ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 815/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 572/2010 a

Tribunalului București, secția a V a civilă, s-a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de contestatorul C.A.G. împotriva deciziei nr. 291/2005

emisă de intimata SC P. SA.

S-a reținut că

reclamantul contestator a formulat către intimata SC O.M.V.P. SA o notificare

în baza Legii nr. 10/2001 solicitând reparații în natură pentru bunuri imobile

și mobile al căror proprietar a fost autorul lor și care în prezent sunt

deținute de către intimată.

Prin decizia nr. 291/2005,intimata

a respins pretențiile contestatorilor,arătând că aceștia nu au calitate de

persoane îndreptățite.

S-a mai reținut în

sentință că plângerea este nefondată nu pentru motivele reținute în decizia

intimatei, ci pentru că intimata este o societate privatizată și că în astfel

de situații, competența de soluționare a notificării revine instituției care a

efectuat privatizarea, în speță Autoritatea Națională pentru Valorificarea

Activelor Statului .

Împotriva sentinței

au declarat apel contestatorii arătând că în speță sunt incidente dispozițiile

deciziei în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

conform cărora instanțele au plenitudine de competență precum și că intimata

trebuia să îi facă o ofertă de restituire prin echivalent, bunurile fiind

preluate de Statul Român fără titlu valabil.

Contestatorii au mai

formulat critici de fond ale sentinței ce vizau modul de reparație și

autoritățile competente, prin prisma prevederilor Legii nr. 247/2005.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 217 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel

București.

S-a constatat că

plângerea a fost respinsă pentru că a fost greșit îndreptată, în sensul că

trebuia soluționată nu de către intimată, ci de către Autoritatea Națională

pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție care a efectuat privatizarea

SC P. SA.

În condițiile în

care, fapt necontestat în cauză, intimata este o unitate privatizată, s-a

considerat că în speță în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu

intimata era cea ținută să stabilească sau să propună reparații

contestatorilor, ci, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

republicată, unitatea care a efectuat privatizarea fostei societăți de stat,

respectiv Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru toate aceste

considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. s-a respins apelul ca nefondat,

impunându-se ca notificarea să fie trimisă instituției competente a o analiza

conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și doar ulterior parcurgerii

acestei faze urmând a se exercita controlul judecătoresc.

Împotriva deciziei

civile nr. 217/ A din 28 februarie 2011 pronunțata de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civila, a declarat recurs reclamantul C.A.G. care a susținut

următoarele motive de nelegalitate.

În primul rând,

hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).

Se susține că, în mod

greșit a considerat instanța că, deși reclamantul are dreptul la acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent în conformitate cu art. 31 alin. (1) și alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, acestea trebuie să se propună, după stabilirea

valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S. Astfel, a

considerat instanța ca intimata pârâtă nu are abilitatea de a propune acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, și, având în vedere Cap. II din H.G. nr.

250/2007, cererea reclamantului trebuie să fie înaintată către A.V.A.S. pentru

a se parcurge etapa administrativă.

Or, ignorând plenitudinea

jurisdicțională a instanței de judecată, care obliga instanța nu numai la

verificarea îndreptățirii acordării măsurilor reparatorii, ci și la stabilirea

întinderii acestora, în acord cu standardele internaționale, instanța de fond

face trimitere la necesitatea că reclamantul să urmeze procedura reglementată

de Cap. II din H.G. nr. 250/2007.

Până la apariția

Legii nr. 247/2005, pentru soluționarea notificării depuse de către reclamant

și autorul acestuia, în cauza urma să se facă aplicarea art. 18 alin. (1) lit. b)

și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep. l în M. Of. nr. 279 din 04

aprilie 2005. Astfel, având în vedere că imobilele nu mai existau la acel

moment, ceea ce făcea restituirea imposibilă, deținătorul imobilului era

obligat să facă în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) persoanei

îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii

imobilului.

Se mai consideră că,

dacă decizia ar fi fost emisă după apariția Legii nr. 247/2005, abia în aceasta

situație ar fi fost corectă soluția dată de instanța de fond, respectiv cererea

trebuia să fie înaintată către A.V.A.S. pentru a se parcurge etapa

administrativă.

Se consideră că, în

mod greșit instanța a respins contestația formulată împotriva deciziei de

respingere nr. 291 din 04 iulie 2005 emisă de intimata pârâtă, când, de fapt,

trebuia să stabilească dreptul recurentului reclamant la măsuri reparatorii

prin echivalent în cuantumul stabilit prin expertiza contabilă pentru imobilele

construcții care au fost demolate și nu mai pot fi restituite în natură,

întrucât la momentul emiterii deciziei, intimata pârâtă avea abilitatea de a

soluționa notificarea în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acea

vreme.

Se invocă în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Analizând excepția

nulității recursului invocată de pârâta SC O.M.V.P. SA, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru

considerentele ce succed.

Pentru a opera

nulitatea recursului în condițiile art. 306 C. proc. civ. este necesar ca

cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să

cuprindă o succesiune de fapte și afirmații ce nu ar putea fi încadrate în

cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ..

În cauză criticile

formulate în cuprinsul cererii de recurs de către reclamant vizează motivul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind indicate

punctual criticile sale prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele

folosite de instanță în fundamentarea acesteia. Astfel, se susține că instanța

a interpretat eronat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007,

impunându-se, în opinia sa, stabilirea dreptului recurentului - reclamant la

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele în litigiu.

Astfel, excepția

nulității recursului se va respinge.

Pe fondul recursului,

raportat la dispozițiile legale incidente și la motivele de recurs invocate,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru

considerentele ce succed:

Se susține de către

recurentul - reclamant eronata soluționare a cererii sale de restituire a

bunurilor deținute de intimată, prin interpretarea greșită a dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 10/2001.

Considerentele celor

două instanțe relative la aspectul evocat sunt rezultatul greșitei interpretări

a legii, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-adevăr, prin art.

16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII) privind regimul

stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv,

legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data

intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda

ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost

soluționate în atare modalitate până la data respectivă și despre care se arată

că vor fi predate Secretariatului Comisiei centrale însoțite de dispozițiile

entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile

motivate de acordarea despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.

Or, în speță,

notificarea reclamanților a fost soluționată anterior intrării în vigoare a

legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost" soluționată nu a rămas

definitivă, fiind atacată în instanță.

Instanța de apel nu a

analizat data soluționării notificării (04 iulie 2005) și nu a procedat la

analizarea acesteia în raport cu data apariției Legii nr. 247/2005, decizia

emisă fiind, deci, anterioară intrării în vigoare a legii.

Procedând astfel,

instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, respingând apelul în

considerarea faptului că notificarea trebuie trimisă instituției competente a o

analiza conform art. 29 alin. (3), din Legea nr. 10/2001 după care urmează a se

exercita controlul judecătoresc.

Aceasta echivalează

cu o denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu

încălcarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului.

Dacă dreptul de acces

la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise,

deoarece ordonă prin natura sa însăși reglementarea statului, aceste limitări

nu pot restrânge accesul oferit într-un fel sau până într-un punct, astfel

încât dreptul să fie atins în propria sa substanță.

O asemenea limitare

nu este circumscrisă de art. 6 alin. (1) decât dacă tinde către un scop legitim

și dacă există un raport rezonabili proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat.

Or, în speță, pe

umerii reclamantului apasă o sarcină disproporționată în măsura în care nici

până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit

legii speciale și mai ales în condițiile în care, la peste 5 ani de la

adoptarea legii noi, aceștia este trimis, după parcurgerea unei proceduri

judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o

nouă etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării dreptului

subiectiv invocat în viitorul apropiat.

Aceasta se constituie

într-o ingerință în dreptul reclamantului de a primi despăgubirea, drept

recunoscut de Legea nr. 10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor garantat de art. I Protocolul adițional nr. I la Convenție.

În concluzie, față de

datele speței, se impune casarea cu trimitere la Curtea de Apel București care

va analiza notificarea soluționată prin decizia nr. 291 din 04 iulie 2005

inclusiv prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52

din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite în soluționarea recursului în

interesul legii privind aplicabilitatea art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005.

În temeiul art. 312 alin.

(5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și

va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Admite recursul

declarat de reclamantul C.A.G. împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 28

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2012.