ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 26 ianuarie 2011, reclamanta SC N.T. SRL. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, pentru a se dispune anularea parțială a hotărârii nr. 1 din 09 septembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită la nivelul comunei C. și stabilirea în mod corect a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, la valoarea de 350.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1 ha, situat în extravilanul comunei C., jud. Constanța, parcela A316/4, pentru care i s-a stabilit, prin hotărârea nr. 1 din 09 septembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită în baza art. 6 din Legea nr. 198/2004, o despăgubire de numai 6500 RON, respectiv de 3,72 RON mp, pentru terenul expropriat în suprafață de 1747 mp. Această valoarea este apreciată ca fiind cu mult inferioară prețului stabilit în mod obișnuit pentru terenurile de același fel din zonă, respectiv de 25 RON/mp. Prin sentința civilă nr. 6798 din 19 decembrie 2012, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

În considerentele acestei sentințe instanța de fond a reținut că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, la data de 24 octombrie 2012, experții au stabilit valoarea de 8 RON/mp ca fiind valoarea de piață, dar a conchis că o creștere a valorii terenului este o consecință a devalorizării monetare, iar nu a unei evoluții ascendente pe piața imobiliară, motiv pentru care a stabilit că valoarea terenului stabilită prin hotărârea de expropriere este corectă, cererea reclamanților fiind apreciată ca neîntemeiată. Instanța a înlăturat, ca neconcludent, și argumentul privind potențialul eolian al terenului expropriat, reținând, din raportul de expertiză, că, pe parcela A316/4 rămasă în posesia reclamantei se poate monta o centrală eoliană și nu se impune acordarea de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC N.T. SRL, solicitând admiterea apelului, anularea parțială a hotărârii nr. 1 din 09 septembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, acordarea unor despăgubiri de 500.000 RON pentru terenul expropriat și acordarea prejudiciului pentru imposibilitatea de a exploata în continuare potențialul eolian al terenului expropriat. În apel, a fost suplimentată proba cu înscrisuri, iar la solicitarea apelantei reclamante a fost încuviințată proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor ce ar fi putut fi încasate de către proprietarul terenului, conform contractului de închiriere, din exploatarea unei centrale eoliene.

Prin decizia civilă nr. 81 C din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte contestația, a anulat în parte hotărârea nr. 1 din 9 septembrie 2010 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate de la nivelul localității C., jud. Constanța și a obligat expropriatorul la plata sumei de 13.976 RON reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în contestația formulată, societatea expropriată a susținut, pe de o parte, că despăgubirea reprezentând valoarea reală a terenului expropriat nu a fost în mod just și echitabil determinată de către expropriator, în raport cu despăgubirile de 25 RON/mp, acordate de către expropriator pentru terenuri din aceeași categorie de folosință, aflate pe traseul Autostrăzii Cernavodă-Constanța, iar pe de altă parte, că nu s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat proprietarului, prejudiciul rezultat din lipsirea proprietarului de beneficiile pe care le-ar fi obținut ca urmare a amplasării pe teren și a exploatării unor centrale eoliene.

Sub aspectul valorii terenului expropriat, experții care au efectuat expertiza în fața primei instanțe au stabilit, în unanimitate, că metoda de determinare a valorii imobilului este ”metoda comparației”, pentru grila de comparație fiind utilizate ofertele de prețuri de pe piața imobiliară a terenurilor agricole extravilane de pe raza localității C., aceeași localitate în care este situat și imobilul expropriat, publicate în ianuarie 2012, decembrie 2011 și august 2011; expertiza a ales comparabila având numărul cel mai mic de corecții, respectiv comparabila 1, la care s-a aplicat un indice de corecție de -15% pentru negociere.

Valoarea imobilului expropriat, stabilită astfel în unanimitate de către membrii comisiei de expertiză, nu a fost contestată de către reclamantă, care a obiectat numai asupra concluziei experților potrivit căreia pe parcela expropriată se poate monta o centrală eoliană și că, din acest motiv, nu se impune acordarea de despăgubiri pentru limitarea potențialului eolian al terenului. Cu privire la această valoare a avut obiecțiuni numai pârâtul, care a susținut că, în concordanță cu decizia civilă nr. 5881 din 08 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru determinarea prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele din aceeași localitate, expertiza trebuia să se raporteze la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 mai 2008 de BNP M.M., prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra parcelei ulterior expropriate.

Cu privire la aspect, Cutea a reținut că respingerea de către instanța de fond a acestei obiecțiuni, chiar dacă s-a făcut cu o altă motivare, este justă, în condițiile în care contractul invocat de către pârât drept comparabilă pe care ar fi trebuit să o aibă în vedere comisia de experți a fost încheiat mult anterior datei la care s-a realizat exproprierea, perioadă în care valorile de tranzacționare ale imobilelor au cunoscut în mod cert o fluctuație, prețul din contractul încheiat în anul 2008 neputând fi utilizat în cadrul metodei comparației.

Curtea a apreciat că înlăturarea de către prima instanță a concluziilor expertizei realizate la fond este greșită, critica din apel fiind întemeiată sub acest aspect, pentru că rezultatul la care comisia de experți a ajuns, în unanimitate, este obținut ca urmare a aplicării unei metode de determinare a prețului de tranzacționare prevăzută în standardele internaționale de evaluare, iar nu rezultatul aplicării unui indice de devalorizare, cum în mod nejustificat a considerat tribunalul.

Reținând și împrejurarea că în apel reclamanta nu a solicitat administrarea unei probe care să determine prețul de vânzare al imobilului expropriat în raport de alte elemente de comparație (contracte de vânzare cumpărare, relații de la Camera Notarilor), iar expertiza administrată la instanța de fond a stabilit prețul despăgubirii pentru imobilul expropriat pe baza unei metode recomandate de standardele internaționale de evaluare, utilizând ca elemente de comparație oferte de preț pentru imobile din aceeași localitate cu terenul expropriat și având caracteristici similare (teren extravilan cu acces la apă și curent electric), instanța de apel a apreciat că valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuată la instanța de fond este valoarea reală de piață a terenului la data exproprierii, sens în care a stabilit că despăgubirea datorată reclamantei pentru terenul expropriat este de 13.976 RON.

În ce privește cea de a doua componentă a despăgubirii, respectiv prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere, Curtea de apel a reținut că susținerile reclamantei nu sunt întemeiate. Curtea a interpretat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că, pentru a se acorda o astfel de despăgubire, este necesar ca prejudiciul suportat de persoana expropriată să fie rezultatul direct al exproprierii și să fie cert și determinabil. În speță, apelanta reclamantă susține că prejudiciul cauzat prin exproprierea suprafeței de teren de 1747 mp, din parcela A316/4, constă în aceea că, după expropriere, nu mai pot fi amplasate pe această parcelă două centrale eoliene, prevăzute a fi amplasate conform certificatului de urbanism din 19 martie 2010, și că, în acest fel, nu mai poate încasa fructele civile datorate potrivit contractului de închiriere din 12 ianuarie 2010 încheiat cu SC S.P.

SRL, calculate potrivit art. 13 din contract în raport de producția anuală a centralelor amplasate pe terenurile închiriate de către reclamantă. Din examinarea înscrisurilor depuse de către reclamantă în dovedirea cererii de acordare de despăgubiri, Curtea a constatat însă că prejudiciul astfel solicitat de către reclamantă nu este unul cert și nu poate fi acordat. Astfel, deși din contractul de închiriere din 12 ianuarie 2010, depus la dosarul de fond, rezultă că reclamanta a închiriat către SC S.P.

SRL, printre alte terenuri, și parcela A 316/4, tarla 61, teren extravilan situat în comuna C., pentru ca locatarul să construiască și să exploateze un parc eolian, prețul contractului de locațiune fiind stabilit în raport de elemente raportate la producția anuală a centralelor amplasate pe terenurile respective, iar din certificatul de urbanism din 19 martie 2010 eliberat de Primăria comunei C. și planul de situație aferent acestui certificat rezultă că s-a urmărit amplasarea a două centrale eoliene pe parcela A 316/4, nefinalizarea proiectului de realizare a centralelor eoliene nu s-a datorat exproprierii unei părți a acestei parcele, astfel cum susține reclamanta, ci altor motive care nu au nici o legătură de cauzalitate cu măsura exproprierii.

Curte a reținut, în acest context că, după obținerea certificatului de urbanism din 19 martie 2010 de către locatarul SC S.P. SRL pentru construire de noi capacități de producere energie electrică, respectiv centrale eoliene ce urmau a fi amplasate pe parcelele menționate în acest certificat, beneficiarului certificatului nu a mai procedat la obținerea autorizației de construcție, formalitate obligatorie pentru realizarea efectivă a lucrării, autorizație care nu a mai fost solicitată pentru nici una dintre cele 5 centrale, indiferent pe care dintre terenuri urmau să fie realizate aceste centrale. În lipsa unor dovezi care să ateste că SC S.P.

SRL a solicitat sau chiar a obținut autorizație de construcție pentru celelalte centrale eoliene menționate în certificatul de urbanism și în planul de amplasament, centrale care urmau a fi amplasate pe terenuri neafectate de procedura exproprierii, nu se poate susține că măsura exproprierii a fost cauza directă care a avut ca efect neamplasarea a două centrale eoliene pe parcela supusă exproprierii, astfel încât să se poată considera că prin expropriere reclamantei i-a fost produs prejudiciul reclamat. De aceea, reținând că între prejudiciul constând în neamplasarea centralelor eoliene pe parcela expropriată parțial și măsura exproprierii nu există o legătură de cauzalitate, iar nerealizarea parcului eolian s-ar datora expropriatorului, Curtea a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru această componentă, prejudiciul astfel reclamat nefiind cert, ci unul speculativ, nedovedit.

Împotriva deciziei nr. 81C din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta SC N.T. SRL și pârâtul Statul Român, prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine, prin C.N.A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Constanța. Recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale aplicabile autorizațiilor de construire și reglementările privitoare la distanțele acestor construcții (parcuri eoliene) față de autostrăzi. Recurenta susține că certificatul de urbanism din 19 martie 2012 a fost emis în mod unitar, în vederea obținerii autorizației de construire pentru 5 centrale eoliene, ce urmau a fi amplasate pe mai multe terenuri, dintre care 2 pe terenul expropriat.

Prin Ordinul nr. 4/2007, astfel cum a fost modificat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 49/2007, s-a stabilit distanța de siguranța pentru amplasarea centralelor eoliene față de obiectivele de tipul drumurilor, la momentul obținerii certificatului de urbanism, contractantul a depus planul de situație cu privire la terenurile pe care urmau a se realiza obiectivele de investiții eoliene, inclusiv în ceea ce privește terenul contractat de la societatea reclamantă. Ulterior, prin hotărârea nr. 1/2009, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea terenului în litigiu, astfel că SC S.P. SRL nu a mai fost în măsura să obțină autorizația de construire, motivat de faptul că proiectul care a stat la baza obținerii certificatului de urbanism era unitar și viza obținerea autorizației de construire în ansamblu, respectiv pentru toate terenurile menționate în cuprinsul certificatului de urbanism și pentru toate cele 5 centrale eoliene.

Recurenta consideră că, în realitate, însăși măsura exproprierii a dus la imposibilitatea realizării obiectivului de investiții, deoarece proiectul propus avizării viza ansamblul centralelor eoliene, iar nu amplasarea disparată a acestora doar pe o parte a terenurilor. Mai susține recurenta că instanța de apel trebuia să se raporteze la contractul de închiriere și la încetarea acestuia ca urmare a exproprierii, ca o componenta a beneficiului nerealizat și, în ceea ce privește condiția legăturii de cauzalitate, între faptul exproprierii și prejudiciul încercat, iar nu numai la neobținerea de către contractant a autorizației de construire, care nu s-a mai putut obține tocmai datorită exproprierii.

În atare situație, recurenta reclamantă consideră că decizia pronunțată de către instanța de apel este nelegală, fiind pronunțată ca urmare a unei aprecieri incorecte a dispozițiilor Legii nr. 50/1991 și a dreptului comun referitor la condițiile prejudiciului. Recurentul pârât invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirii pentru terenul expropriat.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în mod greșit instanța de apel a validat raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, deși nu rezultă că experții au ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit, terenurile de același fel, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (metoda de evaluare folosită fiind aceea a comparației pornind de la analiza prețurilor din publicații de pe internet, iar nu a prețurilor din tranzacțiile încheiate în zonă). De asemenea, expertiza efectuată în fața instanței de fond și însușită de instanța de apel nu este însoțită de niciun document care să ateste rezultatul negativ al verificărilor pe care experții aveau obligația să le facă în vederea identificării tranzacțiilor încheiate în zonă, tranzacții în funcție de care trebuiau să efectueze expertiza.

Numai în măsura în care informațiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zona, experții puteau apela la alte comparabile decât prețul de vânzare în vederea determinării despăgubirilor aferente exproprierii. Deși instanța de fond a încuviințat ca evaluarea terenului expropriat să fie efectuată la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010, în momentul efectuării expertizei, experții s-au raportat la oferte de prețuri de pe piața imobiliară a terenurilor agricole extravilane de pe raza localității C., publicate în ianuarie 2012, decembrie 2011 și august 2011, experții alegând drept substituent comparabila 1, respectiv, o oferta din ianuarie 2012, la care au aplicat un indice de corecție de 15% pentru negociere.

Astfel că, un alt aspect pe care instanța de apel trebuia să-l sesizeze viza faptul că ofertele utilizate sunt ulterioare emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, evaluarea nefiind realizată conform celor dispuse de instanța de fond. Chiar dacă reclamanta nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză sau efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere tranzacții efective, instanța de apel, în baza rolului său activ, putea să dispună o asemenea măsură și nu trebuia să valideze un raport de expertiză întocmit cu încălcarea dispozițiilor imperative în materia exproprierii.

Recurenta consideră că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate în vederea stabilirii valorii reale a imobilului expropriat, cu respectarea stricta a cerințelor imperative ale art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994, având totodată în vedere și Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a statuat că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate pentru bunul expropriat, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ - teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

În speță, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul dreptului de proprietate a operat de drept la data consemnării despăgubirii, respectiv la data de 09 noiembrie 2010, fapt atestat de recipisa de consemnare din 09 noiembrie 2010, din care reiese faptul că expropriatorul a consemnat pe seama și la dispoziția SC N.T.

SRL suma de 6.500 RON cu titlu de despăgubiri, în baza hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010. Recurentul pârât mai menționează că, la nivelul localității C., s-au înregistrat tranzacții cu terenuri agricole situate în extravilanul localității, fapt atestat de adresa din 06 august 2013 emisă de Primăria comunei C., în care sunt evidențiate tranzacțiile cu astfel de terenuri transcrise și înregistrate fiscal din perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012. Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentei reclamante, potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat eronat dispozițiile legale aplicabile autorizațiilor de construire și reglementările privitoare la distanțele parcurilor eoliene față de autostrăzi este vădit nefondată.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe anumite prevederi legale care să reglementeze distanța construcțiilor față de autostrăzi și, ca atare, în speță, nu au fost aplicate asemenea reglementări, situație în care nu s-a pus problema unei interpretări a acestora. Ceea ce a reținut instanța de apel, în analiza raportului de cauzalitate între faptul exproprierii și pretinsul prejudiciu, a fost împrejurarea că beneficiarul certificatului de urbanism nu a mai solicitat emiterea autorizațiilor de construire pentru niciuna dintre centralele eoliene ce urmau a fi amplasate în zonă (nici pentru cele care nu afectau terenul expropriat), fapt ce a condus instanța la concluzia că finalizarea proiectului nu a fost împiedicată în mod direct de exproprierea terenului în litigiu.

Împrejurarea că, prin ordin emis de A.N.R.E., s-a stabilit distanța de siguranța pentru amplasarea centralelor eoliene față de obiectivele de tipul drumurilor, nu poate sta la baza concluziei ce s-ar subînțelege din argumentarea recurentei reclamante, în sensul că nerespectarea acestei distanțe de siguranță, determinată de amplasarea în zonă a autostrăzii, ar fi cauza neobținerii autorizației de construire. De asemenea, nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia autorizația nu a fost emisă deoarece proiectul care a stat la baza obținerii certificatului de urbanism era unitar și viza obținerea autorizației de construire în ansamblu, pentru toate cele 5 centrale eoliene. Aceste susțineri sunt simple speculații, în condițiile în care nu se face dovada că persoana interesată ar fi solicitat eliberarea autorizațiilor necesare, iar autoritățile nu le-ar fi emis tocmai pe motivul existenței autostrăzii.

Încetarea contractului încheiat între reclamantă și dezvoltator, contract având ca obiect dreptul de folosință pentru terenul expropriat, nu a determinat un prejudiciu actual și cert în patrimoniul reclamantei, deoarece, până la momentul exproprierii, centrala eoliană nu a fost instalată, neexistând autorizație de construire, iar în lipsa dovezii clare că finalizarea proiectului a fost împiedicată de faptul exproprierii, și nu de alți factori ce țin de proiect sau de atitudinea beneficiatului acestuia, răspunderea civilă a expropriatorului pentru pretinsul prejudiciu (constând în cota de 2% din producția anuală a unei centrale amplasate pe teren) nu poate fi angajată. Ca atare, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect inexistența raportului de cauzalitate între faptul exproprierii și pretinsul prejudiciu solicitat de reclamantă, astfel încât motivul de recurs invocat nu este întemeiat.

În recursul pârâtului se susține încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece experții nu au ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit, terenurile de același fel, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, ci au folosit prețurile din publicații de pe internet, fără a face verificări cu privire la tranzacțiile încheiate în zonă. Se mai susține de către același recurent că experții care au întocmit raportul de expertiză la prima instanță nu au respectat obiectivele stabilite, deoarece evaluarea terenului expropriat nu s-a făcut în raport cu data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010, așa cum dispusese instanța de fond.

Aceste critici, care vizează raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, nu pot fi valorificate de către pârât direct în recurs, în condițiile în care acesta avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni la expertiză, în cadrul cărora să sesizeze instanței de fond existența acestor deficiențe. În fața primei instanțe, singura obiecție a pârâtului, referitoare la raportul de expertiză a fost aceea că experții ar fi trebuit să se raporteze la contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 mai 2008, contract prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ulterior expropriat. Această obiecție a fost înlăturată de prima instanță, iar instanța de apel a analizat justețea acestei măsuri, reținând, în considerentele deciziei recurate, că actul de vânzare menționat nu putea fi luat în considerare de experți, deoarece a fost încheiat mult anterior datei la care s-a realizat exproprierea.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul pârât aduce obiecțiuni suplimentare, criticând modul în care a fost întocmită expertiza și concluziile acesteia. Or, aspectele invocate nu pot fi lămurite în cadrul procesual oferit de calea de atac extraordinară a recursului, deoarece o analiză a raportului de expertiză în sensul solicitat de pârât depășește limitele controlului de legalitate permis de art. 309 C. proc. civ. Recurentul pârât mai susține, în motivarea recursului, că instanța de apel nu a avut rol activ, deoarece, chiar dacă reclamanta nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză sau efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere tranzacții efective, instanța de apel putea să dispună o asemenea măsură.

Nici această critică nu poate fi primită, în condițiile în care pârâtul însuși, în calitate de parte în proces, avea posibilitatea să formuleze în fața primei instanțe, iar apoi, în fața instanței de apel, cererile de probațiune pe care le aprecia necesare pentru lămurirea situației de fapt. Împrejurarea că niciuna dintre părți nu a solicitat în apel completarea expertizei de la fond sau o nouă expertiză pe aspectul valorii terenului expropriat (deși obiectul apelului declarat de reclamată viza inclusiv această valoare, situație în care pârâtul avea interesul să-și organizeze strategia de apărare prin contestarea probei cu expertiza administrată la instanța de fond) conduce la concluzia că părțile au acceptat faptul că proba a fost administrată cu respectarea dispozițiilor legale și a obiectivelor stabilite de instanță.

Aceleași concluzii sunt valabile și în privința susținerii recurentului pârât referitoare la omisiunea administrării de probe cu privire la tranzacții imobiliare cu terenuri din zona terenului expropriat. Și în acest caz, pârâtul avea posibilitatea să facă demersuri și să identifice eventuale tranzacții imobiliare, în scopul dovedirii unei alte valori a imobilului expropriat, mai redusă decât cea stabilită prin raportul de expertiză. De altfel, omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii nu poate constitui motiv de recurs, așa cum prevede în mod expres art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Este adevărat că, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a statuat că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate pentru bunul expropriat, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ - teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate. Însă, această decizie este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, așa cum prevede art. 147 alin. (4) din Constituție, neputând afecta hotărârile judecătorești definitive, pronunțate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituționalitate, așa cum este cazul deciziei civile recurate în prezenta cauză.

În plus, se constată că, instanța de apel a reținut că evaluarea făcută de experți s-a raportat la momentul emiterii hotărârii de acordare a despăgubirilor, moment care este foarte apropiat de cel al transferului dreptului de proprietate, această soluție fiind în acord cu decizia Curții Constituționale, anterior menționată. Faptul că niciuna dintre datele menționate în ofertele de vânzare, ce au constitui elemente de comparație în determinarea valorii, nu coincide cu data transferului dreptului de proprietate, nu poate conduce la excluderea acestora din analiza experților, putând fi acceptate elemente de comparație cu date apropiate celei de referință.

În acest sens, instanța de apel a reținut, în motivarea deciziei recurate, că rezultatul la care comisia de experți a ajuns în unanimitate se bazează pe aplicarea unei metode de determinare a prețului de tranzacționare prevăzut de standardele internaționale de evaluare, pornind de la valoarea uneia dintre comparabilele examinate de experți, dar care a suferit o serie de corecții, iar valoarea astfel rezultată reprezintă prețul de piață real al terenului expropriat.

Recurentul pârât mai menționează în finalul memoriului de recurs că, la nivelul localității C., s-au înregistrat tranzacții cu terenuri agricole situate în extravilanul localității, fapt atestat de adresa din 06 august 2013 emisă de Primăria comunei C., în care sunt evidențiate tranzacțiile cu astfel de terenuri transcrise și înregistrate fiscal din perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012. Înalta Curte nu poate analiza în recurs această probă, întrucât s-ar ajunge la verificarea situației de fapt sub aspectul valorii terenului expropriat, ceea ce este în afara limitelor judecății în această fază procesuală. O astfel de probă ar fi trebuit valorificată în fața instanțelor de fond, în sensul de a fi avută în vedere de experți la întocmirea raportului de expertiză, sau la elaborarea răspunsului la obiecțiuni.

Pârâtul nu a invocat, nici cu ocazia formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză întocmit în primă instanță și nici în apel, că există tranzacții imobiliare relevante, care ar influența modul de calcul al despăgubirii pentru terenul expropriat. În acest context, proba cu expertiza efectuată la fond, probă ce a rămas câștigată cauzei, a fost în mod corect avută în vedere de instanța de apel, în soluționarea criticii apelantei reclamante, referitoare la soluția dată de prima instanța în ceea ce privește valoarea terenului expropriat. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile a fost respinse ca, nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC N.T. SRL și de pârâtul Statul Român prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine prin C.N.A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Constanța împotriva deciziei nr. 81C din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie 2015.