de față, nr. 8222, s-a propus acordarea de despăgubiri reclamanților pentru cele două apartamente vândute și verificarea instanței învestită cu contestația formulată împotriva dispoziției nr. 8222 se situează exclusiv în aceste limite.

Or, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, restituirea în natură nu era posibilă, astfel încât în mod corect a dispus unitatea deținătoare propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent. Cu referire la identificarea corectă a celorlalte două corpuri de imobil ce fac obiectul notificării, corpurile 1 și 2, curtea a reținut mențiunile adresei nr. 4991/1419 din 12 aprilie 2003 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană (fila 353, vol.I). Din raportul de expertiză construcții efectuat de expertul R.B. (fila 11, vol.II), curtea a reținut că ambele corpuri, C1 și C2, se află în prezent parțial la adresa din str. George Georgescu (o parte din teren fiind situat sub Capela Mânăstirii Antim, ce face obiectul cererii conexe, ce va fi analizată ulterior, nefăcând obiectul cauzei de față).

Totodată, expertul a arătat că, din înscrisurile aflate la dosar, a identificat imobilul ce constituie corpul C2, ce a fost dobândit de G.I.P. în anii 1878 și 1880 (conform actului de vânzare-cumpărare depus la fila 302, vol.I, și ordonanței de adjudecare din anul 1880 – filele 219-224, vol.I), corp ce a fost situat pe Calea Rahovei. De asemenea, expertul a identificat și corpul C1, donat de M.T. către C.P. în anul 1892, fost situat în Calea Rahovei. În aceste imobile a funcționat Institutul de Fete P., înființat de autorul reclamanților apelanți, G.I.P., împrejurare care rezultă din înscrisurile aflate la dosar. Potrivit adresei emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietăți - Cadastru cu nr. 1990 din 26 mai 2004 (fila 301, vol.I), imobilul situat în prezent în str. George Georgescu, sectorul 4 (fost Calea Rahovei), a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948.

Curtea a reținut că imobilul nu se regăsește în anexele Legii nr. 119/1948. De altfel, pentru a putea face obiectul preluării în temeiul Legii nr. 119/1948, era necesar ca în imobilul în discuție să funcționeze o întreprindere dintre cele la care se referă legea de naționalizare (în art. 1 și în anexele amintite), or în speță nu s-a administrat nicio dovadă în sensul că o asemenea întreprindere a funcționat. În consecință, chiar dacă prin deciziile emise de autorități în anii 1952 și 1953 (filele 144 și 146, vol.I), s-a dispus transmiterea imobilului în folosința SC A. SA (fosta Întreprindere A. București), mai întâi parțial și apoi integral, aceasta nu echivalează cu existența unui titlu al statului cu privire la acest imobil.

Ulterior, în anul 1995, a fost emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul SC A. SA, fosta Întreprindere A. București, pentru imobilul din București, str. George Georgescu, imobil ce include, conform constatărilor expertului, și corpurile C1 și C2 mai sus amintite. Curtea a înlăturat apărările intimatei pârâte SC A. SA, în sensul că imobilul ce se află în prezent în deținerea sa ar fi fost preluat cu titlu de stat. Dimpotrivă, prin deținerea în aceste condiții a imobilului, se subliniază tocmai lipsa oricărui titlu al statului, acesta fiind examinat în condițiile stabilite de art. 6 din Legea nr. 213/1998. Totodată, curtea a reținut că, potrivit susținerilor intimatei SC A. SA din întâmpinare, necontrazise (fila 65 vol.I), societatea intimată pârâtă era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privatizată integral, având capital integral privat.

Nu erau incidente, deci, dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci art. 29 din lege. În privința acestor dispoziții legale astfel cum au fost modificate, s-a pronunțat instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005. Asupra aplicabilității în speță a acestei decizii, Curtea a constatat că, deși la data emiterii dispoziției contestate, 30 mai 2007, Decizia nr. 830/2008 nu era încă pronunțată, procedura administrativ jurisdicțională pendinte are ca scop determinarea inclusiv a măsurii reparatorii cuvenită notificatorilor, astfel încât, câtă vreme dispoziția nu a primit efecte depline prin respingerea irevocabilă a contestației îndreptată împotriva sa, nu se poate considera că raportul juridic născut din formularea notificării s-a încheiat, decizia Curții Constituționale primind efecte depline.

Prin urmare, de vreme ce s-a statuat în sensul că abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" încalcă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivității legii și art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea a reținut că textul art. 29 (fost art. 27) este în prezent aplicabil numai imobilelor preluate cu titlu valabil, impunându-se verificarea valabilității titlului statului (distinct de chestiunea preluării abuzive, examinată mai sus prin prisma art. 2 din lege). Întrucât în privința imobilului aflat în prezent în patrimoniul SC A. SA nu s-a dovedit existența titlului statului, astfel că rezultă inaplicabilitatea în speță a art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare după admiterea excepției de neconstituționalitate amintită mai sus.

În aceste condiții, Curtea a constatat că, de vreme ce sub aspectul conținutului măsurii reparatorii ce se impune (respectiv restituirea în natură sau prin echivalent, în funcție de regimul juridic ) nici una dintre situațiile particulare reglementate de lege în art. 21 (fost 20) și art. 29 (fost 27) nu este aplicabilă în speță, devine incident principiul general ce guvernează legea reparatorie, și anume al restituirii în natură, reglementat de art. 9 și următoarele din lege. Restituirea în natură se poate face exclusiv în situația în care sunt întrunite cerințele din art. 10 și art. 11 ale legii, respectiv construcțiile preluate mai există în materialitatea lor, nefiind demolate, iar terenul nu este ocupat de construcții autorizate edificate ulterior preluării.

Din conținutul și concluziile raportului de expertiză construcții efectuat de expertul R.B., Curtea a reținut următoarea situație de fapt cu privire la clădirile ce compun corpurile de imobil C1 și C2, clădiri reprezentate grafic în anexa 23 la raportul de expertiză – fila 51 vol.II. Astfel, pe corpul C1 se află în prezent clădirea E, în privința căreia expertul a arătat că a fost edificată în anul 1955, conform autorizației AC 2R/1955 și apoi amenajată în anul 1965, clădirea E, ce nu figurează în releveele din anul 1965, fiind edificată în perioada 1966-1994, precum și un post trafo, notat cu M, construit în anul 1955 conform Autorizației de construire din 2 februarie 1955, aparținând SC E. SA.

Pe corpul C2 se află construcțiile A și B, ridicate anterior decesului fostului proprietar, G.I.P., ce sunt descrise în anul 1950 ca având 4 niveluri (clădirea A), respectiv 3 niveluri (clădirea B). Potrivit constatărilor expertului, în anul 1955 a fost emisă autorizația de construire în beneficiul Întreprinderii A. (fila 48 vol.II), prin care s-au autorizat lucrări de construcții și reparații radicale la cele două clădiri, A și B, reproduse în autorizație și în cuprinsul expertizei (fila 14, vol.II). Aceste reparații au inclus și demolarea etajelor și construirea unui nou planșeu peste parter, a construirii unui parter pe vechile fundații, amenajarea unui nivel intermediar numit mezanin, toate lucrările fiind efectuate în scopul transformării clădirilor din instituție de învățământ în spațiu de producție.

În prezent, clădirea A este formată din parter, mezanin și etaj, iar clădirea B, din parter, etaj, subsol parțial și mansardă parțială. A mai reținut expertul, cu privire la celelalte clădiri aflate pe corpurile 1 și 2, respectiv A, C, D și G, precum și la o serie de construcții provizorii, că acestea au fost edificate ulterior anului 1950, respectiv în anii 1965-1994, concluzia fiind bazată pe inexistența acestor clădiri pe planurile cadastrale întocmite anterior anului 1950 și pe mențiunile autorizațiilor de construire depuse la dosar. În concluzia celor arătate, curtea reține că, exceptând clădirile identificate cu A și B, toate celelalte clădiri aflate în prezent pe corpurile 1 și 2 din imobil sunt edificate integral după preluare, de către SC A. SA, fiind autorizate.

Cu referire la aceste clădiri, ele nu pot face obiectul restituirii, deoarece nu au fost preluate de la autorul apelanților reclamanți, fiind ridicate de autorități ulterior preluării. În privința clădirilor identificate cu A și B, se reține că acestea au fost demolate parțial și reconstruite, fiind păstrate numai fundațiile și, parțial, parterul, cu edificarea din nou a nivelurilor, fără însă a se păstra compunerea inițială, ci doar conturul (amprenta la sol) a vechilor clădiri. Nu s-a putut considera că aceste clădiri sunt cele preluate de la autorul apelanților reclamanți, lucrările ample de reparații și reconstruire afectând astfel identitatea celor două clădiri, într-o asemenea manieră ce face imposibil a se considera că este vorba despre aceleași construcții.

Prin reconstruirea lor, construcțiile au dobândit o nouă identitate. Raportând situația de fapt reținută cu privire la aceste clădiri la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, curtea a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a acestora către apelanții contestatori. Pe de altă parte, a reținut că nu se poate dispune nici restituirea vreunei suprafețe de teren (care să fie liberă de construcții), deoarece, din examinarea amplasării construcțiilor amintite mai sus (anexa 23 la raportul de expertiză construcții, fila 51 vol.II), s-a observat că întreg terenul aferent este afectat de existența construcțiilor și este destinat utilizării acestora în bune condiții, inclusiv accesului la aceste construcții, în care își desfășoară activitatea intimata pârâtă SC A. SA.

Aceleași concluzii rezultă și din examinarea schiței anexe la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul B.E. (Planșa IV anexă, fila 79, vol.II), unde sunt evidențiate atât construcțiile existente la data naționalizării, cât și cele edificate ulterior. Curtea a înlăturat susținerea apelanților contestatori în sensul că în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece acest text se referă la situația în care imobilelor preluate le-au fost adăugate pe orizontală sau pe verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial.

Or, după cum s-a reținut mai sus, cele două clădiri în discuție, A și B, au fost parțial demolate, fiind apoi reconstruite, nefiindu-le adăugate corpuri noi, dimpotrivă, clădirea A avea anterior 4 niveluri (parter și 3 etaje), iar după reconstruire a fost eliminat etajul 3, iar clădirea B avea anterior 3 niveluri, iar după reconstruire a fost suprimat nivelul al treilea. În concluzia celor expuse, Curtea a constatat că, în aplicarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, singura măsură reparatorie ce poate fi acordată apelanților reclamanți este propunerea de reparație prin echivalent.

A fost înlăturată susținerea apelanților în sensul că se poate dispune restituirea în natură a imobilului, iar aceștia vor deveni acționari cu drepturi depline la SC A. SA, deoarece o asemenea modalitate concretă de reparație nu este prevăzută de lege, art. 26 făcând trimitere la propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv la Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar prevederile acestuia vor fi aplicate într-o altă etapă a procedurii de reparație, ce nu intră în atribuțiile unității deținătoare și, implicit, nici ale instanței învestite cu soluționarea contestației de față.

De asemenea, Curtea a constatat că nu este permisă nici restituirea exclusiv a terenului de sub construcție, cum au solicitat apelanții reclamanți, față de dispozițiile art. 10 din lege, care exclud de la restituire terenurile ocupate de construcții noi, autorizate. Constatând astfel care este măsura reparatorie ce se impune în speță, a echivalentului, acesta se propune, în sistemul Legii nr. 10/2001, de persoana juridică implicată în procesul de privatizare, a cărei continuatoare juridică este intimata pârâtă AVAS. De altfel, după cum în mod corect a reținut prima instanță, notificarea adresată de apelanții reclamanți intimatei pârâte SC A. SA a fost soluționată în sensul că măsurile reparatorii trebuie să se propună în cauză de intimata pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, decizia nefiind contestată.

Totodată, s-a făcut dovada (fila 25 dosarul primei instanțe, vol.I) că SC A. SA a înaintat această notificare către AVAS, impunându-se ca aceasta să răspundă apelanților în cuprinsul unei decizii sau dispoziții motivate, ceea ce nu s-a petrecut. În consecința măsurii corecte luate de prima instanță de a anula în parte dispoziția contestată, sub aspectul acordării măsurilor reparatorii pentru corpurile 1 și 2 din imobil, se impunea și obligarea intimatei AVAS să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru corpurile 1 și 2 din imobilul notificat, aflat în patrimoniul SC A. SA.

S-a apreciat ca nefondată și critica adusă de apelanții-reclamanți sentinței primei instanțe sub aspectul soluției date cererii conexe, considerațiile referitoare la modalitatea de preluare a imobilelor din București, Calea Rahovei de la autorul reclamanților fiind valabile și în privința Capelei Mânăstirii Antim, ce face obiectul cererii conexe și, respectiv, al notificării adresate de apelanții reclamanți intimatei pârâte Patriarhia Română. În consecință, nefiind dovedită existența unui act normativ de preluare a bunului imobil, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat abuziv.

Prin prisma acestei constatări, s-a reținut ca greșită susținerea primei instanțe în sensul lipsei dovezii privind preluarea abuzivă a acestui imobil, de vreme ce s-a dovedit că autorul reclamanților a edificat Capela, iar aceasta a fost apoi dată în folosința bisericii, fără ca statul să poată justifica o modalitate legală sau convențională de dobândire a dreptului de proprietate asupra sa. Însă, această împrejurare nu duce la nelegalitatea sentinței, deoarece cel de-al doilea motiv pentru care tribunalul a reținut netemeinicia cererii conexe, respectiv lipsa calității intimatei-pârâte Patriarhia Română de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 era, prin el însuși, suficient pentru respingerea acesteia.

S-a reținut că, atunci când se referă la subiectul de drept care este obligat a soluționa o notificare, Legea nr. 10/2001 republicată operează pe de o parte cu noțiunea de entitate învestită cu soluționarea notificării (e.g. art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (3), etc.) și pe de altă parte cu noțiunea de unitate deținătoare (e.g. art. 6 alin. (3), art. 10 alin. (5), art. 21, art. 25), dar acesta din urmă este textul cu caracter general ce prevede cine trebuie să primească și să soluționeze notificarea formulată de către cel ce se consideră persoană îndreptățită, dar și termenul de soluționare. Legea nu definește aceste noțiuni, însă o detaliere a conținutului acestora se găsește la începutul Capitolului 2 al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prevederi considerate aplicabile în cauză, deoarece notificarea adresată de reclamanții apelanți intimatei pârâte Patriarhia Română nu era soluționată la data intrării în vigoare a normelor. Din conținutul acestor dispoziții, coroborat cu prevederile care reglementează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii (art. 9 și următoarele din lege), Curtea a reținut că unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept public care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, un asemenea drept neputând fi exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă și din enumerarea exemplificativă care face referire la „orice altă instituție publică”.

Totodată, unitatea d