ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 815/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 572/2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul C.A.G. împotriva deciziei nr. 291/2005 emisă de intimata SC P. SA. S-a reținut că reclamantul contestator a formulat către intimata SC O.M.V.P. SA o notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând reparații în natură pentru bunuri imobile și mobile al căror proprietar a fost autorul lor și care în prezent sunt deținute de către intimată. Prin decizia nr. 291/2005,intimata a respins pretențiile contestatorilor,arătând că aceștia nu au calitate de persoane îndreptățite.

S-a mai reținut în sentință că plângerea este nefondată nu pentru motivele reținute în decizia intimatei, ci pentru că intimata este o societate privatizată și că în astfel de situații, competența de soluționare a notificării revine instituției care a efectuat privatizarea, în speță Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului . Împotriva sentinței au declarat apel contestatorii arătând că în speță sunt incidente dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora instanțele au plenitudine de competență precum și că intimata trebuia să îi facă o ofertă de restituire prin echivalent, bunurile fiind preluate de Statul Român fără titlu valabil.

Contestatorii au mai formulat critici de fond ale sentinței ce vizau modul de reparație și autoritățile competente, prin prisma prevederilor Legii nr. 247/2005. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 217 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel București. S-a constatat că plângerea a fost respinsă pentru că a fost greșit îndreptată, în sensul că trebuia soluționată nu de către intimată, ci de către Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituție care a efectuat privatizarea SC P. SA.

În condițiile în care, fapt necontestat în cauză, intimata este o unitate privatizată, s-a considerat că în speță în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu intimata era cea ținută să stabilească sau să propună reparații contestatorilor, ci, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, unitatea care a efectuat privatizarea fostei societăți de stat, respectiv Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor Statului. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. s-a respins apelul ca nefondat, impunându-se ca notificarea să fie trimisă instituției competente a o analiza conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și doar ulterior parcurgerii acestei faze urmând a se exercita controlul judecătoresc.

Împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 28 februarie 2011 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, a declarat recurs reclamantul C.A.G. care a susținut următoarele motive de nelegalitate. În primul rând, hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.). Se susține că, în mod greșit a considerat instanța că, deși reclamantul are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în conformitate cu art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea trebuie să se propună, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S. Astfel, a considerat instanța ca intimata pârâtă nu are abilitatea de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, și, având în vedere Cap. II din H.G.

nr. 250/2007, cererea reclamantului trebuie să fie înaintată către A.V.A.S. pentru a se parcurge etapa administrativă. Or, ignorând plenitudinea jurisdicțională a instanței de judecată, care obliga instanța nu numai la verificarea îndreptățirii acordării măsurilor reparatorii, ci și la stabilirea întinderii acestora, în acord cu standardele internaționale, instanța de fond face trimitere la necesitatea că reclamantul să urmeze procedura reglementată de Cap. II din H.G. nr. 250/2007. Până la apariția Legii nr. 247/2005, pentru soluționarea notificării depuse de către reclamant și autorul acestuia, în cauza urma să se facă aplicarea art. 18 alin. (1) lit. b) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep.

l în M. Of. nr. 279 din 04 aprilie 2005. Astfel, având în vedere că imobilele nu mai existau la acel moment, ceea ce făcea restituirea imposibilă, deținătorul imobilului era obligat să facă în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului. Se mai consideră că, dacă decizia ar fi fost emisă după apariția Legii nr. 247/2005, abia în aceasta situație ar fi fost corectă soluția dată de instanța de fond, respectiv cererea trebuia să fie înaintată către A.V.A.S. pentru a se parcurge etapa administrativă.

Se consideră că, în mod greșit instanța a respins contestația formulată împotriva deciziei de respingere nr. 291 din 04 iulie 2005 emisă de intimata pârâtă, când, de fapt, trebuia să stabilească dreptul recurentului reclamant la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantumul stabilit prin expertiza contabilă pentru imobilele construcții care au fost demolate și nu mai pot fi restituite în natură, întrucât la momentul emiterii deciziei, intimata pârâtă avea abilitatea de a soluționa notificarea în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acea vreme. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Analizând excepția nulității recursului invocată de pârâta SC O.M.V.P. SA, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed.

Pentru a opera nulitatea recursului în condițiile art. 306 C. proc. civ. este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte și afirmații ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. În cauză criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs de către reclamant vizează motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind indicate punctual criticile sale prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia. Astfel, se susține că instanța a interpretat eronat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale H.G.

nr. 250/2007, impunându-se, în opinia sa, stabilirea dreptului recurentului - reclamant la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele în litigiu. Astfel, excepția nulității recursului se va respinge. Pe fondul recursului, raportat la dispozițiile legale incidente și la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed: Se susține de către recurentul - reclamant eronata soluționare a cererii sale de restituire a bunurilor deținute de intimată, prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001. Considerentele celor două instanțe relative la aspectul evocat sunt rezultatul greșitei interpretări a legii, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Într-adevăr, prin art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII) privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei centrale însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordarea despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16. Or, în speță, notificarea reclamanților a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost" soluționată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanță.

Instanța de apel nu a analizat data soluționării notificării (04 iulie 2005) și nu a procedat la analizarea acesteia în raport cu data apariției Legii nr. 247/2005, decizia emisă fiind, deci, anterioară intrării în vigoare a legii. Procedând astfel, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, respingând apelul în considerarea faptului că notificarea trebuie trimisă instituției competente a o analiza conform art. 29 alin. (3), din Legea nr. 10/2001 după care urmează a se exercita controlul judecătoresc. Aceasta echivalează cu o denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu încălcarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Dacă dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, deoarece ordonă prin natura sa însăși reglementarea statului, aceste limitări nu pot restrânge accesul oferit într-un fel sau până într-un punct, astfel încât dreptul să fie atins în propria sa substanță. O asemenea limitare nu este circumscrisă de art. 6 alin. (1) decât dacă tinde către un scop legitim și dacă există un raport rezonabili proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Or, în speță, pe umerii reclamantului apasă o sarcină disproporționată în măsura în care nici până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale și mai ales în condițiile în care, la peste 5 ani de la adoptarea legii noi, aceștia este trimis, după parcurgerea unei proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropiat. Aceasta se constituie într-o ingerință în dreptul reclamantului de a primi despăgubirea, drept recunoscut de Legea nr. 10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. I Protocolul adițional nr. I la Convenție.

În concluzie, față de datele speței, se impune casarea cu trimitere la Curtea de Apel București care va analiza notificarea soluționată prin decizia nr. 291 din 04 iulie 2005 inclusiv prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii privind aplicabilitatea art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005. În temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de reclamantul C.A.G. împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.