ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, secția

civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S.M. și T.V. în

contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Adjud, SC A. SA și Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

A dispus restituirea în natură către reclamante a

suprafeței de 501,5 m.p. compusă din SA = 492 m.p., S2 = 4,5 m.p. și S4 = 5 m.p.,

precum și a suprafeței S1 = 11 m.p., teren situat în intravilanul orașului Adjud,

B-dul. G., T. AA, suprafețe identificate prin raportul de expertiză M.M. și schița

anexă.

A stabilit pentru reclamante măsuri reparatorii prin

echivalent pentru suprafața de 497,5 m.p. teren, ce nu poate fi restituit în

natură.

A respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M.,

excepția de nelegalitate și nulitate absolută parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994 emis de Ministerul Transporturilor

pentru SC A. SA.

A obligat pe pârâtele SC A. SA și Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantelor 1.550 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut

următoarele:

Autorii reclamantelor au fost proprietarii suprafeței

de 1.500 m.p. din Adjud, B-dul. G. și prin Decretul nr. 182/1980, terenul în

suprafață de 1.010 m.p. a fost expropriat, foștii proprietari primind

despăgubiri.

Pârâta SC A. SA posedă certificatul de atestare a

dreptului de proprietate pentru suprafața de 4420, în care este inclusă și cea

în litigiu.

Din expertiza efectuată în cauză rezultă că, din

terenul în litigiu, suprafața de 999 m.p. este ocupată de SC A. SA, suprafața

de 11 m.p. este primită de reclamanți de la Primăria Adjud cu acte, suprafața de

492 m.p. este teren liber fără placă betonată și nu este folosit de pârâtă,

suprafața de 9,5 m.p. este teren deja ocupat de reclamante, iar diferența de

497,5 m.p. din terenul reclamantelor este folosită de SC A. SA pentru desfășurarea

activității (autogara Adjud).

Având în vedere concluziile raportului de expertiză,

suprafața de teren nebetonată, care nu este folosită de pârâtă pentru

desfășurarea activității autogării, poate fi restituită în natură, aceasta cu

atât mai mult cu cât prin decretul de expropriere a trecut în proprietatea

statului, din suprafața de 1.500 m.p., numai suprafața de 1.010 m.p.

Pentru diferența de teren stabilită prin expertiză a

fi necesară pârâtei pentru desfășurarea activității, și care nu poate fi

restituită în natură, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în

cauză, deoarece este deținătoarea terenului solicitat. De asemenea, și pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă, pentru

că deși nu este deținătoarea terenului, hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.

Reclamanta S.M. se legitimează procesual activ în

cauză, deoarece a acceptat expres moștenirea autorului său, moștenitorii nu au

ieșit din indiviziune, iar reclamanta T.V. a fost mandatată de ea, prin

declarație autentică, să depună notificarea.

Excepția de nelegalitate a certificatului de atestare

a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA, invocată în temeiul art. 4 din

Legea nr. 554/2004, a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 44 din 17

aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 321 din 29 ianuarie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Excepția de nulitate absolută parțială a titlului de

proprietate al pârâtei SC A. SA este nefondată, întrucât nu există o cauză

nelicită a titlului pârâtei.

Astfel, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate a fost emis în baza unei documentații prezentate de SC A. SA, din

care rezultă că terenul pentru care a fost emis certificatul de atestare este

terenul pe care în anii 1978, 1979 exista efectiv autogara Adjud.

În plus, câtă vreme SC A. SA deține acest teren, îl

posedă continuu, neîntrerupt, public și sub nume de proprietar de mai bine de

10 ani, s-a împlinit și termenul de prescripție prevăzut de art. 1895 C. civ.

Este îndeplinită și condiția bunei-credințe, atât timp cât autogara și-a

desfășurat activitatea permanent pe terenul în litigiu, deci și anterior emiterii

titlului de proprietate pârâta deținea, în mod legal, terenul în litigiu, în

temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

Prin decizia civilă nr. 76/A din 24 februarie 2009,

Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de reclamante și de pârâtele SC A. SA și Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței susmenționate, pentru

următoarele considerente:

Reclamanta S.M. a acceptat, în mod expres, moștenirea

autorului său și a mandatat-o pe reclamanta T.V. să depună notificarea pentru

imobilul în litigiu, astfel că are calitate procesuală activă.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului are calitate procesuală pasivă, întrucât în condițiile în care

imobilul nu poate fi restituit în natură, hotărârea ce se va pronunța trebuie

să-i fie opozabilă.

Așa cum rezultă din concluziile raportului de

expertiză, o parte din totalul suprafeței de teren deținute de SC A. SA,

respectiv suprafața nebetonată nu este folosită de societate, astfel că poate

fi restituită reclamantelor în natură.

Reclamantele sunt îndreptățite la restituirea în

natură a acestei părți din terenul revendicat, întrucât prin decretul de

expropriere, din suprafața totală de 1.500 m.p. teren, a trecut efectiv în proprietatea

statului doar suprafața de 1.010 m.p.

Legalitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate a fost consfințită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Chiar dacă instanța de fond a invocat dispozițiile

art. 1895 C. civ., reținând că în cauză s-a împlinit termenul pentru

uzucapiunea de 10 la 20 de ani, a admis în parte acțiunea reclamantelor, astfel

că această motivare nu s-a materializat în soluția pronunțată.

Esențial în cauză este că exproprierea s-a făcut

pentru suprafața de 1.010 m.p., iar diferența de 501,5 m.p. poate fi restituită

în natură, neafectând cu nimic activitatea societății pârâte SC A. SA.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs,

în termen legal, reclamantele și pârâtele SC A. SA și

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin decizia nr. 2041 din 24 martie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță, reținând că aceasta nu a examinat toate criticile aduse de

părți hotărârii apelate.

În rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția civilă,

a pronunțat decizia civilă nr. 142/A din 23 iunie 2011, dispunând respingerea

apelurilor declarate de reclamante și de pârâte, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei S.M. a fost corect respinsă, atât timp cât aceasta, pe de o parte,

a acceptat expres moștenirea autorului său, din certificatul de moștenitor din

23 septembrie 1963 rezultând cu certitudine acest fapt, iar, pe de altă parte,

T.V. a fost mandatată de către reclamanta S.M., prin declarația autentificată

din 03 aprilie 2006, să formuleze notificarea conform Legii nr. 10/2001.

Cu privire la nulitatea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate emis pârâtei societate comercială, chiar și în ipoteza

în care părțile nu se pot prevala de constatările jurisdicționale ale acelei

hotărâri ce nu a antamat fondul pricinii și nu a analizat pe fond excepția de

nelegalitate a actului administrativ atacat, trebuie precizat că atât timp cât

nelegalitatea respectivului act nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre

judecătorească, el trebuie să-și producă efectele în continuare.

Corect s-a reținut și calitatea procesuală pasivă a

pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta fiind

implicată în procesul de privatizare a unei părți din terenul revendicat de

reclamanți și imposibil de restituit în natură.

În acest context, nici critica imposibilității

executării dispozițiilor hotărârii primei instanțe nu se justifică, obligarea

unuia la restituirea în natură a părții din teren - așa cum a fost evidențiat

în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză - rezultând cu prisosință,

în timp ce pentru suprafața de teren imposibil de restituit în natură, măsurile

reparatorii prin echivalent urmând a fi cenzurate de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care se și justifică calitatea procesuală

pasivă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Această din urmă decizie a curții de apel a fost

atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante și pârâtele SC A. SA și

Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului.

I. Recurentele-reclamante

au invocat pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea

greșită a legii, sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafețe de

teren solicitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat

că se impunea restituirea în natură a întregii suprafețe de teren solicitate,

de care au fost deposedate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 182/1980,

respectiv suprafața de 1.010 m.p. identificată de expertul topo.

Greșit instanțele au dispus restituirea în natură

doar a suprafețelor de 501,5 m.p. și 11 m.p., iar pentru diferența de până la

1010 m.p., de 497,5 m.p., au stabilit măsuri reparatorii în echivalent.

În susținerea cererii de restituire în natură, s-a

invocat excepția de nulitate absolută parțială a titlului de proprietate al

pârâtei SC A. SA, care a fost respinsă, în mod nelegal, de către instanțe.

Instanța de apel s-a rezumat a reține doar că, atât

timp cât nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut

de pârâta SC A. SA nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre

judecătorească, acest act trebuie să-și producă efectele în continuare.

Or, instanțele au fost învestite în prezenta cauză să

se pronunțe asupra legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

pe calea incidentală a excepției de nulitate. Faptul că anterior nicio instanță

nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului de proprietate opus de pârâta SC

A. SA nu poate constitui un impediment ca instanțele competente conform Legii

nr. 10/2001 să constate nulitatea parțială a acestui act.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale prevede că „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu".

Cu alte cuvinte, Legea nr. 15/1990 transformă dreptul

de administrare operativă din dreptul socialist în drept de proprietate al

societății comerciale.

Pentru a opera această dispoziție legală, este necesar

ca societatea comercială să facă dovada că bunul în cauză i-a fost transmis

printr-un act administrativ legal. în aplicarea acestor prevederi legale a fost

emisă H.G. nr. 34/1991.

În cauză, acest act de transmitere în administrare

operativă, pe care trebuia să se fondeze titlul de proprietate al SC A. SA, nu

există.

În 1994, pârâta SC A. SA s-a folosit în mod fraudulos

de Decizia nr. 341/1969, prin care i s-a dat în administrare operativă directă

unității de stat antecesoare suprafața de 3.640 m.p., pentru a obține titlu de

proprietate pe terenul de 4.484 m.p. (în care sunt incluși cei 1.010 m.p. în

litigiu), pe care îl deținea în 1994 fără niciun document legal.

Terenul reclamantelor (1.010 m.p. incluși în cei 4.484

m.p.) nu a tăcut obiectul vreunei transmiteri în administrare operativă directă

către întreprinderea de T.A. Galați, antecesoarea pârâtei SC A. SA, ci a fost

dat în administrare operativă directă Orașului Adjud, conform legislației

aplicabile la vremea respectivă.

Terenul reclamantelor a fost expropriat în anul 1980,

prin Decretul nr. 182, deci nu avea cum să treacă în administrarea operativă a

Consiliului Popular Adjud și, cu atât mai puțin, în patrimoniul pârâtei, în

anul 1969, cu 11 ani mai devreme, prin Decizia nr. 341/1969.

Actele invocate de pârâtă, Acordul unic din anul 1979

și Acordul de principiu din anul 1978, nu puteau viza terenul reclamantelor,

întrucât acest teren nu fusese încă expropriat în 1979 și se afla încă în masa

moștenirii după autorul T.C. Abia în anul 1980 terenul a fost preluat de stat

prin decret de expropriere.

Scopul exproprierii a fost acela de construire de

blocuri de locuințe și nu spațiu aferent unei autogări, scopul exproprierii

fiind astfel deturnat.

Expertul desemnat în cauză stabilește clar că

suprafața de 3.640 m.p., care a făcut obiectul Deciziei nr. 341 din 04

decembrie 1969 a Consiliului Popular al județului Vrancea, se afla la nord de B.-dul

G. și nu are legătură cu terenul în litigiu, or pârâta SC A. SA, chiar de

această decizie din 1969 s-a folosit pentru a obține titlu de proprietate

pentru terenul expropriat de la reclamante în anul 1980, teren care nu are

nicio legătură cu terenul vizat de decizia respectivă, nr. 341/1969.

Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra uzucapiunii scurte (de 10-20 ani), care nu poate opera în cauză, față de

dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, derogatorii de la

dreptul comun în materia drepturilor reale.

Art. 1895 C. civ. prevede, pentru uzucapiunea de

10-20 de ani, condiția bunei-credințe, or această condiție nu este îndeplinită

în speță, deoarece pârâta s-a folosit în mod fraudulos de decizia nr. 341 din

1969 a Consiliului Popular al județului Vrancea pentru a obține titlu de

proprietate pe terenul reclamantelor.

Art. 1886 C. civ. instituie regula general valabilă

pentru prescripții potrivit căreia „Nici o prescripție nu poate începe a curge

mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere". Ca

urmare, nici prescripția achizitivă prevăzută de art. 1895 și urm. C. civ., ce

sancționează pe adevăratul proprietar care stă într-o pasivitate nejustifîcată,

nu poate curge împotriva celui căruia nu i s-a născut încă dreptul la acțiune

sau nu poate acționa.

Cauza juridică a prezentului litigiu este

reprezentată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare în 2001,

care instituie termene, condiții și drepturi speciale.

Nerestituirea în natură a întregii proprietăți

identificate contravine principiilor recunoscute prin Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.

30/1994.

II. Recurenta-pârâtă SC A. SA

a formulat următoarele critici:

de apel vizând greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

În cadrul acestui motiv s-a susținut că SC A. SA nu

are calitate procesuală pasivă, întrucât societatea s-a privatizat legal, iar

în această situație măsurile reparatorii se acordă de către Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr.

10/2001.

Prin urmare, nu s-a contestat calitatea reclamantelor

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, ci doar faptul că despăgubirile

urmează să fie acordate de instituția care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție cu privire la care s-a și

reținut de ambele instanțe că are calitate procesuală pasivă în cauză.

îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de scurtă durată asupra terenului pentru care

s-a solicitat restituirea în natură de către reclamante.

La fond s-a invocat uzucapiunea scurtă, prevăzută de

art. 1895 C. civ. și s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestui text,

respectiv că de la data de 05 septembrie 1994, de când SC A. SA a dobândit

terenul printr-un just titlu și a transcris certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 29 august 1994, și până la data introducerii

acțiunii de către reclamante, 27 februarie 2006, a trecut mai mult de 10 ani,

timp în care a stăpânit terenul în mod public, pașnic și sub nume de

proprietar, fiind posesor de bună-credință.

Prin urmare, din moment ce era împlinită prescripția achizitivă,

instanța nu mai putea să restituie în natură parte dintr-un teren evidențiat în

patrimoniul societății și care este necesar bunei funcționări a activității acesteia.

fondului de restituire în natură a suprafeței de 501 m.p. teren, în condițiile în

care această suprafață este proprietatea SC A. SA.

Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, terenul

ce a aparținut autorilor reclamantelor a fost expropriat, iar după expropriere,

o parte din suprafață a fost trecută în administrarea operativă a Comitetului Executiv

al Consiliului Popular Adjud și în administrarea operativă a întreprinderii de T.A.

Galați.

Autogara s-a edificat având la bază Acordul unic din

2 noiembrie 1979 al fostului Consiliu Popular al județului Vrancea, cât și Acordul

de principiu dat cu adresa din 10 februarie 1978 de către fostul Consiliu Popular

Adjud.

La 1 ianuarie 1990, autogara și terenul aferent se aflau

în administrarea SC A. SA, care a procedat potrivit Legii nr. 15/1990, H.G. nr.

834/1991 și Ordinului nr. 303 din 19 august 1994 al Ministerului Transporturilor,

obținând Certificatul de Atestare a Dreptului de proprietate din anul 1994, pe care

l-a transcris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Judecătoriei Panciu

din 05 septembrie 1994, iar ulterior a intabulat în CF nr. XX Adjud terenul și construcțiile

respective.

În aceste condiții, fiind proprietara terenului litigios,

SC A. SA nu putea fi obligată la restituirea în natură.

Pe de altă parte, atunci când a dispus restituirea către

reclamante a unei părți din teren, instanța nu a obligat instituția statului implicată

în privatizare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să plătească

societății proprietare o despăgubire reprezentând echivalentul bănesc al terenului

restituit, în condițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată

prin Legea nr. 99/1999.

III. Recurenta-pârâtă

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat următoarele

critici:

calității procesuale active a reclamantei S.M.

La Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului a fost înregistrată numai notificarea formulată de reclamanta T.V., în

nume propriu.

Reclamanta S.M. nu a formulat notificare în termenul prevăzut

de lege, or aceasta este condiția impusă persoanelor îndreptățite pentru a beneficia

de prevederile Legii nr. 10/2001.

Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent (art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată), motiv pentru în

cauză trebuia admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M.,

care nu a formulat notificare în termenul legal.

procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu

are calitate procesuală pasivă față de capătul de cerere privind restituirea în

natură a imobilului în litigiu, deoarece nu are competența de a restitui în natură

imobile.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu

are și nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, motiv

pentru care capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului nu poate

fi formulat în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, ci numai cu deținătorul imobilului.

Legea nr. 10/2001 are caracter obligatoriu și se finalizează prin emiterea deciziei/dispoziției

motivate de soluționare a notificării.

Competența instanței poate interveni numai în măsura în

care se emite decizie/dispoziție motivată, numai această decizie putând face obiectul

analizei instanței judecătorești, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Față de actele doveditoare depuse la dosarul administrativ,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este încă în termenul legal

de analiză a notificării și este necesară efectuarea demersurilor de către reclamantă

pentru completarea dosarului administrativ.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că

actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, or reclamanta

nu a comunicat toate actele doveditoare necesare soluționării notificării, deși

i s-a adus la cunoștință necesitatea completării dosarului administrativ; numai

în cazul în care notificatorul face precizarea expresă că nu deține alte acte în

dovedirea pretențiilor formulate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului se poate pronunța doar pe baza actelor existente în acel moment la dosarul

administrativ.

arătat în concret ce obligații revin fiecărei pârâte în parte.

În temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului are numai competența de a emite decizie

cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptățite. Acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și nu de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, care nu are competență legală în acest sens.

În cauză, nu au fost formulate întâmpinări.

La termenul de dezbateri din 15 iunie 2012, Înalta

Curte a invocat din oficiu:

în ce măsură

este utilă pentru soluționarea cauzei verificarea valabilității titlului statului

de preluare a imobilului în litigiu; situația recurentei SC A. SA, în sensul dacă

aceasta era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

față de motivele de recurs formulate de recurentele-pârâte referitoare la lipsa

calității lor procesuale pasive; interesul reclamantelor de a cere constatarea nulității

absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul

în litigiu, deținut de SC A. SA, față de condițiile în raport de care se dispune

acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Raportat la criticile formulate și la motivele de ordine

publică susmenționate, invocate din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Față de criticile părților, se impune examinarea, cu prioritate,

a recursurilor declarate de pârâte deoarece, prin acestea se contestă, printre altele,

calitatea procesuală pasivă în cauză, în timp ce recursul reclamantelor se referă

la forma măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul litigios. Or, pentru a soluționa

recursul reclamantelor, trebuie lămurită mai întâi calitatea procesuală pasivă în

cauză, respectiv trebuie stabilit care este entitatea obligată, potrivit legii,

să acorde măsurile reparatorii.

I. Recursul declarat de pârâta SC A. SA este fondat, potrivit

celor ce succed.

Critica privind neanalizarea, prin decizia recurată, a

motivului de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei-recurente este

fondată.

Într-adevăr, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

criticii din apelul pârâtei SC A. SA vizând lipsa calității procesuale pasive, în

dezvoltarea căreia se invocase faptul că unitatea deținătoare a imobilului litigios,

SC A. SA, a fost integral privatizată și că în această situație măsurile reparatorii

se propun de instituția publică implicată în privatizare, conform art. 29 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu și-a respectat

limitele învestirii, nesocotind, în același timp, și decizia de casare pronunțată

în recursul din primul ciclu procesual al cauzei - decizia nr. 2041 din 24

martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au admis recursurile

tuturor părților și s-a dispus casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași Curte de Apel, în vederea examinării tuturor criticilor

formulate de părți.

Casarea fiind totală, în rejudecare, instanța de apel

era obligată, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să reia judecata integrală

a apelurilor, sens în care nu a procedat, lăsând necercetată critica din apelul

pârâtei SC A. SA privind lipsa calității procesuale pasive a acestei părți.

Hotărârea recurată este astfel susceptibilă de casare

în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare, instanța de trimitere

să analizeze dacă pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a stabili dacă pârâta SC A. SA are sau nu calitate

procesuală pasivă în cauză, instanța de trimitere va trebui să verifice dacă această

pârâtă era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în cazul în care nu era integral privatizată la acel moment, calitatea sa procesuală

pasivă justificându-se în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată; în schimb, dacă pârâta era integral privatizată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere va trebui să verifice

validitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios, față de

declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată,

invocate de recurentă în justificarea lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, „pentru imobilele evidențiate

în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate", caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun

de către instituția publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al

aceluiași art.

În aplicarea corectă a textului legal susmenționat, trebuie

avută în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, publicată

în M. Of. al României nr. 559/24.07.2008, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale s-a

admis excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul

I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate

cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României.

În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut,

printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se

află într-o situație identică și anume, au dobândit vocația la măsuri reparatorii,

cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite

vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă operează

o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate

de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor,

unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor

ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare

tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură

a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluționării

cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate,

iar această împrejurare nu poate fi calificată ca un criteriu obiectiv și rezonabil

de diferențiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu

aplicabil persoanelor anterior menționate. Rezultă că, fată de Decizia Curții Constituționale

nr. 830 din 8 iulie 2008, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, așa cum au

fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincției dintre

imobilele preluate cu titlu și fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând

a se aplica în continuare dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea

inițială.

Acest din urmă text reglementează exclusiv situația imobilelor

preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin.

(2) cine este entitatea competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat

restituirea în condițiile alin. l, respectiv instituția publică implicată în privatizare.

Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă

că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în

temeiul Legii nr. 10/2001 - restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța

unitatea deținătoare a imobilului.

Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării imobilului de către

stat fără titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența unității deținătoare

a imobilului, care are astfel calitatea de a acorda măsurile reparatorii prevăzute

de lege (restituire în natură sau, după caz, prin echivalent) și, implicit, calitate

procesuală pasivă în acțiunea promovată de persoana îndreptățită pentru valorificarea

dreptului la restituire în baza Legii nr. 10/2001, iar în ipoteza preluării bunului

cu titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența instituției publice

implicate în privatizare, care are astfel calitatea de a acorda măsurile reparatorii

în echivalent prevăzute de lege și, implicit, calitate procesuală pasivă în acțiunea

promovată de persoana îndreptățită pentru valorificarea dreptului la restituire

în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește criticile de fond din recursul pârâtei

SC A. SA, prin care se contestă soluția de restituire în natură dispusă la fond

și menținută în apel, acestea urmează să fie analizate de instanța de trimitere,

în măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta SC A. SA are calitate procesuală

pasivă în cauză, fiind entitatea care are obligația de a acorda măsuri reparatorii

pentru imobilul litigios.

În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu

referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat

de pârâta SC A. SA, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel, care se va pronunța în limitele mai-sus arătate pe apelul

pârâtei SC A. SA.

II. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului este fondat, potrivit celor ce succed.

reclamantei S.M., argumentată pe faptul că această reclamantă nu a formulat notificare

de restituire a imobilului litigios, nu este fondată.

Instanța de apel a reținut, în urma analizei probelor

administrate în cauză, că reclamanta T.V. a fost mandatată de reclamanta S.M. să

formuleze notificarea de restituire a imobilului litigios.

Or, raportat la această situație de fapt, care nu poate

fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., reclamanta

S.M. se legitimează procesual activ în cauză, fiind stabilit că la formularea notificării

de restituire a imobilului litigios, reclamanta T.V. a acționat nu doar în nume

propriu, ci și în numele comoștenitoarei S.M., care a mandatat-o în acest sens.

cu trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, că este încă în termenul

de soluționare a notificării, întrucât nu au fost depuse toate actele doveditoare

în susținerea notificării, iar notificatoarea nu a făcut precizarea că nu mai deține

alte acte, nu sunt fondate.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile legale invocate

nu condiționează emiterea dispoziției de răspuns la notificare de completarea, în

orice circumstanțe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptățite

că nu mai deține alte probe în afara celor anexate la notificate.

Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

prevede că, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură.

Rezultă că, data înregistrării notificării marchează momentul

de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită a depus

odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea

cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare/entitatea învestită este

obligată să se pronunțe numai pe baza acestora - pct. 25.1 alin. (2) și (3) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007.

În cazul în care unitatea deținătoare/entitatea învestită,

în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente

pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris

persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării,

necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a

termenului de 60 de zile de soluționare a notificării până la data completării documentației

de restituire - pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice.

Recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului i-a fost transmisă notificarea de către entitatea inițial sesizată, Primăria

municipiului Adjud, prin adresa din 06 iunie 2002 și conform susținerilor sale din

întâmpinarea depusă la fond, a solicitat notificatoarei completarea actelor doveditoare

cu adresa din 08 septembrie 2005, deci la mai mult de 60 de zile de la primirea

notificării. Or, în această situație, nu a operat prorogarea termenului de soluționare

a notificării, recurenta având obligația să se pronunțe asupra notificării în termen

de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse, sens în

care nu a procedat.

Pe de altă parte, faptul că notificatorul nu a precizat

că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie

într-un impediment legal la soluționarea notificării, cum greșit pretinde recurenta.

Teza pe care aceasta încearcă să o acrediteze, aceea că

precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe condiționează

unitatea deținătoare/entitatea învestită în a se pronunța asupra notificării, nu

poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situația în care unitatea

deținătoare/entitatea învestită n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde

la notificare, ceea ce ar conduce, în fapt, la o neaplicare a legii.

Lipsa răspunsului unității deținătoare/entității învestite

la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire,

fiind astfel calificată în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului

entității deținătoare de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut

de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului,

iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa

justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Raportat la decizia în interesul legii susmenționată,

acțiunea promovată de reclamante ca urmare a nesoluționării notificării lor în termenul

legal, prin care solicită instanței să le acorde măsuri reparatorii în baza Legii

nr. 10/2001 pentru imobilul ce le-a fost preluat abuziv de stat, are natura unei

contestații la refuzul de soluționare a notificării, astfel că în mod legal instanțele

anterioare s-au considerat competente să soluționeze pe fond cererea de restituire

a reclamantelor.

pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pune în discuție aplicarea

la speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât această chestiune a fost antamată prin recursul

pârâtei SC A. SA și analizată deja în acel recurs, toate considerentele reținute

în analiza recursului precedent cu referire la dispozițiile art. 29 din Legea

nr. 10/2001 și la Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 vor fi avute în vedere

și în dezlegarea problemei calității procesuale pasive în cauză a pârâtei Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

Raportat la acele considerente, pentru a se stabili dacă

în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea deținătoare a imobilului litigios,

SC A. SA, sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ar fi trebuit

clarificată situația privatizării SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 și a modalității de preluare de către stat a imobilului litigios - cu

titlu sau fără titlu valabil, sens în care Curtea de Apel nu a procedat.

Or, în absența unei complete stabiliri a situației de

fapt pe aspectele menționate, instanța de control judiciar nu poate verifica legitimarea

procesuală pasivă în cauză a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului în funcție de dispozițiile legale incidente.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) și

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, va casa decizia recurată și va trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să lămurească, prin

raportare la probele administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea

probatoriului, dacă unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, era integral

privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în caz afirmativ

dacă titlul de preluare al statului a fost sau nu valabil, urmând ca în funcție

rezultatul acestor verificări de fapt să aprecieze care dintre pârâte - SC A. SA

sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - are calitate procesuală

pasivă în cauză, respectiv obligația de a acorda măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul litigios.

În măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă în cauza,

instanța de trimitere se va pronunța în continuare asupra formei de reparație pe

care această entitate o poate propune în favoarea persoanelor îndreptățite potrivit

dispozițiilor legale incidente, sens în care va avea în vedere și criticile pe acest

aspect din recursul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

III. Recursul declarat de reclamante va fi admis, potrivit

celor ce succed.

Recurentele-reclamante au criticat hotărârea recurată

sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafețe de teren în litigiu, susținând

că pârâta SC A. SA trebuia obligată la restituirea în natură a întregului teren

preluat abuziv de stat, în baza Decretului de expropriere nr. 182/1980, deoarece

pârâta nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra terenului litigios.

În acest sens, au invocat că instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută

parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă,

precum și neîntrunirea rn£

s

auză a condițiilor uzucapiunii scurte.

Având în vedere că problema formei de reparație cuvenite

reclamantelor pentru imobilul litigios este subsecventă identificării entității

chemate să răspundă în raportul juridic dedus judecății, chestiune asupra căreia

instanța de recurs nu se poate pronunța în absența completei stabiliri a situației

de fapt ce interesează pe acest aspect, fiind motivul pentru care au fost admise

recursurile pârâtelor și casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași curte de apel, se impune ca și recursul reclamantelor să fie admis.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu

referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite și recursul reclamantelor,

urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra formei măsurilor reparatorii

cuvenite reclamantelor, prin raportare la dispozițiile în materie ale Legii nr.

10/2001, după ce va stabili mai întâi care dintre pârâte - SC A. SA sau Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului - are calitate procesuală pasivă în cauză.

în rejudecarea apelului reclamantelor, instanța de trimitere va avea în vedere și

criticile din prezentul recurs, urmând a verifica, totodată, interesul reclamantelor

de a cere constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului litigios, deținut de pârâta SC A. SA, față de condițiile în care

se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv

indiferent de titlul cu care unitatea deținătoare deține imobilul preluat abuziv

de stat, ceea ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantele S.M. și T.V.,

de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului și de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr.

142/A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.