ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2858/2010

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 8 octombrie 2001, sub nr. 6996/111/2001, contestatorii A.J.P. și A.J.T. au solicitat, în contradictoriu cu intimata SC M. SA, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constate îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilul înscris în C.F. Oradea, ce reprezintă, în natură, trei apartamente care sunt înscrise, la rândul lor, în C.F. Oradea; să se dispună anularea deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de intimată și restituirea în natură a imobilelor descrise anterior. Pârâta SC M. SA a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (A.P.A.P.S.

București). Prin sentința civilă nr. 486/C din 25 mai 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea de chemare în judecată formulată de contestatori și cererea de chemare în garanție formulată de intimata SC M. SA împotriva A.P.A.P.S. La pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, emisă de intimata SC M. SA, s-a respins notificarea nr. 26/2001, formulată de contestatorii A.J.P. și A.J.T., având ca obiect restituirea în natură a imobilelor în litigiu, față de dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, totodată, s-a dispus și trimiterea dosarului către A.P.A.P.S., pentru a se face aplicarea art. 19 alin. (2) din aceeași lege.

În dispozitivul deciziei s-a reținut că restituirea în natură nu este posibilă întrucât SC M. SA este societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni de la F.P.S., actual A.P.A.P.S., astfel că aceste imobile au intrat, cu titlu valabil, în patrimoniul societății respective, precum și că imobilele a căror restituire se cere au altă destinație decât cea inițială, fiind modificate substanțial, formând, în prezent, un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinația inițială, de locuință. Curtea de Apel a considerat că temeiurile care au stat la baza acestei decizii sunt corecte.

Astfel, intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor din litigiu în urma procesului de privatizare a acesteia, în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000, în capitolul III din acest contract precizându-se că proprietatea asupra bunurilor vândute se transmite, de la vânzător la cumpărător, la data plății prețului prevăzut la art. 4.1.; intimata a depus, la dosarul cauzei, ordinul de plată din 23 iunie 2000, deci, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001. Susținerile contestatorilor potrivit cărora societatea nu ar fi fost privatizată integral nu au fost reținute de instanță, singura probă în acest sens fiind o adresă a Camerei de Comerț și Industrie Bihor, din 05 octombrie 2001, din care rezultă că la data de 30 iulie 1998 F.P.S.

era acționar, având un aport la capitalul social de 9,897%. Or, aceasta situație a acționariatului nu numai că este mult anterioară procesului de privatizare a intimatei, dar acțiunile deținute, la acea data, de F.P.S. sunt tocmai acele acțiuni care au făcut obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000. Mai mult, din certificatul emis de Camera de Comerț și Industrie Bihor din 23 octombrie 2002, rezultă că SC M. SA este o societate comercială al cărei capital social este în proporție de 100% privat autohton. Nu au fost reținute nici susținerile contestatorilor potrivit cărora bunurile litigioase nu ar fi fost preluate în temeiul contractului de privatizare. Astfel, odată cu proprietatea asupra acțiunilor s-a transmis și dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul vânzătorului, deci, inclusiv asupra bunurilor din litigiu, acestea fiind evidențiate în fișa de inventar și fișa mijlocului fix.

Față de cele de mai sus, instanța a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 27 alin. (1) din același act normativ, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la m[suri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominal[ folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate. Or, cele două condiții cumulativ prevăzute de textul indicat sunt îndeplinite în cauza de față.

Astfel, imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de niciuna dintre părți. În ceea ce privește evidențierea bunului în patrimoniul societății, îndeplinirea acestei condiții rezultă din înscrierile făcute în fișa de inventar și fișa mijlocului fix, conform celor reținute mai sus. Pe de altă parte, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anularii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, iar aceasta inclusiv în situația în care imobilele ar fi fost preluate de stat fără titlu valabil. Or, în cauza de față, contestatorii nu au înțeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În consecință, în mod corect, intimata a dispus trimiterea dosarului către A.V.A.S., în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, care prevede că „Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea – A.V.A.S., ministerul de resort, autoritatea administrației publice locale – în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia”. În concluzie, constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru restituirea în natură a imobilelor solicitate, contestatorii fiind îndreptățiți doar la plata de despăgubiri, instanța a respins acțiunea formulată, ca nefondată. Ca urmare a respingerii cererii principale, a respins și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S., formulată de intimată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel contestatorii, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 78 A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În mod corect a constatat instanța de fond că imobilele din litigiu nu pot fi restituite în natură, fiind în proprietatea unei societăți comerciale de drept privat și, astfel, a fost menținută dispoziția emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanții-apelanți. Imobilele din litigiu, înscrise, în prezent, în C.F. Oradea, au format, inițial, apartamente de locuit și au aparținut defunctului P.I., reclamanții fiind moștenitorii săi legali.

Acestea au trecut în proprietatea Stalului Român, în anul 1975, ulterior, li s-a schimbat destinația, iar, prin contractul de privatizare, vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâta SC M. SA Oradea le-a cumpărat, plătind integral participațiile statului la această societate, pârâta devenind, astfel, societate integral privată. Că, odată cu acțiunile, au fost cumpărate și activele constând din imobilele în litigiu rezultă din fișele de inventar întocmite cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între fostul F.P.S. și societatea pârâtă. În c apitolul III din actul juridic din anul 2000, s-a stipulat că bunurile cuprinse în registrul de inventar trec, de la vânzător la cumpărător, la data plății prețului.

Prețul a fost achitat la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Față de cele de mai sus, Curtea a considerat că sunt nerelevante criticile apelanților privind titlul legal sau abuziv al Statului Român. Operând transmisiunea proprietății de la Statul Român în favoarea unei persoane juridice private, esențială, în prezenta cauză, este valabilitatea titlului de proprietate al cumpărătorului, în speță, SC M. SA Oradea. Or, titlul de proprietate al pârâtei este unul valabil și actual, nefiind anulat, și, astfel, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001. Restituirea în natură nu este posibilă, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care, în mod corect, pârâta a înaintat notificarea formulată de aceste părți către A.P.A.P.S.

București, pentru declanșarea procedurilor de despăgubire prin echivalent. Cu privire la decizia Curții de Apei Oradea nr. 816/2006, prin aceasta s-a dispus doar cu privire la construcții și nu cu privire la terenul aferent, iar, prin prezenta acțiune, se solicită restituirea in natură, în întregime, a imobilelor, atât teren, cât și construcții. De altfel, prin decizia arătată s-a reînscris dreptului de proprietate al Statului Român, împotriva căruia pârâta SC M. SA Oradea deține titlu valabil, contractul de privatizare și certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de intabulare. Evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate al acesteia, drept consfințit atât prin Constituția Românie, cât și prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. Motivarea instanței de fond excede prevederilor legale, care reglementează situația bunurilor preluate abuziv, de către Statul Roman, și aduce atingere principiului restituirii dreptului de proprietate, precum și garanțiilor care guvernează această instituție. Instanțele de fond și apel au tratat, în mod inechitabil, problemele juridice care sunt aferente lămuririi și judecării cauzei, pentru pronunțarea unei hotărâri juste. În ceea ce privește titlul Statului, nu se poate reține ideea constituirii legale a acestuia. Statul Român a preluat imobilul în două etape, respectiv cota de 1/2, cu titlu de sistare a indiviziunii, și cota de 1/2, prin decizia nr. 444/1975, în baza Legii nr. 4/1973.

Referitor la sistarea indiviziunii, în situația coproprietății deținute de către Statul Român împreuna cu un cetățean, erau aplicabile prevederile Decretului nr. 841/1964, act normativ abuziv și neconstituțional, în raport de dispozițiile art. 36 din Constituția din anul 1965, în vigoare în 1973, care recunoșteau și garantau dreptul de proprietate al persoanelor fizice. Astfel, potrivit art. 4 din Decretul nr. 841/1964, proprietarul era obligat, în cazul în care statul își exprima opțiunea, la vânzarea părții din coproprietate, în favoarea acestuia, fără să țină seama dacă imobilul era partajabil sau nu în natură.

Caracterul neconstituțional se referea la cele două drepturi, acordate numai statului, nu și celeilalte părți din raportul juridic al indiviziunii, și anume cele privind opțiunea exclusivă a acestuia, nu și a persoanei fizice coindivizare, precum și ideea de „bun necesar”, statului, care îl plasa mai presus de lege, fără respectarea necesităților celeilalte părți din raportul juridic. Referitor la preluarea cotei de 1/2 din imobil, în temeiul legii nr. 4/1973, recurenții susțin că aceasta încălca dispozițiile art. 36 din Legea fundamentală, față de interdicția de a avea în proprietate două locuințe, precum și de dispoziția privind trecerea terenurilor aferente construcțiilor înstrăinate în proprietate statului, cu ocazia vânzării.

În concluzie, Statul Român nu deține un just titlu pentru imobilul în litigiu. 2. Nici pârâta SC M. SA nu justifică un asemenea titlu. Instanța de apel, în mod greșit, a evitat să analizeze modalitatea de dobândire a proprietății, de către pârâtă, cu motivarea că „sunt nerelevante criticile privind titlul legal sau abuziv al Statul Român”. Din perspectiva dispozițiilor art. 29 coroborate cu art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, era obligatorie stabilirea valabilității titlului, neputându-se admite că „titul de proprietate este unul valabil și actual, nefiind anulat”.

Această afirmație este nereală deoarece, prin decizia irevocabilă nr. 816 R/2006, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a dispus radierea înscrierilor privind schimbarea destinației construcțiilor, dreptul de administrare operativă al pârâtei asupra acestor bunuri și cel de proprietate asupra apartamentelor I, II, III, dreptul de proprietate asupra terenului aferent, fiind menținut conform încheierii de intabulare din 19 iulie 1994, anulată parțial, doar cu privire la construcții. Pe de altă parte, pârâta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin act translativ de proprietate de la Statul Român, ci imobilul s-a găsit în patrimoniul său anterior anului 1990, când societatea era întreprindere socialistă de stat.

După 1990, pârâta s-a privatizat, fără să opereze un transfer al dreptului de proprietate din partea statului către societate, acțiunile statului fiind preluate de aceasta, în condițiile în care le deținea, anterior, cu titlu de drept de administrare. În concluzie, proprietar este Statul Român, nu pârâta din prezenta cauză. 3. Dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 se referă la „patrimoniul societății privatizate”, în sens complex față de interpretarea dată, acestei sintagme, de către instanțele anterioare. Transmisiunea trebuia să aibă, ca obiect, și imobile, nu să reprezinte o simplă vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv societatea să fi achitat, prin valoarea acțiunilor, și valoarea imobilelor.

Or, în speță, nu s-a dovedit că, cumpărarea, în parte, a acțiunilor de la stat a avut ca obiect și activele reprezentate de construcții. Recurenții au solicitat admiterea căilor de atac exercitate și, pe fond, admiterea acțiunii, anularea deciziei nr. 14/2001 emisă de SC M. SA și restituirea în natură a imobilelor revendicate. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dosar a depus întâmpinare intimata-pârâtă SC M. SA, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Din oficiu, ca motiv de ordine publică, Înalta Curte a supus dezbaterii chestiunea referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of.

din 24 iulie 2008. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. În esență, Curtea de Apel a reținut că, în soluționarea cauzei, este relevantă valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, nu și legalitatea modalității de preluare a bunului, de către stat, considerând, totodată, că, nefiind anulat contractul de privatizare care include și imobilele pretinse de reclamanți, aceștia nu pot obține restituirea lor în natură. În acest sens, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art. 27 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, respingând apelul reclamanților pentru considerentele arătate.

Instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și, respectiv, aplicarea greșită a celor două texte de lege. Astfel, deși Curtea a făcut aplicarea art. 27 alin. (1) din actul normativ în discuție, și, cu toate că nu indică în considerente, a vizat textul de lege respectiv în forma inițială, de la data intrării în vigoare a actului normativ, a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță stabilirea caracterului valabil sau nevalabil al titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu. Într-adevăr, în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, se prevede că, în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

În acest text de lege nu se face distincție, în ceea ce privește forma de reparație cuvenită, în raport de caracterul modalității de preluare a imobilului pretins, de către stat. Dispozițiile respective nu se mai aplică, însă, față de Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge, după intrarea ei în vigoare.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate. Față de admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel, și instanțele anterioare s-au raportat, și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere textul de lege sus-menționat, Curtea de Apel a ignorat, însă, una dintre cerințele importante ale textului, atât în determinarea formei de reparație cuvenite reclamanților, cât și a entității care este obligată să soluționeze pretențiile părților arătate, considerând, în mod greșit, că nu are relevanță caracterul preluării imobilelor în litigiu, de către stat. Aceasta, deși reclamanții criticaseră, prin cererea de apel, printre altele, concluziile primei instanțe în legătură cu caracterul valabil al preluării bunurilor, de către stat. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoanei îndreptățite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziție) a normei juridice enunțate mai sus, rezultă că, în cazul preluării bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparația în echivalent nu intervine, în mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 10, art. 18, art. 19). În esență, restituirea în natură este posibilă dacă bunul este liber și nu este considerat un alt imobil, în sensul și condițiile dispozițiilor legale menționate. Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă de reparație solicitată de reclamanți, nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăți integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanță și în ceea ce privește entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea. Potrivit art. 27 alin. (2), în cazul în care se solicită restituirea în condițiile alin. (1), în consecință, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (și se soluționează) de către instituția publică implicată în privatizare – A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.). Prin aceeași modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluționa notificarea unitatea deținătoare a imobilului, indiferent de forma de reparație cuvenită solicitantului.

Cum instanța de apel nu a verificat criticile apelanților privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta Curte nu poate aplica, în recurs, dispozițiile legale anterior menționate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanți, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să examineze și să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului. Raportat la acest aspect, în raport de natura titlului statului, Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluționeze notificarea și, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta SC M. SA, forma de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanților.

În caz contrar și raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere a notificării, spre soluționare, către A.V.A.S., sens în care s-a și dispus prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată de instanțele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deținătoare. 2. Raportat la acest ultim aspect, al unității deținătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță de plano decizia civilă pronunțată în recurs, în consecință, irevocabilă și cu putere de lucru judecat, nr. 816 R din 8 iunie 2006, de către Curtea de Apel Oradea.

Prin hotărârea menționată, s-a decis, printre altele, constatarea nulității parțiale a încheierilor de intabulare prin care s-a schimbat destinația construcțiilor în litigiu și s-au intabulat dreptul de administrare operativă și, respectiv, dreptul de proprietate, în favoarea pârâtei, asupra apartamentelor nr. I, II, III, solicitate în prezentul litigiu, și s-a dispus, totodată, radierea înscrierilor din colile de C.F. cu obiectul menționat. Față de aceste dispoziții și de puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

cu referire la art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., Curtea trebuia să verifice susținerile apelanților în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, și anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunurile pretinse și care, în opinia reclamanților, este Statul Român, iar nu pârâta. În mod greșit, Curtea a ignorat această hotărâre judecătorească și nu a examinat critica apelanților referitor la efectele juridice ale deciziei din recurs asupra calificării unității deținătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, în materie de nulitate, efectele constatării acestei sancțiuni au caracter retroactiv (cu excepțiile prevăzute de lege).

De asemenea, situația juridică a construcțiilor în litigiu nu poate fi confundată și nici tratată, din punct de vedere juridic, identic cu cea a terenului aferent construcțiilor, astfel încât să prezinte interes, pentru identificarea unității deținătoare, doar persoana care este titulara dreptului de proprietate asupra terenului. Curtea a examinat problema construcțiilor și a terenului aferent, fără distincție, considerând, în mod greșit, că situația lor juridică este aceeași și, ignorând decizia sus-menționată, a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, deși înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menționată. În plus, nu a avut în vedere nici caracterul și efectele înscrierilor, respectiv a radierii mențiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938.

A mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, deși acesta vizează doar terenul, și de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, deși acest act juridic se referă la acțiuni, iar nu la active. 3. Din perspectiva ultimului dintre actele juridice sus-menționate, Curtea a stabilit, în mod greșit, natura juridică a contractului, cu consecința unei concluzii nelegale în ceea ce privește caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanții nu au obținut, în prealabil, desființarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46, în forma inițială).

Pe lângă argumentele expuse mai sus în legătură cu consecințele deciziei nr. 816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă în privința imobilelor în litigiu și, respectiv, asupra calității ei de unitate deținătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanța de apel, trebuie menționat că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul F.P.S. și SC C.N.T.G. SA, nu are relevanță pentru dovedirea existenței dreptului de proprietate, în patrimoniul societății SC M. SA, asupra imobilelor în litigiu. Actul juridic respectiv vizează un pachet de acțiuni, corespondent al capitalului social, și care nu se referă la active, corespondent al patrimoniului. Cu alte cuvinte, intimata nu a dobândit niciun drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanți, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni menționat în contract, de către societatea comercială menționată.

De altfel, capitolul 3 din contract, invocat de Curte, se referă la transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor la data plății prețului convenit de părți, iar nu asupra activelor din care fac parte și imobilele în litigiu. Nici fișele de inventar întocmite ca urmare a încheierii contractului sus-menționat nu justifică dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu întrucât nu există dispoziții legale care să le confere o astfel de valoare probatorie. Pe de altă parte, Curtea a considerat, în mod greșit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanți, nu este posibilă deoarece nu s-a obținut, de către aceste părți, anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, în condițiile art. 46 (actual art. 45) din Lege.

Textul de lege sus-menționat se referă la situațiile în care actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt valabile sau lovite de nulitate absolută după distincțiile menționate în paragrafele art. respectiv. Ca atare, reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu și la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni; or, așa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 2000 privește un pachet de acțiuni. În consecință, în speță, nu se impunea obținerea nulității contractului de privatizare, pentru ca reclamanții să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispozițiile art. 45 și nici cele le art. 27 din legea în forma inițială, al cărui conținut a fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerință în sarcina părților menționate, în vederea restituirii în natură a imobilelor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident art. 27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situație de fapt insuficient stabilită. Aceasta va determina admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel. Cu ocazia rejudecării, această instanță va verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura ridului statului, de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, și, raportat la aceasta, forma de reparație cuvenită părților și entitatea abilitată să soluționeze notificarea reclamanților (unitatea deținătoare sau instituția implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deținătoare, dacă se va stabili că reparația trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea acesteia și față de decizia irevocabilă nr. 816/2006, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, și, în ipoteza în care se va reține că unitatea deținătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deținătoare. De asemenea, în limitele celor stabilite conform dispozițiilor precedente, se va stabili forma de reparație și raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere” în sensul Legii nr. 10/2001, și, în consecință posibil de restituit în natură foștilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare, precum și, dacă este cazul, acordul reclamanților la una sau alta dintre aceste forme de reparație.

Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții A.J.P. și A.J.T. împotriva deciziei nr. 78 A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2010.