ÎCCJ, decizie (scj.ro #130769)

Hotărârea judecătorească. Incidența art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârile

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

-denunțare unilaterală

-contract de distribuție

-motivarea hotărârii

C. proc. civ. din 1865, art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 304 pct. 7

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Dacă instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar, astfel încât, în această situație, devine incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347 din 23 februarie 2016

Judecata în fața primei instanțe. Obiectul și cauza cererilor și sentința Tribunalului București, Secția a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 29.06.2012, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. GmbH, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe aceasta la plata de despăgubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de distribuție, evaluate provizoriu la suma de 200.000 euro, dar și la plata de despăgubiri la nivelul valorii de piață a rețelei de distribuție creată de reclamantă, evaluate provizoriu la suma de 500.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea din 16.06.2014, reclamanta a precizat că valoarea pretențiilor aferente primului capăt de cerere este de 610.120 euro și pentru cel de-al doilea, de 4.028.000 euro.

În motivare, a arătat că, în calitate de distribuitor, a încheiat cu societatea de naționalitate americană C. un contract de distribuție internațională cu privire la toate produsele subsumate mărcii Kiwi, care îi aparținea celei din urmă; reclamanta a precizat că relația contractuală dintre cele două societăți datează din 1996, fiind întemeiată pe încheierea unor planuri de afaceri pe termen lung, de câte 5 ani, ultima fiind cuprinsă între anii fiscali 2007 și 2012. A mai arătat și că părțile au convenit ca planurile de afaceri cincinale să fie materializate concret în sub-planuri de afaceri anuale, înțelegerea lor fiind să nu se aplice anul fiscal din România, ci anul fiscal al producătorului C., și anume 1 iulie - 30 iunie. S-a susținut că în executarea planurilor de afaceri, C. livra produsele din gama Kiwi către reclamantă, care îi plătea prețul, ele fiind apoi revândute pe piața internă, diferența dintre prețuri constituind profitul brut al distribuitorului.

Reclamanta a arătat că dreptul de a vinde produsele Kiwi în România a aparținut din anul 2008 filialei grecești a C., iar ,în luna noiembrie 2010, a fost informată asupra cesiunii dreptului de vânzare a produselor Kiwi, precum și asupra transferului contractului către D. GmbH, preluată de E., ca urmare a fuziunii luând ființă B. GmbH (pârâta), societate care a înștiințat-o printr-o scrisoare asupra preluării tuturor contractelor și operațiunilor anterior deținute și a asigurat-o de continuarea relațiilor economice și juridice fără vreo modificare.

Cu toate acestea, la 02.09.2011 pârâta a denunțat unilateral contractul de distribuție printr-o notificare de încetare a contractului, fără a-i imputa vreo culpă și, în mod abuziv și fără o explicație, a substituit în toate relațiile contractuale în ce privește comercianții cu amănuntul pe SC F. SRL, care a trimis apoi către toți distribuitorii o notificare prin care a afirmat că reclamanta nu mai are drept de distribuție asupra produselor Kiwi și că ea va fi cea care va onora pe viitor orice comandă.

Susținând că ultimul plan cincinal urma să expire la 30.06.2012, astfel încât la momentul denunțării unilaterale a contractului, 02.09.2011, mai rămăsese de executat o perioadă de 9 luni, reclamanta a precizat că a calculat despăgubirile reprezentând profitul nerealizat, raportându-se la media prețurilor de revânzare obținute pe o perioadă de 5 ani.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanta a arătat că a creat și dezvoltat în exclusivitate rețeaua de distribuție a produselor Kiwi, astfel încât această împrejurare a dat naștere unor drepturi, care includ, dar nu se limitează la bunuri materiale, clientelă și vad comercial

.

Cum produsele Kiwi au devenit cunoscute de consumatori prin eforturile sale exclusive, reclamanta a susținut că pârâta profită în prezent de rețeaua de distribuție, fără să fi făcut nicio cheltuială pentru aceasta.

Pe calea cererii reconvenționale depuse la data de 12.11.2012, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse neachitate, precum și a dobânzii legale, de 6% pe an, în cuantum de 3.554,89 euro, potrivit calculului efectuat până la 09.11.2012 și în continuare, până la data plății efective a debitului principal.

În motivare, a arătat că reclamanta-pârâtă i-a creat un prejudiciu în valoare de 56.307,84 euro, plus dobânda legală de 6% pe an până la achitarea datoriei, în baza facturilor emise.

Prin sentința civilă nr. 3466 din 07.07.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvențională, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse, precum și la plata sumei de 6.568,39 euro, cu titlu de dobândă legală calculată până la 07.10.2013, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal, în continuare, până la plata efectivă a acestuia; reclamanta-pârâtă a fost obligată și la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 64.793,05 lei, reprezentând  cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut cu prioritate că instanțele române sunt competente să soluționeze litigiul, în aplicarea art. 5 pct. 1 și 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

În ceea ce privește legea aplicabilă fondului raportului juridic, a notat că prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) nu sunt incidente, deoarece, potrivit art. 29 alin. 2 din Regulament, acesta se aplică începând cu data de 17.12.2009 (cu excepția art. 26 care nu are relevanță în cauză), iar în speță reclamanta a pretins încheierea contractului în anul 2008.

Cum în speță se invocă încheierea unui contract de distribuție, rezultă că debitorul prestației caracteristice este distribuitorul, respectiv reclamanta-pârâtă, care are sediul în România, aspect care determină aplicabilitatea legii române.

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, prin care se invocă săvârșirea unei fapte ilicite ulterioare datei de 11.01.2009, legea aplicabilă este legea română, conform art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), care dispune, ca normă generală, că legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Pe fond, tribunalul a reținut, în baza proceselor-verbale ale ședințelor dintre reprezentanții societății reclamante și cei ai C. (deținătorul mărcii Kiwi), precum și din corespondența electronică purtată între cele două societăți, că relația dintre acestea a avut ca obiect comercializarea produselor Kiwi în România, în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat pentru perioada 01.07.2007 - 30.06.2012.

A mai reținut, din înscrisurile depuse la dosar și din declarația martorului G., că cele două societăți menționate mai sus întocmeau apoi planuri operaționale anuale, care cuprindeau volumul de vânzări determinat pe unități de timp, bugetele previzionate pentru promovarea produselor, analize privind produsele concurente, situații comparative cu anii anteriori și liste de prețuri ale produselor. Ultimul plan anual a fost întocmit pentru anul fiscal 2011, aferent perioadei 01.07.2010 - 30.06.2011.

Așadar, tribunalul a subliniat că probele administrate atestă existența relației contractuale dintre cele două societăți, în cadrul căreia reclamanta-pârâtă avea nu numai dreptul, ci și obligația de a comercializa pe teritoriul României produsele Kiwi și de a dezvolta piața acestor produse în beneficiul său, dar și al partenerului contractual care era interesat să crească volumul vânzărilor acestora în România. Această relație contractuală a implicat o organizare a vânzărilor produselor Kiwi pe teritoriul României, bazată pe colaborarea dintre cei doi parteneri, raportul juridic astfel creat neconstituind, pe cale de consecință, o simplă succesiune de contracte de vânzare-cumpărare, așa cum a susținut pârâta-reclamantă. În acest sens, tribunalul a mai reținut că deși relația dintre cele două societăți a presupus vânzări succesive de produse Kiwi, realizate pe bază de comenzi lunare sau trimestriale, ea nu s-a limitat la aceste operațiuni juridice, ci a implicat deopotrivă elaborarea de strategii pentru păstrarea și atragerea clientelei și pentru creșterea volumului de vânzări, adaptarea condițiilor de comercializare și elaborarea unei politici economice în vederea întăririi poziției în piață a mărfurilor Kiwi, așadar o organizare specifică unei relații de distribuție, pe care producătorul C. a recunoscut-o de altfel, de vreme ce reclamanta-pârâtă figurează pe etichetele produselor Kiwi în calitate de distribuitor pentru România.

În continuare, prima instanță a notat că transferul afacerii de la H. către D. GmbH a fost confirmată în cadrul întâlnirii din data de 11.10.2010 de la București, la care au participat reprezentații reclamantei-pârâte și a celor două societăți evocate aici. Ulterior, la 07.12.2010 a avut loc la Arad o întâlnire între reprezentanții reclamantei-pârâte și cei ai D. GmbH, care atestă continuarea relației de afaceri cu privire la desfacerea produselor Kiwi pe piața din România.

Conform adresei din 04.04.2011, pârâta-reclamantă a confirmat faptul că D. GmbH i-a transferat activitatea de produse de îngrijire a încălțămintei, arătând că va respecta pe deplin toate contractele și convențiile încheiate anterior cu reclamanta-pârâtă, că va prelua toate creanțele deschise și toate angajamentele deschise pentru alocații și bonusuri și că va aranja decontarea la scadență, precum și că va accepta și livra comenzile către reclamanta-pârâtă A. începând cu aceeași dată.

Însă, prin notificarea din 02.09.2011, pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte încetarea aranjamentelor de distribuție cu efect la 30 de zile de la data emiterii respectivului act, și anume de la 02.10.2011.

Tribunalul a notat și că, astfel cum rezultă din adresa din 07.09.2011, SC F. SRL a preluat vânzările produselor Kiwi în România, începând cu data de 03.10.2011.

Față de cele reținute, a constatat că între C. și SC A. SRL au existat, în mod neîndoielnic, raporturi contractuale, având ca obiect distribuția de produse Kiwi pe teritoriul României, fiind irelevantă împrejurarea că ele nu s-au concretizat într-un act scris care să cuprindă termenii și condițiile contractului, deoarece principiul libertății contractuale permite încheierea unei convenții doar prin acordul de voință al părților. De altfel, în cuprinsul notificării din 02.09.2011, pârâta-reclamantă a folosit sintagma „aranjamentele de distribuție”, confirmând în acest mod calitatea de distribuitor a reclamantei-pârâte în ceea ce privește produsele Kiwi.

Reținând, așadar, că între reclamanta-pârâtă și C. au existat raporturi contractuale privind distribuția produselor Kiwi în România, prima instanță a apreciat că este necesar a se stabili, pentru soluționarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, durata acestui raport.

În acest sens, a luat act că C. și reclamanta-pârâtă au stabilit în termeni generali un plan de afaceri pe o perioadă de 5 ani, probele administrate în cauză nerelevând însă un angajament ferm și concret de colaborare pe perioada menționată.

Astfel cum s-a arătat anterior, previziunile cu privire la comercializarea produselor Kiwi în cadrul perioadei de 5 ani erau concretizate în planuri de afaceri anuale și numai acestea au cuprins date concrete cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții pentru fiecare an și prețul produselor.

Tribunalul a notat că în cadrul întâlnirii din 12.06.2007, C. și reclamanta-pârâtă au convenit ca aceasta din urmă să pregătească previziunea pentru marja comercială pentru următorii 5 ani (anii fiscali 2008-2012); ulterior în cadrul ședinței din 12.09.2007, când s-a discutat strategia pentru planul de afaceri 2008-2012, reprezentantul reclamantei-pârâte a fost cel care a afirmat că „numerele pentru investiția suplimentară pentru perioada LRP nu sunt așa de importante în acest moment și acestea trebuie să fie decise în conformitate cu AOP (planurile de afaceri anuale,

n.red

.)”. Ca atare, deoarece înțelegerea concretă cu privire la derularea afacerii privind distribuția produselor Kiwi de către reclamanta-pârâtă era convenită anual, prima instanță a reținut că proiectul de afacere pe termen lung (de 5 ani) nu poate fi asimilat unui acord de voință care să fi dat naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani.

În aceste condiții, a apreciat că derularea relației de afaceri privind distribuția produselor Kiwi în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive, fiecare dintre ele fiind încheiat pe o durată determinată de câte un an.

Cum ultimul plan de afaceri este aferent anului fiscal C. 2011 (01.07.2010 - 30.06.2011), cel corespunzător anului 2012 nemaifiind întocmit, în baza principiului forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor dintre părți în virtutea principiului

tempus regit actum

), tribunalul a considerat că pârâta-reclamată era obligată să respecte acordul de distribuție numai până la data de 30.06.2011 (finalul perioadei corespunzătoare planului de afaceri pentru anul 2011).

Prin urmare, luând act că reclamanta-pârâtă și-a întemeiat primul capăt de cerere exclusiv pe relația acesteia cu C., continuată ulterior de D. GmbH și mai apoi de B. GmbH, reținând că obligativitatea raportului contractual nu poate fi invocată ulterior datei de 30.06.2011, prima instanță a apreciat că autoarea cererii principale nu are dreptul la daune-interese, contractul de distribuție încetându-și efectele la data menționată. În acest context, a subliniat că notificarea din 02.09.2011 emisă de pârâta-reclamantă nu are semnificația unei denunțări unilaterale înainte de termen, ci reprezintă manifestarea de voință a emitentului de a nu se reînnoi aranjamentele de distribuție (astfel cum rezultă din chiar denumirea actului) cu reclamanta-pârâtă referitor la produsele Kiwi. Faptul că derularea acestor aranjamente de distribuție a avut loc și ulterior datei de 30.06.2011 poate fi considerată, în contextul prezentat, cel mult un nou acord, pentru care însă reclamanta-pârâtă nu a înfățișat probe care să ateste un angajament ferm privind distribuția produselor Kiwi din partea pârâtei-reclamante, producător de efecte juridice până la data de 30.06.2012.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat în drept pe art. 998-999 C. civ. de la 1864 (în continuare, C. civ.), tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a probat existența unui contract de distribuție exclusivă (articolele de presă depuse la dosar nefiind privite ca probe în acest sens), astfel încât a apreciat că în sarcina pârâtei-reclamante nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite, în sensul încălcării exclusivității rețelei de distribuție.

În acest context, încheierea de către pârâta-reclamantă a unui aranjament de distribuție cu un alt distribuitor, SC F. SRL, a fost privită ca o împrejurare insuficientă pentru a se reține în sarcina acesteia săvârșirea unei fapte ilicite.

În continuare, făcând ample referiri la probele cu înscrisuri și cu expertiză, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante, respectiv existența faptei ilicite săvârșită cu vinovăție care să cauzeze reclamantei-pârâte un prejudiciu cert, atât în ceea ce privește existența, cât și întinderea acestuia, a consolidat argumentația care a condus-o către respingerea acțiunii principale.

Examinând cererea reconvențională, tribunalul a reținut că în baza comenzilor reclamantei-pârâte în perioada mai - august 2011, pârâta-reclamantă a livrat produse Kiwi în valoare totală de 58.098,84 euro, din care pârâta-reclamantă a dedus, în baza notei de credit nr. 3099870/09.09.2011, suma de 1.728 euro, rămânând un rest de plată în valoare de 56.370,84 euro, creanță care a fost confirmată și de raportul de expertiză întocmit în cauză.

Întrucât pârâta-reclamantă a făcut dovada dreptului său de creanță prin facturi și prin înscrisurile care atestă livrarea mărfurilor, iar reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada liberării sale de obligație prin plată sau printr-un alt mod admis de lege, instanța de fond a reținut obligația acesteia din urmă de a achita prețul în sumă de 56.370,84 euro, conform art. 969 alin. (1) și art. 1361 C. civ. (aplicabil în cauză în raport cu data emiterii facturilor).

Deși prin întâmpinarea la cererea reconvențională, reclamanta-pârâtă a invocat, pentru a paraliza pretențiile pârâtei-reclamante, excepția de neexecutare a contractului, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile acesteia.

Astfel, reclamanta-pârâtă a invocat în sprijinul excepției de neexecutare obligația pârâtei-reclamante de a-i plăti daune-interese ca urmare a denunțării unilaterale a contractului. Însă, pentru ca excepția de neexecutare să fie invocată cu succes, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o neexecutare, chiar parțială a cocontractantului, însă suficient de importantă; neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepția; părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Având în vedere cele expuse, dincolo de faptul că deja s-a reținut că pârâtei-reclamate nu îi revine obligația de a plăti daune-interese, o asemenea obligație nu reprezintă o obligație interdependentă și reciprocă asumată de cocontractant, stipulată a fi executată concomitent cu îndeplinirea obligației de plată a prețului produselor livrate, motiv pentru care apărarea formulată de către reclamanta-pârâtă în acest sens nu a fost primită.

Nu a fost reținută nici apărarea reclamantei-pârâte întemeiată pe faptul imposibilității transmiterii mărfurilor către clienți, din moment ce, pe de o parte, aceasta a recunoscut, prin răspunsul la întrebarea nr. 15 din interogatoriu, că a continuat să vândă produsele Kiwi până în perioada februarie - martie 2012, iar, pe de altă parte, nu a probat că a returnat pârâtei-reclamante stocul de produse deținut, astfel cum i s-a solicitat prin notificarea din 02.09.2011.

Având în vedere dispozițiile art. 43 C. com. (aplicabil în speță prin raportare la data emiterii facturilor), a apreciat că partea căzută în pretenții datorează, de la data scadenței fiecărei facturi, și dobânda legală până la achitarea efectivă.

Dobânda determinată potrivit art. 4 din O.G. nr. 9/2000 și, începând cu data de 01.09.2011, de dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 13/2011, calculată până la data de 07.10.2013 de către expertul contabil, este în cuantum de 6.568,39 euro, ea urmând a fi datorată și în continuare, în procent de 6% pe an aplicat asupra debitului principal, până la plata efectivă a debitului.

A fost făcută aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, SC A. SRL a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 515A/26.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă; prin aceeași decizie, au fost respinse, ca neîntemeiate, atât cererea apelantei de reducere a cuantumului onorariului avocatului intimatei, cât și cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a notat, în prealabil, că pentru a aprecia caracterul neîntemeiat al pretențiilor aferente primului capăt de cerere, tribunalul a reținut că între SC A. SRL și C. au existat, în raport cu planurile operaționale de afaceri anuale, acorduri, (contracte) de distribuire a produselor Kiwi, și ultimul dintre acestea a fost încheiat pentru perioada cuprinsă între 01.07.2010 și 30.06.2011, când și-a încetat efectele, astfel încât ulterior acestui din urmă moment nu se mai poate pretinde vreo denunțare unilaterală și, în consecință, nici invocarea unei răspunderi contractuale pentru profitul nerealizat.

Apelanta a înțeles să critice aceste concluzii, susținând că ultimul contract de distribuire încheiat, care a fost preluat în cursul executării lui de către intimată, privea o perioadă de cinci ani (iar nu de un an), care a început să curgă la 01.07.2007 și urma să înceteze la 30.06.2012, astfel că pentru perioada ulterioară denunțării sale unilaterale, cuprinsă între 02.09.2011 și 30.06.2012, a fost prejudiciată prin nerealizarea profitului pe care l-ar fi obținut.

Curtea de apel a apreciat aceste critici ca nefondate, considerând că nu se justifică susținerea în sensul că prin considerentele sentinței atacate tribunalul ar fi apreciat în mod contradictoriu cu privire la durata contractului de distribuire, reținând atât o durată de 5 ani, cât și una de doar un an.

În contextul considerentelor prin care a argumentat existența contractului de distribuție, tribunalul a avut în vedere o perioadă de 5 ani numai când a făcut referire la planul de afaceri pe termen lung și, în continuare, a menționat expres că din moment ce acordul părților privind distribuția era convenit anual, planul (proiectul) de afaceri pe termen lung nu poate fi asimilat unui acord de voință care să fi dat naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani.

Aceste considerente nu au fost apreciate ca fiind contradictorii, după cum nu au fost privite astfel nici acelea prin care tribunalul a reținut că relația dintre părți a avut ca obiect comercializarea produselor Kiwi în România în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat pentru perioada 01.07.2007 - 30.06.2012, deoarece nu a făcut nicio mențiune în sensul de a constata astfel existența contractului cu durata de 5 ani, ci dimpotrivă, a apreciat în mod lămuritor că a avut în vedere contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an.

De asemenea, contrar susținerii apelantei, a apreciat ca fiind pe deplin justificată aprecierea tribunalului în sensul că, în lipsa existenței unui contract scris, ceea ce este în măsură să ateste existența unei relații contractuale între părți are legătură numai cu încheierea de către acestea a planurilor operaționale anuale, iar nu și a planurilor de afaceri pe termen lung. Aceasta, în condițiile în care planurile pe termen lung, inclusiv cel în discuție, chiar dacă includeau și cifre, nu au vizat decât în termeni generali derularea afacerii pe o perioadă de cinci ani, rămânând la nivelul de intenție, previziune, strategie, fără să implice, ca în cazul planurilor anuale operative, date concrete referitoare la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții, prețul produselor, activitățile și operațiunile comerciale pentru derularea distribuției produselor. Diferența între caracterul general al planului pe termen lung și cel concret al planului operațional anual a fost apreciată ca fiind atât de accentuată încât nu permite nici asimilarea primului cu un contract-cadru care s-ar concretiza și pune în aplicare prin cele anuale, aspect care rezultă nu numai din formularea și conținutul acestor planuri, ci și din atitudinea părților - însuși reprezentantul apelantei afirmând că cifrele se decideau în planurile operaționale anuale.

De aceea, cum numai acestea din urmă aveau relevanță contractuală pentru părți, iar ultimul dintre ele a fost încheiat pentru perioada 01.07.2010 - 30.06.2011, curtea de apel a apreciat că intimata era ținută, în raport cu art. 969 C. civ., să își îndeplinească obligațiile convenite doar până la data de 30.06.2011, în contextul în care planul operațional pentru perioada 01.07.2011 - 30.06.2012 nu a mai fost întocmit.

Astfel, instanța de prim control judiciar a subliniat că apelanta susține în mod greșit că și după data de 30.06.2011 intimata era ținută de îndeplinirea unor obligații contractuale, până la 30.06.2012, dar în baza planului de afaceri pe termen lung (LRP FY08-FY12) pe care îl consideră contract, chiar dacă nu a mai intervenit și o actualizare a acestuia prin încheierea unui plan operațional anual pentru perioada respectivă, pentru că planul de afaceri pe termen lung nu este de natură să confere un caracter contractual relației părților, inclusiv pentru acea perioadă. Nu au fost reținute aprecierile apelantei în sensul că efectuarea unor livrări de produse de către intimată și ulterior datei de 30.06.2011 ar dovedi voința părților de a colabora și până la finalul anului fiscal 2012, în executarea planului pe termen lung sau în contextul numai al unei amânări a încheierii planului operativ anual pentru perioada 01.07.2011 - 30.06.2012. Notând că intimata nu a legat în niciun fel livrările respective de produse de astfel de posibilități, curtea de apel a apreciat că susținerile apelantei legate de voința intimatei sunt speculative.

Așadar, atât timp cât începând cu 01.07.2011 nu mai exista un contract de distribuire, instanța de apel a constatat că notificarea trimisă de intimată la data de 02.09.2011 nu mai poate fi considerată juridic drept o denunțare unilaterală a unui contract (inexistent), ci, dimpotrivă, că trebuie să i se rețină o semnificație în sens contrar, al precizării voinței emitentului de ne-reînnnoire a angajamentelor de distribuție, care existaseră, dar încetaseră.

Cum apelanta a solicitat despăgubiri pentru profitul nerealizat invocând în mod neîntemeiat că, în urma denunțării unilaterale, intervine răspunderea contractuală a intimatei pentru producerea prejudiciului respectiv, a apreciat ca fiind corectă respingerea de către tribunal a primului capăt de cerere.

În continuare, curtea a reținut că nu sunt fondate nici motivele de apel prin care se critică respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, referitor la despăgubirile reprezentând valoarea de piață a fondului comercial, solicitate în temeiul art. 998-999 C. civ., apreciind că prima instanță a constatat în mod întemeiat că SC A. SRL nu a dovedit că în relația cu intimata ar fi beneficiat de o clauză de distribuție exclusivă în România a produselor din brandul Kiwi, în lipsa căreia nu se poate reține fapta ilicită a încălcării exclusivității rețelei de distribuție.

Într-adevăr, din moment ce reclamanta a invocat în susținerea capătului de cerere că ar interveni răspunderea civilă delictuală a pârâtei, acesteia îi revenea obligația de a proba, pentru atragerea răspunderii, îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor legale reglementate în acest scop, referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea și  vinovăție.

În dovedirea îndeplinirii primei condiții, pentru a descrie fapta pusă în sarcina intimatei, apelanta a invocat încheierea unui angajament de distribuție a produselor cu un alt distribuitor și încetarea angajamentului de distribuție al cărei beneficiar era până atunci. Dar pentru a fi și ilicită (în raport cu înțelegerea dintre părți, privită ca „lege” a acestora), curtea a subliniat că fapta astfel descrisă trebuie să fi încălcat un drept exclusiv al apelantei de a distribui produsele în țară, adică de a avea calitatea de distribuitor exclusiv, în caz contrar devenind incident dreptul intimatei de a recurge la oricâți distribuitori dorea pentru comercializarea produselor sau de a renunța la unii dintre aceștia.

Prin urmare, a notat că cerința exclusivității nu reprezintă o condiție neprevăzută de lege, invocată în mod inadmisibil de tribunal, ci un element esențial nu numai al conținutului faptei, ci și al caracterului ilicit al acesteia, ambele avute în vedere prin reglementarea legală. În același context, a reținut și faptul că tribunalul nu a analizat aspectul exclusivității fără să fi fost invocat în cauză. Astfel, în întâmpinarea formulată la judecata în primă instanță, pârâta a susținut în mod expres că „în ceea ce privește (…) existența vreunui contract de distribuție exclusivă (…) un astfel de raport juridic nu s-a încheiat între noi părțile”.

Au fost înlăturate susținerile apelantei, în sensul exclusivității sale în calitate de distribuitor al produselor Kiwi în perioada 1996 - 2011, deoarece probele pe care le-a indicat au fost apreciate ca lipsite de concludență; similar, nu au fost primite ca dovezi nici susținerile apelantei în sensul că nu s-a dovedit existența în paralel a altor distribuitori ai produselor Kiwi, deoarece faptul că într-o perioadă de timp a fost în fapt singurul distribuitor nu este de natură să îi confere acestuia și în plan juridic calitatea de distribuitor exclusiv.

De asemenea, în contextul în care deși s-a dovedit că cerința faptei ilicite nu era realizată, tribunalul a analizat și a reținut neîndeplinirea și a celei de-a doua condiții legale, respectiv nedovedirea unui prejudiciu cert, sub aspectul existenței și întinderii, criticând în mod argumentat valoarea stabilită prin expertiză pentru fondul comercial creat și dezvoltat de SC A. SRL. pentru comercializarea produselor Kiwi în România.

În continuare, instanța de prim control judiciar a examinat motivele de apel prin care se susține greșita admitere a cererii reconvenționale și, în mod prioritar, a notat că apelanta nu a contestat realitatea livrărilor de produse Kiwi ce i-au fost efectuate în perioada mai - august 2011 de către intimată, conform facturilor emise de aceasta, care fac dovada unui drept de creanță în sumă de 56.370,84 euro.

Apelanta a invocat greșita respingere de către tribunal a excepției de neexecutare a contractului, dar susținerile în acest sens au fost înlăturate. Astfel, autoarea căii de atac a considerat că neexecutarea obligațiilor sale contractuale către intimată a intervenit în raport cu denunțarea de către aceasta în mod unilateral și abuziv a contractului părților, urmată de oprirea livrărilor începând cu luna septembrie 2011, deși contractul trebuia să se deruleze până la data de 30.06.2012. Or, după cum s-a menționat anterior, ulterior datei de 30.06.2011 nu a mai existat un contract de distribuție, astfel că este nejustificat să se pretindă părții adverse că nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale proprii și că din această cauză apelanta ar fi fost îndreptățită să nu mai achite prețul produselor ce i-au fost livrate.

În condițiile în care apelanta a acceptat să primească produsele, livrate de altfel ca urmare a propriei sale comenzi, aceasta nu poate nici să opună intimatei, în sensul reducerii prețului, eventuale greutăți în revânzarea lor pentru motivul denunțării contractului de către intimată.

Nici criticile la adresa obligării la plata dobânzii legale nu au fost primite, curtea notând că prin cererea reconvențională, B. GmbH a solicitat obligarea SC A. SRL nu numai la plata debitului principal în sumă de 56.370,84 euro și a dobânzii legale de 6% pe an calculată în sumă de 3.554,89 euro până la momentul formulării cererii reconvenționale, ci și la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea integrală a debitului principal. În ceea ce privește timbrarea anticipată a acestei cereri, instanța de apel a considerat că obligația legală de timbrare nu privește și capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale și în continuare, până la data plății efective a debitului principal, deoarece la momentul la care trebuie să timbreze în mod anticipat, acea dobândă legală nici nu este scadentă, urmând să curgă și să se calculeze în viitor, inclusiv în cadrul eventualei executări silite.

Luând act că prin concluziile susținute în soluționarea cauzei, apelanta a solicitat ca în subsidiar, în cazul în care sentința nu va fi schimbată în sensul respingerii cererii reconvenționale, curtea de apel să reducă onorariul de avocat pentru partea adversă, care în opinia sa este exagerat de mare, a reținut că prin apelul promovat nu s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate sub aspectul în discuție și că o asemenea cerere nu s-a formulat în mod legal nici la judecata în prima instanță, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. (1) și ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, apelul a fost respins ca  nefondat.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC A. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii principale și respingerii cererii reconvenționale.

În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată este motivată contradictoriu, că a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ale cărui natură și înțeles vădit neîndoielnic au fost schimbate și că a fost pronunțată cu încălcarea legii; au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Referindu-se la primul capăt al cererii principale, a arătat că instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile legate de nereținerea duratei de 5 ani a contractului de distribuție dintre părți, contribuind astfel, împreună cu tribunalul, la încălcarea prevederilor legale și a principiilor care guvernează încheierea și executarea contractelor comerciale, interpretând nelegal acordul de voință al părților, deși, din probatoriul administrat în cauză, rezultă contrariul celor reținute de ambele instanțe, și anume că relația dintre părți s-a derulat în baza unor contracte cu durata de 5 ani, și nu de câte un an, iar contractul a fost denunțat unilateral de intimată, fără nicio culpă din partea recurentei. Similar, a afirmat că în mod nejustificat curtea de apel i-a înlăturat critica potrivit căreia există o contradicție în considerentele sentinței primei instanțe. Astfel, deși la filele 6-8 din hotărâre, tribunalul reține o durată de 5 ani a contractului de distribuție, ulterior constată că probele administrate nu relevă un angajament ferm pe 5 ani, la fila 9 notând că derularea relației de afaceri privind distribuția produselor Kiwi în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an fiecare. Recurenta a mai arătat și că instanța de apel a apreciat în mod greșit că planul de afaceri pe 5 ani nu poate fi considerat contract, ca urmare a faptului că acesta, chiar dacă includea și date concrete (cifra de afaceri, bugetul de investiții, detaliate pe fiecare an în parte și cumulat pe perioada celor 5 ani), nu cuprinde decât termeni generali, rămânând la nivelul de intenție, de previziune, fără să implice, precum planurile anuale, date concrete. Din aceleași motive, curtea a considerat că planul de afaceri de 5 ani nu poate fi asimilat nici unui contract-cadru.

Autoarea căii de atac a apreciat că aceste interpretări sunt total greșite și în contradicție cu voința părților de a executa un contract cu durata de 5 ani, voință care, deși nu mai este recunoscută de intimată o dată cu declanșarea conflictului, rezultă fără echivoc din probele administrate, curtea dând o interpretare greșită și susținerilor sale referitoare la existența practicilor comerciale, conform cărora încheierea contractelor pe termen lung este una consacrată.

Reținând că doar planurile operaționale anuale aveau relevanță contractuală pentru părți și că ultimul a fost încheiat pentru perioada 01.07.2010 - 30.06.2011, curtea a apreciat că intimata era ținută să își îndeplinească obligațiile contractuale numai până la data de 30.06.2011, în contextul în care, în opinia acesteia, planul operațional pentru perioada 01.07.2011 - 30.06.2012 nu a mai fost întocmit, înlăturând astfel toate argumentele aduse în susținerea duratei contractului până la data de 30.06.2012, inclusiv pe cele legate de faptul că intimata a livrat marfă și ulterior datei de 30.06.2011, pe care ambele instanțe o consideră ca moment al încetării contractului. Împrejurarea concretă, a continuării livrărilor de către intimată și după pretinsa încetare a contractului, respectiv până în luna august 2011, este considerată de către instanța de apel ca o speculație a SC A. SRL, în loc să fie privită ca o dovadă a faptului că voința părților a fost aceea de a executa contractul de 5 ani cu durată până la 30.06.2012, prin executarea parțială a unei obligații contractuale.

În continuare, recurenta a evocat probele care relevă intenția părților de a continua cel puțin până la 30.06.2012, în baza contractului cincinal agreat anterior pentru perioada iulie 2007 - iunie 2012, subliniind, în acest context, că intimata i-a solicitat la data de 02.08.2011 să-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie - noiembrie 2011 și pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere căreia SC A. SRL i-a răspuns la 04.08.2011; la 17.08.2011, intimata a confirmat comenzile ferme și pre-comenzile primite, potrivit procedurii agreate de părți (conform căreia, recurenta transmitea intimatei și aceasta confirma ulterior, comenzile ferme pe următoarele 3 luni și pre-comenzile pe următoarele 6 luni).

Prin urmare, recurenta a apreciat că în mod nelegal instanțele de fond au reținut că durata contractului este de un an și a încetat la 30.06.2011, subliniind că acesta a încetat la 02.09.2011, când intimata i-a comunicat „notificarea de ne-reînnoire a aranjamentelor de distribuție”, cu un preaviz de 30 zile până la încetarea efectivă, preaviz care nici nu a fost respectat, deoarece intimata a refuzat să onoreze comenzi pe care le-a confirmat inițial, motivat de rezilierea contractului.

De aceea, autoarea căii de atac a declarat că rezilierea bruscă a contractului și refuzul de a continua executarea contractului până la data de 30.06.2012 se constituie în împrejurări prin care intimata și-a încălcat obligațiile contractuale și care o îndreptățesc la obținerea unei despăgubiri, intimata împiedicând-o în a-și realiza profitul pe durata estimată a contractului, respectiv până la 30.06.2012.

În ceea ce privește al doilea capăt al cererii, recurenta a arătat că, în mod lipsit de temei legal, curtea de apel a considerat că, în lipsa dovedirii existenței unui contract de distribuție exclusivă, nu se poate reține săvârșirea de către intimată a unei fapte ilicite.

Recurenta a precizat că fapta ilicită constă în înlocuirea sa de către intimată cu un alt distribuitor (SC F. SRL) și din însușirea fondului comercial pe care l-a creat și dezvoltat, fără acordul său și fără nicio despăgubire.

Instanțele nu au reținut că SC A. SRL a fost înlocuită de intimată cu distribuitorul SC F. SRL, ci doar că a fost încheiat un aranjament de distribuție cu acesta din urmă, deși acest aspect este foarte important în reținerea exclusivității, pentru că dacă recurenta nu ar fi fost distribuitor exclusiv al produselor Kiwi în România nu ar fi fost nevoie ca să fie înlocuită, ci doar să coabiteze cu un al doilea distribuitor.

Pe de altă parte, a mai arătat că nicio dispoziție legală nu impune condiția exclusivității pentru acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea fondului comercial, dincolo de faptul că ea era îndeplinită; în acest context, recurenta a enumerat mijloacele de probă care atestă calitatea sa de distribuitor exclusiv al produselor Kiwi în România.

În altă ordine de idei, a criticat considerentele cuprinse în decizie, referitoare la nedovedirea certitudinii prejudiciului, motivat de o inadecvare a modalității de lucru adoptată de expert, arătând că expertul a cercetat documentele contabile, dar și că valoarea pe care a stabilit-o reflectă o imagine corectă a fondului suspus evaluării, chiar dacă brandul Kiwi nu a aparținut recurentei.

Subliniind natura brandului (a mărcii comerciale) de activ necorporal ce se poate identifica separat, recurenta a arătat că în evaluarea fondului comercial pe care l-a creat și dezvoltat, expertul nu a avut în vedere valoarea brandului (mărcii) Kiwi.

Cum însă recurenta a avut nu doar dreptul de a-l folosi, ci și obligația de a investi pentru dezvoltarea lui în vederea comercializării produselor sub această marcă în România, aducând astfel o valoare adăugată produselor, evaluată de expert la suma de 4.028.000 euro, a apreciat că intimata trebuie obligată la plata acesteia. Astfel, a arătat că în anul 1996 când a preluat distribuția produselor Kiwi în România, valoarea afacerii era nulă, întrucât produsele, nefiind prezente până atunci în țară, erau necunoscute. Numai prin efortul exclusiv al SC A. SRL, amplu prezentat în memoriul de recurs, în urma unei investiții considerabile în promovarea produselor, ele au ajuns lider de piață, iar afacerea a atins valoarea de 4.028.000 euro.

Criticând înlăturarea în apel a susținerilor sale față de soluția primei instanțe de admitere a cererii reconvenționale, recurenta a subliniat că motivarea respingerii  excepției de neexecutare a contractului intră în contradicție cu cea aferentă obligării sale la plată față de intimată, deoarece, pe de o parte, se susține inexistența contractului după data de 30.06.2011, iar, pe de altă parte, este obligată, în temeiul art. 969 C. civ., la plata mărfurilor livrate de intimată ulterior datei de 30.06.2011.

Cum toate facturile neachitate către intimată au scadența după denunțarea unilaterală a contractului, recurenta, considerându-se îndreptățită la daune interese, a invocat excepția de neexecutare a contractului. Prin raportare la art. 969, art. 1073, art. 1320 și art. 1321 C. civ., autoarea căii de atac a subliniat că nicio dispoziție a legii nu prevede că o parte contractantă ar mai fi obligată să plătească ceva celeilalte părți, dacă însăși partea care cere despăgubiri (în speță, intimata) este cea care se face vinovată de încetarea relațiilor contractuale, fiind aplicabil în acest caz principiul

nemo auditur propriam turpitudinem attegans.

Legat de modul în care s-a realizat timbrarea capătului de cerere privind dobânda legala, recurenta a arătat că instanțele au aplicat greșit dispozițiile legale în materie, într-o manieră pozitiv discriminatorie pentru intimată.

Astfel, dacă în apel s-a considerat că intimata nu avea obligația de a-și majora câtimea pretențiilor constând în dobânda legală, de la 3.554,89 euro, calculată până la data depunerii cererii reconvenționale, la 6.568,39 euro, calculată până la data de 07.10.2013 (prin expertiză) și nici de a plăti o taxă de timbru pentru diferența în plus, deoarece taxa de timbru se achită anticipat, iar dobânda legală nu era scadentă încă, în ceea ce privește pe recurentă, curtea de apel a interpretat în sens contrar legea, pretinzându-i să timbreze la nivelul dobânzii legale care a curs până la data promovării apelului.

În egală măsură, autoarea căii de atac a susținut că atât timp cât a fost obligată la plata, cu titlu de dobândă legală, a sumei de 6.568,39 euro, pe care intimata nu a solicitat-o expres, a fost încălcat principiul disponibilității.

Având în vedere aceste argumente, a solicitat admiterea recursului, dar și întoarcerea executării, în temeiul art. 404

2

C. proc. civ.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., susținând că motivele invocate de autoarea căii de atac și circumscrise de aceasta ipotezelor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. nu au fost demonstrate și că ele relevă numai nemulțumirea părții față de hotărârile pronunțate, fără a contura însă critici de nelegalitate; în subsidiar, în situația respingerii excepției, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, achiesând la considerentele expuse de curtea de apel.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor ori, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În mod expres, recurenta a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea acestora, chiar dacă cuprinde ample trimiteri la materialul probator administrat, face totuși posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care vor fi arătate în cele ce succed.

Aceste argumente sunt însă suficiente pentru ca excepția nulității să fie respinsă.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când aceasta este nemotivată sau există contrarietate între considerente și dispozitiv, ori atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte reține că, respingând calea ordinară de atac, instanța de apel a notat că între SC A. SRL și C. au existat raporturi contractuale anuale de distribuire a produselor Kiwi, ultimul dintre acestea fiind încheiat pentru perioada 01.07.2010 - 30.06.2011, când și-a încetat efectele, astfel că ulterior acestei din urmă date nu se mai poate pretinde vreo denunțare unilaterală și, în consecință, nici invocarea unei răspunderi contractuale pentru profitul nerealizat. Apelanta a susținut că și ulterior datei de 30.06.2011 intimata a fost ținută de îndeplinirea unor obligații contractuale, până la 30.06.2012, invocând efectuarea de către aceasta a unor livrări de produse ulterior finalizării contractului aferent perioadei 01.07.2011 - 30.06.2011, împrejurare care ar dovedi voința părților de a colabora și până la finalul anului fiscal 2012, însă curtea de apel a apreciat că aceste susțineri ale apelantei sunt speculative.

O asemenea motivare a deciziei atacate nu satisface însă cerința procesului echitabil.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „

ascultate

”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau posibilitatea continuării între părți, ulterior datei de 30.06.2011, a unor raporturi contractuale.

Nicio eficiență nu a fost dată planului de afaceri pe termen lung, deși existența sa nu este contestată de părți.

Susținerea recurentei în sensul unei practici comune în lumea afacerilor de a încheia planuri de afaceri pe o perioadă mai lungă decât un exercițiu financiar a fost analizată insuficient. Posibilitatea reală ca asemenea planuri pe termen lung să fie revizuite periodic, de regulă anual, ca urmare a schimbărilor ce intervin și de care trebuie să se țină cont, face