ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7222/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7222/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 486 din 25 mai 2007 pronunțată

de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 6996/111/2001, s-a respins cererea de chemare în

judecată formulată de contestatorii A.J.P. și A.J.T. în contradictoriu cu intimata

SC M. SA Oradea; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de intimata

SC M. SA Oradea, împotriva Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor

Statului, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 14 din

12 iulie 2001 emisă de intimata SC M. SA Oradea, s-a respins notificarea nr. 26/2001

formulată de contestatorii A.J.P. și A.J.T., având ca obiect restituirea în natură

a imobilelor cuprinse inițial în C.F. nr. X Oradea, cu suprafața totală de 125 m.p.,

C.F. nr. Y Oradea, cu suprafața totală de 119 m.p., C.F. nr. Z Oradea, cu suprafața

totală de 103 m.p., imobile actual cuprinse în C.F. nr. Q Oradea.

Prin această decizie s-a

reținut că restituirea în natură a imobilelor descrise mai sus nu este posibilă

în conformitate cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, totodată, s-a dispus

și trimiterea dosarului către Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiunilor Statului pentru a se face aplicarea art. 19 alin. (2) din aceeași

lege.

Astfel în dispozitivul

deciziei s-a reținut că restituirea în natură nu este posibilă întrucât SC M.

SA Oradea este societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni de la Fondul Proprietății de Stat – actual Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului, astfel că aceste imobile

au intrat cu titlu valabil în patrimoniul SC M. SA Oradea, precum și că imobilele

a căror restituire se cere au altă destinație decât cea inițială, fiind modificate

substanțial, formând în prezent un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea

la destinația inițială de locuință.

Analizând această decizie

prin prisma probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că temeiurile care

au stat la baza acesteia sunt corecte.

Astfel, intimata a dobândit

dreptul de proprietate asupra bunurilor din litigiu în urma procesului de privatizare

a acesteia, în baza contactului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000.

În capitolul III din acest contract se precizează că proprietatea asupra bunurilor

vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data plății prețului prevăzut

la art. 4.1, iar intimata a depus la dosarul cauzei ordinul de plată din 23

iunie 2000, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2000.

Susținerile contestatorilor,

potrivit cărora societatea nu ar fi fost privatizată integral, nu au fost reținute

de instanță, singura probă în acest sens fiind o adresă a Camerei de Comerț și Industrie

Bihor, din 05 octombrie 2001, din care rezultă că la data de 30 iulie 1998 Fondul

Proprietății de Stat. este acționar, având un aport la capitalul social de 9,897%.

Or, aceasta situație a

acționariatului nu numai că este mult anterioară procesului de privatizare a intimatei,

dar acțiunile deținute la acea dată de Fondul Proprietății de Stat sunt tocmai acele

acțiuni are au făcut obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acțiuni din

25 aprilie 2000.

Mai mult, din certificatul

emis de Camera de Comerț și Industrie Bihor din 23 octombrie 2002, rezultă că SC

M. SA Oradea este o societate comercială al cărei capital social este în proporție

de 100% privat autohton.

Nu au fost reținute nici

susținerile contestatorilor potrivit cărora bunurile litigioase ar fi fost preluate

în temeiul contractului de privatizare. Astfel, odată cu proprietatea asupra acțiunilor

s-a transmis și dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul

vânzătorului, deci inclusiv asupra bunurilor din litigiu, acestea fiind de altfel

evidențiate în fișa de inventar și fișa mijlocului fix.

Față de cele de mai sus,

prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 și

art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 27

alin. (1) din actul normativ enunțat, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate

pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul

de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Or, cele două condiții

cumulativ prevăzute de textul indicat sunt îndeplinite în cauza de față. Astfel,

imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, în temeiul Legii

nr. 4/1973, fapt necontestat de nici una din părți. În ceea ce privește evidențierea

bunului în patrimoniul societății, îndeplinirea acestei condiții rezultă din înscrierile

făcute în fișa de inventar și fișa mijlocului fix, conform celor reținute mai sus.

Pe de altă parte, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează pentru ipoteza

restituirii în natură, necesitatea anularii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv

a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, iar aceasta inclusiv în situația

în care imobilele ar fi fost preluate de stat fără titlu valabil.

În cauza de față contestatorii

nu au înțeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condițiile și

termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001. În consecință, în mod corect intimata

a dispus trimiterea dosarului către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, care prevede în mod neechivoc

că „Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează

instituției publice implicate care a efectuat privatizarea – Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, ministerul de resort, autoritatea administrației

publice locale – în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea

acestuia”.

Prin urmare, pentru ansamblul

considerentelor de fapt și de drept expuse mai sus, constatând că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile legale pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu,

cuprinse actual în C.F. nr. Q Oradea, contestatorii fiind îndreptățiți doar la plata

de despăgubiri, instanța a respins acțiunea formulată ca nefondată.

Ca urmare a respingerii

cererii principale, a respins și cererea de chemare în garanție a Autorității

pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului, formulată de intimată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 78 din 28 aprilie 2009

a Curții de Apel Oradea, Dosar nr. 6996/111/2001, s-a respins ca nefondat apelul

reclamanților.

Această decizie a fost

casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel prin decizia civilă

nr. 2858 din 07 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, reținându-se următoarele considerente:

În

esență, Curtea de Apel a reținut că, în soluționarea cauzei, este relevantă valabilitatea

titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, nu și legalitatea

modalității de preluare a bunului, de către stat, considerând, totodată, că, nefiind

anulat contractul de privatizare care include și imobilele pretinse de reclamanți,

aceștia nu pot obține restituirea lor în natură.

În

acest sens, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art. 27 coroborat cu art. 46

din Legea nr. 10/2001, respingând apelul reclamanților pentru considerentele arătate.

Instanța

a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și, respectiv aplicarea greșită a celor două

texte de lege.

Astfel,

deși Curtea a făcut aplicarea art. 27 alin. (1) din actul normativ în discuție,

și, cu toate că nu indică în considerente, a vizat textul de lege respectiv în forma

inițială, de la data intrării în vigoare a actului normativ, a considerat, în mod

greșit, că nu are relevanță stabilirea caracterului valabil sau nevalabil al titlului

statului, de preluare a imobilelor în litigiu.

Într-adevăr,

în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, se prevede că, în

cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite

au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate.

În

acest text de lege nu se face distincție, în ceea ce privește forma de reparație

cuvenită, în raport de caracterul modalității de preluare a imobilului pretins,

de către stat.

Dispozițiile

respective nu se mai aplică, însă, față de Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curții

Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1

pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei

„imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1)

din Constituție.

În

motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că

toate persoanele care au depus notificări in termenul legal se află într-o situație

juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea

că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor

beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or,

legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește

imobilele preluate de stat fără titlu

valabil,

dar nu instituie și un nou termen p

entru depunerea notificării

lor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibila de a se aplica pentru viitor

situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge după intrarea

ei în vigoare.

Mai

mult Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări

între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul

notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor

de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu

poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere,

care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor

anterior menționate.

Față

de admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul

I al Legii nr. 247/2005,

Înalta Curte a constatat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de

altfel, și instanțele anterioare s-au raportat, și nu dispozițiile art. 29 din același

act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Având

în vedere textul de lege sus-menționat, Curtea de Apel a ignorat, însă, una dintre

cerințele importante ale textului, atât în determinarea formei de reparație cuvenite

reclamanților, cât și a entității care este obligată să soluționeze pretențiile

părților arătate, considerând, în mod greșit, că nu are relevanță caracterul preluării

imobilelor în litigiu, de către stat. Aceasta, deși reclamanții criticaseră, prin

cererea de apel, printre altele, concluziile primei instanțe în legătură cu caracterul

valabil al preluării bunurilor, de către stat.

Potrivit

art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, doar în ipoteza imobilelor

preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoanei îndreptățite i se cuvin

măsuri reparatorii prin echivalent.

Din

interpretarea

per a

contrario

(prin opoziție)

a normei juridice enunțate mai sus,

rezultă că, în cazul preluării

bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia

sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparația în echivalent nu intervine,

în mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 1, art.

18, art. 19). În esență, restituirea în natură este posibilă dacă terenul este liber

și nu este considerat un alt imobil, în sensul și condițiile dispozițiilor legale

menționate.

Prin

urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă de reparație solicitată de reclamanți,

nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul

unei societăți integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe

de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanță și în

ceea ce privește entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea.

Potrivit

art. 27 alin. (2), în cazul în care se solicită restituirea în condițiile alin.

(1), în consecință, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea

se adresează (și se soluționează) de către instituția publică implicată în privatizare

- Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (în prezent,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului). Prin aceeași modalitate de

interpretare a textului,

per

a contrario,

rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără

titlu valabil va soluționa notificarea unitatea deținătoare a imobilului, indiferent

de forma de reparație cuvenită solicitantului.

Cum

instanța de apel nu a verificat criticile apelanților privind nevalabilitatea titlului

statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta

Curte a reținut că nu poate aplica, în recurs, dispozițiile legale anterior menționate,

ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanți, casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să examineze și

să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului. Raportat la acest

aspect, în raport de natura titlului statului,

Curtea

va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluționeze notificarea și,

în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta SC M. SA, forma de reparație,

în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanților. În caz contrar și raportat

la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere

a notificării, spre soluționare, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, sens în care s-a și dispus prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată

de instanțele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deținătoare.

Raportat

la acest ultim aspect, al unității deținătoare a imobilului, Curtea a considerat,

în mod greșit, că nu are relevanță

de plano

decizia civilă pronunțată în recurs, în consecință, irevocabilă

și cu putere de lucru judecat, nr. 816/R din 08 iunie 2006, de către Curtea de Apel

Oradea.

Prin

hotărârea menționată, s-a decis, printre altele, constatarea nulității parțiale

a încheierilor de intabulare prin care s-a schimbat destinația construcțiilor în

litigiu și s-au intabulat dreptul de administrare operativă și, respectiv, dreptul

de proprietate, în favoarea pârâtei, asupra apartamentelor nr. I, II, III, solicitate

în prezentul litigiu, și s-a dispus, totodată, radierea înscrierilor din colile

de carte funciară cu obiectul menționat.

Față

de aceste dispoziții și de puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre

irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la

art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., Curtea trebuia să verifice susținerile apelanților

în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului,

în sensul Legii nr. 10/2001, și anume cea care invocă un drept de proprietate sau

un alt drept real cu privire la bunurile pretinse și care, în opinia reclamanților,

este Statul Român, iar nu pârâta.

În

mod greșit, Curtea a ignorat această hotărâre judecătorească și nu a examinat critica

apelanților referitor la efectele juridice ale deciziei din recurs asupra calificării

unității deținătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, în materie de nulitate,

efectele constatării acestei sancțiuni au caracter retroactiv (cu excepțiile prevăzute

de lege).

De

asemenea, situația juridică a construcțiilor în litigiu nu poate fi confundată și

nici tratată, din punct de vedere juridic, identic cu cea a terenului aferent construcțiilor,

astfel încât să prezinte interes, pentru identificarea unității deținătoare, doar

persoana care este titulara dreptului de proprietate asupra terenului.

Curtea

a examinat problema construcțiilor și a terenului aferent, fără distincție, considerând,

în mod greșit, că situația lor juridică este aceeași și, ignorând decizia sus-menționată,

a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor,

deși înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea

menționată. În plus, nu a avut în vedere nici caracterul și efectele înscrierilor,

respectiv a radierii mențiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat

de Decretul-lege nr. 115/1938.

A

mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu

este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza

H.G. nr. 834/1991, deși acesta vizează doar terenul, și de contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 2000, deși acest act juridic se referă la acțiuni, iar nu la active.

Din

perspectiva ultimului dintre actele juridice sus-menționate, Curtea a stabilit,

în mod greșit, natura juridică a contractului, cu consecința unei concluzii nelegale

în ceea ce privește caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra

imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanții nu au obținut, în prealabil,

desființarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001

în forma actuală (art. 46 în forma inițială).

Pe

lângă argumentele expuse mai sus în legătură consecințele deciziei nr. 816/2006

asupra drepturilor invocate de pârâtă în privința imobilelor în litigiu și, respectiv,

asupra calității ei de unitate deținătoare, aspecte ce trebuia să

fie

verificate

de instanța de apel, trebuie menționat că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul Fond al Proprietății de Stat și SC. C.T.G.

SA, nu are relevanță pentru dovedirea existenței dreptului de proprietate, în patrimoniul

societății SC M. SA asupra imobilelor în litigiu. Actul juridic respectiv vizează

un pachet de acțiuni, corespondent al capitalului social, și care nu se referă la

active, corespondent al patrimoniului. Cu alte cuvinte, intimata nu a dobândit nici

un drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanți,

ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni menționat

în contract, de către societatea comercială menționată.

De

altfel, capitolul 3 din contract, invocat de Curte, se referă la transmiterea dreptului

de proprietate asupra

acțiunilor

la data plății prețului convenit de părți, iar nu asupra

activelor

din care fac parte și

imobilele în litigiu.

Nici

fișele de inventar întocmite ca urmare a încheierii contractului sus-menționat nu

justifică dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu întrucât

nu există dispoziții legale care să le confere o astfel de valoare probatorie.

Pe

de altă parte, Curtea a considerat, în mod greșit că restituirea în natură a imobilelor,

către reclamanți, nu este posibilă deoarece nu s-a obținut, de către aceste părți,

anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, în condițiile art. 46 (actual

art. 45) din lege.

Textul

de lege sus-menționat se referă la situațiile în care actele juridice de înstrăinare

a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, sunt valabile sau lovite de nulitate absolută după distincțiile

menționate în paragrafele art. respectiv. Ca atare, reglementarea se referă la acte

juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu și la privatizarea prin cumpărarea

pachetului de acțiuni; or, așa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare

din 2000 privește un pachet de acțiuni.

În

consecință, în speță, nu se impunea obținerea nulității contractului de privatizare,

pentru ca reclamanții să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispozițiile

art. 45 și nici cele le art. 27 din legea în forma inițială, al cărui conținut a

fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerință în sarcina părților menționate,

în vederea restituirii în natură a imobilelor.

Pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că, în cauză, este incident

art. 27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție,

pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situație de fapt insuficient

stabilită. Aceasta va determina admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

Cu

ocazia rejudecării, s-a reținut prin decizia de casare că instanța va verifica legalitatea

deciziei contestate raportat la natura titlului statului, de preluare a imobilelor

în litigiu, pe care o va examina, și, raportat la aceasta, forma de reparație cuvenită

părților și entitatea abilitată să soluționeze notificarea reclamanților (unitatea

deținătoare sau instituția implicată în privatizare).

În

legătură cu unitatea deținătoare, dacă se va stabili că reparația trebuie asigurată

de această persoană, va analiza calitatea acesteia și față de decizia irevocabilă

nr. 816/2006, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, și, în ipoteza în care se va

reține că unitatea deținătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în

proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deținătoare.

De

asemenea, în limitele celor stabilite conform dispozițiilor precedente, s-a mai

recomandat cu titlu obligatoriu pentru instanța de rejudecare că urmează a se stabili

forma de reparație și raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere” în sensul

Legii nr. 10/2001, și, în consecință posibil de restituit în natură foștilor proprietari

sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent

stabilite de legea în vigoare, precum și, dacă este cazul, acordul reclamanților

la una sau alta dintre aceste forme de reparație.

În rejudecare după casare,

instanța de apel prin decizia civilă nr. 191 din 27 septembrie 2001 a respins ca

nefondat apelul reclamanților pentru următoarele considerente:

În mod legal a reținut

instanța de fond că imobilele din litigiu nu pot fi restituite în natură, fiind

în proprietatea unei societăți comerciale de drept privat, care a dobândit bunurile

din litigiu în urma procesului de privatizare și prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind astfel menținută

dispoziția nr. 16 din 28 august 2001 emisă de societatea pârâtă, dispoziție prin

care s-a stabilit că restituirea în natură a imobilelor cuprinse în notificarea

din 2001 nu este posibilă, comunicându-se dosarul la

Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

București și Primăria

Municipiului Oradea pentru parcurgerea procedurilor prevăzute la art. 24 și

art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Imobilele din litigiu,

situate în Oradea, înscrise inițial în C.F. nr. W Oradea, în prezent în C.F.

nr. Q Oradea, au format inițial apartamente de locuit și au aparținut în cotă parte

Statului Român și defunctului P.I. – antecesorul reclamanților.

În urma sistării de indiviziune

prin sentința civilă nr. 1826/1973, antecesorului reclamanților i-au fost atribuite

trei apartamente din imobilele de mai sus, iar ulterior aceste trei apartamente

au trecut în proprietatea Statului Român în anul 1975, în baza deciziei Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor, nr. 444 din 16 august 1975,

emisă în temeiul art. 5 și art. 56 alin. (1) și (2) din Legea nr. 4/1973.

Astfel, art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 4/1973 stabilea că cetățenii au dreptul să aibă în proprietate

personală o singură locuință și o singură casă de odihnă, pentru ei și familiile

lor, prevederile alin. precedent cu privire la membrii familiei referindu-se numai

la soț, soție și copiii minori.

Art. 56 din actul normativ

menționat stabilea că „persoanele prevăzute la art. 5, care dobândesc o a doua locuință

prin moștenire, donație, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate

să înstrăineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire”, iar la

alin. (2), se prevedea că „în cazul când nu se îndeplinește obligația prevăzută

în alineatul precedent, una dintre cele doua locuințe va fi trecută în proprietatea

statului, prin decizia comitetului executiv al Consiliului popular județean sau

al municipiului București, cu plata unei despăgubiri, potrivit normelor stabilite

prin hotărâre a Consiliului de Miniștri. Până la emiterea deciziei, membrii familiei

sunt în drept să aleagă locuința pe care o rețin în proprietate.

Așadar preluarea imobilului

în proprietatea Statului Român de la antecesorul reclamanților s-a făcut cu titlu

legal, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv

dispozițiile Legii nr. 4/1973.

Ulterior aceste imobile

au fost transferate în administrarea operativă a Întreprinderii de Tricotaje M.

Oradea, actualmente SC M. SA, prin decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului

Popular al Județului Bihor și procesul-verbal de predare primire încheiat la 07

octombrie 1980 între secția fond locativ și termoficare I.J.G.C.L. Bihor ca predător

și Întreprinderea de Tricotaje M., ca primitor, iar după preluarea acestora, unitatea

economică le-a schimbat destinația în magazie de creație, club de incintă sau cantină.

Prin H.G. nr. 1254/1990

s-a înființat SC M. SA Oradea, prin preluarea patrimoniului existent la acea dată

la Întreprinderea de Tricotaje M. Oradea, patrimoniu în care era inclusă și valoarea

imobilelor în litigiu, capitalul social rezultat pe baza reevaluării patrimoniului

fiind de 158.500.000 ROL, împărțit în 31.705 acțiuni în valoare de 5.000 ROL fiecare,

conform actelor de la dosar, iar prin contractul de privatizare, vânzare-cumpărare

de acțiuni, din 2000, pârâta SC M. SA Oradea a cumpărat acțiunile la valoarea reactualizată

a patrimoniului, respectiv a capitalului social, plătind integral participațiile

statului la această societate, pârâta devenind astfel societate integral privată.

În capitolul 1, pct. 1.2

și 1.3, din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000 încheiat

între Fondul Proprietății de Stat și SC M. SA, se menționează că societatea comercială

are un capital social de 18.084.900.000 ROL, (capital social în care era inclus

și întregul patrimoniu al societății) împărțit în 723.396 acțiuni în valoare nominală

de 25.000 ROL fiecare, iar în capitolul 3 din contract s-a stipulat că proprietatea

asupra acțiunilor vândute se transmite cu toate drepturile și obligațiile prevăzute

de lege, la data plății prețului. Prețul pentru participațiile statului a fost achitat

la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt

confirmat și prin adresa din 07 septembrie 2001 emisă de

Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

.

Prin urmare, este evident

că odată cu acțiunile au fost cumpărate și activele constând din imobilele în litigiu,

acest fapt rezultând din înscrisurile mai sus menționate și din fișele de inventar

întocmite cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între fostul Fond

al Proprietății de Stat și societatea pârâtă.

Prin decizia Curții de

Apel Oradea, nr. 816/2006, invocată de apelanți, s-a dispus doar cu privire la supraedificatele

ce au aparținut defunctului, care astfel au revenit în proprietatea Statului Român,

dar împotriva acestuia pârâta SC M. SA Oradea deține titlu valabil, contractul de

privatizare din 2000 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis

în baza H.G. nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de întabulare.

De altfel apelanții nici

nu au făcut dovada rectificării înscrierilor de carte funciară în baza deciziei

civile de mai sus, în prezent imobilul fiind deținut tot de către pârâta SC M.

SA conform afirmațiilor părților litigante.

Ori în atare situație,

evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea

în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate

al acesteia, drept consfințit atât prin Constituția României, cât și prin art. 1

din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel s-a reținut că

sunt nefondate criticile apelanților privind inexistența titlului Statului Român

cu privire la imobilele în litigiu sau în ce privește dreptul de proprietate al

pârâtei societate comercială. Operând transmisiunea proprietății de la Statul Român

în favoarea unei persoane juridice private, esențială în prezenta cauză este valabilitatea

titlului de proprietate al cumpărătorului, în speță SC M. SA Oradea, ori așa cum

am arătat mai sus, titlul de proprietate al pârâtei dobândit în cadrul procesului

de privatizare este unul valabil și actual.

Potrivit art. 27

alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care se solicită restituirea în condițiile

alin. (1), pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează

(și se soluționează) de către instituția publică implicată în privatizare - Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (în prezent, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului).

Față de starea de fapt

și de drept prezentată, s-a apreciat că reclamanților nu li se pot restitui în natură

imobilele solicitate, acestea fiind și în prezent în posesia și proprietatea unei

persoane juridice, care le-a dobândit cu respectarea dispozițiilor legale, în speță

fiind incidente dispozițiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001,

reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens

în care în mod corect pârâta a înaintat notificarea făcută de reclamanți către

Autoritatea

pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului

București, pentru declanșarea

procedurilor de despăgubire prin echivalent, conform dispozițiilor deciziei nr.

16 din 28 august 2001 emisă de aceasta.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții A.J.P. și A.J.T.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că instanța

de rejudecare nu s-a conformat recomandărilor din decizia de casare, iar soluționarea

fondului cauzei a avut loc fără a ține seama de situația juridică a imobilului anterioară

și ulterioară apariției Legii nr. 10/2001.

Întrucât au fost încălcate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., raportat de recomandările și probvlemele de

drept dezlegate prin decizia de casare, reclamanții au solicitat casarea hotărârii

cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În aceeași idee se mai

învederează că soluția instanței de apel este contradictorie în raport de motivele

de casare și de problemele de drept deja stabilite prin decizia de casare cu referire

la faptul că intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate ci doar a probat

privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni.

Din această perspectivă

recurenții susțin că instanța de apel nu a reușit să facă deosebire între dreptul

de proprietate, dreptul de administrare operativă, noțiunea de bun imobil aflat

în folosința unei societăți comerciale chiar privatizate și bun aflat în patrimoniul

unei societăți.

Recurenții mai învederează

că preluarea abuzivă fără titlu a imobilului de la antecesorul lor P.I. s-a realizat

în două etape: cota de ½ de la poziție B2 cu titlu de sistare a indiviziunii

și cota de ½ prin decizia nr. 444/1975 în temeiul Legii nr. 4/1973.

Cum intimata nu a dobândit

nici un drept de proprietate, fiind nerespectate recomandările, statuările și problemele

de drept dezlegate prin decizia de casare, se solicită admiterea recursului în temeiul

art. 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Este real că prin decizia

de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, au fost dezlegate probleme de drept de esența raporturilor

juridice dintre părți, iar acestea, precum și recomandările și statuările instanței

de casare au putere obligatorie pentru instanța în rejudecare.

Astfel s-a reținut prin

decizia de casare că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea

nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării și că restituirea

în natură a imobilelor – formă de reparație solicitată de reclamanți nu este exclusă

doar automat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăți integral

privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și faptul că

are importanță caracterul preluării imobilului de către stat în privința entității

abilitată de lege să soluționeze notificarea.

Față

de admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul

I al Legii nr. 247/2005,

Înalta Curte a constatat prin decizia de casare că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile

art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării,

la care, de altfel, și instanțele anterioare s-au raportat, și nu dispozițiile

art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Prin aceeași decizie de

casare s-a recomandat instanței în rejudecare să verifice legalitatea deciziei contestate

raportat la natura titlului statului de preluare a imobilelor în litigiu și raportat

la aceasta să aibă în vedere și forma de reparație cuvenită părților precum și entitatea

abilitată să soluționeze notificarea reclamanților (unitatea deținătoare sau instituția

implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea

deținătoare, instanța de casare a mai recomandat ca în rejudecare să se analizeze

calitatea acesteia și față de decizia irevocabilă nr. 816/2006 a Curții de Apel

Oradea, iar în ipoteza în care se va reține că unitatea deținătoare a imobilelor

solicitate nu este parte în litigiu, se va avea în vedere trimiterea notificării

către unitatea deținătoare.

În aceeași idee s-a mai

recomandat instanței în rejudecare să aibă în vedere forma de reparație raportat

la caracterul imobilelor de a fi „libere” în sensul Legii nr. 10/2001 și în consecință

posibile de restituire în natură sau în ipoteza contrară se vor avea în vedere măsurile

reparatorii prin echivalent, și dacă este cazul și acordul reclamanților la una

sau alta dintre aceste forme de reparație.

Deși recomandările, statuările

și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală, erau

și sunt obligatorii pentru instanța în rejudecare, este de observat că ele nu au

fost avute în vedere, în condițiile în care în considerentele hotărârii nu se regăsesc

a fi examinate aspectele sus evocate.

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Soluția consacrată de

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă,

ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând

însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate

și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de

interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept,

în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii

fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza are obligația de a respecta

limitele casării și problemele de drept dezlegate.

Or, raportând cele expuse

la cauza de față este de reținut că sunt incidente dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., în condițiile în care instanța în rejudecare nu a dat eficiență statuărilor,

recomandărilor și problemelor de drept deja dezlegate prin decizia de casare, deși

acestea au putere obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Din această perspectivă,

neputînd a fi exercitat controlul judiciar urmează a se admite recursul reclamanților

și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a se casa hotărârea instanței de apel

cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a fi avute în vedere toate aspectele,

statuările, recomandările inclusiv problemele de drept deja dezlegate prin decizia

de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost

dezvoltate și explicitate prin considerentele ei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții A.J.P. și A.J.T. împotriva deciziei nr. 191/A din 27 septembrie 2011

a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2012.