ÎCCJ, decizie (scj.ro #87029)

Recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă de la 1865. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: acțiune în reziliere

-contract de asociere în participațiune

-excepție de neexecutare

-motivarea hotărârii

C. proc. civ., art. 261 (1) pct. 5, art. 304 pct. 7

Legea nr. 169/1997, art. III alin. (1

1

)

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci o prezentare a argumentelor fundamentale, a acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

În cazul în care instanța nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, hotărârea astfel pronunțată nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar, așa încât devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014

Notă

: În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Judecata în fața primei instanțe. Cererile părților și sentința Tribunalului București – Secția a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13.07.2009, R.A.A.P.P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC C.F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezilierea contractului de asociere în participațiune nr. 13043/14.10.2003, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale privind aportul și a celor care impuneau suportarea de către pârâtă a facturilor de utilități, dar și evacuarea pârâtei din imobilul „Complex P.”, situat în C., jud. Ilfov, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.08.2009 reclamanta a formulat o completare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 735.924,72 lei, din care 454.909 lei reprezintă debite derivate din facturi curente calculate până la data de 31.05.2009, iar 218.015,72 lei reprezintă penalități de întârziere calculate la factura de preț achitată cu întârziere, dar și la plata sumei de 1.556.822 lei, echivalent a 530.000 USD, reprezentând daune-interese.

Pe calea unei cereri de micșorare a câtimii obiectului cererii, din data de 16.09.2009, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 724.746,76 lei cu titlu de debit, cuprinzând atât facturi curente în valoare de 367.046,57 lei, cât și facturi de penalități în valoare de 357.700,19 lei; micșorarea pretențiilor a fost determinată de o plată efectuată de pârâtă la data de 31.07.2009, prin care a fost achitată factura aferentă lunii martie 2009; nivelul sumei pretinse cu titlu de daune-interese nu a fost modificat.

La data de 08.02.2010, reclamanta a precizat că înțelege să crească cuantumul debitelor pretinse, de la suma de 724.746,76 lei la 970.333.82 lei.

La data de 09.11.2009, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția de neexecutare a obligațiilor asumate de reclamantă la art. 3 și art. 18 pct. 1 din contract, dar și o cerere reconvențională.

Formulând-o cu caracter subsidiar, în situația respingerii excepției de neexecutare, pârâta-reclamantă a solicitat prin cererea reconvențională ca, în ipoteza admiterii cererii principale, reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei care reprezintă investiția realizată până la data rezilierii contractului, dar și la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciului material determinat de suportarea tuturor cheltuielilor efectuate prealabil construcției, respectiv studii de fezabilitate, obținerea de avize și autorizații, proiecte, studii de specialitate (inclusiv geodezice), întocmire proiecte de arhitectură, devize, altele decât cele care au făcut obiectul recunoașterii prin procesul-verbal de recepție întocmit cu reclamanta; de asemenea, a solicitat stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata contravalorii bunurilor încorporate acestuia, care i-au sporit valoarea.

Prin sentința civilă nr. 9973/09.07.2012, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererea principală și cererea reconvențională, a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 6.000 lei, a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 lei și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 14.10.2003 părțile au încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 13043, în vederea reabilitării, modernizării și dotării Complexului P., în scopul realizării unui parc tematic și de recreere integrat, în comuna C., jud. Ilfov, părțile agreând ca R.A. A.P.P.S. - S.A.A. S. să aporteze folosința activului Complex P. în valoare de 1.724.305 USD fără T.V.A., iar SC C.F. SRL - pe o perioadă de 4 ani de la semnarea contractului, suma de 4.600.000 USD fără T.V.A., ce reprezenta sursa de finanțare a lucrărilor de investiții, care constau în edificarea unui hotel de 4 stele, în renovarea unui restaurant, zonă comercială, cinematograf, zonă pentru copii, centru de agrement și infrastructura aferentă.

A mai notat că în art. 7 din contract s-au stabilit procentele în care părțile urmau să participe la profit: R.A. A.P.P.S. - 30 % și SC C.F. SRL - 70 %. Prin art. 8 din contract s-a stipulat că activitatea care se desfășura în comun urma să conducă la realizarea unui profit anual estimat de cca. 260.000 USD/an (din care 30% revenea R.A. A.P.P.S., adică 78.000 USD/an) pe perioada efectuării lucrărilor de investiții (4 ani) și de cca. 428.000 USD/an (din care R.A. A.P.P.S. îi revenea suma de 128.400 USD/an) după finalizarea lucrărilor de investiții, cota de participare cuvenită R.A. A.P.P.S. trebuind să-i fie achitată lunar până cel târziu în ziua de 20 a lunii următoare.

Prima instanță a luat act că în art. 14 din contract, părțile au inserat o clauză penală, potrivit căreia în cazul neplății sau întârzierii la plata sumei lunare se datorau penalități de 0,25%/zi din valoarea neachitată.

Cum reclamanta-pârâtă a solicitat rezilierea contractului de asociere în participațiune motivat de nerespectarea graficului de lucrări și de neplata   facturilor curente și a penalităților aferente, iar pârâta-reclamantă a opus excepția de neexecutare, tribunalul a analizat apărarea invocată, care a pornit de la existența unor litigii ce au tulburat în drept folosința lucrului.

Astfel, a reținut că, potrivit art. 18.1 din contract, reclamanta-pârâtă s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei-reclamante folosința exclusivă și liberă de orice sarcini a Complexului P. situat în C., jud. Ilfov, dar terenul respectiv, pe care urmau a se realiza investițiile, a fost revendicat, fie pe cale judiciară, cererile făcând obiect al dosarelor nr. xx49/94/2006, nr. xx73/94/2009 și nr. xx88/94/2007, fie pe cale administrativă.

În acest sens, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997, notând și că din adresa nr. 1503/23.02.2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 C. rezultă că actul administrativ prin care terenul a trecut în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S. este suspendat până la terminarea procedurii de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenului.

Examinând corespondența părților, tribunalul a subliniat că pârâta-reclamantă a intenționat să clarifice situația juridică a terenului, sistând provizoriu investiția pe perioada soluționării cererilor de retrocedare.

În continuare, a evocat clauzele cuprinse în art. 17 și 24 din contract,  a apreciat ca fiind întemeiată excepția de neexecutare invocată de pârâta-reclamantă și, având în vedere că doar partea care și-a executat sau se declară gata să-și execute propriile obligații poate uza de acțiunea în reziliere, prima instanță a respins primele două capete de cerere din acțiunea reclamantei-pârâte, ca neîntemeiate.

În examinarea celui de-al treilea capăt de cerere, a luat act de concluziile rapoartelor de expertiză contabilă și tehnică în construcții și a subliniat că suspendarea plăților și a investițiilor a avut drept argument existența litigiilor privind revendicarea unor părți din terenul pe care se afla Complexul P.

Însă, tribunalul a constatat că probele relevă că pârâta-reclamantă a întocmit studiul de fezabilitate aferent realizării proiectului, documentația necesară, a realizat și obținut aprobările planului urbanistic zonal și planului urbanistic de detaliu, a obținut autorizația de construcție, a realizat toate proiectele necesare refacerii infrastructurii, obținând avizele și autorizațiile necesare, refăcând în baza lor întreaga infrastructură a complexului P., ridicând o stație de epurare, refăcând integral rețeaua de alimentare cu apă, înlocuindu-le pe cele subterane de alimentare cu energie electrică, cu gaze, de canalizare și instalațiile sanitare, consolidând și refăcând clădirea principală, pe care a transformat-o în centru cultural cinematografic european dotat cu 3 săli de proiecție, o sală de conferințe, 8 apartamente de cazare pentru invitații din țară și străinătate și un bar/restaurant.

Pentru argumentele expuse, în baza art. 969 și 1073 C.civ. și art. 251-256 C.com., tribunalul a respins cererea principală, ca nefondată.

Cum pârâta-reclamantă a conferit cererii reconvenționale un caracter subsidiar, solicitând a fi admisă doar în cazul admiterii cererii principale, prima instanță a respins-o, ca o consecință a soluției date cererii principale.

Totodată, a stabilit onorariul definitiv de expert în cuantum de 6.000 lei și a dat în debit fiecare parte cu câte 3.000 lei și, în temeiul art. 274 C.proc.civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 55.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din taxa de timbru și timbrul judiciar de 22.797,20 lei, onorariu de expert de 6.000 lei și onorariu de avocat în sumă de 26.200 lei, redus în condițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., apreciind că reclamanta este partea căzută în pretenții.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin calea de atac promovată, R.A. A.P.P.S. a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii principale astfel cum a fost precizată.

În motivare, apelanta-reclamantă-pârâtă a arătat că sub aspect procedural, deși prima instanță a apreciat că excepția de neexecutare este întemeiată, nu a admis-o prin hotărârea atacată sau printr-o încheiere separată, așa încât apare o contradicție între considerente și dispozitiv, că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 55.000 lei, sumă în care a fost inclusă și taxa judiciară de timbru și timbru judiciar achitate de pârâta-reclamantă pentru cererea reconvențională, de vreme ce această cerere a fost respinsă, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., că referitor la onorariul de expert de 6.000 lei, din dispozitiv nu rezultă cu claritate cât, cui și de către cine trebuie achitat, dar și că măsura admiterii excepției de neexecutare este greșită și nu este argumentată.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă-reclamantă a considerat că sentința atacată este netemeinică doar în privința reducerii onorariului de avocat de la suma de 111.156,80 lei dovedită de înscrisurile de la dosar, la suma de 26.200 lei.

Prin decizia nr. 193/20.05.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă R.A. A.P.P.S., a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă SC C.F. SRL, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 138.954 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din 22.797,20 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, 5.000 lei - onorariu expert și 111.156,86 lei - onorariu avocat; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a prezentat raporturile de natură contractuală dintre părți și, referitor la excepția de neexecutare, a reținut că potrivit art. 3 din convenția nr. 13043/14.10.2003, apelanta reclamantă-pârâtă s-a obligat să aporteze pentru realizarea activității economice comune folosința exclusivă și liberă de orice sarcini a activului Complex P., situat în com. C., jud. Ilfov, însă pe parcursul efectuării demersurilor legale pentru realizarea investițiilor, apelanta-pârâtă-reclamantă a fost înștiințată de autorități de faptul că respectivul teren era revendicat de mai multe persoane în cadrul unor demersuri administrative și judecătorești, în diferite faze de soluționare - dosarele nr. xx49/94/2006; nr. xx73/94/2009 și nr. xx88/94/2007.

Din acest motiv, având în vedere și dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 care a modificat și completat Legea nr. 18/1991, curtea de apel a constatat că apelanta-pârâtă-reclamantă a sistat lucrările de construcție. În sensul celor menționate, instanța de prim control judiciar a avut în vedere și adresa nr. 1503/23.02.2006 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 C., către apelanta-reclamantă-pârâtă, prin care i se aducea la cunoștință că în temeiul dispozițiilor art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 modificată și completată, actul prin care terenul a trecut în proprietatea privată a Statului Român și în administrarea R.A.A.P.P.S. este suspendat până la terminarea procedurii de stabilire a dreptului de proprietate.

În acest context juridic incert, care avea implicații asupra situației terenului care a constituit obiectul contractului de asociere în participațiune și investiției apelantei-pârâte-reclamante, curtea de apel a apreciat că aceasta din urmă în mod justificat a considerat că nu mai este ținută de executarea propriilor obligații, atâta vreme cât cealaltă parte nu mai era în măsură să și le execute pe ale sale, respectiv să-i asigure folosința exclusivă și liberă de sarcini a activului Complex P., întrucât existența numeroaselor litigii în revendicare reprezenta o tulburare evidentă a folosirii bunului imobil.

A mai notat că în această situație, apelanta-pârâtă-reclamantă și-a manifestat intenția de a continua executarea contractului, dar după sistarea provizorie a investiției pe perioada soluționării cererilor de retrocedare, nerezolvate irevocabil nici până la data judecării apelului, cum ar fi cazul dosarului nr. xx429/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București cu termen de judecată la 03.06.2013 și cel al dosarului nr. xx19/1/2003 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu termen de judecată 21.10.2013.

De aceea, a apreciat că, întrucât în cadrul contractului de asociere în participațiune, efectuarea lucrărilor și realizarea investițiilor reprezenta faza premergătoare, necesară începerii desfășurării unei activități profitabile și efectele suspendării actului administrativ pe perioada clarificării situației juridice a imobilului trebuie suportate de ambele părți, ar fi nelegal să se rețină în sarcina apelantei-pârâte-reclamante ca și pe perioada suspendării intervenite potrivit art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997, când exista riscul restituirii imobilului către terți, să-i incumbe obligația de a realiza investiția în condițiile inițial convenite, cât timp cealaltă parte și le-a încălcat pe ale sale.

În raport de această situație de fapt, instanța de apel a considerat că excepția de neexecutare opusă de pârâta-reclamantă ca mijloc de apărare este întemeiată.

Totodată, a subliniat că aceasta nu este o excepție de procedură propriu-zisă și nicio excepție de fond, așa cum greșit consideră apelanta-reclamantă-pârâtă, ci doar un mijloc de apărare, care, de aceea, nu trebuie să primească o dezlegare prin dispozitiv.

Referitor la motivul de apel privind includerea în categoria cheltuielilor de judecată și a sumei de 22.797,20 lei achitată de pârâta-reclamantă pentru timbrarea cererii reconvenționale, care a fost respinsă, instanța de apel a evocat dispozițiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ. și a subliniat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții din vina căruia s-a pornit procesul, judecătorul având posibilitatea de a discerne, de la caz la caz, care dintre părțile procesului poate fi considerată câștigătoare și care dintre ele se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligată la cheltuieli de judecată către partea adversă.

Cum față de respingerea cererii principale, reclamanta-pârâtă a căzut în pretenții, a apreciat că ea datorează părții adverse cheltuieli de judecată făcute justificat, iar faptul că și cererea reconvențională a fost respinsă a fost apreciat ca irelevant, de vreme ce ea a fost formulată drept răspuns la cererea principală de care era intim legată, pârâta folosindu-se de acest mijloc procedural pentru a formula pretenții proprii, pe cale incidentală, care derivau din același raport juridic cu pretenția reclamantei.

Referitor la onorariul de expertiză datorat, a constatat că dispozitivul este clar și coroborat cu considerentele.

Având în vedere cele expuse anterior, curtea de apel, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă.

Examinând apelul declarat de pârâta-reclamantă SC C.F. SRL, a constatat că prima instanță i-a acordat acesteia numai în parte cheltuielile de judecată solicitate și dovedite, în sensul că a redus onorariul de avocat conform dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ. de la suma de 111.156,80 lei la 26.200 lei, fără a explica însă criteriile în raport de care a făcut această operațiune și modul de apreciere.

După ce a prezentat conținutul art. 274 alin. 3 C.proc.civ., instanța de apel a subliniat că aceste prevederi au menirea de a împiedica abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța de fond trebuia să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea și dificultatea litigiului.

Astfel, a apreciat că în speță nu este justificată reducerea onorariului achitat de parte avocatului său, onorariul acestuia fiind stabilit de către părți ținând seama de elementele prevăzute în art. 132 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, iar apărătorul apelantei-pârâte-reclamante a dovedit că în raport de valoarea pricinii și de complexitatea cazului, că onorariul este proporțional cu volumul de muncă depus, așa încât în temeiul dispozițiilor art. 296 C.proc.civ., a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei totale de 138.954 lei, cu titlu cheltuieli de judecată.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, R.A.A.P.P.S. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea sa și trimiterea cauzei, spre rejudecare, fie instanței de apel, fie primei instanțe, iar în subsidiar, modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat împotriva sentinței instanței de fond și schimbării acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată nu a răspuns criticilor prezentate în apel și instanța de prim control judiciar nu a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererii de apel, încălcând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 și art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

Încadrând această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenta, procedând la dezvoltarea sa, a arătat că hotărârea instanței de apel nu este motivată corespunzător, lipsindu-i claritatea și fluența.

Concretizând, recurenta a arătat că instanța de apel nu a răspuns în considerentele deciziei sale următoarelor critici invocate în calea ordinară de atac, care vizau greșita reținere a excepției de neexecutare raportat la împrejurările că partea adversă a făcut trimitere la existența unor litigii deja soluționate irevocabil la data formulării întâmpinării, că instanța nu a avut la dispoziție expertize de identificare care să confirme că revendicările vizau terenul asupra căruia poartă litigiul, că partea adversă a avut folosința exclusivă și efectivă a Complexului P., fără să fi fost tulburată de litigiile ce au existat, dar și că aceasta nu a efectuat investiția la care se obligase nici anterior datei la care a susținut că ar fi luat cunoștință de existența litigiilor.

De aceea, recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. 1 C.proc.civ., ci dimpotrivă, chiar le-a ignorat și, cum o asemenea situație este echivalentă necercetării fondului, a solicitat, în baza art. 312 alin. 5 C.proc.civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 304 pct. 9 C.proc.civ., constă în greșita aplicare de către instanțua de apel a prevederilor art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997.

În dezvoltarea sa, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că textul de lege evocat face trimitere la suspendarea

actelor administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate

.

Or, în condițiile în care contractul de asociere dintre părți nu este un act administrativ prin care terenul să fi trecut în domeniul public sau privat, recurenta a susținut că dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 nu erau incidente în speță și, ca atare, nu puteau fi reținute pentru a justifica  neexecutarea convenției de către intimată.

Sub un al doilea aspect, recurenta a apreciat că în situația în care se va considera textul legal aplicabil, acesta a fost greșit aplicat; astfel a precizat că dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 prevăd că "

Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată își suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluționarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepția terenurilor intrate deja în circuitul civil

", însă curtea de apel a omis să citeze în considerente excepția conținută de text, deși ea era esențială, în condițiile în care însăși încheierea contractului de asociere în participațiune cu intimata făcea ca bunul să intre în circuitul civil. Iar dacă textul art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 a intrat în vigoare în anul 2005, prin Legea nr. 247/2005, contractul dintre părți a fost încheiat la data de 14.10.2003, moment de la care terenul s-a aflat în circuitul civil, așa încât a susținut că suspendarea vizată de textul legal nu se putea aplica retroactiv unor situații juridice născute anterior intrării sale în vigoare, fără a înfrânge principiul constituțional al neretroactivității legii civile, înscris în art. 15 alin. 2 din Constituția României.

În considerarea acestor argumente, recurenta a apreciat că în mod nelegal a apreciat instanța de apel că intimata nu era obligată la realizarea investiției, judicios trebuind să constate, de fapt, că suspendarea prevăzută de art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 nu operase și ca atare că excepția de neexecutare nu era întemeiată.

Sub un al treilea aspect, circumscris aceluiași motiv de recurs, a mai arătat că dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 nu erau oricum aplicabile, deoarece terenul în dispută nu a fost unul cu destinație agricolă, ci era situat în intravilan, nu numai la data preluării, dar și ulterior acestui moment; prin urmare, a arătat că ar fi putut fi cel mult incidente prevederile Legii nr. 10/2001 și, față de conținutul art. 14 din această din urmă lege, intimata nu ar fi putut opune excepția de neexecutare a contractului, de vreme ce, în caz de admitere a unei cereri de revendicare, noul proprietar ar fi urmat să se subroge legal în drepturile R.A. A.P.P.S.; distinct de aceasta, recurenta a precizat că procedurile administrative sau judiciare derulate au fost deja finalizate fără ca părți din teren să fi fost restituite vreunei persoane.

În considerarea acestor aspecte, autoarea căii de atac a afirmat că intimata nu a fost tulburată, prin simpla existență a notificărilor de restituire, în drepturile sale de folosință a terenului, subliniind însă că ar fi fost necesar ca partea adversă să dovedească o tulburare efectivă, prin acțiuni de împiedicare propriu-zisă în folosința bunului sau a unor părți însemnate din acesta; or, recurenta a precizat că intimata a recunoscut în fața instanțelor fondului că nu a fost niciodată împiedicată să folosească bunul.

În realitate, susține recurenta, intimata nu a efectuat investițiile din lipsa disponibilităților bănești; or, notificările de retrocedare care s-ar fi constituit într-o tulburare a dreptului de folosință au fost inițiate în anul 2006, iar intimata, care avea obligația ca până în luna decembrie 2005 să angajeze investiții în cuantum de 2.675.000 USD, a efectuat pe toată durata derulării contractului investiții de aproximativ 500.000 USD, adică un procent de 18,69% din cele scadente. În aceste condiții, a apreciat că inițierea ulterioară a respectivelor proceduri nu putea reprezenta un motiv de neexecutare a unor obligații anterioare, împrejurare care denotă vădita netemeinicie a excepției de neexecutare care i-a fost opusă, dar și caracterul fondat al cererii de reziliere a contractului și de obligare la plata de daune-interese.

Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu greșita aplicare a art. 969 și 1073 C.civ., a art. 251-256 C.com. și a art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 5 alin. 1 lit. a) din H.G. nr. 60/2005.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că instanța de apel a menținut în mod nelegal atât calificarea greșită dată de prima instanță obligațiilor asumate de recurentă, cât și constatarea acesteia că R.A. A.P.P.S. nu și-ar fi îndeplinit obligațiile care îi reveneau, interpretând astfel greșit actul juridic dedus judecății, respectiv art. 3 și art. 18.1 din contractul de asociere; recurenta a încadrat aceste susțineri în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

Prezentând în continuare condițiile cerute pentru a putea fi invocată, în mod justificat, excepția de neexecutare a contractului, recurenta a arătat, cu prioritate, că nu există o neexecutare din partea sa a obligațiilor care îi reveneau, potrivit art. 3 și art. 18.1 din contract. Astfel, a precizat că s-a obligat să pună la dispoziția intimatei

folosința exclusivă și liberă de orice sarcini a activului Complex P.

, iar partea adversă a exercitat în mod exclusiv folosința bunului, pe întreaga perioadă de timp scursă de la încheierea contractului, aceasta nefiind grevată de nicio sarcină, așa încât a apreciat că nu îi putea fi opusă excepția de neexecutare. Din acest punct de vedere, recurenta a susținut că instanța de apel, interpretând în contra voinței părților dispozițiile art. 3 și art. 18.1 din contractul de asociere, care fac referire la folosința imobilului, a încălcat prevederile art. 969 C.civ.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că intimata nu a dovedit că nu și-ar fi executat o obligație contractuală; în acest context, a afirmat că instanța de apel nu a examinat critica potrivit căreia, în lipsa unei expertize care să fi probat că acțiunile de revendicare vizau imobilul aportat și că ele au condus în mod nemijlocit la tulburarea dreptului de folosință transmis părții adverse prin contract, nu putea fi reținută îndeplinirea cumulativă a condițiilor invocării excepției de neexecutare.

De aceea, cum nu au fost analizate criticile din apel care se refereau la inexistența oricăror probe care să demonstreze că litigiile se poartă asupra unor porțiuni din terenul aportat și să indice care sunt acestea și ce pondere au din întreaga suprafață de teren, recurenta a afirmat că instanța de prim control judiciar a încălcat grav prevederile art. 295 C.proc.civ., care îi impuneau să verifice,

în limitele cererii de apel

, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Pe de altă parte, recurenta a mai arătat că s-a reținut, ca împrejurare care justifică invocarea de către intimată a excepției de neexecutare, existența litigiilor care au format obiect al dosarelor nr. xx49/94/2006, nr. xx73/94/2006 și nr. xx88/94/2007, fără însă să se constate că toate aceste dosare fuseseră soluționate irevocabil în anul 2008, anterior formulării de către intimată a cererii reconvenționale, ceea ce conduce spre concluzia că instanța de apel nu a analizat criticile care vizau motivul pentru care până în luna decembrie 2005 partea adversă nu și-a îndeplinit integral obligațiile investiționale scadente, dar nici motivul pentru care ulterior anului 2008 ea nu a reluat executarea acelorași obligații.

Mai mult, recurenta a arătat că în contra dispozițiilor art. 295 C.proc.civ., instanța de apel a reținut existența altor dosare decât cele avute în vedere de tribunal ca reprezentând o justificare a invocării excepției de neexecutare, respectiv dosarul nr. xx429/3/2008** (în care nu R.A. A.P.P.S. a fost parte, ci S.R.I. UM yy98), dar și dosarul nr. xx19/1/2003, despre care recurenta a arătat că nu există, fiind însă vorba despre dosarul nr. xx19/1/2013, având ca obiect o contestație în anulare, înregistrată la data de 15.04.2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În concluzie, autoarea căii de atac a apreciat că niciunul dintre aceste dosare, prin simpla sa existență, nu ar fi putut constitui un argument al neexecutării de către R.A. A.P.P.S. a obligațiilor contractuale - de vreme ce intimata a avut și are folosința bunului -, dar și că instanțele fondului aveau obligația de a stabili și gravitatea neexecutării, nefăcând însă o astfel de analiză, ceea ce conduce spre concluzia nelegalității deciziei recurate.

În considerarea argumentelor amplu expuse mai sus, recurenta a mai susținut și că excepția de neexecutare a contractului nu a fost invocată cu bună credință de către intimată, care nu și-a îndeplinit decât în procent de 18,69% obligația investițională anterior momentului la care, potrivit propriei afirmații, a luat cunoștință de existența litigiilor ce ar fi determinat-o să sisteze efectuarea acesteia; de aceea, a apreciat că partea adversă a transformat excepția de neexecutare într-un instrument de presiune ilegitim asupra recurentei, pentru a încerca să obțină o modificare a contractului, invocând-o doar pentru a crea aparența de legitimitate realității că nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau.

În această ordine de idei, recurenta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze constatarea primei instanțe asupra legitimei invocări a excepției de neexecutare, în sensul de a reține că aceasta i-a fost opusă cu vădită rea-credință și, astfel, să aplice în mod corect legea, ajungând la concluzia temeiniciei cererii principale.

Astfel, a afirmat că cererea de reziliere a contractului este fondată, de vreme ce intimata nu și-a respectat obligațiile de aport și cele investiționale, dar nici cele de achitare a cotei de profit și a cheltuielilor cu utilitățile, taxele și impozitele; ca o consecință, și cererea de evacuare este întemeiată, cât timp contractul urma să nu mai ființeze. De asemenea, recurenta a mai apreciat că și capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata sumelor restante și a daunelor interese sunt întemeiate; în susținerea acestora a invocat clauzele cuprinse în art. 24 lit. a) cu trimitere la art. 4 și art. 5, art. 24 lit. b) cu referire la art. 12, 13, 15 și 16 din contract, art. 27 din contract completate cu art. 254 C.com., art. 12, 13, 14, 15, 16 și 37 din contract.

Pe de altă parte, recurenta a susținut, circumscris aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., că decizia atacată a fost pronunțată cu greșita aplicare a art. 274 alin. 1 C.proc.civ., întrucât a fost menținută măsura primei instanțe de obligare a sa la plata taxei de timbru achitate de intimata-pârâtă-reclamantă pentru cererea reconvențională, care a fost respinsă, așa încât culpa procesuală pentru angajarea de către intimată a unor cheltuieli nu îi poate reveni decât acesteia.

Recurenta a criticat și soluția dată apelului promovat de către SC C.F. SRL, cu privire la diminuarea onorariului de avocat, apreciind că cel acordat de curtea de apel, de 111.156,8 lei, este unul vădit disproporționat față de munca prestată și obiectul pricinii, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat trei motive de recurs, respectiv cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când aceasta este nemotivată sau există contrarietate între considerente și dispozitiv, ori atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte a reținut că, respingând apelul declarat de către R.A. A.P.P.S., instanța de apel a notat, referitor la excepția de neexecutare opusă de partea adversă, că pe parcursul efectuării demersurilor legale pentru realizarea investițiilor, SC C.F. SRL a fost înștiințată de faptul că terenul era revendicat de mai multe persoane în cadrul unor demersuri administrative și judecătorești, în diferite faze de soluționare - dosarele nr. xx49/94/2006; nr. xx73/94/2009 și nr. xx88/94/2007; din acest motiv, având în vedere și dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997, curtea de apel a constatat că intimata a sistat lucrările de construcție în mod justificat, de vreme ce cealaltă parte nu mai era în măsură să-și execute obligația de a-i asigura folosința exclusivă și liberă de sarcini a activului Complex P., apreciiind că existența numeroaselor litigii în revendicare reprezenta o tulburare a folosinței imobilului. A mai subliniat că în această situație, intimata și-a manifestat intenția de a continua executarea contractului, după sistarea  investiției pe perioada soluționării cererilor de retrocedare, nerezolvate irevocabil nici până la data judecării apelului, cum ar fi cazul dosarului nr. xx429/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București și cel al dosarului nr. xx19/1/2003 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În raport de această situație de fapt, instanța de apel a considerat că excepția de neexecutare opusă de pârâta-reclamantă ca mijloc de apărare este întemeiată.

O asemenea motivare a deciziei atacate nu satisface însă cerința procesului echitabil.

Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau greșita reținere a caracterului fondat al excepției de neexecutare raportat la împrejurările că intimata a făcut trimitere la existența unor litigii deja soluționate irevocabil la data formulării întâmpinării, că instanța nu a avut la dispoziție expertize care să confirme dacă revendicările vizau întregul teren asupra căruia poartă litigiul sau o parte importantă din acesta, că intimata a avut folosința exclusivă și efectivă a Complexului P., fără să fi fost tulburată de litigiile ce au existat – fiind adusă în discuție și măsura în care promovarea respectivelor dosare, în sine, s-ar fi putut constitui într-un argument al neexecutării de către R.A. A.P.P.S. a obligațiilor contractuale –, dar și că aceasta nu a efectuat investiția la care se obligase nici anterior datei la care a susținut că ar fi luat cunoștință de existența litigiilor, nici ulterior soluționării lor irevocabile.

De aceea, instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. 1 C.proc.civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situație fiind echivalentă necercetării fondului.

Distinct de aceasta, referirile din decizia recurată la incidența art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 par a fi nelegale, nu doar pentru că textul de lege evocat face trimitere la suspendarea

actelor administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate

(contractul de asociere dintre părți nefiind un act administrativ prin care terenul să fi trecut în domeniul public sau privat), ci și pentru că textul legii a fost prezentat trunchiat în considerentele hotărârii instanței de prim control judiciar, lipsindu-i excepția prevăzută în partea finală.

Potrivit art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997, "

Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată își suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluționarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepția terenurilor intrate deja în circuitul civil

".

Prin urmare, curtea de apel a omis să citeze în considerente excepția conținută de text, deși ea era esențială, în condițiile în care chiar încheierea contractului de asociere în participațiune cu intimata dovedea că bunul se afla în circuitul civil.

Instanța de apel nu a răspuns nici criticilor potrivit cărora  dispozițiile art. III alin. 1

1

din Legea nr. 169/1997 nu ar fi fost oricum aplicabile, deoarece terenul în dispută nu a fost unul cu destinație agricolă, ci era situat în intravilan, nu numai la data preluării, ci și ulterior acestui moment.

Pe de altă parte, nu s-a argumentat motivul pentru care, în cazul în care intimata a avut totuși folosința terenului, ea nu ar fi fost ținută de îndeplinirea obligațiilor de plată a cotei de profit, a utilităților, precum și cele cu impozitele și taxele locale - caz în care fie și doar nerespectarea lor ar fi putut fundamenta cererea de reziliere, potrivit art. 24 raportat la art. 4, 5, 11, 12, 13, 15 și 16 din contract.

De aceea, Înalta Curte apreciază că instanța de prim control judiciar nu a examinat susținerea recurentei, potrivit căreia intimata nu a invocat cu bună credință excepția de neexecutare a contractului, de vreme ce aceasta pare a nu-și fi îndeplinit decât în parte obligațiile asumate; or, excepția de neexecutare nu trebuie transformată într-un instrument de presiune ilegitim, doar pentru a crea aparența de legitimitate a atitudinii uneia dintre părți în cazul în care nu își îndeplinește obligațiile ce-i revin.

Pe de altă parte, soluția dată de instanța de prim control judiciar apelului declarat de SC C.F. SRL, ce a avut drept consecință includerea în categoria cheltuielilor de judecată și a sumei de 22.797,20 lei achitată de pârâta-reclamantă pentru timbrarea cererii reconvenționale, este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ.

Este adevărat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții din vina căruia s-a pornit procesul.

Cu toate acestea, în speță, cererea reconvențională a fost respinsă, iar acest fapt nu poate fi irelevant, așa cum a apreciat curtea de apel; contrar considerentelor reținute de aceasta, Înalta Curte subliniază că o cerere reconvențională nu poate fi privită ca fiind formulată drept răspuns la cererea principală, un asemenea rol neavând decât întâmpinarea - care însă nu se timbrează.

Or, cât timp pârâta a înțeles să se folosească de mijlocul procedural al cererii reconvenționale pentru a formula pretenții proprii împotriva reclamantei și, în aplicarea principiului disponibilității, a conferit cererii sale un caracter subsidiar, este nelegal să fie puse în sarcina celeilalte părți obligația de a suporta taxele de timbru datorate pentru promovarea unei cereri respinse.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că sunt fondate atât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, cât și cel reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Cum însă motivarea instanței de apel echivalează unei necercetări corespunzătoare a fondului, Înalta Curte a dat deplină eficiență art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ., texte legale în baza cărora a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza instanței de apel, care în rejudecare, va examina nu doar criticile enumerate în considerentele prezentei decizii, care nu și-au primit răspuns în calea ordinară de atac, dar și pe celelalte prezentate în recurs, a căror analiză nu a mai fost utilă în prezenta fază a procesului.