ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 26 ianuarie 2011,

reclamanta SC N.T. SRL. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România, pentru a se dispune anularea parțială a hotărârii nr. 1

din 09 septembrie 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită

la nivelul comunei C. și stabilirea în mod corect a cuantumului despăgubirii

pentru terenul expropriat, la valoarea de 350.000 RON.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului

în suprafață de 1 ha, situat în extravilanul comunei C., jud. Constanța, parcela

A316/4, pentru care i s-a stabilit, prin hotărârea nr. 1 din 09 septembrie 2010

a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, constituită în baza art. 6 din Legea

nr. 198/2004, o despăgubire de numai 6500 RON, respectiv de 3,72 RON mp, pentru

terenul expropriat în suprafață de 1747 mp. Această valoarea este apreciată ca fiind

cu mult inferioară prețului stabilit în mod obișnuit pentru terenurile de același

fel din zonă, respectiv de 25 RON/mp.

Prin sentința civilă

nr. 6798 din 19 decembrie 2012, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantei,

ca nefondată.

În considerentele acestei

sentințe instanța de fond a reținut că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză,

la data de 24 octombrie 2012, experții au stabilit valoarea de 8 RON/mp ca fiind

valoarea de piață, dar a conchis că o creștere a valorii terenului este o consecință

a devalorizării monetare, iar nu a unei evoluții ascendente pe piața imobiliară,

motiv pentru care a stabilit că valoarea terenului stabilită prin hotărârea de expropriere

este corectă, cererea reclamanților fiind apreciată ca neîntemeiată.

Instanța a înlăturat,

ca neconcludent, și argumentul privind potențialul eolian al terenului expropriat,

reținând, din raportul de expertiză, că, pe parcela A316/4 rămasă în posesia reclamantei

se poate monta o centrală eoliană și nu se impune acordarea de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta SC N.T. SRL, solicitând admiterea apelului, anularea

parțială a hotărârii nr. 1 din 09 septembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 198/2004, acordarea unor despăgubiri de 500.000 RON pentru terenul expropriat

și acordarea prejudiciului pentru imposibilitatea de a exploata în continuare potențialul

eolian al terenului expropriat.

În apel, a fost suplimentată

proba cu înscrisuri, iar la solicitarea apelantei reclamante a fost încuviințată

proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului despăgubirilor

ce ar fi putut fi încasate de către proprietarul terenului, conform contractului

de închiriere, din exploatarea unei centrale eoliene.

Prin decizia civilă

nr. 81 C din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelul, a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte contestația, a anulat

în parte hotărârea nr. 1 din 9 septembrie 2010 emisă de Comisia de verificare a

dreptului de proprietate de la nivelul localității C., jud. Constanța și a obligat

expropriatorul la plata sumei de 13.976 RON reprezentând despăgubiri pentru terenul

expropriat.

În considerentele acestei

decizii, instanța de apel a reținut că, în contestația formulată, societatea expropriată

a susținut, pe de o parte, că despăgubirea reprezentând valoarea reală a terenului

expropriat nu a fost în mod just și echitabil determinată de către expropriator,

în raport cu despăgubirile de 25 RON/mp, acordate de către expropriator pentru terenuri

din aceeași categorie de folosință, aflate pe traseul Autostrăzii Cernavodă-Constanța,

iar pe de altă parte, că nu s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat proprietarului,

prejudiciul rezultat din lipsirea proprietarului de beneficiile pe care le-ar fi

obținut ca urmare a amplasării pe teren și a exploatării unor centrale eoliene.

Sub aspectul valorii terenului

expropriat, experții care au efectuat expertiza în fața primei instanțe au stabilit,

în unanimitate, că metoda de determinare a valorii imobilului este ”metoda comparației”,

pentru grila de comparație fiind utilizate ofertele de prețuri de pe piața imobiliară

a terenurilor agricole extravilane de pe raza localității C., aceeași localitate

în care este situat și imobilul expropriat, publicate în ianuarie 2012, decembrie

2011 și august 2011; expertiza a ales comparabila având numărul cel mai mic de corecții,

respectiv comparabila 1, la care s-a aplicat un indice de corecție de -15% pentru

negociere.

Valoarea imobilului expropriat,

stabilită astfel în unanimitate de către membrii comisiei de expertiză, nu a fost

contestată de către reclamantă, care a obiectat numai asupra concluziei experților

potrivit căreia pe parcela expropriată se poate monta o centrală eoliană și că,

din acest motiv, nu se impune acordarea de despăgubiri pentru limitarea potențialului

eolian al terenului.

Cu privire la această

valoare a avut obiecțiuni numai pârâtul, care a susținut că, în concordanță cu decizia

civilă nr. 5881 din 08 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru

determinarea prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele din aceeași localitate,

expertiza trebuia să se raporteze la contractul de vânzare cumpărare autentificat

din 21 mai 2008 de BNP M.M., prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

asupra parcelei ulterior expropriate.

Cu privire la aspect,

Cutea a reținut că respingerea de către instanța de fond a acestei obiecțiuni, chiar

dacă s-a făcut cu o altă motivare, este justă, în condițiile în care contractul

invocat de către pârât drept comparabilă pe care ar fi trebuit să o aibă în vedere

comisia de experți a fost încheiat mult anterior datei la care s-a realizat exproprierea,

perioadă în care valorile de tranzacționare ale imobilelor au cunoscut în mod cert

o fluctuație, prețul din contractul încheiat în anul 2008 neputând fi utilizat în

cadrul metodei comparației.

Curtea a apreciat că înlăturarea

de către prima instanță a concluziilor expertizei realizate la fond este greșită,

critica din apel fiind întemeiată sub acest aspect, pentru că rezultatul la care

comisia de experți a ajuns, în unanimitate, este obținut ca urmare a aplicării unei

metode de determinare a prețului de tranzacționare prevăzută în standardele internaționale

de evaluare, iar nu rezultatul aplicării unui indice de devalorizare, cum în mod

nejustificat a considerat tribunalul.

Reținând și împrejurarea

că în apel reclamanta nu a solicitat administrarea unei probe care să determine

prețul de vânzare al imobilului expropriat în raport de alte elemente de comparație

(contracte de vânzare cumpărare, relații de la Camera Notarilor), iar expertiza

administrată la instanța de fond a stabilit prețul despăgubirii pentru imobilul

expropriat pe baza unei metode recomandate de standardele internaționale de evaluare,

utilizând ca elemente de comparație oferte de preț pentru imobile din aceeași localitate

cu terenul expropriat și având caracteristici similare (teren extravilan cu acces

la apă și curent electric), instanța de apel a apreciat că valoarea stabilită prin

raportul de expertiză efectuată la instanța de fond este valoarea reală de piață

a terenului la data exproprierii, sens în care a stabilit că despăgubirea datorată

reclamantei pentru terenul expropriat este de 13.976 RON.

În ce privește cea de

a doua componentă a despăgubirii, respectiv prejudiciul cauzat proprietarului prin

expropriere, Curtea de apel a reținut că susținerile reclamantei nu sunt întemeiate.

Curtea a interpretat dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că, pentru a se acorda o astfel de despăgubire,

este necesar ca prejudiciul suportat de persoana expropriată să fie rezultatul direct

al exproprierii și să fie cert și determinabil.

În speță, apelanta reclamantă

susține că prejudiciul cauzat prin exproprierea suprafeței de teren de 1747 mp,

din parcela A316/4, constă în aceea că, după expropriere, nu mai pot fi amplasate

pe această parcelă două centrale eoliene, prevăzute a fi amplasate conform certificatului

de urbanism din 19 martie 2010, și că, în acest fel, nu mai poate încasa fructele

civile datorate potrivit contractului de închiriere din 12 ianuarie 2010 încheiat

cu SC S.P. SRL, calculate potrivit art. 13 din contract în raport de producția anuală

a centralelor amplasate pe terenurile închiriate de către reclamantă.

Din examinarea înscrisurilor

depuse de către reclamantă în dovedirea cererii de acordare de despăgubiri, Curtea

a constatat însă că prejudiciul astfel solicitat de către reclamantă nu este unul

cert și nu poate fi acordat.

Astfel, deși din contractul

de închiriere din 12 ianuarie 2010, depus la dosarul de fond, rezultă că reclamanta

a închiriat către SC S.P. SRL, printre alte terenuri, și parcela A 316/4, tarla

61, teren extravilan situat în comuna C., pentru ca locatarul să construiască și

să exploateze un parc eolian, prețul contractului de locațiune fiind stabilit în

raport de elemente raportate la producția anuală a centralelor amplasate pe terenurile

respective, iar din certificatul de urbanism din 19 martie 2010 eliberat de Primăria

comunei C. și planul de situație aferent acestui certificat rezultă că s-a urmărit

amplasarea a două centrale eoliene pe parcela A 316/4, nefinalizarea proiectului

de realizare a centralelor eoliene nu s-a datorat exproprierii unei părți a acestei

parcele, astfel cum susține reclamanta, ci altor motive care nu au nici o legătură

de cauzalitate cu măsura exproprierii. Curte a reținut, în acest context că, după

obținerea certificatului de urbanism din 19 martie 2010 de către locatarul SC S.P.

SRL pentru construire de noi capacități de producere energie electrică, respectiv

centrale eoliene ce urmau a fi amplasate pe parcelele menționate în acest certificat,

beneficiarului certificatului nu a mai procedat la obținerea autorizației de construcție,

formalitate obligatorie pentru realizarea efectivă a lucrării, autorizație care

nu a mai fost solicitată pentru nici una dintre cele 5 centrale, indiferent pe care

dintre terenuri urmau să fie realizate aceste centrale.

În lipsa unor dovezi care

să ateste că SC S.P. SRL a solicitat sau chiar a obținut autorizație de construcție

pentru celelalte centrale eoliene menționate în certificatul de urbanism și în planul

de amplasament, centrale care urmau a fi amplasate pe terenuri neafectate de procedura

exproprierii, nu se poate susține că măsura exproprierii a fost cauza directă care

a avut ca efect neamplasarea a două centrale eoliene pe parcela supusă exproprierii,

astfel încât să se poată considera că prin expropriere reclamantei i-a fost produs

prejudiciul reclamat. De aceea, reținând că între prejudiciul constând în neamplasarea

centralelor eoliene pe parcela expropriată parțial și măsura exproprierii nu există

o legătură de cauzalitate, iar nerealizarea parcului eolian s-ar datora expropriatorului,

Curtea a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la acordarea de despăgubiri

pentru această componentă, prejudiciul astfel reclamat nefiind cert, ci unul speculativ,

nedovedit.

Împotriva deciziei

nr. 81C din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat

recurs

reclamanta

SC N.T. SRL și pârâtul Statul Român, prin Departamentul pentru proiecte de infrastructură

și investiții străine, prin C.N.A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Constanța.

Recurenta reclamantă invocă

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

arată că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale aplicabile autorizațiilor

de construire și reglementările privitoare la distanțele acestor construcții (parcuri

eoliene) față de autostrăzi.

Recurenta susține că certificatul

de urbanism din 19 martie 2012 a fost emis în mod unitar, în vederea obținerii autorizației

de construire pentru 5 centrale eoliene, ce urmau a fi amplasate pe mai multe terenuri,

dintre care 2 pe terenul expropriat.

Prin Ordinul nr. 4/2007,

astfel cum a fost modificat prin Ordinul A.N.R.E. nr. 49/2007, s-a stabilit distanța

de siguranța pentru amplasarea centralelor eoliene față de obiectivele de tipul

drumurilor, la momentul obținerii certificatului de urbanism, contractantul a depus

planul de situație cu privire la terenurile pe care urmau a se realiza obiectivele

de investiții eoliene, inclusiv în ceea ce privește terenul contractat de la societatea

reclamantă. Ulterior, prin hotărârea nr. 1/2009, emisă de Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea terenului în litigiu, astfel că SC S.P.

SRL nu a mai fost în măsura să obțină autorizația de construire, motivat de

faptul că proiectul care a stat la baza obținerii certificatului de urbanism era

unitar și viza obținerea autorizației de construire în ansamblu, respectiv pentru

toate terenurile menționate în cuprinsul certificatului de urbanism și pentru toate

cele 5 centrale eoliene.

Recurenta consideră că,

în realitate, însăși măsura exproprierii a dus la imposibilitatea realizării

obiectivului de investiții, deoarece proiectul propus avizării viza ansamblul centralelor

eoliene, iar nu amplasarea disparată a acestora doar pe o parte a terenurilor.

Mai susține recurenta

că instanța de apel trebuia să se raporteze la contractul de închiriere și la încetarea

acestuia ca urmare a exproprierii, ca o componenta a beneficiului nerealizat și,

în ceea ce privește condiția legăturii de cauzalitate, între faptul exproprierii

și prejudiciul încercat, iar nu numai la neobținerea de către contractant a

autorizației de construire, care nu s-a mai putut obține tocmai datorită exproprierii.

În atare situație, recurenta

reclamantă consideră că decizia pronunțată de către instanța de apel este nelegală,

fiind pronunțată ca urmare a unei aprecieri incorecte a dispozițiilor Legii nr.

50/1991 și a dreptului comun referitor la condițiile prejudiciului.

Recurentul pârât invocă

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța

de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în ceea

ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirii pentru terenul expropriat.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs se arată că în mod greșit instanța de apel a validat raportul de

expertiză efectuat în fața instanței de fond, deși nu rezultă că experții au ținut

seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit, terenurile de același fel,

situate în aceeași unitate administrativ-teritorială (metoda de evaluare folosită

fiind aceea a comparației pornind de la analiza prețurilor din publicații de pe

internet, iar nu a prețurilor din tranzacțiile încheiate în zonă).

De asemenea, expertiza

efectuată în fața instanței de fond și însușită de instanța de apel nu este

însoțită de niciun document care să ateste rezultatul negativ al verificărilor

pe care experții aveau obligația să le facă în vederea identificării tranzacțiilor

încheiate în zonă, tranzacții în funcție de care trebuiau să efectueze expertiza.

Numai în măsura în care informațiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea

de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zona, experții puteau

apela la alte comparabile decât prețul de vânzare în vederea determinării despăgubirilor

aferente exproprierii.

Deși instanța de fond

a încuviințat ca evaluarea terenului expropriat să fie efectuată la momentul emiterii

hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010, în momentul

efectuării expertizei, experții s-au raportat la oferte de prețuri de pe piața imobiliară

a terenurilor agricole extravilane de pe raza localității C., publicate în ianuarie

2012, decembrie 2011 și august 2011, experții alegând drept substituent comparabila

1, respectiv, o oferta din ianuarie 2012, la care au aplicat un indice de corecție

de 15% pentru negociere. Astfel că, un alt aspect pe care instanța de apel trebuia

să-l sesizeze viza faptul că ofertele utilizate sunt ulterioare emiterii hotărârii

de stabilire a despăgubirilor, evaluarea nefiind realizată conform celor dispuse

de instanța de fond.

Chiar dacă reclamanta

nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză sau efectuarea

unei noi expertize care să aibă în vedere tranzacții efective, instanța de apel,

în baza rolului său activ, putea să dispună o asemenea măsură și nu trebuia să valideze

un raport de expertiză întocmit cu încălcarea dispozițiilor imperative în materia

exproprierii.

Recurenta consideră că

se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru efectuarea unei noi expertize

tehnice de specialitate în vederea stabilirii valorii reale a imobilului expropriat,

cu respectarea stricta a cerințelor imperative ale art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994,

având totodată în vedere și Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea

Constituțională, prin care s-a statuat că, la calcularea cuantumului despăgubirilor

solicitate pentru bunul expropriat, experții și instanța de judecată vor ține seama

de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ - teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

În speță, potrivit dispozițiilor

art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul dreptului de proprietate a operat de

drept la data consemnării despăgubirii, respectiv la data de 09 noiembrie 2010,

fapt atestat de recipisa de consemnare din 09 noiembrie 2010, din care reiese faptul

că expropriatorul a consemnat pe seama și la dispoziția SC N.T. SRL suma de 6.500

RON cu titlu de despăgubiri, în baza hotărârii de stabilire a despăgubirilor

nr. 1 din 09 septembrie 2010.

Recurentul pârât mai menționează

că, la nivelul localității C., s-au înregistrat tranzacții cu terenuri agricole

situate în extravilanul localității, fapt atestat de adresa din 06 august 2013 emisă

de Primăria comunei C., în care sunt evidențiate tranzacțiile cu astfel de terenuri

transcrise și înregistrate fiscal din perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012.

Analizând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurentei reclamante,

potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat eronat dispozițiile legale aplicabile

autorizațiilor de construire și reglementările privitoare la distanțele parcurilor

eoliene față de autostrăzi este vădit nefondată.

Din examinarea considerentelor

deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe anumite

prevederi legale care să reglementeze distanța construcțiilor față de autostrăzi

și, ca atare, în speță, nu au fost aplicate asemenea reglementări, situație în care

nu s-a pus problema unei interpretări a acestora.

Ceea ce a reținut instanța

de apel, în analiza raportului de cauzalitate între faptul exproprierii și pretinsul

prejudiciu, a fost împrejurarea că beneficiarul certificatului de urbanism nu a

mai solicitat emiterea autorizațiilor de construire pentru niciuna dintre centralele

eoliene ce urmau a fi amplasate în zonă (nici pentru cele care nu afectau terenul

expropriat), fapt ce a condus instanța la concluzia că finalizarea proiectului nu

a fost împiedicată în mod direct de exproprierea terenului în litigiu.

Împrejurarea că, prin

ordin emis de A.N.R.E., s-a stabilit distanța de siguranța pentru amplasarea centralelor

eoliene față de obiectivele de tipul drumurilor, nu poate sta la baza concluziei

ce s-ar subînțelege din argumentarea recurentei reclamante, în sensul că nerespectarea

acestei distanțe de siguranță, determinată de amplasarea în zonă a autostrăzii,

ar fi cauza neobținerii autorizației de construire. De asemenea, nu poate fi reținută

nici susținerea potrivit căreia autorizația nu a fost emisă deoarece proiectul care

a stat la baza obținerii certificatului de urbanism era unitar și viza obținerea

autorizației de construire în ansamblu, pentru toate cele 5 centrale eoliene. Aceste

susțineri sunt simple speculații, în condițiile în care nu se face dovada că persoana

interesată ar fi solicitat eliberarea autorizațiilor necesare, iar autoritățile

nu le-ar fi emis tocmai pe motivul existenței autostrăzii.

Încetarea contractului

încheiat între reclamantă și dezvoltator, contract având ca obiect dreptul de folosință

pentru terenul expropriat, nu a determinat un prejudiciu actual și cert în patrimoniul

reclamantei, deoarece, până la momentul exproprierii, centrala eoliană nu a fost

instalată, neexistând autorizație de construire, iar în lipsa dovezii clare că finalizarea

proiectului a fost împiedicată de faptul exproprierii, și nu de alți factori ce

țin de proiect sau de atitudinea beneficiatului acestuia, răspunderea civilă a expropriatorului

pentru pretinsul prejudiciu (constând în cota de 2% din producția anuală a unei

centrale amplasate pe teren) nu poate fi angajată.

Ca atare, se constată

că instanța de apel a reținut în mod corect inexistența raportului de cauzalitate

între faptul exproprierii și pretinsul prejudiciu solicitat de reclamantă, astfel

încât motivul de recurs invocat nu este întemeiat.

În recursul pârâtului

se susține încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece experții

nu au ținut seama de prețul cu care se vindeau, în mod obișnuit, terenurile de același

fel, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, ci au folosit prețurile

din publicații de pe internet, fără a face verificări cu privire la tranzacțiile

încheiate în zonă. Se mai susține de către același recurent că experții care au

întocmit raportul de expertiză la prima instanță nu au respectat obiectivele stabilite,

deoarece evaluarea terenului expropriat nu s-a făcut în raport cu data emiterii

hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 09 septembrie 2010, așa cum dispusese

instanța de fond.

Aceste critici, care vizează

raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, nu pot fi valorificate de

către pârât direct în recurs, în condițiile în care acesta avea posibilitatea să

formuleze obiecțiuni la expertiză, în cadrul cărora să sesizeze instanței de fond

existența acestor deficiențe.

În fața primei instanțe,

singura obiecție a pârâtului, referitoare la raportul de expertiză a fost aceea

că experții ar fi trebuit să se raporteze la contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 21 mai 2008, contract prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

asupra terenului ulterior expropriat.

Această obiecție a fost

înlăturată de prima instanță, iar instanța de apel a analizat justețea acestei măsuri,

reținând, în considerentele deciziei recurate, că actul de vânzare menționat nu

putea fi luat în considerare de experți, deoarece a fost încheiat mult anterior

datei la care s-a realizat exproprierea.

Prin motivele de recurs

formulate, recurentul pârât aduce obiecțiuni suplimentare, criticând modul în care

a fost întocmită expertiza și concluziile acesteia. Or, aspectele invocate nu pot

fi lămurite în cadrul procesual oferit de calea de atac extraordinară a recursului,

deoarece o analiză a raportului de expertiză în sensul solicitat de pârât depășește

limitele controlului de legalitate permis de art. 309 C. proc. civ.

Recurentul pârât mai susține,

în motivarea recursului, că instanța de apel nu a avut rol activ, deoarece, chiar

dacă reclamanta nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză

sau efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere tranzacții efective, instanța

de apel putea să dispună o asemenea măsură.

Nici această critică nu

poate fi primită, în condițiile în care pârâtul însuși, în calitate de parte în

proces, avea posibilitatea să formuleze în fața primei instanțe, iar apoi, în fața

instanței de apel, cererile de probațiune pe care le aprecia necesare pentru lămurirea

situației de fapt. Împrejurarea că niciuna dintre părți nu a solicitat în apel completarea

expertizei de la fond sau o nouă expertiză pe aspectul valorii terenului expropriat

(deși obiectul apelului declarat de reclamată viza inclusiv această valoare, situație

în care pârâtul avea interesul să-și organizeze strategia de apărare prin contestarea

probei cu expertiza administrată la instanța de fond) conduce la concluzia că părțile

au acceptat faptul că proba a fost administrată cu respectarea dispozițiilor legale

și a obiectivelor stabilite de instanță.

Aceleași concluzii sunt

valabile și în privința susținerii recurentului pârât referitoare la omisiunea administrării

de probe cu privire la tranzacții imobiliare cu terenuri din zona terenului expropriat.

Și în acest caz, pârâtul avea posibilitatea să facă demersuri și să identifice eventuale

tranzacții imobiliare, în scopul dovedirii unei alte valori a imobilului expropriat,

mai redusă decât cea stabilită prin raportul de expertiză.

De altfel, omisiunea instanței

de a ordona din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile

legii nu poate constitui motiv de recurs, așa cum prevede în mod expres art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Este adevărat că, prin

Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a statuat

că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate pentru bunul expropriat,

experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ - teritorială, la momentul

transferului dreptului de proprietate. Însă, această decizie este obligatorie pentru

instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, așa cum prevede art. 147

alin. (4) din Constituție, neputând afecta hotărârile judecătorești definitive,

pronunțate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituționalitate,

așa cum este cazul deciziei civile recurate în prezenta cauză.

În plus, se constată că,

instanța de apel a reținut că evaluarea făcută de experți s-a raportat la momentul

emiterii hotărârii de acordare a despăgubirilor, moment care este foarte apropiat

de cel al transferului dreptului de proprietate, această soluție fiind în acord

cu decizia Curții Constituționale, anterior menționată. Faptul că niciuna dintre

datele menționate în ofertele de vânzare, ce au constitui elemente de comparație

în determinarea valorii, nu coincide cu data transferului dreptului de proprietate,

nu poate conduce la excluderea acestora din analiza experților, putând fi acceptate

elemente de comparație cu date apropiate celei de referință. În acest sens, instanța

de apel a reținut, în motivarea deciziei recurate, că rezultatul la care comisia

de experți a ajuns în unanimitate se bazează pe aplicarea unei metode de determinare

a prețului de tranzacționare prevăzut de standardele internaționale de evaluare,

pornind de la valoarea uneia dintre comparabilele examinate de experți, dar care

a suferit o serie de corecții, iar valoarea astfel rezultată reprezintă prețul de

piață real al terenului expropriat.

Recurentul pârât mai menționează

în finalul memoriului de recurs că, la nivelul localității C., s-au înregistrat

tranzacții cu terenuri agricole situate în extravilanul localității, fapt atestat

de adresa din 06 august 2013 emisă de Primăria comunei C., în care sunt evidențiate

tranzacțiile cu astfel de terenuri transcrise și înregistrate fiscal din perioada

01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012. Înalta Curte nu poate analiza în recurs această

probă, întrucât s-ar ajunge la verificarea situației de fapt sub aspectul valorii

terenului expropriat, ceea ce este în afara limitelor judecății în această fază

procesuală. O astfel de probă ar fi trebuit valorificată în fața instanțelor de

fond, în sensul de a fi avută în vedere de experți la întocmirea raportului de expertiză,

sau la elaborarea răspunsului la obiecțiuni. Pârâtul nu a invocat, nici cu ocazia

formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză întocmit în primă instanță și

nici în apel, că există tranzacții imobiliare relevante, care ar influența modul

de calcul al despăgubirii pentru terenul expropriat. În acest context, proba cu

expertiza efectuată la fond, probă ce a rămas câștigată cauzei, a fost în mod corect

avută în vedere de instanța de apel, în soluționarea criticii apelantei reclamante,

referitoare la soluția dată de prima instanța în ceea ce privește valoarea terenului

expropriat.

În raport cu aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile a fost respinse ca, nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta SC N.T. SRL și de pârâtul Statul Român prin

Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine prin C.N.A.D.N.R.

SA prin D.R.D.P. Constanța împotriva deciziei nr. 81C din 15 octombrie 2014 a Curții

de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie

2015.