ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5863/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 17 iunie 2005 reclamanții S.C. și S.M. au

formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului

București, contestație împotriva dispoziției nr. 3853/2005 emisă de pârât,

solicitând ca acesta să fie obligat să le restituie în natură imobilul situat

în București, compus din teren în suprafață de 412 mp și construcții.

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că au devenit proprietarii terenului menționat în anul 1969 când l-au

cumpărat de la numita Ionescu Angela, teren pe care au construit o casă cu trei

camere și dependințe, precum și un atelier de tâmplărie.

În anul 1982 reclamantul S.C. a

plecat în Canada, motiv pentru care ½ din imobil a trecut în proprietatea

statului. În anul 1984 a plecat și reclamanta S.M. împreună cu cei trei copii,

astfel că și restul imobilului a trecut în proprietatea statului, fără plată,

în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei nr. 1121/1983.

Reclamanții au solicitat Primăriei municipiului

București restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, însă prin

dispoziția nr. 3853 din 9 februarie 2005 notificarea le-a fost respinsă în mod

nelegal ca nedovedită.

Prin sentința civilă nr. 1229 din 29

septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis în parte acțiunea în sensul că s-a anulat dispoziția atacată și a fost

obligat pârâtul să restituie în natură reclamanților imobilul construcție cu

destinația de locuință situat în strada sector 5, format din 3 camere, 2

marchize, hol și bucătărie, urmând a se emite o nouă dispoziție în acest sens.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prin dispoziția atacată s-a respins cererea de restituire în

natură a imobilului ca nedovedită, cu motivarea că notificatorii nu au depus

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de persoane

îndreptățite până la data de 1 iunie 2003, împrejurare care însă nu concordă cu

prevederile Legii nr. 10/2001 în forma republicată în urma modificărilor aduse

de Legea nr. 247/2005. S-a mai reținut că imobilul solicitat a fost trecut din

proprietatea reclamanților în proprietatea statului fără plată, prin decizia

nr. 1211/1983 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, preluarea imobilului

fiind, fără echivoc, o preluare abuzivă.

Primarul General al municipiului

București a declarat apel împotriva menționatei sentințe, susținând că

analizând în mod greșit probatoriul administrat și interpretând în mod eronat

dispozițiile art. 9-11 și art. 21, art. 23 din Legea nr. 10/2001, instanța de

fond a considerat că intimații reclamanți au făcut dovada dreptului de

proprietate și a calității lor de moștenitori deși notificarea trebuia însoțită

de actele doveditoare în acest sens, făcându-se trimitere și la prevederile art.

21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin

H.G. nr. 498/2003.

Prin decizia civilă nr. 57A din 2

martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția civilă

și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a

apreciat că nu se poate reține că au fost nesocotite prevederile art. 21-23 din

Legea nr. 10/2001 sau Normele metodologice, avându-se în vedere prevederile

art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată potrivit cărora, în absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în acul normativ sau de autoritate, prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură, iar

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar, astfel că instanța de fond a dat

valoare acestei prezumții instituită de lege, coroborând-o cu celelalte acte

ale dosarului.

Pârâtul Primarul General al

municipiului București a atacat cu recurs decizia pronunțată în apel, invocând

drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că instanța de apel a analizat în mod greșit probatoriul administrat

în cauză și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 21.1 și art. 23 alin.

(1) din Normele metodologice potrivit cărora notificarea trebuie însoțită de

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și a calității de moștenitori

ai foștilor proprietari, când este cazul.

Se mai susține că termenul pentru

îndeplinirea acestei obligații se poate proroga cu acordul expres sau tacit al

persoanei îndreptățite numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei

actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60

de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire, astfel că în cauză instanța trebuia să aibă în vedere

doar înscrisurile depuse la dosarul ce ar sta la baza emiterii deciziei și

printre care nu se regăsesc acte doveditoare în raport cu prevederile Legii nr.

10/2001.

Verificând legalitatea deciziei

recurate prin prisma criticilor formulate și în raport de prevederile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001, în forma inițială, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen

de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv

până la data de 1 iulie 2003.

Acest termen însă nu era unul de

decădere, un asemenea regim având doar termenul pentru depunerea notificării.

În acest sens sunt și modificările

aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005, precizându-se expres că actele

respective pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Ca atare, nu poate fi vorba de

nesocotirea prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 sau a Normelor

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, cum se susține prin motivele de recurs, legea

în materie fiind modificată și completată cu dispoziții mai favorabile

notificatorului, iar pe de altă parte trebuie avută în vedere și împrejurarea

că în materia Legii nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, prevalează

principiul realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii.

În contextul considerentelor expuse,

nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia instanța de apel

trebuia să aibă în vedere numai înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la

baza emiterii dispoziției, o asemenea manieră de abordare a problematicii fiind

contrară dispozițiilor legale aplicabile astfel cum au fost modificate și

spiritului Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter reparator.

Față de toate considerentele expuse,

recursul declarat în cauză urmează a fi respins ca nefondat, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat

de pârâtul municipiul

București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 57/A din 2 martie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie

2007.