ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4494/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S.M. și T.V. în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Adjud, SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. A dispus restituirea în natură către reclamante a suprafeței de 501,5 m.p. compusă din SA = 492 m.p., S2 = 4,5 m.p. și S4 = 5 m.p., precum și a suprafeței S1 = 11 m.p., teren situat în intravilanul orașului Adjud, B-dul. G., T. AA, suprafețe identificate prin raportul de expertiză M.M. și schița anexă. A stabilit pentru reclamante măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 497,5 m.p.

teren, ce nu poate fi restituit în natură. A respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M., excepția de nelegalitate și nulitate absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994 emis de Ministerul Transporturilor pentru SC A. SA. A obligat pe pârâtele SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantelor 1.550 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Autorii reclamantelor au fost proprietarii suprafeței de 1.500 m.p.

din Adjud, B-dul. G. și prin Decretul nr. 182/1980, terenul în suprafață de 1.010 m.p. a fost expropriat, foștii proprietari primind despăgubiri. Pârâta SC A. SA posedă certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 4420, în care este inclusă și cea în litigiu. Din expertiza efectuată în cauză rezultă că, din terenul în litigiu, suprafața de 999 m.p. este ocupată de SC A. SA, suprafața de 11 m.p. este primită de reclamanți de la Primăria Adjud cu acte, suprafața de 492 m.p. este teren liber fără placă betonată și nu este folosit de pârâtă, suprafața de 9,5 m.p. este teren deja ocupat de reclamante, iar diferența de 497,5 m.p. din terenul reclamantelor este folosită de SC A. SA pentru desfășurarea activității (autogara Adjud).

Având în vedere concluziile raportului de expertiză, suprafața de teren nebetonată, care nu este folosită de pârâtă pentru desfășurarea activității autogării, poate fi restituită în natură, aceasta cu atât mai mult cu cât prin decretul de expropriere a trecut în proprietatea statului, din suprafața de 1.500 m.p., numai suprafața de 1.010 m.p. Pentru diferența de teren stabilită prin expertiză a fi necesară pârâtei pentru desfășurarea activității, și care nu poate fi restituită în natură, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece este deținătoarea terenului solicitat. De asemenea, și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă, pentru că deși nu este deținătoarea terenului, hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.

Reclamanta S.M. se legitimează procesual activ în cauză, deoarece a acceptat expres moștenirea autorului său, moștenitorii nu au ieșit din indiviziune, iar reclamanta T.V. a fost mandatată de ea, prin declarație autentică, să depună notificarea. Excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA, invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 44 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 321 din 29 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Excepția de nulitate absolută parțială a titlului de proprietate al pârâtei SC A. SA este nefondată, întrucât nu există o cauză nelicită a titlului pârâtei.

Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în baza unei documentații prezentate de SC A. SA, din care rezultă că terenul pentru care a fost emis certificatul de atestare este terenul pe care în anii 1978, 1979 exista efectiv autogara Adjud. În plus, câtă vreme SC A. SA deține acest teren, îl posedă continuu, neîntrerupt, public și sub nume de proprietar de mai bine de 10 ani, s-a împlinit și termenul de prescripție prevăzut de art. 1895 C. civ. Este îndeplinită și condiția bunei-credințe, atât timp cât autogara și-a desfășurat activitatea permanent pe terenul în litigiu, deci și anterior emiterii titlului de proprietate pârâta deținea, în mod legal, terenul în litigiu, în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991. Prin decizia civilă nr. 76/A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante și de pârâtele SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței susmenționate, pentru următoarele considerente: Reclamanta S.M. a acceptat, în mod expres, moștenirea autorului său și a mandatat-o pe reclamanta T.V. să depună notificarea pentru imobilul în litigiu, astfel că are calitate procesuală activă. Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă, întrucât în condițiile în care imobilul nu poate fi restituit în natură, hotărârea ce se va pronunța trebuie să-i fie opozabilă.

Așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, o parte din totalul suprafeței de teren deținute de SC A. SA, respectiv suprafața nebetonată nu este folosită de societate, astfel că poate fi restituită reclamantelor în natură. Reclamantele sunt îndreptățite la restituirea în natură a acestei părți din terenul revendicat, întrucât prin decretul de expropriere, din suprafața totală de 1.500 m.p. teren, a trecut efectiv în proprietatea statului doar suprafața de 1.010 m.p. Legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost consfințită prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Chiar dacă instanța de fond a invocat dispozițiile art. 1895 C. civ., reținând că în cauză s-a împlinit termenul pentru uzucapiunea de 10 la 20 de ani, a admis în parte acțiunea reclamantelor, astfel că această motivare nu s-a materializat în soluția pronunțată.

Esențial în cauză este că exproprierea s-a făcut pentru suprafața de 1.010 m.p., iar diferența de 501,5 m.p. poate fi restituită în natură, neafectând cu nimic activitatea societății pârâte SC A. SA. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele și pârâtele SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Prin decizia nr. 2041 din 24 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că aceasta nu a examinat toate criticile aduse de părți hotărârii apelate. În rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 142/A din 23 iunie 2011, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamante și de pârâte, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M. a fost corect respinsă, atât timp cât aceasta, pe de o parte, a acceptat expres moștenirea autorului său, din certificatul de moștenitor din 23 septembrie 1963 rezultând cu certitudine acest fapt, iar, pe de altă parte, T.V. a fost mandatată de către reclamanta S.M., prin declarația autentificată din 03 aprilie 2006, să formuleze notificarea conform Legii nr. 10/2001.

Cu privire la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei societate comercială, chiar și în ipoteza în care părțile nu se pot prevala de constatările jurisdicționale ale acelei hotărâri ce nu a antamat fondul pricinii și nu a analizat pe fond excepția de nelegalitate a actului administrativ atacat, trebuie precizat că atât timp cât nelegalitatea respectivului act nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească, el trebuie să-și producă efectele în continuare. Corect s-a reținut și calitatea procesuală pasivă a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta fiind implicată în procesul de privatizare a unei părți din terenul revendicat de reclamanți și imposibil de restituit în natură.

În acest context, nici critica imposibilității executării dispozițiilor hotărârii primei instanțe nu se justifică, obligarea unuia la restituirea în natură a părții din teren - așa cum a fost evidențiat în raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză - rezultând cu prisosință, în timp ce pentru suprafața de teren imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent urmând a fi cenzurate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care se și justifică calitatea procesuală pasivă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Această din urmă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante și pârâtele SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

I. Recurentele-reclamante au invocat pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a legii, sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafețe de teren solicitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că se impunea restituirea în natură a întregii suprafețe de teren solicitate, de care au fost deposedate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 182/1980, respectiv suprafața de 1.010 m.p. identificată de expertul topo. Greșit instanțele au dispus restituirea în natură doar a suprafețelor de 501,5 m.p. și 11 m.p., iar pentru diferența de până la 1010 m.p., de 497,5 m.p., au stabilit măsuri reparatorii în echivalent. În susținerea cererii de restituire în natură, s-a invocat excepția de nulitate absolută parțială a titlului de proprietate al pârâtei SC A. SA, care a fost respinsă, în mod nelegal, de către instanțe.

Instanța de apel s-a rezumat a reține doar că, atât timp cât nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâta SC A. SA nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească, acest act trebuie să-și producă efectele în continuare. Or, instanțele au fost învestite în prezenta cauză să se pronunțe asupra legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pe calea incidentală a excepției de nulitate. Faptul că anterior nicio instanță nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului de proprietate opus de pârâta SC A. SA nu poate constitui un impediment ca instanțele competente conform Legii nr. 10/2001 să constate nulitatea parțială a acestui act.

Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale prevede că „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Cu alte cuvinte, Legea nr. 15/1990 transformă dreptul de administrare operativă din dreptul socialist în drept de proprietate al societății comerciale. Pentru a opera această dispoziție legală, este necesar ca societatea comercială să facă dovada că bunul în cauză i-a fost transmis printr-un act administrativ legal. în aplicarea acestor prevederi legale a fost emisă H.G. nr. 34/1991. În cauză, acest act de transmitere în administrare operativă, pe care trebuia să se fondeze titlul de proprietate al SC A. SA, nu există.

În 1994, pârâta SC A. SA s-a folosit în mod fraudulos de Decizia nr. 341/1969, prin care i s-a dat în administrare operativă directă unității de stat antecesoare suprafața de 3.640 m.p., pentru a obține titlu de proprietate pe terenul de 4.484 m.p. (în care sunt incluși cei 1.010 m.p. în litigiu), pe care îl deținea în 1994 fără niciun document legal. Terenul reclamantelor (1.010 m.p. incluși în cei 4.484 m.p.) nu a tăcut obiectul vreunei transmiteri în administrare operativă directă către întreprinderea de T.A. Galați, antecesoarea pârâtei SC A. SA, ci a fost dat în administrare operativă directă Orașului Adjud, conform legislației aplicabile la vremea respectivă. Terenul reclamantelor a fost expropriat în anul 1980, prin Decretul nr. 182, deci nu avea cum să treacă în administrarea operativă a Consiliului Popular Adjud și, cu atât mai puțin, în patrimoniul pârâtei, în anul 1969, cu 11 ani mai devreme, prin Decizia nr. 341/1969.

Actele invocate de pârâtă, Acordul unic din anul 1979 și Acordul de principiu din anul 1978, nu puteau viza terenul reclamantelor, întrucât acest teren nu fusese încă expropriat în 1979 și se afla încă în masa moștenirii după autorul T.C. Abia în anul 1980 terenul a fost preluat de stat prin decret de expropriere. Scopul exproprierii a fost acela de construire de blocuri de locuințe și nu spațiu aferent unei autogări, scopul exproprierii fiind astfel deturnat. Expertul desemnat în cauză stabilește clar că suprafața de 3.640 m.p., care a făcut obiectul Deciziei nr. 341 din 04 decembrie 1969 a Consiliului Popular al județului Vrancea, se afla la nord de B.-dul G. și nu are legătură cu terenul în litigiu, or pârâta SC A. SA, chiar de această decizie din 1969 s-a folosit pentru a obține titlu de proprietate pentru terenul expropriat de la reclamante în anul 1980, teren care nu are nicio legătură cu terenul vizat de decizia respectivă, nr. 341/1969.

Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra uzucapiunii scurte (de 10-20 ani), care nu poate opera în cauză, față de dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun în materia drepturilor reale. Art. 1895 C. civ. prevede, pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, condiția bunei-credințe, or această condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece pârâta s-a folosit în mod fraudulos de decizia nr. 341 din 1969 a Consiliului Popular al județului Vrancea pentru a obține titlu de proprietate pe terenul reclamantelor. Art. 1886 C. civ.

instituie regula general valabilă pentru prescripții potrivit căreia „Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere". Ca urmare, nici prescripția achizitivă prevăzută de art. 1895 și urm. C. civ., ce sancționează pe adevăratul proprietar care stă într-o pasivitate nejustifîcată, nu poate curge împotriva celui căruia nu i s-a născut încă dreptul la acțiune sau nu poate acționa. Cauza juridică a prezentului litigiu este reprezentată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare în 2001, care instituie termene, condiții și drepturi speciale. Nerestituirea în natură a întregii proprietăți identificate contravine principiilor recunoscute prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

II. Recurenta-pârâtă SC A. SA a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel vizând greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. În cadrul acestui motiv s-a susținut că SC A. SA nu are calitate procesuală pasivă, întrucât societatea s-a privatizat legal, iar în această situație măsurile reparatorii se acordă de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, nu s-a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, ci doar faptul că despăgubirile urmează să fie acordate de instituția care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție cu privire la care s-a și reținut de ambele instanțe că are calitate procesuală pasivă în cauză.

2. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de scurtă durată asupra terenului pentru care s-a solicitat restituirea în natură de către reclamante. La fond s-a invocat uzucapiunea scurtă, prevăzută de art. 1895 C. civ. și s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestui text, respectiv că de la data de 05 septembrie 1994, de când SC A. SA a dobândit terenul printr-un just titlu și a transcris certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994, și până la data introducerii acțiunii de către reclamante, 27 februarie 2006, a trecut mai mult de 10 ani, timp în care a stăpânit terenul în mod public, pașnic și sub nume de proprietar, fiind posesor de bună-credință.

Prin urmare, din moment ce era împlinită prescripția achizitivă, instanța nu mai putea să restituie în natură parte dintr-un teren evidențiat în patrimoniul societății și care este necesar bunei funcționări a activității acesteia. 3. În mod nelegal, instanța de apel a menținut soluția fondului de restituire în natură a suprafeței de 501 m.p. teren, în condițiile în care această suprafață este proprietatea SC A. SA. Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor a fost expropriat, iar după expropriere, o parte din suprafață a fost trecută în administrarea operativă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Adjud și în administrarea operativă a întreprinderii de T.A.

Galați. Autogara s-a edificat având la bază Acordul unic din 2 noiembrie 1979 al fostului Consiliu Popular al județului Vrancea, cât și Acordul de principiu dat cu adresa din 10 februarie 1978 de către fostul Consiliu Popular Adjud. La 1 ianuarie 1990, autogara și terenul aferent se aflau în administrarea SC A. SA, care a procedat potrivit Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 și Ordinului nr. 303 din 19 august 1994 al Ministerului Transporturilor, obținând Certificatul de Atestare a Dreptului de proprietate din anul 1994, pe care l-a transcris în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Judecătoriei Panciu din 05 septembrie 1994, iar ulterior a intabulat în CF nr. XX Adjud terenul și construcțiile respective.

În aceste condiții, fiind proprietara terenului litigios, SC A. SA nu putea fi obligată la restituirea în natură. Pe de altă parte, atunci când a dispus restituirea către reclamante a unei părți din teren, instanța nu a obligat instituția statului implicată în privatizare, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să plătească societății proprietare o despăgubire reprezentând echivalentul bănesc al terenului restituit, în condițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999. III. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat următoarele critici: 1. În mod greșit instanțele au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M.

La Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost înregistrată numai notificarea formulată de reclamanta T.V., în nume propriu. Reclamanta S.M. nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, or aceasta este condiția impusă persoanelor îndreptățite pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001. Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată), motiv pentru în cauză trebuia admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M., care nu a formulat notificare în termenul legal. 2. În mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are calitate procesuală pasivă față de capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, deoarece nu are competența de a restitui în natură imobile. Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are și nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, motiv pentru care capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului nu poate fi formulat în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ci numai cu deținătorul imobilului. 3. Procedura administrativă prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 are caracter obligatoriu și se finalizează prin emiterea deciziei/dispoziției motivate de soluționare a notificării.

Competența instanței poate interveni numai în măsura în care se emite decizie/dispoziție motivată, numai această decizie putând face obiectul analizei instanței judecătorești, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Față de actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este încă în termenul legal de analiză a notificării și este necesară efectuarea demersurilor de către reclamantă pentru completarea dosarului administrativ.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, or reclamanta nu a comunicat toate actele doveditoare necesare soluționării notificării, deși i s-a adus la cunoștință necesitatea completării dosarului administrativ; numai în cazul în care notificatorul face precizarea expresă că nu deține alte acte în dovedirea pretențiilor formulate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se poate pronunța doar pe baza actelor existente în acel moment la dosarul administrativ. 4. Prin dispozitivul sentinței de fond, instanța nu a arătat în concret ce obligații revin fiecărei pârâte în parte. În temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are numai competența de a emite decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptățite.

Acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care nu are competență legală în acest sens. În cauză, nu au fost formulate întâmpinări.

La termenul de dezbateri din 15 iunie 2012, Înalta Curte a invocat din oficiu: în ce măsură este utilă pentru soluționarea cauzei verificarea valabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu; situația recurentei SC A. SA, în sensul dacă aceasta era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de motivele de recurs formulate de recurentele-pârâte referitoare la lipsa calității lor procesuale pasive; interesul reclamantelor de a cere constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, deținut de SC A. SA, față de condițiile în raport de care se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Raportat la criticile formulate și la motivele de ordine publică susmenționate, invocate din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: Față de criticile părților, se impune examinarea, cu prioritate, a recursurilor declarate de pârâte deoarece, prin acestea se contestă, printre altele, calitatea procesuală pasivă în cauză, în timp ce recursul reclamantelor se referă la forma măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul litigios. Or, pentru a soluționa recursul reclamantelor, trebuie lămurită mai întâi calitatea procesuală pasivă în cauză, respectiv trebuie stabilit care este entitatea obligată, potrivit legii, să acorde măsurile reparatorii. I. Recursul declarat de pârâta SC A. SA este fondat, potrivit celor ce succed.

Critica privind neanalizarea, prin decizia recurată, a motivului de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei-recurente este fondată. Într-adevăr, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii din apelul pârâtei SC A. SA vizând lipsa calității procesuale pasive, în dezvoltarea căreia se invocase faptul că unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, a fost integral privatizată și că în această situație măsurile reparatorii se propun de instituția publică implicată în privatizare, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu și-a respectat limitele învestirii, nesocotind, în același timp, și decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei - decizia nr. 2041 din 24 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au admis recursurile tuturor părților și s-a dispus casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Curte de Apel, în vederea examinării tuturor criticilor formulate de părți. Casarea fiind totală, în rejudecare, instanța de apel era obligată, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să reia judecata integrală a apelurilor, sens în care nu a procedat, lăsând necercetată critica din apelul pârâtei SC A. SA privind lipsa calității procesuale pasive a acestei părți.

Hotărârea recurată este astfel susceptibilă de casare în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare, instanța de trimitere să analizeze dacă pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a stabili dacă pârâta SC A. SA are sau nu calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de trimitere va trebui să verifice dacă această pârâtă era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul în care nu era integral privatizată la acel moment, calitatea sa procesuală pasivă justificându-se în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată; în schimb, dacă pârâta era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere va trebui să verifice validitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios, față de declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocate de recurentă în justificarea lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate", caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiași art. În aplicarea corectă a textului legal susmenționat, trebuie avută în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 559/24.07.2008, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație identică și anume, au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate.

Rezultă că, fată de Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincției dintre imobilele preluate cu titlu și fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială. Acest din urmă text reglementează exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condițiile alin. l, respectiv instituția publică implicată în privatizare.

Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 - restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului.

Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența unității deținătoare a imobilului, care are astfel calitatea de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de lege (restituire în natură sau, după caz, prin echivalent) și, implicit, calitate procesuală pasivă în acțiunea promovată de persoana îndreptățită pentru valorificarea dreptului la restituire în baza Legii nr. 10/2001, iar în ipoteza preluării bunului cu titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența instituției publice implicate în privatizare, care are astfel calitatea de a acorda măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de lege și, implicit, calitate procesuală pasivă în acțiunea promovată de persoana îndreptățită pentru valorificarea dreptului la restituire în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește criticile de fond din recursul pârâtei SC A. SA, prin care se contestă soluția de restituire în natură dispusă la fond și menținută în apel, acestea urmează să fie analizate de instanța de trimitere, în măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind entitatea care are obligația de a acorda măsuri reparatorii pentru imobilul litigios. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta SC A. SA, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, care se va pronunța în limitele mai-sus arătate pe apelul pârâtei SC A. SA.

II. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este fondat, potrivit celor ce succed. 1. Critica vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei S.M., argumentată pe faptul că această reclamantă nu a formulat notificare de restituire a imobilului litigios, nu este fondată. Instanța de apel a reținut, în urma analizei probelor administrate în cauză, că reclamanta T.V. a fost mandatată de reclamanta S.M. să formuleze notificarea de restituire a imobilului litigios. Or, raportat la această situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., reclamanta S.M. se legitimează procesual activ în cauză, fiind stabilit că la formularea notificării de restituire a imobilului litigios, reclamanta T.V.

a acționat nu doar în nume propriu, ci și în numele comoștenitoarei S.M., care a mandatat-o în acest sens. 2. Criticile prin care recurenta încearcă să demonstreze, cu trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, că este încă în termenul de soluționare a notificării, întrucât nu au fost depuse toate actele doveditoare în susținerea notificării, iar notificatoarea nu a făcut precizarea că nu mai deține alte acte, nu sunt fondate. Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile legale invocate nu condiționează emiterea dispoziției de răspuns la notificare de completarea, în orice circumstanțe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate la notificate.

Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Rezultă că, data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare/entitatea învestită este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora - pct. 25.1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. În cazul în care unitatea deținătoare/entitatea învestită, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluționare a notificării până la data completării documentației de restituire - pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice. Recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului i-a fost transmisă notificarea de către entitatea inițial sesizată, Primăria municipiului Adjud, prin adresa din 06 iunie 2002 și conform susținerilor sale din întâmpinarea depusă la fond, a solicitat notificatoarei completarea actelor doveditoare cu adresa din 08 septembrie 2005, deci la mai mult de 60 de zile de la primirea notificării.

Or, în această situație, nu a operat prorogarea termenului de soluționare a notificării, recurenta având obligația să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse, sens în care nu a procedat. Pe de altă parte, faptul că notificatorul nu a precizat că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluționarea notificării, cum greșit pretinde recurenta. Teza pe care aceasta încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe condiționează unitatea deținătoare/entitatea învestită în a se pronunța asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situația în care unitatea deținătoare/entitatea învestită n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde la notificare, ceea ce ar conduce, în fapt, la o neaplicare a legii.

Lipsa răspunsului unității deținătoare/entității învestite la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". În considerentele acestei decizii, s-a reținut că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entității deținătoare de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede,

la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Raportat la decizia în interesul legii susmenționată, acțiunea promovată de reclamante ca urmare a nesoluționării notificării lor în termenul legal, prin care solicită instanței să le acorde măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce le-a fost preluat abuziv de stat, are natura unei contestații la refuzul de soluționare a notificării, astfel că în mod legal instanțele anterioare s-au considerat competente să soluționeze pe fond cererea de restituire a reclamantelor. 3. Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pune în discuție aplicarea la speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât această chestiune a fost antamată prin recursul pârâtei SC A. SA și analizată deja în acel recurs, toate considerentele reținute în analiza recursului precedent cu referire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și la Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 vor fi avute în vedere și în dezlegarea problemei calității procesuale pasive în cauză a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Raportat la acele considerente, pentru a se stabili dacă în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ar fi trebuit clarificată situația privatizării SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a modalității de preluare de către stat a imobilului litigios - cu titlu sau fără titlu valabil, sens în care Curtea de Apel nu a procedat.

Or, în absența unei complete stabiliri a situației de fapt pe aspectele menționate, instanța de control judiciar nu poate verifica legitimarea procesuală pasivă în cauză a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în funcție de dispozițiile legale incidente. În consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) și art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să lămurească, prin raportare la probele administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, dacă unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în caz afirmativ dacă titlul de preluare al statului a fost sau nu valabil, urmând ca în funcție rezultatul acestor verificări de fapt să aprecieze care dintre pârâte - SC A. SA sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv obligația de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul litigios.

În măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală pasivă în cauza, instanța de trimitere se va pronunța în continuare asupra formei de reparație pe care această entitate o poate propune în favoarea persoanelor îndreptățite potrivit dispozițiilor legale incidente, sens în care va avea în vedere și criticile pe acest aspect din recursul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. III. Recursul declarat de reclamante va fi admis, potrivit celor ce succed. Recurentele-reclamante au criticat hotărârea recurată sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafețe de teren în litigiu, susținând că pârâta SC A. SA trebuia obligată la restituirea în natură a întregului teren preluat abuziv de stat, în baza Decretului de expropriere nr. 182/1980, deoarece pârâta nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra terenului litigios.

În acest sens, au invocat că instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă, precum și neîntrunirea rn£ s auză a condițiilor uzucapiunii scurte. Având în vedere că problema formei de reparație cuvenite reclamantelor pentru imobilul litigios este subsecventă identificării entității chemate să răspundă în raportul juridic dedus judecății, chestiune asupra căreia instanța de recurs nu se poate pronunța în absența completei stabiliri a situației de fapt ce interesează pe acest aspect, fiind motivul pentru care au fost admise recursurile pârâtelor și casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, se impune ca și recursul reclamantelor să fie admis.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite și recursul reclamantelor, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra formei măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor, prin raportare la dispozițiile în materie ale Legii nr. 10/2001, după ce va stabili mai întâi care dintre pârâte - SC A. SA sau Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - are calitate procesuală pasivă în cauză.

în rejudecarea apelului reclamantelor, instanța de trimitere va avea în vedere și criticile din prezentul recurs, urmând a verifica, totodată, interesul reclamantelor de a cere constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios, deținut de pârâta SC A. SA, față de condițiile în care se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv indiferent de titlul cu care unitatea deținătoare deține imobilul preluat abuziv de stat, ceea ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantele S.M. și T.V., de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 142/A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.