ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 478/C din 27 iunie

2006, Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Primăria Municipiului Oradea și a respins acțiunea față de această

pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

A admis în parte

acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.G. și B.C. împotriva pârâtelor

SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, iar în consecință:

A anulat adresa de

respingere a notificării reclamanților, emisă de pârâta SC I. SA sub nr. 60 din

15 octombrie 2001, precum și dispoziția nr. 3 din 03 decembrie 2001, emisă de

pârâtă în același sens.

A obligat pârâta SC

I. SA Oradea să restituie în natură, prin dispoziție motivată, imobilul situat

în Oradea, str. S.E., nr. 3, reprezentând în natură două clădiri - parter (casa

veche) și un atelier - corpul 3 și 4, precum și terenul aferent în suprafață de

771 mp, identificat cu nr. top. 701 în suprafață de 708/821 mp și 700/1 în

suprafață de 63/330 mp, conform schiței de individualizare, întocmită de

expertul M.N.

A constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 428 mp nerestituită, stabilită prin raportul de expertiză întocmit

de expertul M.N., de 42.800 euro (100euro/mp).

A obligat pârâta SC

I. SA Oradea ca, în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, să

procedeze la predarea notificării însoțită de dispoziția motivată

Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.

A admis cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca și însușită de

pârâta SC I. SA Oradea împotriva A. și, în consecință, a obligat chemata în

garanție să plătească pârâtelor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului

restituit în natură reclamanților.

A obligat pârâtele,

în solidar, să plătească reclamanților 18.750.000 RON (ROL) cheltuieli de

judecată și chemata în garanție să plătească pârâtelor aceeași sumă,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că potrivit extrasului CF 1667 Oradea, imobilele

cu nr. top. 700, 701 și 701/2, reprezentând în natură casă și teren, au

constituit proprietatea numitei B.R. sub B 5, ulterior înscriindu-se în CF sub

B9 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950.

Acest imobil a fost

transferat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA, care și-a intabulat

dreptul de proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere

topo nou formate 701 și 700/4, alături de alte două numere topo (1931/4 și

1931/6) în CF 61901 Oradea în favoarea acestei societăți, intabularea

efectuându-se prin Încheierea nr. 30779/1993, în baza adresei nr. 12207/1994

eliberată de Primăria Oradea, adresei nr, 588/1993 eliberată de SC I. SA, a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 06 august

1993, aceasta fiind astfel unitatea deținătoare a imobilului revendicat, așa

cum este stabilită de Legea nr. 10/2001.

În acest context,

notificarea depusă de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost transmisă

unității deținătoare susmenționate, care prin adresa nr. 60 din 15 octombrie

2001 le-a comunicat reclamanților că nu consideră întemeiată cererea de

restituire în natură, invocând Deciziile civile nr. 1591/A/1998, 958/R/I999,

respectiv Sentința civilă nr. 358/2001 a Judecătoriei Oradea și Sentința civilă

nr. 90/CA/2001/P a Curții de Apei Oradea, decizii prin care s-a confirmat

dreptul de proprietate al SC I. SA asupra terenului revendicat și faptul că

reclamanții nu au dovedit calitatea de moștenitori legali ai foștilor

proprietari tabulari. Ulterior, la data de 03 decembrie 2001, s-a emis și

Decizia nr. 3 a Consiliului de Administrație al SC I. SA, decizie în care se

menționează aceleași hotărâri, precum și faptul că cererea reclamanților este

apreciată ca neîntemeiată.

Chiar dacă prima

adresă, respectiv cea având nr. 60 din 15 octombrie 2001, nu poartă denumirea

de dispoziție sau decizie, câtă vreme cuprinde un răspuns negativ la notificarea

depusă de reclamanți, instanța a apreciat că, în fapt, prin această adresă s-a

procedat la soluționarea pretențiilor reclamanților, astfel încât aceasta putea

fi contestată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind un act emis în

sensul dispozițiilor acestei legi prin care s-a soluționat notificarea

reclamanților, cu atât mai mult cu cât Decizia nr. 3 din 03 decembrie 2001

reiterează aceleași aspecte cuprinse și în adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001.

Întrucât, în speță,

se contestă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, analizându-se actele dosarului din

acest punct de vedere, s-a reținut că, în conformitate cu contractul încheiat

la data de 15 ianuarie 1947, imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către

proprietara tabulară B.R., înscrisă sub B 5, în favoarea cumpărătorilor A.I.,

S.G. și C.I. Prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947,

respectiv 25 aprilie 1948, A.I. și C.I. transmit cotele lor de proprietate,

dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947,cumpărătorilor S.G. și S.C.,

care sunt antecesorii reclamanților. Prin urmare, începând cu data de 25

aprilie 1947, antecesorii reclamanților au fost singurii proprietari ai

imobilelor revendicate în prezent.

Chiar dacă aceste

drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reținută

apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate,

câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naționalizare,

conform Decretului nr. 92/1950, de la dobânditorii ulteriori și nu de la

proprietarul tabular. Mai mult, transferul dreptului de proprietate este

confirmat prin declarațiile autentice date de C.L. (fiul lui C.I.) și A.I.,

prin care se recunoaște atât vânzarea cotelor lor de proprietate către

antecesorii reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul

stabilit în contracte.

Sentințele invocate

de pârâta SC I. SA nu justifică apărările acesteia, în sensul lipsei

interesului legitim, respectiv a calității reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, aceste hotărâri fiind pronunțate pe

excepție. Pe de altă parte, indiferent de hotărârile pronunțate, în

conformitate cu dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt

îndreptățiți să formuleze o nouă cerere în condițiile Legii 10/2001 pentru

acordarea măsurilor reparatorii.

Raportat la

confirmarea înscrisurilor sub semnătură privată de către persoanele care le-au

încheiat la data respectivă și care și-au înstrăinat dreptul de proprietate,

precum și la susținerile pârâtei SC I. SA, în sensul contestării autenticității

și valabilității acestora, instanța a respins cererea de probațiune în sensul

efectuării unei expertize grafologice, reținând ca proba nu este pertinentă,

neexistând niciun indiciu că respectivele acte ar fi false. Astfel, la dosar au

fost depuse declarații suplimentare ale numitei C.V.S., prin care se recunoaște

că numitul C.I., decedat în prezent, a înstrăinat imobilul înscris în CF 1667

Oradea, compus din casă, curte și grădină, antecesorilor reclamanților, fiind

de acord ca moștenitorii cumpărătorului să solicite intabularea dreptului de

proprietate, aceleași aspecte fiind confirmate și de către A.I., unul dintre

cei trei cumpărători, care menționează în declarația autentificată sub nr. 265

din 30 ianuarie 2006 că împreună cu S.G. și C.I. au cumpărat în cote părți

egale - 1/3 pentru fiecare, de la văduva defunctului S.L. (F.), născută B.R.,

casa de locuit și construcțiile anexe cu teren aferent curte și grădină -

aproximativ 1.200 mp, identificate cu nr. top 700 și 701, ulterior

înstrăinându-și în întregime cota sa de 1/3 părți antecesorilor reclamanților.

În ce privește modul

de acordare a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, s-a reținut

că în conformitate cu expertiza de la dosar, casa și terenul în litigiu se află

situate în Oradea, str. S.E., fiind identificat cu nr. top. 700 și 701 în

suprafață totală de 1199 mp. Pe acest teren se află în prezent mai multe

construcții, respectiv casa de locuit cu patru camere și dependințe și

atelierul (fost magazin), precum și construcțiile edificate după naționalizare.

Construcția alcătuită în prezent din două corpuri de clădire a avut inițial, în

momentul naționalizării, destinația de casă de locuit formată din două

apartamente, respectiv magazin, cele 2 corpuri de clădire fiind utilizate în

prezent de pârâta SC I. SA Oradea ca depozite și sediu (fosta casă de locuit),

respectiv atelier de vulcanizare și reglat direcție pentru autovehicule, fiind

individualizate pe schița depusă clădirile vechi care au existat la data

naționalizării, precum și clădirile noi, existând la dosar și o expertiză

tehnică extrajudiciară efectuată la solicitarea pârâtei SC I. SA Oradea, tocmai

pentru individualizarea acestor clădiri.

S-a constatat că

pentru diferența de teren preluată abuziv de 428 mp, reclamanții sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, valoarea terenului fiind

stabilită de expertul M.N. la 100 euro/mp. Acest teren nu poate fi restituit în

natură, fiind ocupat de clădiri noi edificate după naționalizare, fiind

incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 22 din

Legea nr. 10/2001, modificată și completată, unitatea deținătoare este obligată

la restituirea în natură a imobilului. În speță, SC I. SA Oradea are această

calitate, imobilul aflându-se în patrimoniul acestei societăți, chiar dacă

majoritatea acțiunilor deținute de această societate au fost cumpărate de

pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca s-a

reținut că, într-adevăr, această societate nu are calitate procesuală sub

aspectul obligației de restituire în natură a imobilului, care se afla în

patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, întrucât pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca

deține o cotă majoritară (94,6%) din acțiunile unității deținătoare, este

evident că prin restituirea imobilului în favoarea reclamanților valoarea

acțiunilor deținute de această unitate se va reduce proporțional cu valoarea

imobilului restituit în natură, astfel că ea justifică sub acest aspect interes

legitim și calitate procesuală pasivă, motiv pentru care s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA. Cluj-Napoca

și chemata în garanție A.

Prin Decizia civilă

nr. 117 din 19 iunie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

respins apelul chematei în garanție A., ca nefondat și a admis apelurile

pârâtelor, dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a

obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtelor despăgubiri în sumă de

966.000 RON; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta

A. să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.000 RON, cheltuieli de

judecată în apel.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele:

Soluția instanței de

fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C.I.M.

SA Cluj-Napoca, este legală. Astfel, chiar dacă imobilul din litigiu se află în

patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, în condițiile în care SC C.I.M. SA

Cluj-Napoca deține cota de 94,6% din acțiunile unității deținătoare, valoarea

acțiunilor se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură

și, prin urmare, calitatea procesuală a respectivei pârâte este întru totul

justificată.

Apoi, prejudiciul

încercat de pârâta SC I. SA Oradea este evident, fiind logic că, prin predarea

imobilului către reclamanți, valoarea patrimoniului său se micșorează; ca

atare, nici sub acest aspect nu pot fi primite criticile aduse sentinței de

către apelanta-chemata în garanție.

Nici susținerile

acestei apelante vizând lipsa calității procesuale pasive nu pot fi acceptate.

Apelanta a fost introdusă în cauză în calitate de chemată în garanție, la

cererea pârâtei, în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora partea are dreptul să cheme în garanție o altă persoană

împotriva căreia poate să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.

Cererea formulată astfel apare, deci, ca fiind admisibilă, pârâta deținătoare a

bunului solicitând firesc chemarea în garanție a apelantei, ca instituție a

statului implicată în privatizare.

În temeiul art. 29

alin. (1) și (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 și art. 1341 pct. 1

C. civ., instituția implicată în procesul de privatizare, ca reprezentantă a

statului, trebuie să acopere prejudiciul creat unității privatizate ca urmare a

micșorării patrimoniului acesteia, în urma restituirii în natură, către

persoanele îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilelor preluate de

stat în mod abuziv.

De asemenea,

criticile ce vizează restituirea în natură a imobilelor urmează a fi

înlăturate.

Astfel, potrivit art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate abuziv se

restituie în natură persoanei îndreptățite, dacă erau deținute la data intrării

în vigoare a legii de o societate comercială la care statul era asociat ori

acționar majoritar. Acest articolul are și semnificația indisponibilizării

totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată

expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 și de art. 20 alin. 4

1

din această lege, indisponibilizarea

având drept scop primordial tocmai îndeplinirea obligației de restituire în

natură către adevăratul proprietar.

În speță, încheierea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003 a

intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situația imobilului

litigios căzând astfel sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, situația de excepție prevăzută de dispozițiile art. 27 din lege

referindu-se exclusiv la societățile comerciale privatizate anterior adoptării

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, astfel cum s-a reliefat mai sus,

imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de societățile

comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură.

Cât privește apelul

formulat de societățile pârâte, axat pe problema referitoare la lipsa calității

de persoană îndreptățită a reclamanților, trebuie subliniat că, în speță, s-a

dovedit pe deplin că antecesorii acestora au devenit proprietari asupra

imobilului începând cu 25 aprilie 1948. Inițial, proprietarul imobilului

revendicat a fost B.R., înscrisă sub B.5 în cartea funciară nr. 1667 Oradea, cu

nr. top. 700, 701 - 701/2, aceasta înstrăinându-l la data de 25 noiembrie 1946

cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G., în schimbul prețului de 45.000.000 RON,

achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare redactat

la Biroul Avocaților Oradea de dr. B.A. Ulterior, C.I. s-a obligat, conform

actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948, să vândă partea sa din

imobil celuilalt coproprietar, S.G. și soției acestuia, S.C., operațiunea

vânzării-cumpărării fiind confirmată și de celălalt coproprietar, A.I. care,

prin actul sub semnătură privată datat 18 martie 1947 și respectiv declarația

din 06 noiembrie 1997 autentificată de Biroul Notarului Public M.W., a

confirmat cedarea de către cei doi coproprietari a părții lor din imobilul

cumpărat de la B.R. în favoarea lui S.G.

Tot referitor la

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la retrocedarea imobilului din

litigiu, mai este de subliniat că atât la punctul 22.1 din H.G. nr. 498/2003,

cât și la punctul 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte

doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri

translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deținerea

proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act

emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect

că bunul respectiv aparținea persoanei respective). Art. 23 și 24 din Legea nr.

10/2001 nu cuprind prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de

proprietate al autorului persoanelor îndreptățite și, ca atare, aceste

prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a

făcut referire. Prin urmare, rezultă că, în aceasta materie, textul legii

speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit

dreptului comun, fiind admisibile și alte mijloace de dovadă, important fiind

de stabilit dacă bunul solicitat a aparținut autorului părților reclamante,

ceea ce în speță s-a dovedit cu prisosință, contrar susținerilor apelanților.

Va fi, însă, admisă

cererea formulată în subsidiar de apelantele-pârâte, având în vedere raportul

de contraexpertiză administrat în faza apelului, în ale cărui concluzii se

specifică valoarea de piață, la zi, a proprietății imobiliare din cauză, și

anume valoarea totală de 966.000 RON, din care 538.000 RON reprezintă valoarea

supraedificatelor - corpul 3 și corpul 4 de clădiri, iar 423.000 RON reprezintă

valoarea terenului construit și amenajat, în suprafață de 735 mp.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele pârâte și chemata în garanție.

Prin Decizia nr.

9.436 din 18 noiembrie 2009, Înalta Carte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia atacată și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, având în vedere următoarele

considerente:

Sfera persoanelor

îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în

restituirea în natură sau prin echivalent este determinată, prin art. 3 alin.

(1) lit. a), la persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării

lor abuzive.

În materie de probațiune,

dat fiind locul situării imobilului - municipiul Oradea - și momentul

cumpărării lui - 15 ianuarie 1947 - dobândirea dreptului de proprietate era

supus sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938,

care prevedea efectul constitutiv al intabulării (art. 17 și art. 18).

În speță, prin

înscrisul sub semnătură privată prin care A.I. vinde soților S. cota sa din

imobil se precizează "acest contract de mai sus autorizează pe ambii să-și

intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului".

Pe de altă parte, din

contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, prin care C.I. vinde soților

S. cota sa din imobil se stipulează "prezentul contract este valabil până

la achitarea produselor agricole arătate mai sus și până la redactarea

contractului definitiv".

Întrucât la data

încheierii acestor înscrisuri erau în vigoare dispozițiile Decretului nr.

115/1938, rezultă că lipsa înscrierii unor astfel de drepturi în cartea

funciară nu putea conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

Prima instanță a

apreciat că și în situația în care "aceste drepturi nu au fost intabulate

în cartea funciară, nu poate fi reținută apărarea pârâtei, în sensul că nu s-a

produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate

de Statul Român cu titlu de naționalizare de la dobânditorii ulteriori și nu de

la proprietarul tabular".

A mai reținut prima

instanță că "transferul dreptului de proprietate este confirmat prin

declarațiile autentice date de C.L. și A.I., prin care se recunoaște atât

vânzarea cotelor de proprietate către antecesorii reclamanților, cât și faptul

că aceștia au achitat integral prețul stabilit în contracte".

Reținând o astfel de

motivare, în argumentarea soluției de menținere a calității reclamantelor de

persoane îndreptățită la restituire, curtea de apel avea obligația să analizeze

criticile invocate în apel și anume:

- dacă la data

preluării abuzive de către stat, respectiv 15 decembrie 1958, imobilul se afla

în proprietatea lui S.G.;

- dacă actele sub

semnătură privată sau cu dată certă sunt de natură să strămute proprietatea în

condițiile existenței Decretului-lege nr. 115/1938;

- dacă declarațiile

depuse de A.I. și C.L. suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară.

Din conținutul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 ianuarie 1947, rezultă ca B.R.

a vândut pe veci, irevocabil și liber de orice sarcină publică sau particulară

și liber de proces, imobilele cuprinse în coala funciară nr. 1667 din Oradea

nr. ordine A.I.I.2., nr. top. 700 și 701 intravilan, loc casă în Olosig în str.

S.E. nr, 3, cu intabularea de 105/4 și nr. 228/ stj.p., deci în total în

intravilan de 333 stj. p.a., în toate supraedificiile existente și anume: casă

de locuit și edificiile lăturalnice în starea lor actuală așa cum cumpărătorii

le-au văzut, în părți egale cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G.

Din contractul de

schimb de vânzare și cumpărare încheiat la 18 martie 1947, rezultă că A.I.

vinde sub formă de schimb și de vânzare imobilul cuprins în coala funciară nr.

1667 din Oradea nr. ord. A.I. nr. top. 700 intravilan și casa în Olosig str.

S.E. nr. 3, cu întindere de 105 și 228 stj. P. cu toate supraedificiile

lăturalnice care formează coproprietari între C.I., A.I. și S.G.

Vânzătorul A.I. își

vinde din imobil 1/3 parte în condițiile menționate cumpărătorilor S.G. și

S.C., născută A.

Din contractul

provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 între C.I. și S.G. și S.C. rezultă că

primul, în calitate de vânzător, a înstrăinat imobilul cuprins în CF nr. 1667

nr. ord. A.I. nr. top. 700 așa-zis S.E. din Oradea, cumpărătorilor S.G. și S.C.

În toate contractele

a fost stipulată clauza potrivit căreia cumpărătorii aveau obligația să-și

intabuleze dreptul de proprietate.

Potrivit mențiunilor

din cartea funciară și în raport de înscrisurile sub semnătură privată,

instanța avea obligația să stabilească următoarele chestiuni:

- dacă imobilul

înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare datat 15 ianuarie 1947

este unul și același cu imobilul pretins de intimații-reclamanți prin prezenta

acțiune;

- care a fost

cota-parte de 1/3, ce a aparținut numitului C.I., din imobilele înstrăinate la

15 ianuarie 1947;

- care a fost cota

parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.;

- ce imobil a

înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiților S.G. și S.C;

- dacă imobilul

menționat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, înstrăinat de

C.I. numiților S.G. și S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menționată în

contractul încheiat la 15 ianuarie 1947;

- care este imobilul

proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanților l-au

dobândit și care formează obiectul litigiului de fată;

- care a fost

persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de

la data înstrăinării și până la preluarea abuzivă de către Statul Român;

Dat fiindcă în

cuprinsul Decretului nr. 92/1950 și în anexa la decret nu figurează numele

antecesoarelor reclamanților din litigiu, se impunea ca prin demersul lor să se

depună la dosar procesul-verbal de preluare a imobilului.

Așa cum rezultă din

actele dosarului (certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014

din 6 august 1993 și extrasul de carte funciară nr. 1667), unitatea deținătoare

a imobilului în litigiu este pârâta SC I. SA Oradea.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003, pârâta SC C.I.M. SA

Cluj-Napoca a achiziționat pachetul de 96,46% din acțiunile SC I. SA Oradea.

În aceste condiții,

rezultă că recurenta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu ar fi dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea și nici nu i-ar

fi preluat drepturile și obligațiile prin absorbție, deoarece din actele

dosarului nu rezultă acest lucru.

Or, motivarea

instanței de fond că unitatea deținătoare a imobilului este SC I. SA Oradea și

că SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză

contrazice soluția pronunțată de ambele instanțe.

În cadrul procesului

de privatizare, A VAS, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27/2003, a

înstrăinat pârâtei-recurente SC C.I.M. SA Cluj-Napoca 94,6% din acțiunile SC I.

SA Oradea și nu imobilele revendicate.

În apel, chemata în

garanție a invocat faptul că potrivit art. 1337 C. civ., "vânzătorul este

obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de

evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar

pretinde supus acel obiect și care nu ar fi declarate la facerea

contractului".

A mai susținut ca SC

I. SA Oradea nu a făcut dovada prejudiciului în baza unei sentințe definitive

și irevocabile conform art. 324 alin. (2) din Legea nr. 93/1999 și că nu are

nicio culpă, întrucât recurenta avea cunoștință de existența litigiului.

Pe de altă parte,

recurenta a susținut că repararea prejudiciului trebuie apreciată în raport cu

valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării

patrimoniului, respectiv la valoarea contabila evidențiată în bilanțul contabil

și menționată în dosarul de prezentare a societății comerciale și nu la valoarea

de circulație a activelor.

În raport de

dezlegarea problemelor expuse cu privire la calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate asupra

imobilelor din litigiu, Înalta Curte a dispus ca instanța de apel să analizeze

și celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală pasivă a

intimaților-pârâți, existența prejudiciului și modalitatea de calcul în

rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a pronunțat Decizia

civilă nr. 115 din 10 noiembrie 2010, prin care:

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de chemata în garanție A.

A admis apelul

declarat de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva

Sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

A respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

A respins cererea de

chemare în garanție a A. formulată de aceeași pârâtă.

A obligat chemata în

garanție A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

A obligat apelantele

SC I. SA Oradea și A. la 6105 RON în favoarea intimatelor B.C., S.L.R. și S.L.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă

judecății, reclamanții au solicitat anularea dispoziției emisă de

pârâta-apelantă SC I. SA Oradea la data de 15 ianuarie 2001 și să se dispună în

consecință restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. S.E. nr.

3, înscris în CF 1667 Oradea, cu nr. top. 700, 701 și 701-2, imobil ce

reprezintă în natură casă și teren aferent.

Imobilul a trecut în

proprietatea Statului Român cu titlu de naționalizare în baza Decretului nr.

92/1950, în cartea funciară nefiind operat într-adevăr dreptul de proprietate

al antecesorilor reclamanților, proprietatea aparținându-i potrivit evidenței

de CF proprietarei inițiale, B.R.

Conform art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute de această lege persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data

preluării lor abuzive.

Rezultă, așadar, că o

condiție esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii reparatorii este aceea

ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

În materia Legii nr.

10/2001 însă, dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat

de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a

statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu

privire la bunurile preluate abuziv de stat se poate realiza și prin alte

mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care

vor fi avute în vedere dispozițiile art. 22

1

din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/200, aprobate prin H.G. nr.

498/2003.

În speță, prin întreg

probatoriul administrat s-a făcut dovada faptului că, la data preluării

imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu se află în

proprietatea exclusivă a familiei S.

Astfel, prin

contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, proprietara tabulară B.R.

înstrăinează imobilul în favoarea numiților A.I., C.I. și S.G.

Apoi, prin

contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948,

A.I. și C.I. transmit cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil,

antecesorilor reclamanților, respectiv numiților S.G. și S.C.

Înstrăinarea cotelor

de proprietate a fost recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) și de

către A.I., prin declarațiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceștia

confirmând înstrăinarea, cât și plata prețului.

Tot în același sens a

fost avută în vedere și declarația numitei C.V.S., care, la rându-i, a

recunoscut faptul înstrăinării cotei de 1/3 din imobil ce a aparținut lui C.I.,

fiind de acord cu revendicarea imobilului de către reclamanți.

De asemenea, nu

trebuie omis nici faptul că lista anexă la Decretul nr. 92/1950 îl menționează

pe C.I. ca persoană deținătoare a imobilului naționalizat.

Mai mult, martorii

audiați în faza de judecată a apelului, numitele F.C.A. și J.M., confirmă

susținerile reclamanților referitoare la dreptul de proprietate al autorilor

lor asupra imobilului în cauză și cele referitoare la naționalizarea imobilului

de la aceștia.

Prin urmare, chiar

dacă operațiunea de intabulare nu s-a realizat, este în afara oricărei discuții

că antecesorii reclamanților au cumpărat imobilul arătat, dovedindu-se

operațiunea de cumpărare și plata prețului, așa încât în mod just prima

instanță a reținut realizarea condiției prevăzută la art. 3 din Legea nr.

10/2001, criticile apelantelor invocate în acest sens fiind înlăturate.

Cât privește, însă,

criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC

C.I.M. SA Cluj-Napoca, acestea sunt fondate, în condițiile în care, în cadrul

procesului de privatizare, SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a cumpărat 94,6% din

acțiunile SC I. SA și nu din activele acesteia, imobilul rămânând în

patrimoniul acesteia din urmă.

Nici criticile

apelantei A., axate pe problematica lipsei calității sale procesuale pasive, nu

sunt fondate.

În acest sens, s-a

avut în vedere faptul că pârâta SC I. SA a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în cauză în cadrul procesului de privatizare, în baza Legii

nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 emițându-se certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria M. 17 nr. 0014 din 6 august 1993.

Or, A. este

succesoarea în drepturi a fostul FPS, entitatea publică care a efectuat privatizarea

pârâtei SC C.I. SA, unitatea deținătoare a imobilului, situație față de care

corect s-a admis cererea de chemare în garanție în temeiul prevederilor art. 60

alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că s-a

constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca,

care a formulat cererea de chemare în garanție, nu este de natură a atrage

respingerea cererii, cum a susținut apelanta A., din moment ce cererea de

chemare în garanție a fost însușită de pârâta SC I. SA.

Susținerile apelantei

legate de inexistența prejudiciului suferit de pârâta SC I. SA Oradea, urmare a

predării imobilului către intimații-reclamanți, nu pot fi acceptate, temeinic

reținând instanța de fond faptul că societatea e prejudiciată, urmare a

dispoziției de restituire diminuându-se valoarea activului patrimoniului SC I.

SA, judicios făcându-se astfel aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

10/2001.

Întrucât în faza de

judecată a apelului s-a întocmit un raport de contraexpertiză care a stabilit

valoarea la zi a supraedificatelor și a terenului în natură, stabilindu-se

valoarea totală de 966.000 RON, sub acest aspect va fi admisă cererea formulată

în subsidiar de apelanta SC I. SA, urmând în consecință a se dispune obligarea

A. să plătească această sumă pârâtei.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recurs pârâta SC I. SA și chemata în garanție A.

Prin Decizia nr. 696

din 07 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca tardiv, recursul declarat de chemata în garanție A. și a admis

recursul declarat de pârâta SC I. SA, cu consecința casării deciziei atacate și

trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Pentru a respinge

recursul chematei în garanție, Înalta Curte a reținut că acesta a fost formulat

cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate,

prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Pentru a admite

recursul pârâtei SC I. SA, Înalta Curte a reținut că instanța de trimitere nu

s-a conformat deciziei de casare, așa cum o obligau dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, instanța de

trimitere și-a fundamentat soluția pe argumente reluate din decizia anterior

pronunțată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care țin de esența

litigiului, de soluționarea căruia depinde și interpretarea ce urmează a fi

dată celorlalte probleme de drept ale cauzei, respectiv dacă cele două

înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și 25 aprilie

1948, între A.I. și C.I. și soții S.G. și C. (autorii reclamantelor), au fost

de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului, care se găsea într-o

zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege

nr. 115/1938.

Or, așa cum s-a

reținut și prin prima decizie de casare, în materie de probațiune a dreptului

de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora doua repere esențiale, și

anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când

se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele

supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr.

115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Cum dreptul de

proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii,

înscrisuri sub semnătură privată (care, de altfel, prevedeau autorizarea

cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate), nu a

fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce

condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilului, simpla referire la declarațiile unor martori

nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerințelor art. 17 și 18 ale

Decretului-lege nr. 115/1948.

Astfel, în sistemul

de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea

sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligațional, ins

ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și

din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin

înscrierea în cartea funciară.

Instanța de trimitere

nu a lămurit nici chestiunea identității dintre imobilul înstrăinat de foștii

proprietari la 15 ianuarie 1947 și imobilul pretins de reclamanți, ce face

obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar decizia de casare.

De asemenea, pentru a

se clarifica această chestiune - de esența litigiului - s-a indicat necesitatea

stabilirii în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobilele înstrăinate,

aparținând lui A.I. și C.I., respectiv care erau părțile din imobil stăpânite

de către aceștia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei

expertize tehnice de specialitate.

Cât privește dovada plății

impozitului până la data naționalizării, aceasta s-a făcut cu două înscrisuri,

în care figurează tot C.I. (iar nu autorii reclamanților) cu cota de

proprietate deținută, respectiv 1/3, nemișcătorul fiind preluat prin

naționalizare de la acesta.

Cum este deja

stabilit că numele autorilor celor în cauză nu se regăsesc în cuprinsul

Decretului nr. 92/1950, se impune a se depune procesul-verbal de preluare a

imobilului în proprietatea statului, astfel cum s-a dispus, de altfel, prin

decizia de casare, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia

revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptățită, în acord cu prevederile

art. 3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În consecință,

afirmația tăcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data

preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla "în

proprietatea exclusivă a familiei S.", nu este susținută de un probatoriu

concludent.

În raport de

dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la una din măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 - ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu

din simpla afirmare a calității de proprietari a autorilor lor asupra

nemișcătorului - și respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a

formulat cererea de restituire cu cel indicat în înscrisul cu dată certă

întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a

înstrăinat imobilul, vor fi analizate și alte chestiuni care sunt de esența

litigiului, respectiv modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea

Statului - cu sau fără titlu valabil - și aplicațiunea în cauză a dispozițiilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în extrasul

de CF 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5, iar ulterior Statul

Român, sub B 9, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.

Din copia extras de

pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de

stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B.

Potrivit celorlalte

probe administrate, acesta ar fi deținut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru

care s-a făcut și dovada plății impozitului.

În consecință, în

aprecierea asupra aplicațiunii art. 29 alin. (1) din lege se va stabili și dacă

preluarea s-a tăcut valabil pe numele adevăratului proprietar al imobilului sau

al succesorului în drepturi al acestuia.

În rejudecare, Curtea

de Apel Oradea, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 41/A din 20

iunie 2O13, prin care:

A admis apelurile

declarate de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva

sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că;

A obligat chemata în

garanție A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON, cu titlu

de despăgubiri.

A respins acțiunea

formulată de reclamante împotriva pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, pentru

lipsă calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de

chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

A obligat apelanta SC

I. SA Oradea la 7.890 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea

intimatelor-reclamante.

A obligat chemata în

garanție A. la 9890 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea apelantei

SC I. SA Oradea.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de chemata în garanție A. împotriva aceleiași

sentințe.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele:

Obiectul litigiului

îl constituie cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B.C. și

S.G. - decedat pe parcursul soluționării litigiului, acțiune însușită și

continuată de S.L. și S.L.R., prin care au solicitat anularea Dispoziției nr.

60 emisă de pârâta SC I. SA Oradea la 15 ianuarie 2001 în temeiul Legii nr.

10/2001 și restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. Szigligeti

Ede nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, top. 701-701/2, în natură casă și teren,

preluat abuziv de Statul Român la 15 decembrie 1958, acțiunea fiind admisă în

parte și obligată pârâta SC I. la restituirea în natură a imobilului - două

clădiri - parter (casa veche) și un atelier cu terenul aferent de 771 mp, pe

nr. top.701 și 700/1, constatându-se îndreptățirea reclamanților la măsuri

reparatorii în echivalent pentru suprafața de 428 mp, în condițiile Legii nr.

10/2001, admițându-se și cererea de chemare în garanție împotriva A., care a

fost obligată la despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit

în natură, cu cheltuieli de judecată.

Conform dispozițiilor

din decizia de casare, în cauză s-a dispus și efectuat o expertiză topografică

pentru imobilul din litigiu, având ca obiect stabilirea faptului dacă imobilul

înstrăinat de foștii proprietari la 15 ianuarie 1947 este identic cu imobilul

pretins de reclamanți, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950

și dacă are suprafața totală de 333 stj., echivalentul a 1.199 mp, stabilirea

în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobil aparținând lui A.I. și C.I.,

dacă pe terenul preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 s-a

edificat o construcție nouă de către SC I., cu precizarea suprafeței acesteia

și a celei rămasă liberă, dacă există acces la construcția nouă și dacă acestea

pot fi grănițuite.

De asemenea, s-a emis

adresa la MAI - Arhivele Naționale, care cu adresa nr. 389 din 13 noiembrie

2012 a comunicat că nu deține procesul-verbal de preluate în proprietatea

Statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului din litigiu.

Din concluziile

raportului de expertiză efectuat la 24 ianuarie 2012 de către expert tehnic

judiciar topografie cadastru și geodezie H.L.S., reiese că imobilul ce a făcut

obiectul Decretului nr. 92/1950 este identic cu imobilul din litigiu, situat în

Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF nr. 1667 Oradea, cu suprafața

de 333 stânjeni, echivalentul a 1.199 mp, în ce privește cotele de câte 1/3

părți sunt cote indivize, iar în teren nu există indicii că imobilul ar fi fost

împărțit și folosit în 3 părți egale, ci dat fiindcă a doua construcție veche

de pe top. 701 a fost alipită de cealaltă construcție ca o extindere a corpului

vechi, aspect care dovedește că imobilul a fost folosit în indiviziune de

coproprietari ca un singur corp de proprietate.

Aceeași situație este

relevată și în declarația martorelor F.C. și J.M., audiate în apel, în al

doilea ciclu procesual, care reliefează aspectul că în anii 1947 - 1948

imobilul era folosit doar de familia S. ca proprietară.

În ceea ce privește

construcțiile noi, expertul a arătat că pe terenul preluat de Statul Român s-a

edificat o construcție nouă de către Statul Român - ulterior proprietatea SC I.

SA -, formând două corpuri de clădiri alipite una de cealaltă, corpuri care

ocupă o suprafață de 436 mp din top. 700/1 și 700, suprafața liberă fiind de

717 mp, care conține și construcțiile vechi și din care se mai scade o

suprafață conform partajării, fiind lângă unul din corpul de clădire nou, iar

suprafața de 48 mp aferentă nr. top. 700/2 este drum public, proprietatea

Municipiului Oradea.

Cu privire la accesul

la construcții, expertul a concluzionat că acesta se poate realiza fără să fie

nevoie de servitute de trecere, iar grănițuirea este posibilă în mai multe

variante, expertul depunând în acest sens și Planul de Situație și Planul

cadastral.

Din coroborarea

probelor administrate în cauză - înscrisuri, probe testimoniale, rezultă că

reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul și

condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel cum rezultă

din contractele de vânzare-cumpărare depuse în cauză - din 15 ianuarie 1947, 25

aprilie 1948 și 18 martie 1947, ca și declarațiile autentice din 19 martie 1998

și 26 noiembrie 1997 ale numiților A.I. și C.L. - succesorul cumpărătorului

C.I., rezultă că antecesorul reclamanților a dobândit proprietatea imobilului

în litigiu. Inițial a cumpărat 1/3 din imobile - la 25 noiembrie 1946 - de la

proprietarii vânzători B.R., căsătorită S., și S.A., alături de A.I. și C.I.,

înregistrarea fiind la 15 ianuarie 1947 prin biroul avocaților D.B.A. și S.N.

Ulterior,

cumpărătorii A.I. și C.I. vând cotele lor de câte 1/3 parte din imobil

cumpărătorului S.G., conform actelor sub semnătură privată susmenționate.

Conform concluziilor expertizei și declarațiilor martorilor susmenționați,

imobilul nu a fost folosit în trei părți egale, fiind cumpărat și folosit ca un

singur corp de proprietate de către familia S. Nu se poate cunoaște care au

fost practic intențiile cumpărătorilor la acea dată, este vorba de anii 1946 -

1948, primii ani ai așa-zisului regim democrat popular instaurat la 06 martie

1945 și care a urmărit naționalizarea tuturor proprietăților.

Este adevărat că

vânzările n-au fost operate în cartea funciară, dar din probele testimoniale

administrate rezultă că familia cumpărătorului S.G. a intrat în posesia imobilului,

stăpânind ca adevărați proprietari până la naționalizare.

Legea nr. 10/2001

este o lege specială, care a avut în vedere și condițiile deosebite în care

s-au făcut naționalizările și deposedările în regimul comunist și a derogat de

la exigențele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul

civil, stabilind și alte mijloace de probă în acest sens. Astfel, prin

Hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 s-au aprobat Normele Metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

La anexa 1, art. 22

din Normele Metodologice sunt prevăzute actele doveditoare ale dreptului de

proprietate care atestă această calitate prevăzută de art. 22 din lege:

a) orice acte

juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică și juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție,

donație, extras CF, act sub semnătură privată și altele asemenea);

b) orice acte sau

susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 1 alin. (1)

din lege);

f) expertize judiciare

sau extrajudiciare;

g) orice alte

înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea

cererii sale;

h) declarație

notarială pe proprie răspundere.

În același act

normativ, la art. 22.4 se prevede posibilitatea solicitării de declarații

notariale date de persoane în viață care atestă anumite situații în legătură cu

imobilul.

Așadar, atât

contractele sub semnătură privată, cât și declarațiile notariale sau pe proprie

răspundere sunt probe în înțelesul legii speciale, iar declarațiile martorilor

audiați, F.C. și J.M., au aceeași forță probantă, fiind date în fața instanței

de judecată. Toate aceste probe administrate confirmă, practic, că imobilul a

fost proprietatea familiei S. și de la aceasta a fost naționalizat.

Nu este culpa

reclamanților că nu au fost în măsură să depună procesul-verbal de predare a

imobilului, au tăcut dovada că au întreprins toate diligentele în acest sens.

De altfel și instanța de apel a emis adresă către Arhivele Statului, care au

comunicat că nu dețin acest înscris. Așadar, cu atât mai mult reclamanții,

cărora li s-a luat proprietatea, după mai mult de 45 ani este și normal să nu

mai dețină astfel de documente, de altfel este puțin probabil să mai fi sperat

a-și redobândi proprietatea, a se reveni la situația anterioară pe parcursul

anilor de comunism fără sfârșit.

Dar este și o

problemă de logică în opinia instanței, câtă vreme se recunoaște că imobilul a

fost naționalizat, este trecut și în Cartea Funciară sub B. 9 naționalizarea în

favoarea Statului, iar nicio altă persoană fizică sau juridică decât familia S.

nu-l revendică și nu-i contestă calitatea de fost proprietar decât

pârâta-apelantă SC I. SA Oradea, care are tot interesul să rămână cu acest

imobil în patrimoniu, pe care de altfel nu a făcut dovada că l-a cumpărat, ci

doar că s-a înscris în patrimoniu cu imobilul ca urmare a reorganizării în

temeiul Legii nr. 15/1990, obținând și dreptul de atestare asupra terenului în

temeiul H.G. nr. 834/1990, până la acea dată justificând doar drept de administrare

directă, proprietar fiind Statul Român.

Mai mult, s-a făcut

dovada că imobilul a fost cumpărat în coproprietate de către trei cumpărători,

doi dintre aceștia, A. și C., vând proprietatea lor antecesorului

reclamantelor, s-a plătit și impozit pe numele unuia dintre aceștia, care apare

și în Decretul de naționalizare (așadar nu fostul proprietar tabular), iar ei

la rândul lor confirmă că și-au înstrăinat cota lor de câte 1/3 parte lui S.G.

În ceea ce-i privește

pe reclamanți, aceștia solicită doar construcțiile vechi și terenul aferent,

pentru restul terenului solicitând măsuri reparatorii prin echivalent,

construcțiile noi rămânând în patrimoniul apelantei-pârâte.

Este adevărat că

reclamanții nu și-au înscris dreptul de proprietate în CF, dar este fără

îndoială că au cumpărat imobilul, de altfel acesta nu a fost naționalizat de la

fostul proprietar S.B.R. și S.A. (de altfel, nici aceasta n-a fost intabulată

în CF), ci figurează C.I., al cărui descendent recunoaște vânzarea către S.G.

În acele vremuri tulburi,

când fiecare proprietar al unui imobil mai mare cu teren aferent - în cazul de

față, în centrul orașului - era sub amenințarea naționalizării să rămână și

fără imobil și fără contravaloarea acestuia, acesta a încercat ce a crezut că

este mai convenabil, să înstrăineze, iar alții să cumpere în coproprietate

pentru a nu figura printre cei vizați cu spațiu excedentar.

Este arhicunoscut că

toate legile comuniste au avut în vedere diminuarea la minimul necesar sau sub

acesta a spațiului de locuit. Iar în cazul de față era vorba de un imobil mare,

cu atelier, cu suprafața de 333 stj., care era sub iminența confiscării

comuniste.

În ceea ce privește

imobilul de astăzi, conform expertizei efectuate sunt două corpuri de clădire

alipite vechi care pot fi restituite în natură cu terenul aferent, astfel că

sub acest aspect hotărârea instanței de fond este judicioasă - acestea sunt

parter (casă și atelier) corpurile 2 - 3 din hotărârea apelată, conform

expertizei efectuate de expert M.N., corpurile 1 și 3 din expertiza efectuată

în apel în prezentul ciclu procesual de expert H.L.Ș. și terenul în suprafață

de 771 mp, urmând ca pentru terenul de 428 mp, pe care sunt edificate

construcțiile noi de către Statul Român și preluate de SC I. SA Oradea