ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3369/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 8 octombrie 2001 contestatorii A.J.P. și A.J.T. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata SC M. SA, să constate îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Oradea, ce constă în trei apartamente care sunt înscrise la rândul lor în C.F. Oradea, anularea Deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de intimată și să dispună restituirea în natură a imobilelor descrise anterior. Intimata SC M. SA Oradea a formulat cerere de chemare în garanție împotriva A.P.A.P.S. P rin sentința civilă nr. 486 din 25 mai 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții apelanți A.J.P. și A.J.T., iar prin Decizia civilă nr. 303/A din 18 iunie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis, apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A.J.P. și A.J.T., și în consecință a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA în ceea ce privește respingerea cererii de restituire în natură a imobilelor apartamente ce formează obiectul notificării din 2001 și în consecință a obligat pârâta să emită dispoziție de restituire în natură a imobilelor notificate înscrise în C.F. col. Oradea, reprezentând în natură trei apartamente înscrise în C.F.

indiv. Oradea, menținând dispoziția privind transmiterea notificării către A.V.A.S. în ceea ce privește terenul notificat, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Primul ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia nr. 2858 din 07 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosar nr. 6996/111/2001, s-a trimis cauza, spre rejudecare, cu motivarea că sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoanei îndreptățite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziție) a normei juridice enunțate mai sus, rezultă că, în cazul preluării bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparația în echivalent nu intervine, îi mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 1, art. 18, art. 19). În esență, restituirea în natură este posibilă dacă bunul este liber și nu este considerat un alt imobil, în sensul și condițiile dispozițiilor legale menționate. Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă dereparație solicitată de reclamanți, nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăți integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanță și în ceea ce privește entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea. Potrivit art. 27 alin. (2), în cazul în care se solicită restituirea în condițiile alin. (1), în consecință, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (și se soluționează) de către instituția publică implicată în privatizare - A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.). Prin aceeași modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluționa notificarea unitatea deținătoare a imobilului, indiferent de forma de reparație cuvenită solicitantului.

Cum instanța de apel nu a verificat criticile apelanților privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta Curte nu poate aplica, în recurs, dispozițiile legale anterior menționate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanți, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să examineze și să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului. Raportat la acest aspect, în raport de natura titlului statului, Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluționeze notificarea și, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta SC M. SA, forma de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanților.

În caz contrar și raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere a notificării, spre soluționare, către A.V.A.S., sens în care s-a și dispus prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată de instanțele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deținătoare. Raportat la acest ultim aspect, al unității deținătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță de plano Decizia civilă pronunțată în recurs, în consecință, irevocabilă și cu putere de lucru judecat, nr. 816/R din 8 iunie 2006, de către Curtea de Apel Oradea. Curtea trebuia să verifice susținerile apelanților în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, și anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunurile pretinse și care, în opinia reclamanților, este Statul Român, iar nu pârâta.

Curtea a examinat problema construcțiilor și a terenului aferent, fără distincție, considerând, în mod greșit, că situația lor juridică este aceeași și, ignorând decizia sus-menționată, a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, deși înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menționată. In plus, nu a avut în vedere nici caracterul și efectele înscrierilor, respectiv a radierii mențiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-Lege nr. 115/1938. A mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G.

nr. 834/1991, deși acesta vizează doar terenul, și de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2000, deși acest act juridic se referă la acțiuni, iar nu la active. Din perspectiva ultimului dintre actele juridice susmenționate, Curtea a stabilit, în mod greșit, natura juridică a contractului, cu consecința unei concluzii nelegale în ceea ce privește caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanții nu au obținut, în prealabil, desființarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46, în forma inițială).

Pe lângă argumentele expuse mai sus în legătură consecințele Deciziei nr. 816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă în privința imobilelor în litigiu și, respectiv, asupra calității ei : de unitate deținătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanța de apel, trebuie menționat că prin actul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul F.P.S. și SC C.N.T.G. SA intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanți, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni menționat în contract, de către societatea comercială menționată. Curtea a considerat, în mod greșit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanți, nu este posibilă deoarece nu s-a obținut, de către aceste părți, anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, în condițiile art. 46 (actual art. 45) din Lege.

Reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu și la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni; or, așa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare din 2000 privește un pachet de acțiuni. În consecință, nu se impunea obținerea nulității contractului de privatizare, pentru ca reclamanții să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispozițiile art. 45 și nici cele ale art. 27 din Legea în forma inițială, al cărui conținut a fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerință în sarcina părților menționate, în vederea restituirii în natură a imobilelor. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că, în cauză, este incident art. 27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situație de fapt insuficient stabilită.

Cu ocazia rejudecării, urmează a se verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, și, raportat la aceasta, forma de reparație cuvenită părților și entitatea abilitată să soluționeze notificarea reclamanților (unitatea deținătoare sau instituția implicată în privatizare). În legătură cu unitatea deținătoare, dacă se va stabili că reparația trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea acesteia și față de Decizia irevocabilă nr. 816/2006, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, și, în ipoteza în care se va reține că unitatea deținătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deținătoare.

De asemenea, în limitele celor stabilite conform dispozițiilor precedente, se va stabili forma de reparație și raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere" în sensul Legii nr. 10/2001, și, în consecință posibil de restituit în natură foștilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare, precum și, dacă este cazul, acordul reclamanților la una sau alta dintre aceste forme de reparație. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 191/A din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 1005/35/2010, s-a respins ca nefondat apelul civil împotriva sentinței civile nr. 486 din 25 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost menținută în întregime.

Al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 7222 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 1005/35/2010, prin care s-a admis recursul declarat de reclamanții A.J.P. și A.J.T. împotriva Deciziei nr. 191/A din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că, deși recomandările, statuările și problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală sunt obligatorii pentru instanța în rejudecare, acestea nu au fost avute în vedere, în condițiile în care în considerentele hotărârii nu se regăsesc a fi examinate aspectele sus evocate, fiind încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Procedând la rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr. 303/2014, Curtea de Apel Oradea a admis apelul contestatorilor, a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 16 din 28 august 2001, prin care a fost revocată Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, emisă de pârâta SC M. SA, cu consecința obligării pârâtei la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a celor 3 apartamente, a menținut decizia contestată în ceea ce privește transmiterea notificării către A.V.A.S., referitor la terenul notificat, aferent construcțiilor în litigiu. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că pentru 3 dintre apartamentele imobilului în litigiu, compus din 6 apartamente și teren în suprafață de 697 mp, au fost transferate în administrarea operativă a Î.T.M.

Oradea, actualmente SC M. SA, prin Decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului Popular al Județului Bihor și procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 7 octombrie 1980, schimbându-se destinația acestora în club de incintă, bufet de incintă, respectiv cantină. Prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 emisă de intimata SC M. SA cu referire la notificarea din 2001 s-a dispus trimiterea notificării către instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.P.A.P.S., reținându-se că restituirea în natură nu este posibilă întrucât SC M. SA este societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni de la F.P.S. - actual A.P.A.P.S., astfel că aceste imobile au intrat cu titlu valabil în patrimoniul SC M. SA, fiind modificate substanțial, formând în prezent un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinația inițială de locuință.

Ulterior, pârâta SC M. SA a emis Decizia nr. 16 din 28 august 2001, prin care „revocă Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 și în consecință textul deciziei privind restituirea în natură”, reținându-se în dispozitivul acestei decizii că, din actele doveditoare, anexate notificării, nu rezultă nici motivul, nici modalitatea prin care imobilele revendicate au fost preluate în mod abuziv, în înțelesul art. 2 lit. a)-h) din Legea nr. 10/2001; astfel restituirea în natură a imobilelor cuprinse în notificarea din 2001 nu este posibilă, decizia fiind comunicată și cu instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.P.A.P.S. București pentru parcurgerea procedurilor prevăzute la art. 27, art. 24 și art. 36 din legea nr. 10/2001, respectiv cu Primăria Municipiului Oradea, pentru parcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, respectiv că în mod corect intimata a dispus trimiterea dosarului către A.V.A.S., în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiții cumulativ prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat de Stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de nici una din părți, iar în ceea ce privește evidențierea bunului în patrimoniul societății, îndeplinirea acestei condiții rezultă din înscrierile făcute în fișa de inventar și fișa mijlocului fix la poziția 10051. S-a mai reținut, pe de altă parte, că prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anulării actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, însă în cauză, contestatorii nu au înțeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Conform Deciziei de casare nr. 2858/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au dat îndrumări în sensul analizării legalității deciziei contestate prin raportare la natura titlului Statului, de preluare a imobilelor în litigiu, respectiv a se analiza dacă preluarea s-a făcut în baza unui titlu valabil sau fără titlu valabil, avându-se în vedere dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ. Tot astfel s-a statuat că, raportat la Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și la puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă se impunea a fi verificate susținerile apelanților în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului în sensul Legii nr. 10/2001.

Raportat la aceste aspecte, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”, iar potrivit alin. (2) al acestui articol, notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S.

(fostul F.P.S.), ministerul de resort, autoritatea administrației publice locale - în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia. Cât privește titlul Statului se reține că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, conform Deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor nr. 444 din 16 august 1975, în temeiul art. 56 din Legea nr. 4/1973, în cuprinsul acestei decizii menționându-se că imobilul trece în proprietatea Statului cu plata de despăgubiri. Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 4/1973 și art. 56 din acest act normativ au fost respectate, iar statul a preluat imobilul în litigiu în baza dispozițiilor Legii nr. 4/1973, cu plata unor despăgubiri, deci cu titlu valabil, corect reținând instanța de fond, sub acest aspect, ca fiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv în ceea ce privește titlul statului.

Cu referire la cele trei apartamente ce formează obiectul notificării, prin Decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, depusă la dosar (fila 138 dosar fond), a fost constatată nulitatea încheierilor de intabulare și s-a dispus radierea înscrierilor din colile de carte funciară prin care s-a înscris dreptul de administrare operativă al SC M. SA Oradea și de proprietate a apartamentelor, fiind menținute dispozițiile încheierii de intabulare din 19 iulie 1994, privind intabularea dreptului SC M. SA asupra terenului aferent apartamentelor.

Totodată s-a constatat nulitatea Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Județean Bihor și a procesului verbal din 07 octombrie 1980. În considerentele acestei decizii s-a arătat că dreptul înscris în colile de carte funciară în favoarea SC M. SA, în baza Deciziei nr. 297/1976 emisă de Consiliul Popular al Județului Bihor, s-a făcut în lipsa unui titlu valabil, astfel că nu se putea ca imobilul în litigiu, nefiind în administrarea acesteia, să treacă în proprietate în baza Legii nr. 15/1990, iar în privința Deciziei nr. 420/1980, emisă de Consiliul Popular al Județului Bihor, prin care s-a dispus transmiterea a două clădiri de locuit din Oradea, din administrarea operativă a Î.J.G.C.L.

Bihor în administrarea operativă a Î.T.M. Oradea și a procesului verbal din 07 octombrie 1980, încheiat în baza acesteia, s-a constatat nulitatea absolută a acestora. Așadar, raportat la dispozitivul și considerentele hotărârii judecătorești anterior menționate, irevocabilă, rezultă că dreptul de administrare operativă și apoi dreptul de proprietate al pârâtei SC M. SA, asupra apartamentelor, înscrise în C.F. col. Oradea și în C.F. individuale Oradea, nu mai subzistă, dispunându-se radierea acestora din cartea funciară, radiindu-se inclusiv mențiunile privind schimbarea destinației imobilelor-apartamente, fiind menținută doar intabularea dreptului de proprietate al pârâtei, cu privire la teren.

Prin urmare nu se poate reține, în privința celor trei apartamente ce formează obiect al notificării, ca fiind dovedită existența dreptului de proprietate asupra acestora, în patrimoniul pârâtei, respectiv că acestea se află în patrimoniul pârâtei în baza unui titlu valabil, nefiind astfel incidentă situația reglementată de dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, anterior arătate, privind existența bunului notificat în patrimoniul societății privatizate, pentru a se face aplicarea acestor dispoziții, în sensul că reclamanții ar fi îndreptățiți exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent, și a menținerii deciziei contestate privind transmiterea notificării instituției publice care a efectuat privatizarea - A.V.A.S., aceste dispoziții fiind aplicabile doar în ceea ce privește terenul.

În consecință s-a considerat posibilă restituirea în natură a celor trei apartamente, câtă vreme pârâta SC M. SA deține aceste imobile, fără ca dreptul său de proprietate asupra acestora să subziste, imobilele fiind libere în sensul Legii nr. 10/2001. Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2000, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 2858 din 7 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, actul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între fostul F.P.S. și SC C.N.T.G. SA nu are relevanță pentru dovedirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul SC M. SA, nu se referă la active, corespondent al patrimoniului, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni menționat în contract.

Cât privește unitatea deținătoare a imobilelor apartamente, raportat și la Decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, se reține că potrivit adresei din 26 mai 2014 emisă de Consiliul Local al Municipiului Oradea, apartamentele din imobilul situat în Oradea, înscrise în C.F., Oradea nu figurează în evidențele de patrimoniu ale Municipiului Oradea și nu se află în administrarea acestei instituții, precizându-se că imobilul este în administrarea Î.M. conform Deciziei de transfer nr. 420/1980.

Astfel, deși înscrierile din cartea funciară, efectuate în favoarea SC M. SA, au fost radiate aceasta nedeținând un titlu, fiind constatată nulitatea Deciziei de transfer nr. 420 din 03 septembrie 1980 la care se face referire în adresa anterior menționată, conform Deciziei civile nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în fapt nu s-a procedat la preluarea imobilului de către Municipiul Oradea, aceste imobile fiind deținute și în prezent de către SC M. SA, aceasta având astfel calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, raportat la aspectele anterior reținute, câtă vreme dreptul de proprietate al pârâtei asupra apartamentelor, înscris în C.F. col. Oradea și C.F.

individual, Oradea nu mai subzistă, avându-se în vedere în acest sens Decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, imobilele fiind deținute însă de intimată, aceasta având astfel calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, și cum reclamanții au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind totodată incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind preluat în mod abuziv, instanța va dispune anularea parțială a Deciziei nr. 16 din 28 august 2001, prin care a fost revocată Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, emise de pârâta SC M. SA, cu consecința obligării pârâtei la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a acestor imobile, aspectele privind consecințele restituirii în natură a celor trei apartamente asupra privatizării societății putând fi reglementate pe cale separată.

A fost menținută decizia contestată în ceea ce privește transmiterea notificării către A.V.A.S., referitor la terenul notificat, aferent construcțiilor în litigiu, conform considerentelor anterior expuse. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâta SC M. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 apreciindu-se, în mod eronat că, raportat la puterea lucrului judecat rezidând din Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006, nu ar fi îndeplinită cea de-a doua condiție a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv că imobilele în cauză nu ar fi evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

Pentru a ajunge la această concluzie Curtea de Apel Oradea a reținut, urmare a statuărilor Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006, că nu ar mai subzista dreptul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1990, ca o consecință a constatării nulității Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Județean Bihor și a procesului verbal din 07 octombrie 1980, prin care s-au transmis în administrare operativă apartamentele în litigiu. Aceste considerente nu pot fi primite, întrucât art. 27 are în vedere îndeplinirea cumulativă a 2 condiții: preluarea imobilelor cu titlu valabil și evidențierea imobilelor în patrimoniul unei societăți privatizate cu respectarea dispozițiilor legale.

În ipoteza în care se constată că doar una dintre aceste condiții a fost îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispozițiile art. 20 din lege, deoarece art. 27 este de strictă interpretare. Curtea de Apel Oradea a ignorant că la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006 recurenta era o societate privatizată integral, cu respectarea procedurii de privatizare prevăzută de Legea nr. 58/1991, aspect de altfel necontestat de reclamanții-intimați. De altfel, astfel cum rezultă din piesele dosarului, inclusiv din considerentele sentinței de primă instanță, procesul de privatizare al recurentei a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în sensul art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu este necesar ca imobilul în sine să fi făcut obiectul actelor juridice încheiate pe parcursul procedurii privatizării, ci ca unitatea, în patrimoniul căreia se află, să fi fost privatizată conform cerințelor legale.

Or, chiar admițând că instanța de apel nu putea ignora puterea de lucru judecat rezidând din Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006, chiar și atunci s-ar fi impus a se face interpretarea și aplicarea condiției cumulative prevăzute de art. 27 alin. (1) din Lege, respectiv trebuia analizat dacă apartamentele în litigiu apar sau nu apar evidențiate în patrimoniul recurentei, respectiv dacă privatizarea s-a realizat în mod legal. Deci, indiferent că prin Decizia civilă nr. 816/R din 08 iunie 2006 s-a statuat în sensul constatării nulității Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului Județean Bihor și a procesului verbal din 07 octombrie 1980, privitor la transmiterea în favoarea recurentei a dreptului de administrare operativă directă, respectiv a fost radiat din C.F.

dreptul de proprietate înscris în baza Legii nr. 15/1990, Decizia nr. 816/R din 08 iunie 2006 nu are nicio relevanță din perspectiva art. 27 alin. (1) care vizează, strict, legalitatea procesului de privatizare, nicidecum etapele anterioare demarării privatizării. În ceea ce privește procesul de privatizare, acesta a început odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1991, succedată de O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată de Legea nr. 99/1999, acte normative care nu au fost avute în vedere, deci nu au făcut obiectul analizei Deciziei nr. 816/R din 08 iunie 2006. Drept consecință, împrejurarea că prin Decizia nr. 816/R din 08 iunie 2006 s-a constatat nulitatea Deciziei nr. 420 din 03 septembrie 1980 emisă de Consiliul Județean Bihor și a procesului verbal din 07 octombrie 1980, prin care s-au transmis în administrare operativă apartamentele în litigiu nu conduce automat la inaplicabilitatea art. 27 alin. (1) din lege, atâta vreme cât nu a fost anulat însuși dreptul de administrare operativă directă reglementat de Decretul nr. 409/1955. Dreptul de administrare reglementat de Decretul nr. 409/1955 (abrogat prin Legea nr. 158/2004) era un drept real de tip nou, opozabil erga omnes, nefiind necesară înscrierea în cartea funciară.

Potrivit teoriei și practicii în materia dreptului de administrare directă, "independent de împrejurarea dacă transferul bunurilor între organizațiile socialiste de stat s-a făcut în mod legal sau ilegal, starea de fapt astfel creată (predarea efectivă) este generatoare de efecte juridice.” (pag. 53 din Drepturile reale principale în R.S.R. - Traian Ionașcu și Salvador Brăteanu). Există suficiente elemente din care rezultă realizarea obligației de predare, din partea I.J.G.C.L., și realizarea obligației de preluare, din partea recurentei, deci realizarea transferului de bunuri (spre pildă, adresa din 9 septembrie 1980, a I.J.G.C.L. Bihor - B.F.L., prin care se comunica S.F.L. - număr de intrare din 22 septembrie 1980: „Alăturat vă transmitem Decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Bihor, împreună cu anexele necesare, privind transferarea imobilului situat în Oradea, din administrarea operativă a I.J.G.C.L.

Bihor în administrarea I.T.M. Oradea. Vă rugăm a efectua preluarea mijlocului fix”). La dosarul cauzei există elemente (inclusiv dovezi privind plata cotelor de amortizare, prevăzute de art. 6 alin. (3) din Decretul nr. 409/1955) din care rezultă că, începând cu anul 1980 și până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, imobilele în litigiu s-au aflat în administrarea directă a subscrisei, cu toate atributele recunoscute de lege: posesia și folosința. Instanța de apel nu a avut în vedere art. 5 din H.G. nr. 1254/1990, invocat, privind înființarea de societăți comerciale în industrie, potrivit căruia: societățile comerciale nou înființate își vor definitiva capitalul social pe baza reevaluării patrimoniului în condițiile prevăzute de lege, activitate care se va finaliza până la data de 15 decembrie 1990, iar conform art. 6 din H.G.

nr. 1254/1990: pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat, prevăzute în anexa nr. 1, se desființează. Activul și pasivul unităților de stat care se desființează se preiau de către societățile comerciale înființate. Prin urmare, la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1254/1990, capitalul social al fostelor unități economice de stat, devenite societăți comerciale (deci și cel al recurentei - Anexa I, poz. 152 din H.G. nr. 1254/1990) era constituit din totalitatea patrimoniului acestora și era compus inclusiv de imobilele in litigiu, însă la pronunțarea Deciziei nr. 816/R din 08 iunie 2006 nu a fost avut în vedere H.G. nr. 1254/1990. În faza procesuală a recursului intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

În cadrul probei cu înscrisuri au fost încuviințate și depuse la dosar: sentința civilă nr. 160/2008 a Curții de Apel Oradea având ca obiect terenul eferent apartamentelor, certificatul de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor și extras de carte funciară cu privire la imobilul în litigiu, teren și construcție. Recurenta a invocat, ca motiv de ordine publică, lipsa calității sale procesuale pasive raportat la existența autorității de lucru judecat cu privire la valabilitatea titlului cu care imobilul a fost preluat de către stat, motivat de faptul că în primul ciclu procesual s-a decis că, dacă preluarea imobilului se realizează cu titlu valabil, notificarea se soluționează de către instituția publică implicată în privatizare, respectiv A.V.A.S., numai pentru imobilele preluate fără titlu valabil soluționarea notificării fiind în sarcina unității deținătoare.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare a art. 27 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001, în forma sa inițială, articol care constituie temei juridic al cauzei, astfel cum s-a decis în primul ciclu procesual, prin dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia civilă nr. 2858 din 7 mai 2010 pronunțată în recurs. În cuprinsul acestei decizii au fost date și alte dezlegări, obligatorii potrivit art. 315 C. proc.

civ., precum obligația ca, pentru identificarea unității deținătoare, să fie avută în vedere Decizia civilă nr. 816/2006 a Curții de Apel Oradea; s-a stabilit că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000 societatea pârâtă nu a dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, acest contract făcând doar dovada privatizării, motiv pentru care nu se impunea constatarea nulității sale în temeiul art. 45 al Legii nr. 10/2001, ca o condiție prealabilă pentru ca apartamentele să poată fi restituite în natură. Au fost date îndrumări de stabilire a entității care are obligația de a răspunde notificării, a formei de reparație, după verificarea valabilității titlului statului.

În al doilea ciclu procesual nu au fost date alte dezlegări sau îndrumări, constatându-se numai nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. de către instanța de apel în rejudecare. Pornind de la aceste premise și în limitele argumentelor care susțin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost nuanțat prin precizările aduse în susținerea motivului de ordine publică invocat anterior închiderii dezbaterilor, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 27 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001, în forma sa inițială, pentru argumentele ce succed. Potrivit art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, (…)”.

Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului este condiționată în art. 27 alin. (1) de două cerințe, care trebuie întrunite cumulativ: ca imobilele să fie preluate cu titlu valabil și să fie evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale. Din interpretarea per a contrario a acestui text, rezultă că, dacă cel puțin una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, restituirea în natură a imobilului devine posibilă și cade în sarcina societății comerciale privatizate care deține imobilul, ca sancțiune pentru nerespectarea dispozițiilor legii la dobândirea în patrimoniu a acestor bunuri.

Instanța de apel a considerat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, respectiv ca imobilele să fie evidențiate, cu respectarea dispozițiilor legale, în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, întrucât cele trei apartamente care fac obiectul cauzei nu au fost în mod legal transferate în administrarea operativă a autoarei pârâtei și nu se află în proprietatea acesteia, aspecte stabilite cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 816/2006 a Curții de Apel Oradea. În aceste condiții, s-a constatat că pârâta continuă să dețină fără drept apartamentele în litigiu, dobândind astfel calitatea de unitate deținătoare.

Păstrarea posesiei și folosinței apartamentelor în litigiu de către SC M. SA până în momentul prezent este dovedită cu evidențele patrimoniale în care apartamentele continuă să fie menționate la poziția nr. 10051 ca mijloc fix și din adresa din 2014 a Consiliului local al municipiului Oradea din care reiese că bunurile nu au fost transferate în patrimoniul municipiului Oradea. În interpretarea art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, instanța de apel a plecat de la premisa că este necesar ca imobilele să fie evidențiate în patrimoniul societății privatizate cu titlu de proprietate, interpretare corectă, în considerarea art. 1 al Legii nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale, care prevede că această lege stabilește cadrul juridic corespunzător transferului proprietății de stat în proprietate privată a persoanelor fizice și a celor juridice.

Întrucât actele care au stat la baza transferului dreptului de proprietate a fost desființate prin Decizia civilă nr. 816/2006 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă, care a stabilit că pârâta nu are un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, în mod corect instanța de apel a considerat că cea de-a doua condiție menționată în art. 27 alin. (1) nu este îndeplinită, ceea ce face posibilă restituirea în natură a celor trei apartamente. Constatându-se valabilitatea titlului statului, deci îndeplinirea primei condiții menționate în art. 27 alin. (1), instanța de apel și-a restrâns analiza asupra celei de-a doua condiții menționată în art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, observând că nu este îndeplinită față de aspectele reținute cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 816/2006 a Curții de Apel Oradea privind lipsa calității de proprietar a recurentei asupra apartamentelor în litigiu.

În acest context, sunt nefondate criticile recurentei potrivit cu care instanța de apel a interpretat greșit art. 27 alin. (1) atunci când a considerat că nu au fost respectate dispozițiile legale privind privatizarea, deși societatea era integral privatizată la momentul pronunțării Deciziei civile nr. 816/2006 a Curții de Apel Oradea, întrucât aceste critici exced aspectelor pe care instanța de apel le-a considerat ca fiind esențiale în analiza celei de-a doua condiții menționate în art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, anume nedeținerea în proprietate a celor trei apartamente de către recurentă.

Scopul privatizării, exprimat în art. 1 al Legii nr. 58/1991, este acela de a asigura transferul proprietății de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice, astfel că este nefondată afirmația recurentei că art. 27 alin. (1) cere doar ca privatizarea să fi fost legală, iar nu și ca actele de transfer a dreptului de proprietate asupra activelor să fie valabile. Susținerea că art. 27 alin. (1) se referă doar la legalitatea procesului de privatizare nu poate fi primită de vreme ce în art. 6 al H.G. nr. 1254/1990, invocat chiar de către recurentă, se arată că activul și pasivul entităților care se desființează se preiau de către societățile comerciale înființate.

Acest text constituie un argument în plus în susținerea concluziei că privatizarea are ca efect dobândirea de către societate a dreptului de proprietate asupra activului și pasivului, adică asupra patrimoniului societății, deci că art. 27 alin. (1) se referă exclusiv la acele societăți care au fost legal privatizate și care tot în mod legal au dobândit și dreptul de proprietate asupra imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Spre deosebire de art. 20 al Legii nr. 10/2001, în forma inițială, care definește unitățile deținătoare prin raportare la calitatea de acționar majoritar pe care statul trebuie să o aibă la respectiva societate, art. 27 are caracter de normă specială și se aplică în situația în care statul nu mai are această calitate, societatea privatizată având capital majoritar sau integral privat, ceea ce presupune că este proprietară majoritară sau unică asupra bunurilor care îi alcătuiesc patrimoniul.

În speță, recurenta este societate integral privatizată astfel că, prin neîndeplinirea uneia dintre cele două condiții menționate în art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, se deschide calea restituirii în natură a imobilelor care au intrat în patrimoniul societății comerciale privatizate în mod nelegal, neexistând nici o rațiune pentru care să se considere că, în această ipoteză, ar fi incident art. 20 al aceleiași legi, astfel cum se susține în recurs. Pentru toate aceste considerente se apreciază că, în mod legal instanța de apel a considerat că art. 27 alin. (1) este inaplicabil, întrucât societatea integral privatizată deține fără drept apartamentele în litigiu, care sunt libere în sensul Legii nr. 10/2001 și pot fi restituite în natură.

Inaplicabilității art. 27 alin. (1) determină inaplicabilitatea art. 27 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care: „ Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S.”, în considerarea caracterului subsidiar al alin. (2) față de alin. (1). Acest caracter este dedus din faptul că, numai în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ condițiile de aplicare ale alin. (1) pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent de către A.V.A.S., în temeiul alin. (2), de vreme ce A.V.A.S. nu poate dispune, potrivit legii decât restituirea în natură a imobilului. Astfel fiind, obligația de restituire în natură incumbă exclusiv societății comerciale privatizate, atât ca sancțiune pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 27 alin. (1), cât și pentru simplul fapt că este deținătoarea fără drept a imobilului.

Apare astfel ca nefondată susținerea recurentei că, întrucât preluarea s-a realizat de către stat cu titlu valabil, A.V.A.S. ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul art. 27 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare nu ar fi condiționată de respectarea prevederilor art. 27 alin. (1). Recurenta invocă și lipsa de relevanță a Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006 din perspectiva art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, motivată de împrejurarea că procesul de privatizare a fost început în temeiul unor acte normative care nu au fost analizate în Decizia nr. 816/R din 08 iunie 2006 și în condițiile în care nu a fost anulat însuși dreptul de administrare operativă directă reglementat de Decretul nr. 409/1955, drept care a generat efecte juridice în perioada 1980 și până la aplicarea Legii nr. 15/1990, independent dacă transferul bunurilor s-a realizat sau nu ilegal.

Toate aceste susțineri vor fi apreciate ca nefondate, întrucât tind la înlăturarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 816/R din 08 iunie 2006 sub aspectul lipsei dreptului de proprietate al pârâtei asupra apartamentelor în litigiu, în raport de care, pentru argumentele menționate anterior, s-a considerat că nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește identificarea entității care trebuie să răspundă notificării, aceasta este cea căreia îi revine obligația restituirii în natură a imobilului, măsură reparatorie care se impune în cauză, drept consecință a nerespectării dispozițiilor art. 27 alin. (1). Noțiunea de unitate deținătoare a imobilului din perspectiva aplicării art. 27 al Legii nr. 10/2001 nu se confundă cu cea definită în cap. 2 al H.G.

nr. 250/2007 care se raportează la art. 20 al Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a decis în mod corect că, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, sancțiunea nu este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent de către A.V.A.S., în aplicarea art. 27 alin. (2), ci restituirea în natură a imobilului de către societatea pârâtă, ca entitate care îl are în deținere fără drept. Cele trei apartamente sunt evidențiate în deținerea SC M. SA, astfel cum se menționează în fișa de inventar și în fișa mijlocului fix la poziția 10051, iar, din adresa din 26 mai 2014 a Consiliului Local al municipiului Oradea, rezultă că imobilul nu figurează în evidențele de patrimoniu ale municipiului Oradea.

Ca atare, entitatea care deține în fapt apartamentele nu este municipiul Oradea, în patrimoniul căruia imobilul ar fi trebuit să se regăsească, urmare a constatării valabilității titlului statului și al desființării titlului de proprietate dobândit de SC M. SA asupra acestor apartamente, motiv pentru care, nici din această perspectivă, nu poate fi primită susținerea recurentei privind lipsa calității sale procesuale pasive. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA Oradea împotriva Deciziei nr. 303/A din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014. Opinia separată: Admite recursul declarat de pârâta SC M. SA Oradea împotriva Deciziei nr. 303/A din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A.J.P. și A.J.T. împotriva sentinței nr. 486/C din 25 mai 2007 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Motivarea opiniei separate - judecător A.L.C.: Apreciez că soluția ce ar fi trebuit pronunțată în cauză este aceea a admiterii recursului, a modificării în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanți, întrucât prima instanță a constatat în mod corect că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a celor trei apartamente, pentru următoarele considerente; Imobilele în litigiu au fost preluate de stat în baza Legii nr. 4/1973, iar prin decizia recurată s-a apreciat că preluarea a operat cu titlu valabil, fapt ce reprezintă premisa de analiză a recursului declarat în cauză.

Prin Decizia de casare nr. 2858 din 7 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, s-a stabilit că, în raport de Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, trebuie verificate în cauză cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării (anul 2001), și nu a dispozițiilor art. 29 din același act normativ, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, instanța de casare a statuat chiar asupra condițiilor de acordare a diferitelor măsuri reparatorii prevăzute de lege, precum și asupra entității care soluționează notificarea și acordă acele măsuri reparatorii, prin interpretarea per a contraria a art. 27 alin. (1) și prin coroborarea acestuia cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a dezlegat, astfel, aspectul sferei de aplicare a dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (2). S-a arătat că este esențială determinarea caracterului preluării imobilului de către stat, respectiv cu titlu sau fără titlu valabil, pentru stabilirea atât a formei de reparație - restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent -, cât și a înseși entității abilitate de lege să soluționeze notificarea.

Astfel, s-a arătat că, în cazul preluării bunului iară titlu valabil, notificarea se soluționează chiar de către societatea privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care poate dispune restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, în funcție de alte criterii din lege (de exemplu, art. 1, art. 18, art. 19). În cazul preluării bunului cu titlu valabil, notificarea prin care se solicită restituirea în condițiile alin. (1) se soluționează potrivit art. 27 alin. (2) din Lege, respectiv de către instituția publică implicată în privatizare - A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.), sens în care s-a și dispus prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001 emisă de pârâta SC M. SA, contestată de reclamanți în prezenta cauză.

Instanța de casare a mai arătat că, în ipoteza în care s-ar constata, în cadrul rejudecării apelului, că pârâta din cauză nu este unitate deținătoare, față de Decizia irevocabilă nr. 816/2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, ar urma să se dispună trimiterea notificării către unitatea deținătoare. Prin decizia recurată, instanța de apel, deși a constatat, pe de o parte, că preluarea imobilelor de către stat a operat cu titlu, iar, pe de altă parte, că pârâta este unitate deținătoare, a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.

Această dispoziție, în opinia mea, nu respectă dezlegările din decizia de casare, prin care s-a indicat în mod explicit soluția care ar trebui adoptată în acest caz, aceea a soluționării notificării de către instituția publică implicată în privatizare, în temeiul art. 27 alin. (2) din Lege, în același timp, se fundamentează pe o interpretare greșită a prevederilor art. 27 alin. (1) din Lege și, de altfel, este contrară finalității urmărite de legiuitor prin modul de reglementare a măsurilor reparatorii din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a considerat că evidențierea imobilului în patrimoniul pârâtei în baza unui titlu valabil este una dintre condițiile cumulative ale imposibilității restituirii în natură, alături de preluarea cu titlu valabil de către stat anterior anului 1989, iar neîndeplinirea acestei condiții conduce la inaplicabilitatea art. 27 alin. (1) și, deci, la posibilitatea restituirii în natură de către pârâtă, chiar dacă imobilul a fost preluat cu titlu de către stat.

Cu toate că inaplicabilitatea art. 27 alin. (1) ar însemna, din punct de vedere logic, imposibilitatea acordării măsurilor reparatorii - așadar, inclusiv a restituirii în natură - pe temeiul acestei norme și identificarea unei alte norme din Legea nr. 10/2001 care reglementează formele de reparație în ipoteza dată, se observă că instanța de apel a dispus restituirea în natură tară trimitere la vreun alt text de lege, deducându-se că a reținut drept temei juridic tocmai norma ale cărei cerințe nu ar fi îndeplinite și pe care a menționat că o înlătură de la aplicare. Mai mult, instanța de apel a constatat calitatea pârâtei de unitate deținătoare, chiar dacă aceasta deține doar în fapt cele trei apartamente, ceea ce confirmă adoptarea dispoziției pe temeiul art. 27 alin. (1) din Lege.

Aceste considerente ale deciziei de apei relevă o contradicție logică în raționamentul juridic pe care s-a fundamentat soluția instanței de apel, dat fiind că, deși s-a precizat explicit că art. 27 alin. (1) nu este incident, în realitate, instanța a făcut aplicarea tocmai acelei norme. Această contradicție derivă din faptul că nu s-a dat eficiență în mod corespunzător constatării calității de unitate deținătoare a pârâtei în interpretarea art. 27 alin. (1), în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, după cum se va arăta în continuare. În opinia mea, deținerea în fapt a imobilul