ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

inițial pe rolul Tribunalului Bihor sub nr .4899/2002 reclamanții D.I. și D.F.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, să se constate că

reclamanții sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra

imobilului înscris inițial în C.F. Aleșd cu nr. top 67 și 68, să se dispună

restituirea în natură a acestui imobil și să se anuleze dispoziția nr. 19/2002

emisă de pârâtă.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarilor tabulari ai

imobilului preluat abuziv de Statul Român și se încadrează în dispozițiile

Legii nr. 10/2001, astfel că în mod greșit prin dispoziția nr. 19/2002 li s-a

respins cererea de retrocedare a imobilului cu motivarea că persoana

îndreptățită este Ș.K., căreia i s-au și plătit despăgubiri în baza Legii nr.

112/1995.

Pârâta SC S. SA a formulat

cerere de chemare în garanție a Consiliului Județean Bihor și a numitei Ș.K.,

solicitând ca, în condițiile în care vor fi căzuți în pretenții, să fie

despăgubiți de chemații în garanție.

Prin sentința civilă nr. 546/2002

pronunțată de Tribunalul Bihor a fost admisă în parte acțiunea, în sensul

restituirii în natură a imobilului revendicat.

A fost respinsă cererea de chemare

în garanție.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâta și chemata în garanție Ș.K.

Prin decizia civilă nr. 11/A/2003

pronunțată de Curtea de Apel Oradea au fost admise ambele apeluri, s-a anulat

sentința civilă nr. 546/2002, iar cauza a fost trimisă spre soluționare în

primă instanță Judecătoriei Aleșd.

Urmare strămutării dispusă de Curtea

Supremă de Justiție prin încheierea nr. 3765 din 1 octombrie 2003, cauza a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub nr. 5504/2003.

Prin sentința civilă nr. 111/2004 Judecătoria

Alba Iulia a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea

Tribunalului Alba, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 581/2004.

Soluționând cauza pe fond, această

instanță a pronunțat sentința civilă nr. 383 din 7 aprilie 2004 prin care a

respins acțiunea formulată de reclamanți, precum și cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea lui L.G. în anul 1938

prin succesiune și partaj voluntar, conform art. 786 C. civ. și a fost preluat

de Statul Român ca efect al prescripției în anul 1968. Moștenitoarea lui L.G.

este Ș.K., care a primit despăgubiri pentru acest imobil prin Hotărârea nr. 116

din 30 august 1996 emisă în baza Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond a reținut că

reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 4 din

Legea nr. 10/2001, deoarece moștenitorul proprietarului tabular L.F.(Ș.),

autorul reclamanților nu are la rândul său calitate de persoană îndreptățită,

pentru motivele invocate anterior.

S-a mai reținut că prin respingerea

acțiunii, cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, impunându-se

respingerea acesteia.

Reclamanții au declarat apel

împotriva sentinței pronunțate în cauză, susținând că este netemeinică și

nelegală întrucât instanța de fond a interpretat în mod eronat starea de fapt

și nu a apreciat în mod corespunzător actele dosarului, că actul de trecere în

proprietatea statului este un simplu proces-verbal care nu constituie un titlu translativ

de proprietate, iar procesul-verbal de audiență succesorală nu are nici o

valoare juridică.

Prin decizia civilă nr. 287/A din 8

martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia apelul a fost respins ca

nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că

după decesul proprietarei tabulare P.I., văduvă G.L. au rămas bunuri mobile și

imobile specificate în procesul-verbal de audiență succesorală printre care și

imobilul în litigiu. Conform acestui act s-a predat succesiunea în posesiune

având în vedere ordinea de moștenire legală, descendența și „convențiunea

parțială de partaj”, astfel că potrivit acestei convenții intervenite între

descendenți imobilul înscris în C.F. Aleșd, nr. top 67, 68 îl va moșteni

exclusiv fiul decedatei, G.L. Se mai precizează că toți moștenitorii primesc în

mod definitiv această „convențiune” parțială de partaj. Părțile au fost

îndrumate la proces pentru acele bunuri asupra cărora nu s-a putut produce o

convențiune de partaj, fără a fi inclus în acestea și imobilul în litigiu.

Astfel, s-a reținut, că singura în

drept să solicite restituirea acestui imobil este fiica lui G.L. , Ș.K.,

reclamanții nefiind persoane îndreptățite în sensul art. 4 din Legea nr.

10/2001.

Reclamanții au declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că autorul lor, testatorul L.F. este nepot de fiu al proprietarului

tabular de la care s-a preluat abuziv imobilul, acesta testând în favoarea

reclamanților întreaga avere, astfel că în conformitate cu art. 3 din Legea nr.

10/2001 sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra

imobilului.

Se mai susține că instanța în mod

greșit a calificat „procesul-verbal” de audiență succesorală ca fiind un

certificat de moștenitor deoarece acesta este un act premergător emiterii

certificatului de moștenitor și că acesta nu a produs niciodată efecte juridice

întrucât a fost desființat de deciziunea emisă de Judecătoria Rurală Aleșd.

Calitatea de moștenitor al

antecesorului L.F. junior, se arată în continuare, ca nepot de fiu al

proprietarei tabulare P.I. (căsătorită cu L.G.), este stabilită atât de notarul

de stat care a întocmit „procesul-verbal de audiență succesorală”, care constată

bunurile care formează masa succesorală și erezii rămași de pe urma defunctei

P.I., cât și de judecătorul delegat care a emis deciziunea în dosarul nr. G

2618/1938 al Judecătoriei Rurale Aleșd.

Pârâta și chemata în garanție Ș.K.

au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat

în cauză.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Scopul și rațiunea Legii nr. 10/2001

este acela de a se acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari ale căror

imobile au fost preluate abuziv în perioada de referință.

Deci, esențial și primordial într-o

cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este dovedirea calității de

persoană îndreptățită în persoana reclamantului.

Prin persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din lege se înțelege

persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moștenitorii săi,

calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrinsecă.

Reclamanții în cauză nu au această

calitate deoarece autorul lor, L.F. jr. nu a fost proprietarul imobilului în

litigiu.

Din probele administrate în cauză a

rezultat că prin succesiune și partaj voluntar imobilul înscris în C.F. Aleșd

nr. top 67 și 68 a intrat în proprietatea lui L.G. în anul 1938.

Astfel, prin procesul-verbal de

audiență succesorală întocmit la data de 13 mai 1938 de către notarul public în

dosarul nr. 151/1938 s-a stabilit masa succesorală după defuncta L.I.,

cuprinzând și imobilul în litigiu, cu cei 5 moștenitori ai defunctei între care

L.F. și L.G. și cotele de moștenire. În alin. (3) de la fila 2 al acestui act

s-a consemnat că între părți a intervenit o convenție parțială de partaj, potrivit

căreia, printre altele, imobilul înscris în C.F. Aleșd nr. top 67 și 68 i-a

revenit în exclusivitate lui L.G.

În același proces-verbal s-a

menționat și împrejurarea că L.Ș. jr.(F.) era și beneficiarul unui testament

verbal al defunctei, care privea însă unele bunuri mobile și imobile cuprinse

în C.F.

Întrucât acest testament a fost

contestat de unii moștenitori, notarul a îndrumat părțile la proces cu privire

la valabilitatea și conținutul acestuia.

Contrar susținerilor recurenților,

acest proces-verbal de audiență succesorală nu a fost desființat prin

„deciziunea” Judecătoriei Rurale.

Dimpotrivă, prin încheierea din data

de 8 decembrie 1938 dată în dosarul nr. G 2618/1938 al Judecătoriei Rurale

Aleșd se prevede expres că judecătoria rurală trimite erezii în posesiunea

succesiunii în virtutea partajului constatat de notar sub nr. dos. 151/1938,

aprobat de Tribunalul Județean Bihor, secția specială tutelară sub nr.

1198/1938”.

Atât procesul-verbal de audiență

succesorală cât și deciziunea sus-menționată, au fost întocmite în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. XVI/1894, completată prin Legea nr. VII/1912, privind

procedura în materie de moștenire, aplicabilă în Ardeal în acea perioadă.

Trecând succint în revistă această

procedură, prin art. 50 se menționează că Judecătoria de moștenire va ordona

dezbaterea moștenirii, în acest sens fiind însărcinat notarul public, art. 51.

Potrivit art. 59 alin. (6), dacă coerezii doresc împărțeala, se va încerca

pacea, iar învoiala se va trece în procesul-verbal.

Art. 72 din Legea nr. XVII/1894 a

fost completat prin Legea nr. VII/1912 în sensul că judecătoria va examina

procesul-verbal și extractele prezentate de notarul public, dacă le găsește

corespunzătoare va da deciziunea de predare a moștenirii conform partajului.

Toate aceste prevederi legale au

fost respectate prin actele întocmite în prezenta cauză.

Nu poate fi primită nici cealaltă

critică formulată prin motivele de recurs.

Prin hotărârea pronunțată anterior

în cauză nu s-a contestat calitatea de moștenitor al antecesorului L.F. jr.

după defuncta P.I., căsătorită L., reținută prin procesul-verbal de audiență și

deciziunea Judecătoriei Rurale Aleșd. S-a contestat numai calitatea de

proprietar al imobilului în litigiu, care a revenit lui L.G. prin partajul voluntar

constatat de notar și consfințit prin încheierea pronunțată de Judecătoria

Rurală Aleșd, prin aceleași acte, lui L.F. jr. revenindu-i alte bunuri.

Autorul recurenților-reclamanți nu

putea transmite acestora dreptul de proprietate asupra unui bun care nu se afla

în patrimoniul său.

Față de toate considerentele expuse,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Urmează a se dispune obligarea

recurenților la plata cheltuielilor de judecată către intimați, în sensul art.

274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții D.I. și D.F. împotriva deciziei nr. 287/A din 8 martie

2005 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți D.I.

și D.F. la plata sumei de 1844,94 lei reprezentând cheltuieli de judecată în

recurs către intimata Ș.K.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie

2007.