ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 478/C din 27 iunie 2006, Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Oradea și a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca. A admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.G. și B.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, iar în consecință: A anulat adresa de respingere a notificării reclamanților, emisă de pârâta SC I. SA sub nr. 60 din 15 octombrie 2001, precum și dispoziția nr. 3 din 03 decembrie 2001, emisă de pârâtă în același sens.

A obligat pârâta SC I. SA Oradea să restituie în natură, prin dispoziție motivată, imobilul situat în Oradea, str. S.E., nr. 3, reprezentând în natură două clădiri - parter (casa veche) și un atelier - corpul 3 și 4, precum și terenul aferent în suprafață de 771 mp, identificat cu nr. top. 701 în suprafață de 708/821 mp și 700/1 în suprafață de 63/330 mp, conform schiței de individualizare, întocmită de expertul M.N. A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 428 mp nerestituită, stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expertul M.N., de 42.800 euro (100euro/mp). A obligat pârâta SC I. SA Oradea ca, în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, să procedeze la predarea notificării însoțită de dispoziția motivată Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca și însușită de pârâta SC I. SA Oradea împotriva A. și, în consecință, a obligat chemata în garanție să plătească pârâtelor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură reclamanților. A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților 18.750.000 RON (ROL) cheltuieli de judecată și chemata în garanție să plătească pârâtelor aceeași sumă, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit extrasului CF 1667 Oradea, imobilele cu nr. top. 700, 701 și 701/2, reprezentând în natură casă și teren, au constituit proprietatea numitei B.R. sub B 5, ulterior înscriindu-se în CF sub B9 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Acest imobil a fost transferat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA, care și-a intabulat dreptul de proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere topo nou formate 701 și 700/4, alături de alte două numere topo (1931/4 și 1931/6) în CF 61901 Oradea în favoarea acestei societăți, intabularea efectuându-se prin Încheierea nr. 30779/1993, în baza adresei nr. 12207/1994 eliberată de Primăria Oradea, adresei nr, 588/1993 eliberată de SC I. SA, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 06 august 1993, aceasta fiind astfel unitatea deținătoare a imobilului revendicat, așa cum este stabilită de Legea nr. 10/2001.

În acest context, notificarea depusă de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost transmisă unității deținătoare susmenționate, care prin adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001 le-a comunicat reclamanților că nu consideră întemeiată cererea de restituire în natură, invocând Deciziile civile nr. 1591/A/1998, 958/R/I999, respectiv Sentința civilă nr. 358/2001 a Judecătoriei Oradea și Sentința civilă nr. 90/CA/2001/P a Curții de Apei Oradea, decizii prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al SC I. SA asupra terenului revendicat și faptul că reclamanții nu au dovedit calitatea de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari. Ulterior, la data de 03 decembrie 2001, s-a emis și Decizia nr. 3 a Consiliului de Administrație al SC I. SA, decizie în care se menționează aceleași hotărâri, precum și faptul că cererea reclamanților este apreciată ca neîntemeiată.

Chiar dacă prima adresă, respectiv cea având nr. 60 din 15 octombrie 2001, nu poartă denumirea de dispoziție sau decizie, câtă vreme cuprinde un răspuns negativ la notificarea depusă de reclamanți, instanța a apreciat că, în fapt, prin această adresă s-a procedat la soluționarea pretențiilor reclamanților, astfel încât aceasta putea fi contestată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind un act emis în sensul dispozițiilor acestei legi prin care s-a soluționat notificarea reclamanților, cu atât mai mult cu cât Decizia nr. 3 din 03 decembrie 2001 reiterează aceleași aspecte cuprinse și în adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001. Întrucât, în speță, se contestă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, analizându-se actele dosarului din acest punct de vedere, s-a reținut că, în conformitate cu contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către proprietara tabulară B.R., înscrisă sub B 5, în favoarea cumpărătorilor A.I., S.G.

și C.I. Prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947, respectiv 25 aprilie 1948, A.I. și C.I. transmit cotele lor de proprietate, dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947,cumpărătorilor S.G. și S.C., care sunt antecesorii reclamanților. Prin urmare, începând cu data de 25 aprilie 1947, antecesorii reclamanților au fost singurii proprietari ai imobilelor revendicate în prezent. Chiar dacă aceste drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reținută apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950, de la dobânditorii ulteriori și nu de la proprietarul tabular.

Mai mult, transferul dreptului de proprietate este confirmat prin declarațiile autentice date de C.L. (fiul lui C.I.) și A.I., prin care se recunoaște atât vânzarea cotelor lor de proprietate către antecesorii reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul stabilit în contracte. Sentințele invocate de pârâta SC I. SA nu justifică apărările acesteia, în sensul lipsei interesului legitim, respectiv a calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, aceste hotărâri fiind pronunțate pe excepție. Pe de altă parte, indiferent de hotărârile pronunțate, în conformitate cu dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți să formuleze o nouă cerere în condițiile Legii 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Raportat la confirmarea înscrisurilor sub semnătură privată de către persoanele care le-au încheiat la data respectivă și care și-au înstrăinat dreptul de proprietate, precum și la susținerile pârâtei SC I. SA, în sensul contestării autenticității și valabilității acestora, instanța a respins cererea de probațiune în sensul efectuării unei expertize grafologice, reținând ca proba nu este pertinentă, neexistând niciun indiciu că respectivele acte ar fi false.

Astfel, la dosar au fost depuse declarații suplimentare ale numitei C.V.S., prin care se recunoaște că numitul C.I., decedat în prezent, a înstrăinat imobilul înscris în CF 1667 Oradea, compus din casă, curte și grădină, antecesorilor reclamanților, fiind de acord ca moștenitorii cumpărătorului să solicite intabularea dreptului de proprietate, aceleași aspecte fiind confirmate și de către A.I., unul dintre cei trei cumpărători, care menționează în declarația autentificată sub nr. 265 din 30 ianuarie 2006 că împreună cu S.G. și C.I. au cumpărat în cote părți egale - 1/3 pentru fiecare, de la văduva defunctului S.L. (F.), născută B.R., casa de locuit și construcțiile anexe cu teren aferent curte și grădină - aproximativ 1.200 mp, identificate cu nr. top 700 și 701, ulterior înstrăinându-și în întregime cota sa de 1/3 părți antecesorilor reclamanților.

În ce privește modul de acordare a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, s-a reținut că în conformitate cu expertiza de la dosar, casa și terenul în litigiu se află situate în Oradea, str. S.E., fiind identificat cu nr. top. 700 și 701 în suprafață totală de 1199 mp. Pe acest teren se află în prezent mai multe construcții, respectiv casa de locuit cu patru camere și dependințe și atelierul (fost magazin), precum și construcțiile edificate după naționalizare.

Construcția alcătuită în prezent din două corpuri de clădire a avut inițial, în momentul naționalizării, destinația de casă de locuit formată din două apartamente, respectiv magazin, cele 2 corpuri de clădire fiind utilizate în prezent de pârâta SC I. SA Oradea ca depozite și sediu (fosta casă de locuit), respectiv atelier de vulcanizare și reglat direcție pentru autovehicule, fiind individualizate pe schița depusă clădirile vechi care au existat la data naționalizării, precum și clădirile noi, existând la dosar și o expertiză tehnică extrajudiciară efectuată la solicitarea pârâtei SC I. SA Oradea, tocmai pentru individualizarea acestor clădiri. S-a constatat că pentru diferența de teren preluată abuziv de 428 mp, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, valoarea terenului fiind stabilită de expertul M.N.

la 100 euro/mp. Acest teren nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de clădiri noi edificate după naționalizare, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, unitatea deținătoare este obligată la restituirea în natură a imobilului. În speță, SC I. SA Oradea are această calitate, imobilul aflându-se în patrimoniul acestei societăți, chiar dacă majoritatea acțiunilor deținute de această societate au fost cumpărate de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca s-a reținut că, într-adevăr, această societate nu are calitate procesuală sub aspectul obligației de restituire în natură a imobilului, care se afla în patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, întrucât pârâta SC C.I.M.

SA Cluj-Napoca deține o cotă majoritară (94,6%) din acțiunile unității deținătoare, este evident că prin restituirea imobilului în favoarea reclamanților valoarea acțiunilor deținute de această unitate se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură, astfel că ea justifică sub acest aspect interes legitim și calitate procesuală pasivă, motiv pentru care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA.

Cluj-Napoca și chemata în garanție A. Prin Decizia civilă nr. 117 din 19 iunie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins apelul chematei în garanție A., ca nefondat și a admis apelurile pârâtelor, dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtelor despăgubiri în sumă de 966.000 RON; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta A. să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în apel. În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele: Soluția instanței de fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, este legală.

Astfel, chiar dacă imobilul din litigiu se află în patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, în condițiile în care SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deține cota de 94,6% din acțiunile unității deținătoare, valoarea acțiunilor se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură și, prin urmare, calitatea procesuală a respectivei pârâte este întru totul justificată. Apoi, prejudiciul încercat de pârâta SC I. SA Oradea este evident, fiind logic că, prin predarea imobilului către reclamanți, valoarea patrimoniului său se micșorează; ca atare, nici sub acest aspect nu pot fi primite criticile aduse sentinței de către apelanta-chemata în garanție. Nici susținerile acestei apelante vizând lipsa calității procesuale pasive nu pot fi acceptate.

Apelanta a fost introdusă în cauză în calitate de chemată în garanție, la cererea pârâtei, în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea are dreptul să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia poate să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții. Cererea formulată astfel apare, deci, ca fiind admisibilă, pârâta deținătoare a bunului solicitând firesc chemarea în garanție a apelantei, ca instituție a statului implicată în privatizare. În temeiul art. 29 alin. (1) și (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 și art. 1341 pct. 1 C. civ., instituția implicată în procesul de privatizare, ca reprezentantă a statului, trebuie să acopere prejudiciul creat unității privatizate ca urmare a micșorării patrimoniului acesteia, în urma restituirii în natură, către persoanele îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilelor preluate de stat în mod abuziv.

De asemenea, criticile ce vizează restituirea în natură a imobilelor urmează a fi înlăturate. Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanei îndreptățite, dacă erau deținute la data intrării în vigoare a legii de o societate comercială la care statul era asociat ori acționar majoritar. Acest articolul are și semnificația indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și de art. 20 alin. 4 1 din această lege, indisponibilizarea având drept scop primordial tocmai îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar.

În speță, încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003 a intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situația imobilului litigios căzând astfel sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situația de excepție prevăzută de dispozițiile art. 27 din lege referindu-se exclusiv la societățile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, astfel cum s-a reliefat mai sus, imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de societățile comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură.

Cât privește apelul formulat de societățile pârâte, axat pe problema referitoare la lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamanților, trebuie subliniat că, în speță, s-a dovedit pe deplin că antecesorii acestora au devenit proprietari asupra imobilului începând cu 25 aprilie 1948. Inițial, proprietarul imobilului revendicat a fost B.R., înscrisă sub B.5 în cartea funciară nr. 1667 Oradea, cu nr. top. 700, 701 - 701/2, aceasta înstrăinându-l la data de 25 noiembrie 1946 cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G., în schimbul prețului de 45.000.000 RON, achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare redactat la Biroul Avocaților Oradea de dr. B.A. Ulterior, C.I. s-a obligat, conform actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948, să vândă partea sa din imobil celuilalt coproprietar, S.G.

și soției acestuia, S.C., operațiunea vânzării-cumpărării fiind confirmată și de celălalt coproprietar, A.I. care, prin actul sub semnătură privată datat 18 martie 1947 și respectiv declarația din 06 noiembrie 1997 autentificată de Biroul Notarului Public M.W., a confirmat cedarea de către cei doi coproprietari a părții lor din imobilul cumpărat de la B.R. în favoarea lui S.G. Tot referitor la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la retrocedarea imobilului din litigiu, mai este de subliniat că atât la punctul 22.1 din H.G. nr. 498/2003, cât și la punctul 23.1 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect că bunul respectiv aparținea persoanei respective). Art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 nu cuprind prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite și, ca atare, aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire.

Prin urmare, rezultă că, în aceasta materie, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile și alte mijloace de dovadă, important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparținut autorului părților reclamante, ceea ce în speță s-a dovedit cu prisosință, contrar susținerilor apelanților. Va fi, însă, admisă cererea formulată în subsidiar de apelantele-pârâte, având în vedere raportul de contraexpertiză administrat în faza apelului, în ale cărui concluzii se specifică valoarea de piață, la zi, a proprietății imobiliare din cauză, și anume valoarea totală de 966.000 RON, din care 538.000 RON reprezintă valoarea supraedificatelor - corpul 3 și corpul 4 de clădiri, iar 423.000 RON reprezintă valoarea terenului construit și amenajat, în suprafață de 735 mp.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele pârâte și chemata în garanție. Prin Decizia nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009, Înalta Carte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, având în vedere următoarele considerente: Sfera persoanelor îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent este determinată, prin art. 3 alin. (1) lit. a), la persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive.

În materie de probațiune, dat fiind locul situării imobilului - municipiul Oradea - și momentul cumpărării lui - 15 ianuarie 1947 - dobândirea dreptului de proprietate era supus sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării (art. 17 și art. 18). În speță, prin înscrisul sub semnătură privată prin care A.I. vinde soților S. cota sa din imobil se precizează "acest contract de mai sus autorizează pe ambii să-și intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului". Pe de altă parte, din contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, prin care C.I.

vinde soților S. cota sa din imobil se stipulează "prezentul contract este valabil până la achitarea produselor agricole arătate mai sus și până la redactarea contractului definitiv". Întrucât la data încheierii acestor înscrisuri erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 115/1938, rezultă că lipsa înscrierii unor astfel de drepturi în cartea funciară nu putea conduce la dobândirea dreptului de proprietate. Prima instanță a apreciat că și în situația în care "aceste drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reținută apărarea pârâtei, în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naționalizare de la dobânditorii ulteriori și nu de la proprietarul tabular". A mai reținut prima instanță că "transferul dreptului de proprietate este confirmat prin declarațiile autentice date de C.L.

și A.I., prin care se recunoaște atât vânzarea cotelor de proprietate către antecesorii reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul stabilit în contracte". Reținând o astfel de motivare, în argumentarea soluției de menținere a calității reclamantelor de persoane îndreptățită la restituire, curtea de apel avea obligația să analizeze criticile invocate în apel și anume: - dacă la data preluării abuzive de către stat, respectiv 15 decembrie 1958, imobilul se afla în proprietatea lui S.G.; - dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă sunt de natură să strămute proprietatea în condițiile existenței Decretului-lege nr. 115/1938; - dacă declarațiile depuse de A.I. și C.L.

suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară. Din conținutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 ianuarie 1947, rezultă ca B.R. a vândut pe veci, irevocabil și liber de orice sarcină publică sau particulară și liber de proces, imobilele cuprinse în coala funciară nr. 1667 din Oradea nr. ordine A.I.I.2., nr. top. 700 și 701 intravilan, loc casă în Olosig în str. S.E. nr, 3, cu intabularea de 105/4 și nr. 228/ stj.p., deci în total în intravilan de 333 stj. p.a., în toate supraedificiile existente și anume: casă de locuit și edificiile lăturalnice în starea lor actuală așa cum cumpărătorii le-au văzut, în părți egale cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G. Din contractul de schimb de vânzare și cumpărare încheiat la 18 martie 1947, rezultă că A.I.

vinde sub formă de schimb și de vânzare imobilul cuprins în coala funciară nr. 1667 din Oradea nr. ord. A.I. nr. top. 700 intravilan și casa în Olosig str. S.E. nr. 3, cu întindere de 105 și 228 stj. P. cu toate supraedificiile lăturalnice care formează coproprietari între C.I., A.I. și S.G. Vânzătorul A.I. își vinde din imobil 1/3 parte în condițiile menționate cumpărătorilor S.G. și S.C., născută A. Din contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 între C.I. și S.G. și S.C. rezultă că primul, în calitate de vânzător, a înstrăinat imobilul cuprins în CF nr. 1667 nr. ord. A.I. nr. top. 700 așa-zis S.E. din Oradea, cumpărătorilor S.G. și S.C. În toate contractele a fost stipulată clauza potrivit căreia cumpărătorii aveau obligația să-și intabuleze dreptul de proprietate.

Potrivit mențiunilor din cartea funciară și în raport de înscrisurile sub semnătură privată, instanța avea obligația să stabilească următoarele chestiuni: - dacă imobilul înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare datat 15 ianuarie 1947 este unul și același cu imobilul pretins de intimații-reclamanți prin prezenta acțiune; - care a fost cota-parte de 1/3, ce a aparținut numitului C.I., din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947; - care a fost cota parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.; - ce imobil a înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiților S.G. și S.C; - dacă imobilul menționat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, înstrăinat de C.I.

numiților S.G. și S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menționată în contractul încheiat la 15 ianuarie 1947; - care este imobilul proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanților l-au dobândit și care formează obiectul litigiului de fată; - care a fost persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de la data înstrăinării și până la preluarea abuzivă de către Statul Român; Dat fiindcă în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 și în anexa la decret nu figurează numele antecesoarelor reclamanților din litigiu, se impunea ca prin demersul lor să se depună la dosar procesul-verbal de preluare a imobilului. Așa cum rezultă din actele dosarului (certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 6 august 1993 și extrasul de carte funciară nr. 1667), unitatea deținătoare a imobilului în litigiu este pârâta SC I. SA Oradea.

Prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003, pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a achiziționat pachetul de 96,46% din acțiunile SC I. SA Oradea. În aceste condiții, rezultă că recurenta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea și nici nu i-ar fi preluat drepturile și obligațiile prin absorbție, deoarece din actele dosarului nu rezultă acest lucru. Or, motivarea instanței de fond că unitatea deținătoare a imobilului este SC I. SA Oradea și că SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză contrazice soluția pronunțată de ambele instanțe. În cadrul procesului de privatizare, A VAS, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27/2003, a înstrăinat pârâtei-recurente SC C.I.M.

SA Cluj-Napoca 94,6% din acțiunile SC I. SA Oradea și nu imobilele revendicate. În apel, chemata în garanție a invocat faptul că potrivit art. 1337 C. civ., "vânzătorul este obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care nu ar fi declarate la facerea contractului". A mai susținut ca SC I. SA Oradea nu a făcut dovada prejudiciului în baza unei sentințe definitive și irevocabile conform art. 324 alin. (2) din Legea nr. 93/1999 și că nu are nicio culpă, întrucât recurenta avea cunoștință de existența litigiului.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că repararea prejudiciului trebuie apreciată în raport cu valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila evidențiată în bilanțul contabil și menționată în dosarul de prezentare a societății comerciale și nu la valoarea de circulație a activelor.

În raport de dezlegarea problemelor expuse cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu, Înalta Curte a dispus ca instanța de apel să analizeze și celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală pasivă a intimaților-pârâți, existența prejudiciului și modalitatea de calcul în rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a pronunțat Decizia civilă nr. 115 din 10 noiembrie 2010, prin care: A respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție A. A admis apelul declarat de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C.I.M.

SA Cluj-Napoca. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă. A respins cererea de chemare în garanție a A. formulată de aceeași pârâtă. A obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat apelantele SC I. SA Oradea și A. la 6105 RON în favoarea intimatelor B.C., S.L.R. și S.L. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat anularea dispoziției emisă de pârâta-apelantă SC I. SA Oradea la data de 15 ianuarie 2001 și să se dispună în consecință restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. S.E. nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, cu nr. top.

700, 701 și 701-2, imobil ce reprezintă în natură casă și teren aferent. Imobilul a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în cartea funciară nefiind operat într-adevăr dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților, proprietatea aparținându-i potrivit evidenței de CF proprietarei inițiale, B.R. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive. Rezultă, așadar, că o condiție esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii reparatorii este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

În materia Legii nr. 10/2001 însă, dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat se poate realiza și prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile art. 22 1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/200, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. În speță, prin întreg probatoriul administrat s-a făcut dovada faptului că, la data preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu se află în proprietatea exclusivă a familiei S. Astfel, prin contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, proprietara tabulară B.R.

înstrăinează imobilul în favoarea numiților A.I., C.I. și S.G. Apoi, prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, A.I. și C.I. transmit cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil, antecesorilor reclamanților, respectiv numiților S.G. și S.C. Înstrăinarea cotelor de proprietate a fost recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) și de către A.I., prin declarațiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceștia confirmând înstrăinarea, cât și plata prețului. Tot în același sens a fost avută în vedere și declarația numitei C.V.S., care, la rându-i, a recunoscut faptul înstrăinării cotei de 1/3 din imobil ce a aparținut lui C.I., fiind de acord cu revendicarea imobilului de către reclamanți.

De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că lista anexă la Decretul nr. 92/1950 îl menționează pe C.I. ca persoană deținătoare a imobilului naționalizat. Mai mult, martorii audiați în faza de judecată a apelului, numitele F.C.A. și J.M., confirmă susținerile reclamanților referitoare la dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în cauză și cele referitoare la naționalizarea imobilului de la aceștia. Prin urmare, chiar dacă operațiunea de intabulare nu s-a realizat, este în afara oricărei discuții că antecesorii reclamanților au cumpărat imobilul arătat, dovedindu-se operațiunea de cumpărare și plata prețului, așa încât în mod just prima instanță a reținut realizarea condiției prevăzută la art. 3 din Legea nr. 10/2001, criticile apelantelor invocate în acest sens fiind înlăturate.

Cât privește, însă, criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, acestea sunt fondate, în condițiile în care, în cadrul procesului de privatizare, SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a cumpărat 94,6% din acțiunile SC I. SA și nu din activele acesteia, imobilul rămânând în patrimoniul acesteia din urmă. Nici criticile apelantei A., axate pe problematica lipsei calității sale procesuale pasive, nu sunt fondate. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că pârâta SC I. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în cadrul procesului de privatizare, în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 emițându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 17 nr. 0014 din 6 august 1993. Or, A. este succesoarea în drepturi a fostul FPS, entitatea publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC C.I.

SA, unitatea deținătoare a imobilului, situație față de care corect s-a admis cererea de chemare în garanție în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ. Împrejurarea că s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, care a formulat cererea de chemare în garanție, nu este de natură a atrage respingerea cererii, cum a susținut apelanta A., din moment ce cererea de chemare în garanție a fost însușită de pârâta SC I. SA. Susținerile apelantei legate de inexistența prejudiciului suferit de pârâta SC I. SA Oradea, urmare a predării imobilului către intimații-reclamanți, nu pot fi acceptate, temeinic reținând instanța de fond faptul că societatea e prejudiciată, urmare a dispoziției de restituire diminuându-se valoarea activului patrimoniului SC I. SA, judicios făcându-se astfel aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât în faza de judecată a apelului s-a întocmit un raport de contraexpertiză care a stabilit valoarea la zi a supraedificatelor și a terenului în natură, stabilindu-se valoarea totală de 966.000 RON, sub acest aspect va fi admisă cererea formulată în subsidiar de apelanta SC I. SA, urmând în consecință a se dispune obligarea A. să plătească această sumă pârâtei. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâta SC I. SA și chemata în garanție A. Prin Decizia nr. 696 din 07 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de chemata în garanție A. și a admis recursul declarat de pârâta SC I. SA, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Pentru a respinge recursul chematei în garanție, Înalta Curte a reținut că acesta a fost formulat cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Pentru a admite recursul pârâtei SC I. SA, Înalta Curte a reținut că instanța de trimitere nu s-a conformat deciziei de casare, așa cum o obligau dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, instanța de trimitere și-a fundamentat soluția pe argumente reluate din decizia anterior pronunțată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care țin de esența litigiului, de soluționarea căruia depinde și interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, între A.I.

și C.I. și soții S.G. și C. (autorii reclamantelor), au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului, care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938. Or, așa cum s-a reținut și prin prima decizie de casare, în materie de probațiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora doua repere esențiale, și anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Cum dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii, înscrisuri sub semnătură privată (care, de altfel, prevedeau autorizarea cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate), nu a fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, simpla referire la declarațiile unor martori nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerințelor art. 17 și 18 ale Decretului-lege nr. 115/1948. Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligațional, ins ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.

Instanța de trimitere nu a lămurit nici chestiunea identității dintre imobilul înstrăinat de foștii proprietari la 15 ianuarie 1947 și imobilul pretins de reclamanți, ce face obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar decizia de casare. De asemenea, pentru a se clarifica această chestiune - de esența litigiului - s-a indicat necesitatea stabilirii în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobilele înstrăinate, aparținând lui A.I. și C.I., respectiv care erau părțile din imobil stăpânite de către aceștia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate. Cât privește dovada plății impozitului până la data naționalizării, aceasta s-a făcut cu două înscrisuri, în care figurează tot C.I.

(iar nu autorii reclamanților) cu cota de proprietate deținută, respectiv 1/3, nemișcătorul fiind preluat prin naționalizare de la acesta. Cum este deja stabilit că numele autorilor celor în cauză nu se regăsesc în cuprinsul Decretului nr. 92/1950, se impune a se depune procesul-verbal de preluare a imobilului în proprietatea statului, astfel cum s-a dispus, de altfel, prin decizia de casare, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptățită, în acord cu prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată. În consecință, afirmația tăcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla "în proprietatea exclusivă a familiei S.", nu este susținută de un probatoriu concludent.

În raport de dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 - ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu din simpla afirmare a calității de proprietari a autorilor lor asupra nemișcătorului - și respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a formulat cererea de restituire cu cel indicat în înscrisul cu dată certă întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a înstrăinat imobilul, vor fi analizate și alte chestiuni care sunt de esența litigiului, respectiv modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea Statului - cu sau fără titlu valabil - și aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în extrasul de CF 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5, iar ulterior Statul Român, sub B 9, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950. Din copia extras de pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B. Potrivit celorlalte probe administrate, acesta ar fi deținut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru care s-a făcut și dovada plății impozitului. În consecință, în aprecierea asupra aplicațiunii art. 29 alin. (1) din lege se va stabili și dacă preluarea s-a tăcut valabil pe numele adevăratului proprietar al imobilului sau al succesorului în drepturi al acestuia. În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 41/A din 20 iunie 2O13, prin care: A admis apelurile declarate de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M.

SA Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că; A obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON, cu titlu de despăgubiri. A respins acțiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, pentru lipsă calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat apelanta SC I. SA Oradea la 7.890 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea intimatelor-reclamante. A obligat chemata în garanție A. la 9890 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea apelantei SC I. SA Oradea.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție A. împotriva aceleiași sentințe. În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele: Obiectul litigiului îl constituie cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B.C. și S.G. - decedat pe parcursul soluționării litigiului, acțiune însușită și continuată de S.L. și S.L.R., prin care au solicitat anularea Dispoziției nr. 60 emisă de pârâta SC I. SA Oradea la 15 ianuarie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, top.

701-701/2, în natură casă și teren, preluat abuziv de Statul Român la 15 decembrie 1958, acțiunea fiind admisă în parte și obligată pârâta SC I. la restituirea în natură a imobilului - două clădiri - parter (casa veche) și un atelier cu terenul aferent de 771 mp, pe nr. top.701 și 700/1, constatându-se îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 428 mp, în condițiile Legii nr. 10/2001, admițându-se și cererea de chemare în garanție împotriva A., care a fost obligată la despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură, cu cheltuieli de judecată.

Conform dispozițiilor din decizia de casare, în cauză s-a dispus și efectuat o expertiză topografică pentru imobilul din litigiu, având ca obiect stabilirea faptului dacă imobilul înstrăinat de foștii proprietari la 15 ianuarie 1947 este identic cu imobilul pretins de reclamanți, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 și dacă are suprafața totală de 333 stj., echivalentul a 1.199 mp, stabilirea în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobil aparținând lui A.I. și C.I., dacă pe terenul preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 s-a edificat o construcție nouă de către SC I., cu precizarea suprafeței acesteia și a celei rămasă liberă, dacă există acces la construcția nouă și dacă acestea pot fi grănițuite.

De asemenea, s-a emis adresa la MAI - Arhivele Naționale, care cu adresa nr. 389 din 13 noiembrie 2012 a comunicat că nu deține procesul-verbal de preluate în proprietatea Statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului din litigiu. Din concluziile raportului de expertiză efectuat la 24 ianuarie 2012 de către expert tehnic judiciar topografie cadastru și geodezie H.L.S., reiese că imobilul ce a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 este identic cu imobilul din litigiu, situat în Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF nr. 1667 Oradea, cu suprafața de 333 stânjeni, echivalentul a 1.199 mp, în ce privește cotele de câte 1/3 părți sunt cote indivize, iar în teren nu există indicii că imobilul ar fi fost împărțit și folosit în 3 părți egale, ci dat fiindcă a doua construcție veche de pe top.

701 a fost alipită de cealaltă construcție ca o extindere a corpului vechi, aspect care dovedește că imobilul a fost folosit în indiviziune de coproprietari ca un singur corp de proprietate. Aceeași situație este relevată și în declarația martorelor F.C. și J.M., audiate în apel, în al doilea ciclu procesual, care reliefează aspectul că în anii 1947 - 1948 imobilul era folosit doar de familia S. ca proprietară. În ceea ce privește construcțiile noi, expertul a arătat că pe terenul preluat de Statul Român s-a edificat o construcție nouă de către Statul Român - ulterior proprietatea SC I. SA -, formând două corpuri de clădiri alipite una de cealaltă, corpuri care ocupă o suprafață de 436 mp din top.

700/1 și 700, suprafața liberă fiind de 717 mp, care conține și construcțiile vechi și din care se mai scade o suprafață conform partajării, fiind lângă unul din corpul de clădire nou, iar suprafața de 48 mp aferentă nr. top. 700/2 este drum public, proprietatea Municipiului Oradea. Cu privire la accesul la construcții, expertul a concluzionat că acesta se poate realiza fără să fie nevoie de servitute de trecere, iar grănițuirea este posibilă în mai multe variante, expertul depunând în acest sens și Planul de Situație și Planul cadastral. Din coroborarea probelor administrate în cauză - înscrisuri, probe testimoniale, rezultă că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul și condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare depuse în cauză - din 15 ianuarie 1947, 25 aprilie 1948 și 18 martie 1947, ca și declarațiile autentice din 19 martie 1998 și 26 noiembrie 1997 ale numiților A.I. și C.L. - succesorul cumpărătorului C.I., rezultă că antecesorul reclamanților a dobândit proprietatea imobilului în litigiu. Inițial a cumpărat 1/3 din imobile - la 25 noiembrie 1946 - de la proprietarii vânzători B.R., căsătorită S., și S.A., alături de A.I. și C.I., înregistrarea fiind la 15 ianuarie 1947 prin biroul avocaților D.B.A. și S.N. Ulterior, cumpărătorii A.I. și C.I. vând cotele lor de câte 1/3 parte din imobil cumpărătorului S.G., conform actelor sub semnătură privată susmenționate.

Conform concluziilor expertizei și declarațiilor martorilor susmenționați, imobilul nu a fost folosit în trei părți egale, fiind cumpărat și folosit ca un singur corp de proprietate de către familia S. Nu se poate cunoaște care au fost practic intențiile cumpărătorilor la acea dată, este vorba de anii 1946 - 1948, primii ani ai așa-zisului regim democrat popular instaurat la 06 martie 1945 și care a urmărit naționalizarea tuturor proprietăților. Este adevărat că vânzările n-au fost operate în cartea funciară, dar din probele testimoniale administrate rezultă că familia cumpărătorului S.G. a intrat în posesia imobilului, stăpânind ca adevărați proprietari până la naționalizare.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care a avut în vedere și condițiile deosebite în care s-au făcut naționalizările și deposedările în regimul comunist și a derogat de la exigențele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul civil, stabilind și alte mijloace de probă în acest sens. Astfel, prin Hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

La anexa 1, art. 22 din Normele Metodologice sunt prevăzute actele doveditoare ale dreptului de proprietate care atestă această calitate prevăzută de art. 22 din lege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică și juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras CF, act sub semnătură privată și altele asemenea); b) orice acte sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 1 alin. (1) din lege); f) expertize judiciare sau extrajudiciare; g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale; h) declarație notarială pe proprie răspundere.

În același act normativ, la art. 22.4 se prevede posibilitatea solicitării de declarații notariale date de persoane în viață care atestă anumite situații în legătură cu imobilul. Așadar, atât contractele sub semnătură privată, cât și declarațiile notariale sau pe proprie răspundere sunt probe în înțelesul legii speciale, iar declarațiile martorilor audiați, F.C. și J.M., au aceeași forță probantă, fiind date în fața instanței de judecată. Toate aceste probe administrate confirmă, practic, că imobilul a fost proprietatea familiei S. și de la aceasta a fost naționalizat. Nu este culpa reclamanților că nu au fost în măsură să depună procesul-verbal de predare a imobilului, au tăcut dovada că au întreprins toate diligentele în acest sens.

De altfel și instanța de apel a emis adresă către Arhivele Statului, care au comunicat că nu dețin acest înscris. Așadar, cu atât mai mult reclamanții, cărora li s-a luat proprietatea, după mai mult de 45 ani este și normal să nu mai dețină astfel de documente, de altfel este puțin probabil să mai fi sperat a-și redobândi proprietatea, a se reveni la situația anterioară pe parcursul anilor de comunism fără sfârșit.

Dar este și o problemă de logică în opinia instanței, câtă vreme se recunoaște că imobilul a fost naționalizat, este trecut și în Cartea Funciară sub B. 9 naționalizarea în favoarea Statului, iar nicio altă persoană fizică sau juridică decât familia S. nu-l revendică și nu-i contestă calitatea de fost proprietar decât pârâta-apelantă SC I. SA Oradea, care are tot interesul să rămână cu acest imobil în patrimoniu, pe care de altfel nu a făcut dovada că l-a cumpărat, ci doar că s-a înscris în patrimoniu cu imobilul ca urmare a reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, obținând și dreptul de atestare asupra terenului în temeiul H.G. nr. 834/1990, până la acea dată justificând doar drept de administrare directă, proprietar fiind Statul Român.

Mai mult, s-a făcut dovada că imobilul a fost cumpărat în coproprietate de către trei cumpărători, doi dintre aceștia, A. și C., vând proprietatea lor antecesorului reclamantelor, s-a plătit și impozit pe numele unuia dintre aceștia, care apare și în Decretul de naționalizare (așadar nu fostul proprietar tabular), iar ei la rândul lor confirmă că și-au înstrăinat cota lor de câte 1/3 parte lui S.G. În ceea ce-i privește pe reclamanți, aceștia solicită doar construcțiile vechi și terenul aferent, pentru restul terenului solicitând măsuri reparatorii prin echivalent, construcțiile noi rămânând în patrimoniul apelantei-pârâte. Este adevărat că reclamanții nu și-au înscris dreptul de proprietate în CF, dar este fără îndoială că au cumpărat imobilul, de altfel acesta nu a fost naționalizat de la fostul proprietar S.B.R.

și S.A. (de altfel, nici aceasta n-a fost intabulată în CF), ci figurează C.I., al cărui descendent recunoaște vânzarea către S.G. În acele vremuri tulburi, când fiecare proprietar al unui imobil mai mare cu teren aferent - în cazul de față, în centrul orașului - era sub amenințarea naționalizării să rămână și fără imobil și fără contravaloarea acestuia, acesta a încercat ce a crezut că este mai convenabil, să înstrăineze, iar alții să cumpere în coproprietate pentru a nu figura printre cei vizați cu spațiu excedentar. Este arhicunoscut că toate legile comuniste au avut în vedere diminuarea la minimul necesar sau sub acesta a spațiului de locuit. Iar în cazul de față era vorba de un imobil mare, cu atelier, cu suprafața de 333 stj., care era sub iminența confiscării comuniste.

În ceea ce privește imobilul de astăzi, conform expertizei efectuate sunt două corpuri de clădire alipite vechi care pot fi restituite în natură cu terenul aferent, astfel că sub acest aspect hotărârea instanței de fond este judicioasă - acestea sunt parter (casă și atelier) corpurile 2 - 3 din hotărârea apelată, conform expertizei efectuate de expert M.N., corpurile 1 și 3 din expertiza efectuată în apel în prezentul ciclu procesual de expert H.L.Ș. și terenul în suprafață de 771 mp, urmând ca pentru terenul de 428 mp, pe care sunt edificate construcțiile noi de către Statul Român și preluate de SC I. SA Oradea