ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2858/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2858/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 8 octombrie 2001, sub nr. 6996/111/2001,

contestatorii A.J.P. și A.J.T. au solicitat, în contradictoriu cu intimata SC

M. SA, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constate îndeplinirea

condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilul înscris

în C.F. Oradea, ce reprezintă, în natură, trei apartamente care sunt înscrise, la

rândul lor, în C.F. Oradea; să se dispună anularea deciziei nr. 16 din 28

august 2001 emisă de intimată și restituirea în natură a imobilelor descrise anterior.

Pârâta SC M. SA a depus la dosar întâmpinare

și cerere de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (A.P.A.P.S. București).

Prin sentința civilă nr. 486/C din 25

mai 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea de chemare în judecată formulată de

contestatori și cererea de chemare în garanție formulată de intimata SC M. SA împotriva

A.P.A.P.S.

La pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul

a avut în vedere următoarele considerente:

Prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001,

emisă de intimata SC M. SA, s-a respins notificarea nr. 26/2001, formulată de contestatorii

A.J.P. și A.J.T., având ca obiect restituirea în natură a imobilelor în litigiu,

față de dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, totodată, s-a dispus

și trimiterea dosarului către A.P.A.P.S., pentru a se face aplicarea art. 19

alin. (2) din aceeași lege.

În

dispozitivul deciziei s-a reținut că restituirea în natură

nu este posibilă întrucât SC M. SA este societate privatizată integral prin contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni de la F.P.S., actual A.P.A.P.S., astfel că aceste

imobile au intrat, cu titlu valabil, în patrimoniul societății respective, precum

și că imobilele a căror restituire se cere au altă destinație decât cea inițială,

fiind modificate substanțial, formând, în prezent, un singur imobil, ceea ce face

imposibilă revenirea la destinația inițială, de locuință.

Curtea de Apel a considerat că temeiurile

care au stat la baza acestei decizii sunt corecte.

Astfel, intimata a dobândit dreptul de

proprietate asupra bunurilor din litigiu în urma procesului de privatizare a acesteia,

în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000, în capitolul

III din acest contract precizându-se că proprietatea asupra bunurilor vândute se

transmite, de la vânzător la cumpărător, la data plății prețului prevăzut la

art. 4.1.; intimata a depus, la dosarul cauzei, ordinul de plată din 23 iunie 2000,

deci, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001.

Susținerile contestatorilor potrivit cărora

societatea nu ar fi fost privatizată integral nu au fost reținute de instanță, singura

probă în acest sens fiind o adresă a Camerei de Comerț și Industrie Bihor, din

05 octombrie 2001, din care rezultă că la data de 30 iulie 1998 F.P.S. era acționar,

având un aport la capitalul social de 9,897%.

Or, aceasta situație a acționariatului

nu numai că este mult anterioară procesului de privatizare a intimatei, dar acțiunile

deținute, la acea data, de F.P.S. sunt tocmai acele acțiuni care au făcut obiectul

contactului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000.

Mai mult, din certificatul emis de Camera

de Comerț și Industrie Bihor din 23 octombrie 2002, rezultă că SC M. SA este o societate

comercială al cărei capital social este în proporție de 100% privat autohton.

Nu au fost reținute nici susținerile contestatorilor

potrivit cărora bunurile litigioase nu ar fi fost preluate în temeiul contractului

de privatizare. Astfel, odată cu proprietatea asupra acțiunilor s-a transmis și

dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul vânzătorului,

deci, inclusiv asupra bunurilor din litigiu, acestea fiind evidențiate în fișa de

inventar și fișa mijlocului fix.

Față de cele de mai sus, instanța a constatat

că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 27 alin. (1) din același

act normativ, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana

îndreptățită are dreptul la m[suri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri

ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital

sau titluri de valoare nominal[ folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare

valorii imobilelor solicitate.

Or, cele două condiții cumulativ prevăzute

de textul indicat sunt îndeplinite în cauza de față.

Astfel, imobilul din litigiu a fost preluat

de stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de niciuna

dintre părți.

În ceea ce privește evidențierea bunului

în patrimoniul societății, îndeplinirea acestei condiții rezultă din înscrierile

făcute în fișa de inventar și fișa mijlocului fix, conform celor reținute mai sus.

Pe de altă parte, prevederile art. 46 din

Legea nr. 10/2001 statuează, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anularii

actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de

privatizare, iar aceasta inclusiv în situația în care imobilele ar fi fost preluate

de stat fără titlu valabil.

Or, în cauza de față, contestatorii nu

au înțeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condițiile și termenele

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În

consecință, în mod corect, intimata a dispus trimiterea dosarului

către A.V.A.S., în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, care prevede

că „Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează

instituției publice implicate care a efectuat privatizarea – A.V.A.S., ministerul

de resort, autoritatea administrației publice locale – în a cărei rază este sau

era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia”.

În

concluzie, constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile

legale pentru restituirea în natură a imobilelor solicitate, contestatorii fiind

îndreptățiți doar la plata de despăgubiri, instanța a respins acțiunea formulată,

ca nefondată.

Ca urmare a respingerii cererii principale,

a respins și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S., formulată de intimată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel contestatorii, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 78

A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

a reținut următoarele:

În

mod corect a constatat instanța de fond că imobilele din litigiu

nu pot fi restituite în natură, fiind în proprietatea unei societăți comerciale

de drept privat și, astfel, a fost menținută dispoziția emisă de pârâtă, prin care

a fost respinsă notificarea formulată de reclamanții-apelanți.

Imobilele din litigiu, înscrise, în prezent,

în C.F. Oradea, au format, inițial, apartamente de locuit și au aparținut defunctului

P.I., reclamanții fiind moștenitorii săi legali. Acestea au trecut în proprietatea

Stalului Român, în anul 1975, ulterior, li s-a schimbat destinația, iar, prin contractul

de privatizare, vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâta SC M. SA Oradea le-a cumpărat,

plătind integral participațiile statului la această societate, pârâta devenind,

astfel, societate integral privată.

Că, odată cu acțiunile, au fost cumpărate

și activele constând din imobilele în litigiu rezultă din fișele de inventar întocmite

cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între fostul F.P.S. și societatea

pârâtă.

În c

apitolul III din actul juridic din anul 2000, s-a stipulat

că bunurile cuprinse în registrul de inventar trec, de la vânzător la

cumpărător, la data plății prețului. Prețul

a fost achitat la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Față de cele de mai sus, Curtea a considerat

că sunt nerelevante criticile apelanților privind titlul legal sau abuziv al Statului

Român. Operând transmisiunea proprietății de la Statul Român în favoarea unei persoane

juridice private, esențială, în prezenta cauză, este valabilitatea titlului de proprietate

al cumpărătorului, în speță, SC M. SA Oradea. Or, titlul de proprietate al pârâtei

este unul valabil și actual, nefiind anulat, și, astfel, în speță, sunt incidente

dispozițiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Restituirea în natură nu este posibilă,

reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens

în care, în mod corect, pârâta a înaintat notificarea formulată de aceste părți

către A.P.A.P.S. București, pentru declanșarea procedurilor de despăgubire prin

echivalent.

Cu privire la decizia Curții de Apei Oradea

nr. 816/2006, prin aceasta s-a dispus doar cu privire la construcții și nu cu privire

la terenul aferent, iar, prin prezenta acțiune, se solicită restituirea in natură,

în întregime, a imobilelor, atât teren, cât și construcții.

De altfel, prin decizia arătată s-a reînscris

dreptului de proprietate al Statului Român, împotriva căruia pârâta SC M. SA Oradea

deține titlu valabil, contractul de privatizare și certificatul de atestare a dreptului

de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de intabulare.

Evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea

în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate

al acesteia, drept consfințit atât prin Constituția Românie, cât și prin art. 1

din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

contestatorii, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pentru următoarele motive:

legale, care reglementează situația bunurilor preluate abuziv, de către Statul Roman,

și aduce atingere principiului restituirii dreptului de proprietate, precum și garanțiilor

care guvernează această instituție.

Instanțele de fond și apel au tratat, în

mod inechitabil, problemele juridice care sunt aferente lămuririi și judecării cauzei,

pentru pronunțarea unei hotărâri juste.

În ceea ce privește titlul Statului, nu

se poate reține ideea constituirii legale a acestuia.

Statul Român a preluat imobilul în două

etape, respectiv cota de 1/2, cu titlu de sistare a indiviziunii, și cota de 1/2,

prin decizia nr. 444/1975, în baza Legii nr. 4/1973.

Referitor la sistarea indiviziunii, în

situația coproprietății deținute de către Statul Român împreuna cu un cetățean,

erau aplicabile prevederile Decretului nr. 841/1964, act normativ abuziv și neconstituțional,

în raport de dispozițiile art. 36 din Constituția din anul 1965, în vigoare în 1973,

care recunoșteau și garantau dreptul de proprietate al persoanelor fizice.

Astfel, potrivit art. 4 din Decretul

nr. 841/1964, proprietarul era obligat, în cazul în care statul își exprima opțiunea,

la vânzarea părții din coproprietate, în favoarea acestuia, fără să țină seama dacă

imobilul era partajabil sau nu în natură.

Caracterul neconstituțional se referea

la cele două drepturi, acordate numai statului, nu și celeilalte părți din raportul

juridic al indiviziunii, și anume cele privind opțiunea exclusivă a acestuia, nu

și a persoanei fizice coindivizare, precum și ideea de „bun necesar”, statului,

care îl plasa mai presus de lege, fără respectarea necesităților celeilalte părți

din raportul juridic.

Referitor la preluarea cotei de 1/2 din

imobil, în temeiul legii nr. 4/1973, recurenții susțin că aceasta încălca dispozițiile

art. 36 din Legea fundamentală, față de interdicția de a avea în proprietate două

locuințe, precum și de dispoziția privind trecerea terenurilor aferente construcțiilor

înstrăinate în proprietate statului, cu ocazia vânzării.

În

concluzie, Statul Român nu deține un just titlu pentru imobilul

în litigiu.

asemenea titlu.

Instanța de apel, în mod greșit, a evitat

să analizeze modalitatea de dobândire a proprietății, de către pârâtă, cu motivarea

că „sunt nerelevante criticile privind titlul legal sau abuziv al Statul Român”.

Din perspectiva dispozițiilor art. 29 coroborate

cu art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, era obligatorie stabilirea valabilității

titlului, neputându-se admite că „titul de proprietate este unul valabil și actual,

nefiind anulat”.

Această afirmație este nereală deoarece,

prin decizia irevocabilă nr. 816 R/2006, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a

dispus radierea înscrierilor privind schimbarea destinației construcțiilor, dreptul

de administrare operativă al pârâtei asupra

acestor bunuri și cel de proprietate asupra apartamentelor

I, II,

III, dreptul de proprietate asupra terenului

aferent, fiind menținut conform încheierii de intabulare din 19 iulie 1994, anulată

parțial, doar cu privire la construcții.

Pe de altă parte, pârâta nu a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului prin act translativ de proprietate de la

Statul Român, ci imobilul s-a găsit în patrimoniul său anterior anului 1990, când

societatea era întreprindere socialistă de stat. După 1990, pârâta s-a privatizat,

fără să opereze un transfer al dreptului de proprietate din partea statului către

societate, acțiunile statului fiind preluate de aceasta, în condițiile în care le

deținea, anterior, cu titlu de drept de administrare.

În concluzie, proprietar este Statul Român,

nu pârâta din prezenta cauză.

se referă la „patrimoniul societății privatizate”, în sens complex față de interpretarea

dată, acestei sintagme, de către instanțele anterioare.

Transmisiunea trebuia să aibă, ca obiect,

și imobile, nu să reprezinte o simplă vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv societatea

să fi achitat, prin valoarea acțiunilor, și valoarea imobilelor. Or, în speță, nu

s-a dovedit că, cumpărarea, în parte, a acțiunilor de la stat a avut ca obiect și

activele reprezentate de construcții.

Recurenții au solicitat admiterea căilor

de atac exercitate și, pe fond, admiterea acțiunii, anularea deciziei nr. 14/2001

emisă de SC M. SA și restituirea în natură a imobilelor revendicate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dosar a depus întâmpinare intimata-pârâtă

SC M. SA, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Din oficiu, ca motiv de ordine publică,

Înalta Curte a supus dezbaterii chestiunea referitoare la admiterea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. din 24 iulie 2008.

Analizând decizia recurată din perspectiva

criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

că, în soluționarea cauzei, este relevantă valabilitatea titlului de proprietate

al pârâtei asupra

imobilului

în litigiu, nu și legalitatea modalității de preluare a bunului, de către stat,

considerând, totodată, că, nefiind anulat contractul de privatizare care include

și imobilele pretinse de reclamanți, aceștia nu pot obține restituirea lor în natură.

În

acest sens, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art. 27

coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, respingând apelul reclamanților pentru

considerentele arătate.

Instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

și, respectiv, aplicarea greșită a celor două texte de lege.

Astfel, deși Curtea a făcut aplicarea

art. 27 alin. (1) din actul normativ în discuție, și, cu toate că nu indică în considerente,

a vizat textul de lege respectiv în forma inițială, de la data intrării în vigoare

a actului normativ, a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță stabilirea

caracterului valabil sau nevalabil al titlului statului, de preluare a imobilelor

în litigiu.

Într-adevăr, în art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în forma actuală, se prevede că, în cazul imobilelor evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute în

art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

În

acest text de lege nu se face distincție, în ceea ce privește

forma de reparație cuvenită, în raport de caracterul modalității de preluare a imobilului

pretins, de către stat.

Dispozițiile respective nu se mai aplică,

însă, față de Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, prin care

s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat

că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15

alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În

motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut,

printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se

află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii,

cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite

vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă operează o modificare sub

aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără

titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea

notificărilor, unica ipoteză în care ar

fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui,

se vor modifica sau se vor restrânge, după intrarea ei în vigoare.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat

că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite

la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare

de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale

integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un

criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice, pe plan legislativ,

tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate.

Față de admiterea excepției de neconstituționalitate

a art. 1 pct. 60 din Titlul

I

al Legii nr. 247/2005,

Înalta Curte constată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea

nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel,

și instanțele anterioare s-au raportat, și nu dispozițiile art. 29 din același act

normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere textul de lege sus-menționat,

Curtea de Apel a ignorat, însă, una dintre cerințele importante ale textului, atât

în determinarea formei de reparație cuvenite reclamanților, cât și a entității care

este obligată să soluționeze pretențiile părților arătate, considerând, în mod greșit,

că nu are relevanță caracterul preluării imobilelor în litigiu, de către stat. Aceasta,

deși reclamanții criticaseră, prin cererea de apel, printre altele, concluziile

primei instanțe în legătură cu caracterul valabil al preluării bunurilor, de către

stat.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în forma inițială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil

și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

dispozițiilor legale, persoanei îndreptățite i se cuvin măsuri reparatorii prin

echivalent.

Din interpretarea per a contrario (prin

opoziție) a normei juridice enunțate mai sus, rezultă că, în cazul preluării bunului

pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau

măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparația în echivalent nu intervine,

în mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 10,

art. 18, art. 19). În esență, restituirea în natură este posibilă dacă bunul este

liber și nu este considerat un alt imobil, în sensul și condițiile dispozițiilor

legale menționate.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor,

formă de reparație solicitată de reclamanți, nu este exclusă doar determinat de

faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăți integral privatizate

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, caracterul preluării

imobilului de către stat are importanță și în ceea ce privește entitatea abilitată

de lege să soluționeze notificarea.

Potrivit art. 27 alin. (2), în cazul în

care se solicită restituirea în condițiile alin. (1), în consecință, pentru imobile

preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (și se soluționează)

de către instituția publică implicată în privatizare – A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.).

Prin aceeași modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că,

în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluționa notificarea unitatea

deținătoare a imobilului, indiferent de forma de reparație cuvenită solicitantului.

Cum instanța de apel nu a verificat criticile

apelanților privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului

motivelor de apel respective, Înalta Curte nu poate aplica, în recurs, dispozițiile

legale anterior menționate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate

de reclamanți, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca

instanța de apel să examineze și să răspundă criticilor formulate în legătură cu

titlul statului.

Raportat la acest aspect, în raport de

natura titlului statului, Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie

să soluționeze notificarea și, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta

SC M. SA, forma de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanților.

În caz contrar și raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire

la măsura de trimitere a notificării, spre soluționare, către A.V.A.S., sens în

care s-a și dispus prin decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată de instanțele

anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deținătoare.

deținătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță

de plano decizia civilă pronunțată în recurs, în consecință, irevocabilă și cu putere

de lucru judecat, nr. 816 R din 8 iunie 2006, de către Curtea de Apel Oradea.

Prin hotărârea menționată, s-a decis, printre

altele, constatarea nulității parțiale a încheierilor de intabulare prin care s-a

schimbat destinația construcțiilor în litigiu și s-au intabulat dreptul de administrare

operativă și, respectiv, dreptul de proprietate, în favoarea pârâtei, asupra apartamentelor

nr. I,

II,

III, solicitate în prezentul litigiu, și

s-a dispus, totodată, radierea înscrierilor din colile de C.F. cu obiectul menționat.

Față de aceste dispoziții și de puterea

de lucru judecat de care se bucură o hotărâre irevocabilă, în condițiile art. 377

alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ.,

Curtea trebuia să verifice susținerile apelanților în legătură cu persoana care

poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001,

și anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire

la bunurile pretinse și care, în opinia reclamanților, este Statul Român, iar nu

pârâta.

În mod greșit, Curtea a ignorat această

hotărâre judecătorească și nu a examinat critica apelanților referitor la efectele

juridice ale deciziei din recurs asupra calificării unității deținătoare a imobilului,

cu atât mai mult cu cât, în materie de nulitate, efectele constatării acestei sancțiuni

au caracter retroactiv (cu excepțiile prevăzute de lege).

De asemenea, situația juridică a construcțiilor

în litigiu nu poate fi confundată și nici tratată, din punct de vedere juridic,

identic cu cea a terenului aferent construcțiilor, astfel încât să prezinte interes,

pentru identificarea unității deținătoare, doar persoana care este titulara dreptului

de proprietate asupra terenului.

Curtea a examinat problema construcțiilor

și a terenului aferent, fără distincție, considerând, în mod greșit, că situația

lor juridică este aceeași și, ignorând decizia sus-menționată, a stabilit că subzistă

dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, deși înscrierea acestui

drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menționată. În plus,

nu a avut în vedere nici caracterul și efectele înscrierilor, respectiv a radierii

mențiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege

nr. 115/1938.

A mai considerat că dreptul de proprietate

al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare

a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, deși acesta vizează doar

terenul, și de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, deși acest act juridic

se referă la acțiuni, iar nu la active.

juridice sus-menționate, Curtea a stabilit, în mod greșit, natura juridică a contractului,

cu consecința unei concluzii nelegale în ceea ce privește caracterul valabil al

titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul

că reclamanții nu au obținut, în prealabil, desființarea contractului de privatizare,

în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46, în forma inițială).

Pe lângă argumentele expuse mai sus în

legătură cu consecințele deciziei nr. 816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă

în privința imobilelor în litigiu și, respectiv, asupra calității ei de unitate

deținătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanța de apel, trebuie menționat

că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul

F.P.S. și SC C.N.T.G. SA, nu are relevanță pentru dovedirea existenței dreptului

de proprietate, în patrimoniul societății SC M. SA, asupra imobilelor în litigiu.

Actul juridic respectiv vizează un pachet de acțiuni, corespondent al capitalului

social, și care nu se referă la active, corespondent al patrimoniului. Cu alte cuvinte,

intimata nu a dobândit niciun drept de proprietate prin contractul respectiv asupra

bunurilor pretinse de reclamanți, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea

pachetului de acțiuni menționat în contract, de către societatea comercială menționată.

De altfel, capitolul 3 din contract, invocat

de Curte, se referă la transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor la

data plății prețului convenit de părți, iar nu asupra activelor din care fac parte

și imobilele în litigiu.

Nici fișele de inventar întocmite ca urmare

a încheierii contractului sus-menționat nu justifică dreptul de proprietate al pârâtei

asupra imobilelor în litigiu întrucât nu există dispoziții legale care să le confere

o astfel de valoare probatorie.

Pe de altă parte, Curtea a considerat,

în mod greșit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanți, nu este posibilă

deoarece nu s-a obținut, de către aceste părți, anularea contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni, în condițiile art. 46 (actual art. 45) din Lege.

Textul de lege sus-menționat se referă

la situațiile în care actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau

fără titlu valabil, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt

valabile sau lovite de nulitate absolută după distincțiile menționate în paragrafele

art. respectiv. Ca atare, reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare

cu titlu particular, nu și la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni;

or, așa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 2000

privește un pachet de acțiuni.

În consecință, în speță, nu se impunea

obținerea nulității contractului de privatizare, pentru ca reclamanții să beneficieze

de forma de restituire solicitată, nici dispozițiile art. 45 și nici cele le

art. 27 din legea în forma inițială, al cărui conținut a fost redat mai sus, nereglementând

o asemenea cerință în sarcina părților menționate, în vederea restituirii în natură

a imobilelor.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte constată că, în cauză, este incident art. 27 în forma de la data intrării

în vigoare a actului normativ în discuție, pe care nu îl poate aplica, însă, direct,

în recurs, la o situație de fapt insuficient stabilită. Aceasta va determina admiterea

căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către

instanța de apel.

Cu ocazia rejudecării, această instanță

va verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura ridului statului,

de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, și, raportat la aceasta,

forma de reparație cuvenită părților și entitatea abilitată să soluționeze notificarea

reclamanților (unitatea deținătoare sau instituția implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deținătoare, dacă

se va stabili că reparația trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea

acesteia și față de decizia irevocabilă nr. 816/2006, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, și, în ipoteza în care se va reține că unitatea deținătoare a imobilelor

solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării

către unitatea deținătoare.

De asemenea, în limitele celor stabilite

conform dispozițiilor precedente, se va stabili forma de reparație și raportat la

caracterul imobilelor de a fi „libere” în sensul Legii nr. 10/2001, și, în consecință

posibil de restituit în natură foștilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se

vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare,

precum și, dacă este cazul, acordul reclamanților la una sau alta dintre aceste

forme de reparație.

Pentru aceste motive, în baza art. 312

alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre

rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

A.J.P. și A.J.T. împotriva deciziei nr. 78 A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează decizia recurată și trimite cauza,

spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7

mai 2010.