ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4313/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4313/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința civilă nr.

607 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, Secția civilă a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantele S.M. și T.V. în contradictoriu cu pârâtele

Primăria municipiului Adjud, SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului. A dispus restituirea în natură către reclamante a

suprafeței de 501,5 m.p. compusă din S A = 492 mp, S 2 = 4,5 mp și S 4 = 5 mp,

precum și a suprafeței S 1 = 11 mp, teren situat în intravilanul orașului

Adjud, B-dul Gării, suprafețe identificate prin raportul de expertiză M.M. și

schița anexă. A stabilit pentru reclamante măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 497,5 mp teren, ce nu poate fi restituit în natură. A respins, ca

neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA

și A.V.A.S., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M.,

excepția de nelegalitate și nulitate absolută parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994 emis de Ministerul

Transporturilor pentru SC A. SA. A obligat pe pârâtele SC A. SA și A.V.A.S. să

plătească reclamantelor 1550 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr.

76/A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galați, Secția civilă a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamante și de pârâtele SC A. SA și

A.V.A.S. împotriva sentinței susmenționate.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele și pârâtele SC

A. SA și A.V.A.S.

Prin decizia nr. 2041

din 24 martie 2010, ÎCCJ a admis recursurile, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că aceasta nu a

examinat toate criticile aduse de părți hotărârii apelate.

În rejudecare, Curtea

de Apel Galați, Secția civilă a pronunțat decizia civilă nr. 142/A din 23 iunie

2011, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamante și de pârâte, ca

nefondate.

Această din urmă

decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către

reclamante și pârâtele SC A. SA și A.V.A.S.

Prin decizia civilă nr.

4494 din 15 iunie 2012 a ÎCCJ s-au admis recursurile declarate de reclamante,

de pârâta A.V.A.S. și de pârâta SC A. SA, s-a casat decizia recurată și s-a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a se pronunța

această decizie, s-au reținut, în esență, următoarele.

Recursul declarat de

pârâta SC A. SA este fondat, potrivit celor ce succed.

Critica privind

neanalizarea, prin decizia recurată, a motivului de apel vizând lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei-recurente este fondată.

Într-adevăr, instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra criticii din apelul pârâtei SC A. SA vizând

lipsa calității procesuale pasive, în dezvoltarea căreia se invocase faptul că

unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, a fost integral

privatizată și că în această situație măsurile reparatorii se propun de instituția

publică implicată în privatizare, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedând în acest

mod, instanța de apel nu și-a respectat limitele învestirii, nesocotind, în

același timp, și decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu

procesual al cauzei - decizia nr. 2041 din 24 martie 2010 a ICCJ, prin care

s-au admis recursurile tuturor părților și s-a dispus casarea în tot a deciziei

recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, în

vederea examinării tuturor criticilor formulate de părți.

Pentru a stabili dacă

pârâta SC A. SA are sau nu calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de

trimitere va trebui să verifice dacă această pârâtă era integral privatizată la

acel moment, calitatea sa procesuală pasivă justificându-se în raport de

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată; în schimb,

dacă pârâta era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

instanța de trimitere va trebui să verifice validitatea titlului de preluare al

statului asupra imobilului litigios, față de declararea neconstituționalității

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocate de recurentă

în justificarea lipsei calității sale procesuale pasive.

În ceea ce privește

criticile de fond din recursul pârâtei SC A. SA, prin care se contestă soluția

de restituire în natură dispusă la fond și menținută în apel, acestea urmează

să fie analizate de instanța de trimitere, în măsura în care va ajunge la

concluzia că pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind

entitatea care are obligația de a acorda măsuri reparatorii pentru imobilul

litigios.

Recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. este fondat, potrivit celor ce succed.

Critica vizând lipsa

calității procesuale active a reclamantei S.M., argumentată pe faptul că

această reclamantă nu a formulat notificare de restituire a imobilului

litigios, nu este fondată. Instanța de apel a reținut, în urma analizei

probelor administrate în cauză, că reclamanta T.V. a fost mandatată de

reclamanta S.M. să formuleze notificarea de restituire a imobilului litigios.

Criticile prin care

recurenta încearcă să demonstreze, cu trimitere la dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001, că este încă în termenul de soluționare a notificării,

întrucât nu au fost depuse toate actele doveditoare în susținerea

notificării, iar notificatoarea nu a făcut precizarea că nu mai deține alte

acte, nu sunt fondate. Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile legale

invocate nu condiționează emiterea dispoziției de răspuns la notificare de

completarea, în orice circumstanțe, a dosarului administrativ sau de precizarea

persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate la

notificate.

Teza pe care aceasta

încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptățite în sensul

că nu mai deține alte probe condiționează unitatea deținătoare/entitatea

învestită în a se pronunța asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că

astfel s-ar putea ajunge la situația în care unitatea deținătoare/entitatea

învestită n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde la notificare,

ceea ce ar conduce, în fapt, la o neaplicare a legii.

Lipsa răspunsului unității

deținătoare/entității învestite la notificare, în termenul legal, echivalează

cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în decizia în

interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Critica vizând lipsa

calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pune în discuție aplicarea

la speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât această

chestiune a fost antamată prin recursul pârâtei SC A. SA și analizată deja în

acel recurs, toate considerentele reținute în analiza recursului precedent cu

referire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și la decizia Curții

Constituționale nr. 830/2008 vor fi avute în vedere și în dezlegarea problemei

calității procesuale pasive în cauză a pârâtei A.V.A.S.

Raportat la acele

considerente, pentru a se stabili dacă în cauză are calitate procesuală pasivă

unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, sau A.V.A.S. ar fi

trebuit clarificată situația privatizării SC A. SA la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și a modalității de preluare de către stat a imobilului

litigios - cu titlu sau fără titlu valabil, sens în care curtea de apel nu a

procedat.

Or, în absența unei

complete stabiliri a situației de fapt pe aspectele menționate, instanța de

control judiciar nu poate verifica legitimarea procesuală pasivă în cauză a

pârâtei A.V.A.S. în funcție de dispozițiile legale incidente.

În măsura în care va

ajunge la concluzia că pârâta A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă în cauză,

instanța de trimitere se va pronunța în continuare asupra formei de reparație

pe care această entitate o poate propune în favoarea persoanelor îndreptățite

potrivit dispozițiilor legale incidente, sens în care va avea în vedere și

criticile pe acest aspect din recursul pârâtei A.V.A.S.

Recursul declarat de

reclamante a fost admis, potrivit celor ce succed.

Recurentele-reclamante

au criticat hotărârea recurată sub aspectul nerestituirii în natură a întregii

suprafețe de teren în litigiu, susținând că pârâta SC A. SA trebuia obligată la

restituirea în natură a întregului teren preluat abuziv de stat, în baza

Decretului de expropriere nr. 182/1980, deoarece pârâta nu justifică un titlu

de proprietate valabil asupra terenului litigios. În acest sens, au invocat că

instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă,-

precum și neîntrunirea în cauză a condițiilor uzucapiunii scurte.

Având în vedere că

problema formei de reparație cuvenite reclamantelor pentru imobilul litigios

este subsecventă identificării entității chemate să răspundă în raportul

juridic dedus judecății, chestiune asupra căreia instanța de recurs nu se poate

pronunța în absența completei stabiliri a situației de fapt ce interesează pe

acest aspect, fiind motivul pentru care au fost admise recursurile pârâtelor și

casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte

de apel, se impune ca și recursul reclamantelor să fie admis.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta

Curte a admis și recursul reclamantelor, urmând ca instanța de trimitere să se

pronunțe asupra formei măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor, prin

raportare la dispozițiile în materie ale Legii nr. 10/2001, după ce va stabili

mai întâi care dintre pârâte – SC A. SA sau A.V.A.S. - are calitate procesuală

pasivă în cauză. În rejudecarea apelului reclamantelor, instanța de trimitere

va avea în vedere și criticile din prezentul recurs, urmând a verifica,

totodată, interesul reclamantelor de a cere constatarea nulitătii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului

litigios, deținut de pârâta SC A. SA, față de condițiile în care se dispune

acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legii nr. 10/2001, respectiv

indiferent de titlul cu care unitatea deținătoare deține imobilul preluat

abuziv de stat, ceea ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1)

din lege.

În rejudecare,

instanța de apel a solicitat relații de la ORC pentru a vedea structura

acționariatului SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit datelor

furnizate de ORC Vrancea (filele 40-60 dosar apel) apelanta SC A. SA era

integral privatizată la această dată, Statul Român nemaideținând acțiuni la

această societate încă din 28 iunie 1999.

Prin decizia civilă

nr. 6/A din 25

ianuarie 2013, Curtea de Apel Galați – Secția I civilă

a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantele S.M. și T.V. împotriva sentinței civile nr. 607

din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1024/91/2006.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva

sentinței civile nr. 607 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul

Vrancea în dosarul nr. 1024/91/2006. A admis apelul declarat de pârâta SC A. SA

Adjud, județul Vrancea împotriva aceleiași sentințe civile. A schimbat în parte

sentința civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008 a Tribunalului Vrancea în ceea

ce privește calitatea procesuală pasivă a SC A. SA Adjud, județul Vrancea,

precum și în ceea ce privește solicitarea de restituire în natură a terenului

și, în consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC A. SA Adjud, județul Vrancea. A respins cererea de restituire în

natură a terenului. A constatat că reclamantele au dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

măsuri ce vor viza întreaga suprafață de 1010 m.p. Măsurile reparatorii se vor

acorda de pârâta A.V.A.S. (întreprinderea demersurilor necesare pentru a

beneficia de aceste măsuri cad în sarcina acestei pârâte).

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Potrivit actelor din

prezentul apel, intimata SC A. SA era integral privatizată la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Așa cum a reținut și

ÎCCJ, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

modificată prin Legea nr. 247/2005, „pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate", caz în care aceste măsuri reparatorii

prin echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat

privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.

Prin decizia nr. 830/2008

a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a

constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din

cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art.

15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Față de decizia

Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispozițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în

sensul suprimării distincției dintre imobilele preluate cu titlu și fără titlu

valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispozițiile

art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială.

Acest din urmă text

reglementează exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, stabilind în alin.

(1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea

competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în

condițiile alin. (1), respectiv instituția publică implicată în privatizare.

Din interpretarea per

a contrario a art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la

data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără

titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001

- restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța unitatea deținătoare

a imobilului.

Aceste dezlegări date

de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 4494/2012 conduc spre a doua problemă de drept

din speță și anume: preluarea cu titlu valabil sau nu a imobilului din cauză.

Imobilul a fost

preluat de Statul Român în 1980 prin Decretul Consiliului de Stat 182/1980. Din

analiza considerentelor emiterii acestui decret rezultă că s-a dispus

exproprierea în vederea construirii unui număr de 440 apartamente și a

dotărilor comerciale și tehnico-edilitare aferente.

Conform expertizei

dispuse în cauză, terenul, în prezent, face parte din proprietatea

apelantei-pârâte SC A. SA care este succesoarea Întreprinderii de Transporturi

Auto Galați. Obiectul de activitate al acestei întreprinderi era de

transportare a cetățenilor.

Ca atare, se constată

că scopul exproprierii (construirea dotărilor tehnico-edilitare aferente

blocurilor din zonă) a fost împlinit și implicit preluarea imobilului a avut

loc cu titlu valabil.

Susținerile

apărătorului precum Decretul nr. 182/1980 nu reprezintă un titlu valabil de

preluare pentru că nu a fost publicat în M. Of. și prin raportare la

prevederile constituționale în vigoare la data emiterii sale nu pot fi primite,

în primul rând, pentru că au fost făcute pentru prima oară cu ocazia judecării

(dezbaterilor) prezentului apel, fapt nepermis de dispozițiile art. 294 C.

proc. civ.

Apoi, faptul că, în

speță, decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul Oficial nu poate

lipsi de efecte juridice măsura luată astfel, Constituția din 1965, cu

modificările ulterioare, prevăzând obligativitatea publicării numai pentru

decretele cu putere de lege (art. 68 alin. (2)), ceea ce, evident, aici, nu

este cazul.

A doua apărare a

apelantelor-reclamante precum Consiliului de Stat nu îi intra în atribuții

emiterea unui decret de expropriere este contrazisă de dispozițiile art. 69 din

Constituția din 1965 potrivit cărora „Consiliul de Stat emite decrete și adoptă

hotărâri” în coroborare cu dispozițiile art. 62 potrivit cărora: „Consiliul de

Stat este organ suprem al puterii de Stat”.

Concluzionând că

preluarea dispusă în cauză a avut loc în baza unui titlu valabil urmează a

constata că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001

din redactarea inițială potrivit cărora persoanele îndreptățite au dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent iar entitatea competentă să soluționeze

notificarea este instituția publică implicată în privatizare și anume intimata A.V.A.S.

Pe cale de

consecință, s-a admis apelul pârâtei SC A. SA și s-a constatat că aceasta nu

are calitate procesuală pasivă în cauză, ci pârâta A.V.A.S., pârâtă ce are

obligația legală de a întreprinde toate demersurile necesare pentru ca

reclamantele să beneficieze de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute

de Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-a respins

și solicitarea din apelul reclamantelor de restituire în natură a terenului

drept consecință a faptului că în speță nu se regăsește niciuna din

ipotezele ce permit această formă de reparație.

În ceea ce privește

critica pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios

nu poate fi primită pentru că formularea acestui capăt de cerere este lipsită

de interes atâta vreme cât singura formă de reparație ce se poate acorda

reclamantelor în cauză în baza Legii nr. 10/2001 este prin echivalent.

Asupra celorlalte

critici din apelul părților (pe lipsă calitate procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S.,

pe lipsă calitate a reclamantei Stegaru) a statuat în mod irevocabil Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 4494/2012.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții S.M. și T.V. și pârâta Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului.

În motivarea

recursului reclamanții au arătat următoarele.

Pe linia deciziei de

casare a ICCJ nr. 4494 din 15 iunie 2012 se impune a se constata că imobilul în

litigiu a fost preluat de stat printr-un titlu nevalabil, prin Decretul nr. 1182

din 9 iunie 1980 emis de Consiliul de stat al RSR, întrucât nu intra în atribuțiile

consiliului de stat, potrivit art. 63 și 64 din Constituția de la

1974 luarea de măsuri privind exproprierea imobilelor și acest decret nu a

fost publicat în Buletinul oficial. În consecință, calitate procesuală

pasivă are pârâta SC A. SA Adjud, iar această pârâtă este obligată să restituie

în natură întreaga suprafață de teren pe care o deține și care a

fost identificată ca aparținând autorului reclamantelor, conform art. 27 alin.

(1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii

(în prezent art. 29). Față de aceste împrejurări A.V.A.S. nu are calitate

procesuală pasivă în cauză.

Modul în care,

ulterior adoptării sale, Decretul nr. 182/1980 a fost pus în aplicare confirmă

neregularitatea acestui act de expropriere, caracterul său de titlu nevalabil

în sensul art. 29 (fost art. 27 în redactarea inițială a Legii nr. 10/2001)

așa cum a fost interpretat de ICCJ în decizia de casare nr. 4494/2012 din

prezenta cauză.

Motivarea

instanței cu privire la incidența art. 294 C. proc. civ. este

nelegală. Dezbaterile cu privire la caracterul valabil sau nevalabil al

titlului de expropriere, al Decretului nr. 182/1990 a fost impusă prin decizia

de casare nr. 4494/2012 a ICCJ, obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Punerea în discuție a valabilității Decretului nr. 182/1980 sub toate

aspectele sale nu constituie o schimbare de obiect, nici de cauză și nici

o cerere nouă în sensul prevederilor art. 294 C. proc. civ.

Nerestituirea în

natură a întregii proprietăți identificate contravine principiilor CEDO.

Convenția ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 are în vedere în

preambul Declarația universală a drepturilor omului adoptată de ONU în

1948 care la art. 17 stipulează protecția proprietății, principiu

care se regăsește și în art. 1 din Primul protocol la CEDO.

Potrivit acestui

principiu înlocuirea măsurii restituirii în natură a proprietății cu

măsura despăgubirilor nu se poate face decât în cazuri excepționale

și temeinic justificate.

Recurenții

reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei, admiterea apelului reclamanților, schimbarea în parte a

sentinței în sensul obligării pârâtei SC A. SA Adjud la restituirea în

natură a suprafeței de 999 mp teren și a pârâtei Primăria

municipiului Adjud la restituirea în natură a suprafeței de 11 mp.

În drept au fost

invocate prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului pârâta a arătat următoarele.

recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât au fost interpretate și aplicate eronat dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 prin

stabilirea în sarcina A.A.A.S. a obligației de a acorda masuri reparatorii.

Obligația acordării

efective a despăgubirilor solicitate în condițiile Legii nr. 10/2001, revine

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul

VII din Legea nr. 247/2005. Obligațiile A.A.A.S. conform Legii nr. 10/2001, se limitează

numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de

despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligație de a face) și în

condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plata a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În același sens,

aceasta obligație de acordare efectiva a masurilor reparatorii de către A.A.A.S.

este nelegala, deoarece și prin O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 se

reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectiva pentru

imobilele preluate în mod abuziv. În conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007,

în baza deciziilor emise de către Comisia Centrala și a opțiunilor persoanelor

îndreptățite, Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților va emite

un titlu de conversie si/sau un titlu de plata, conform legii.

recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 și pct. 4 C. proc. civ.,

susținându-se că instanța de apel a interpretat abuziv și nelegal Legea nr.

10/2001. Instanțele au încălcat norme imperative, care nu pot fi extinse la

situații neprevăzute ca atare, adăugând la lege cu nesocotirea legiuitorului. Fără

nici un temei legal, A.A.A.S. a fost obligata sa acorde masuri reparatorii. Așa

cum se poate constata din toate actele normative legale invocate, Legea nr. 10/2001,

Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007, nu exista nici o

dispoziție legala, prin care A.A.A.S. fie obligata sa acorde masuri

reparatorii, către persoanele îndreptățite, pentru imobilele revendicate, în temeiul

Legii nr. 10/2001

motiv de recurs se susține că hotărârea este nelegală, fiind data cu

aplicarea greșita a legii potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la inadmisibilitatea

acțiunii fata de prevederile Legii nr. 10/2001,republicată, deoarece nu s-a

finalizat procedura administrativa.

În raport de

caracterul imperativ și prioritar al normelor ce reglementează procedura

administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001/R pentru emiterea deciziei cu

propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca reclamanții au

urmat procedura administrativa. Așa cum se poate constata prin Legea nr. 10/2001

sunt instituite 2 etape succesive, din care prima procedura administrativa care

este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și art. 48)

iar a doua facultativa, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor

emise în temeiul acestei legi speciale.

În condițiile Legii nr.

10/2001 republicata, prin prevederile art. 29 și urm., se reglementează regimul

juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate integral de A.A.A.S.. Astfel, conform art. 29

și urm. din Legea nr. 10/2001, republicata, " pentru imobilele evidențiate

în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,. corespunzătoare valorii

de piața a imobilelor solicitate". În acest sens, notificarea se comunica

instituției publice implicata în privatizare, numai conform art. 29 din lege,

pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv. Așadar este obligatoriu ca notificarea sa se comunice

instituției publice implicate în privatizare, numai conform art. 29 alin. (3)

din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii

speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire și plata

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În raport de

prevederile ce reglementează și instituie procedura administrativa obligatorie,

în procesul de soluționare a notificării depusa, A.A.A.S. apreciază ca fata de

dispozițiile art. 23 din lege, nu a fost dovedita calitatea de persoana

îndreptățită conform Legii nr. 10/2001/R. Astfel, dosarul administrativ aferent

notificării privind despăgubirile pentru acest imobil, nu a fost completat cu

toate actele doveditoare în condițiile art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001/R.

A.A.A.S. a fost

notificata în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R și din actele și probele

dosarului nu s-a dovedit, în raport de caracterul imperativ și prioritar al

normelor ce reglementează procedura prevăzuta de art. 29 din lege pentru

acordarea de masuri reparatorii, ca a fost urmata aceasta procedura și reclamanții

au făcut dovada drepturilor lor legale. Din analiza dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicata, se poate constata ca "Actele doveditoare,

pot fi depuse pana la data soluționării notificării". Reclamanții nu au

depus la dosarul de notificare toate actele doveditoare în vederea soluționării

și se afla în curs de soluționare procedura administrativa în temeiul Legii nr.

10/2001.

Astfel, în cadrul

procedurii administrative de soluționare a notificărilor, pe baza actelor

doveditoare depuse de petenți în dosarul administrativ, A.A.A.S. apreciază

ca este încă în termenul legal de analiza a notificării și este necesara

efectuarea demersurilor necesare de către reclamanți pentru completarea

dosarului administrativ și probarea pretențiilor sale, conform Legii nr. 10/2001/R.

Fata de cele arătate,

competenta instanței poate interveni numai în măsura în care se emitea aceasta

decizie sau dispoziție motivata de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii

administrative și aceasta decizie sa poată face obiectul analizei instanței

judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/200/R.

În raport de

considerentele expuse și prevederile ce reglementează și instituie procedura

administrativa obligatorie, A.A.A.S. apreciază că stabilirea calității de

persoana îndreptățită privind masurile reparatorii în echivalent/despăgubiri,

în mod direct de către instanța de judecata, fără finalizarea acestei proceduri

administrative de către A.A.A.S. este nelegală.

Înalta Curte a

constatat

nefondat

recursul declarat de reclamanți și fondat recursul declarat de pârâtă, în

limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce

privește recursul formulat de către reclamanți, în cadrul primului

motiv aceștia

susțin

preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că în cauză ar avea

calitate procesuală pasivă SC A. SA Adjud, societate în proprietatea căreia se

afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și că

aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situație care ar

reieși din dispozițiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001

în forma de la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, în speță

se pune problema determinării dacă SC A. SA Adjud, societate integral

privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate încadra

în noțiunea de unitate deținătoare în sensul acestei legi.

Prevederile art. 21

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în redactarea anterioară

modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte,

obligativitatea de a restitui în natură imobilele – terenuri și construcții

care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

iar, pe de altă parte, condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca

statul să fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul

respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este

asociat sau acționar minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale

deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin art. 20.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

324 din 14 mai 2003, legiuitorul a clarificat sintagma

„orice altă persoană

juridică“,

arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de

drept public.

Prevederile fostului art.

20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în sensul

menționării expres în primul alineat a sintagmei ”orice altă persoană

juridică de drept public” în loc de ”orice altă persoană juridică” modificare

ce a fost considerată constituțională prin d

ecizia

nr.

638 din 14 iunie 2012 a Curții constituționale cu motivarea că și în

redactarea inițială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană

juridică de drept public.

În această decizie se

reține că ”Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce

formează obiect al excepției de neconstituționalitate ridicate în prezenta

cauză, au în vedere situația în care imobilul a cărui restituire se solicită se

află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii

autonome, al unei societăți ori companii naționale sau al unei societăți

comerciale la care statul ori o autoritate a administrației publice centrale

sau locale este acționar ori asociat majoritar.

În această situație,

legiuitorul condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să

fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau

cel puțin valoarea acțiunilor ori părților sociale deținute să fie mai mare sau

egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau

acționar minoritar. Așadar, numai în această ipoteză legea impune

obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când

valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mică decât valoarea bunului

solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin

echivalent.

Prin urmare, Curtea

constată că prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu

vizează situația la care se referă autorii excepției, și anume restituirea

imobilelor ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat deținute

de o persoană juridică de drept privat, ci se referă exclusiv la persoane

juridice de drept public.”

În ceea ce

privește interpretarea art. 27 alin. (1), forma inițială, din Legea nr.

10/2001 (în prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia ”Pentru imobilele

preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii,

acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri

de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare,

corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”, se poate constata că acest

articol introduce pe de o parte, o instituție publică suplimentară în

procedura de restituire prin echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la

data intrării în vigoare a legii în proprietatea statului sau a unei

societăți comerciale la care statul era acționar în condițiile

prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar și obligativitatea aplicării în

acest caz a altor modalități de restituire prin echivalent, decât cea a

despăgubirilor bănești.

Această ultimă

distincție a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60

din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul și în

cazul acestor persoane la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin decizia

Curții constituționale nr.

830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I

al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției,

precum si unele masuri adiacente

s-a reținut că art. 29 alin. (1) este neconstituțional

doar raportat la

abrogarea

sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art.

27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea

acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a

imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări ar fi

fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.

Prin

aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a

avea următorul conținut, ”

Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate.”

Aceasta nu înseamnă

că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale,

persoana îndreptățită ar putea obține restituirea în natură, în orice

condiții, atâta timp cât potrivit art. 21 societățile comerciale integral

privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu fac parte dintre

unitățile deținătoare în sensul legii, cărora să li se poată adresa

notificări. Or, unitățile deținătoare în sensul art. 21 nu puteau

restitui bunuri pe care nu le aveau în proprietate la data intrării în vigoare

a legii, fiind la acel moment proprietatea unei persoane de drept privat.

Persoana

îndreptățită ar fi putut obține restituirea în natură a acestor

bunuri doar în condițiile întoarcerii lor în proprietatea statului ca

urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate formulată în condițiile art.

46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres și la

actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, un

astfel de act fiind și certificatul de atestare a dreptului de proprietate

privată, emis ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale.

Această situație

este valabilă, de altfel, și în cazul imobilelor preluate cu titlu,

premisa aplicării art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 fiind

aceea ca imobilul să fie evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, deci să nu se fi admis o

acțiune în nulitate formulată în condițiile art. 46 (în prezent art. 45)

din Legea nr. 10/2001.

Chiar și în

acest caz calitate procesuală pasivă nu ar avea societatea comercială

privatizată ci instituția statului în patrimoniul căruia s-a întors bunul

ca urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulității.

În speță nu se

pune această problemă întrucât, pe de o parte, reclamanții au invocat în

fața primei instanțe excepția de nelegalitate a

certificatului de

atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA, în temeiul art. 4 din

Legea nr. 554/2004, excepție care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin

sentința nr. 44 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, Secția contencios

administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 321 din 29

ianuarie 2008 a ÎCCJ.

În motivarea acestei

hotărâri s-a reținut că art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ nu se aplică, ținând cont de principiul

neretroactivității legii, raportat la faptul că certificatului de atestare

a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA a fost emis la data de 29 august

cum rezultă din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor art.

4 alin. (1) și art. 27, 28 și 31 din Legea nr. 554/2004 pentru

respectarea principiului securității raporturilor juridice, consacrat

și de jurisprudența CEDO care impune stabilirea unei limite temporale

în interiorul căreia să poată fi examinată legalitatea unui act administrativ

individual pentru protejarea unor drepturi câștigate.

Pe de altă parte,

instanța de apel a considerat lipsită de interes excepția de

constatare a nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate al

pârâtei SC A. SA emis la data de 29 august 1994, iar recurenții

reclamanți nu au formulat motive de recurs prin care să critice

soluționarea acestei probleme de drept pe cale de excepție, ci au

invocat doar motive legate de fondul nulității acestui certificat.

Or, atâta timp cât

această problemă de drept nu a fost analizată pe fond de către instanța de

apel, fiind considerată lipsită de interes, instanța de recurs nu poate

trece direct la analiza fondului acesteia, în condițiile în care nu a fost

învestită cu analiza faptului dacă soluția privind constatarea lipsei de

interes a fost legală.

În recursul său A.V.A.S.

nu a susținut că imobilul ar fi fost preluat fără titlu de către stat

și că astfel nu ar avea calitate procesuală pasivă. Conform art. 29 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

Ӕ

n

situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în

echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz,

a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1)

fiind aplicabile în mod corespunzător.”

Este nefondat motivul

de recurs referitor la nelegala interpretare a art. 294 C. proc. civ. prin

raportare la motivele de nelegalitate/nulitate a decretului de expropriere a terenului

în cauză.

Motivele de

nelegalitate a Decretului nr. 182/1980 la care fac referire recurenții

reclamanți au fost invocate în cadrul rejudecării apelului după casare,

prin concluziile scrise formulate cu prilejul dezbaterilor pe fond.

Cu acest prilej

reclamantele au invocat mai multe motive în susținerea

nevalabilității titlului de preluare al statului și anume faptul că

nu ar fi intrat în atribuțiile consiliului de stat, potrivit art. 63

și 64 din Constituția de la 1974 luarea de măsuri privind exproprierea

imobilelor și că acest decret nu ar fi fost publicat în Buletinul oficial.

Reclamantele au mai

invocat faptul că o confirmare a caracterului de titlu nevalabil de preluare

l-ar constitui și modul de aplicare ulterioară a acestui decret, în condițiile

în care terenul a fost expropriat pentru construirea de apartamente, a ajuns în

administrarea operativă a orașului Adjud iar ulterior, fără a exista vreun

document legal, a intrat în administrarea operativă a Întreprinderii de

Transporturi Auto Galați, subunitatea Adjud (antecesoarea pârâtei SC A. SA

Adjud).

Prin hotărârea de

casare s-a dispus ca instanța de apel să analizeze dacă preluarea

imobilului în cauză s-a făcut cu titlu sau fără titlu pentru a se verifica

existența ipotezei prevăzute de art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma

anterioară modificării acestui articol prin Legea nr. 247/2005, care ar fi

lămurit problema dacă instituția implicată în privatizarea SC A. SA Adjud

are calitate procesuală pasivă.

Această

verificare impusă de către instanța de recurs nu putea avea loc decât în

limita celor invocate prin acțiune, și criticate prin apel, raportat

la prevederile art. 295 coroborate cu art. 294, dar și cu art. 292 C. proc.

civ., art. 315 alin. (1) C. proc. civ. neputând fi interpretat în sensul extinderii

cadrului procesual dincolo de limitele legale expres reglementate.

Astfel,

analiza valabilității titlului statului nu putea avea loc decât în

limitele motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în

judecată, și criticilor formulate prin motivele de apel, ținând cont

și de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Prin cererea de

chemare în judecată s-a susținut că imobilul a trecut în proprietatea

statului în mod abuziv prin Decretul de expropriere nr. 182/1980 și că

pârâta SC A. SA Adjud nu ar avea titlu să dețină imobilul întrucât

antecesoarei sale i s-ar fi transmis un alt teren în administrare operativă.Sintagma

”în mod abuziv” este folosită de către Legea nr. 10/2001 pentru toate imobilele

care fac obiectul său, atât pentru cele care au intrat în proprietatea statului

cu titlu cât și pentru cele care au intrat fără titlu, fiind definită în art.

2 prin exemplificarea mai multor modalități de preluare.

Determinarea dacă

imobilul a intrat cu titlu sau fără titlu în proprietatea statului se face în

raport cu momentul preluării imobilului, iar nu în raport cu momentul ulterior

al transferării imobilului în posesia antecesoarei SC A. SA. Aceste ultime

susțineri țin de valabilitatea titlului pârâtei SC A. SA, iar nu de

valabilitatea titlului de preluare al statului. Aceste aspecte nu pot fi

analizate în recurs, întrucât pe de o parte reclamanții nu au formulat un

capăt de cerere prin care să solicite constatarea nulității titlului de

proprietate al acestei pârâte, iar pe de altă parte, așa cum s-a

reținut anterior, instanța de apel a constatat lipsită de interes

excepția nulității

certificatului de atestare a dreptului de proprietate al

pârâtei SC A. SA emis la data de 29 august 1994, soluție care nu a fost

criticată în recurs.

Instanța

de apel a reținut corect că motivele de nelegalitate a titlului statului,

invocate prin concluziile susținute cu prilejul dezbaterilor pe fond a

apelului încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ. (trecând peste faptul că se

punea problema și a încălcării art. 292 C. proc. civ.) prin modificarea

cauzei cererii de chemare în judecată, fundamentul pretenției formulate,

dat de împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să

acționeze. Astfel, noile motive de nelegalitate a titlului statului

menționate anterior nu pot fi încadrate în categoria simplelor argumente

în susținerea motivelor inițiale, același regim având și

motivele suplimentare de nelegalitate a aceluiași decret invocate direct

prin motivele de recurs (încălcarea art. 12 din Constituția de la 1965).

În

consecință, în mod legal a constatat instanța de apel că imobilul în

cauză a fost preluat cu titlu, reprezentat de Decretul de expropriere nr. 182/1980,

emis

în

vederea construirii unui număr de 440 apartamente și a dotărilor comerciale și

tehnico-edilitare aferente.

Nu este fondat

motivul de recurs prin care se susține că nerestituirea în natură a

întregii proprietăți identificate contravine art. 1 din Primul protocol la

CEDO, înlocuirea măsurii restituirii în natură a proprietății cu măsura despăgubirilor

putându-se face doar în cazuri excepționale și temeinic justificate.

Așa cum rezultă

din

Hotărârea

CEDO din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, para.140-145, atâta timp cât reclamantele nu se află în posesia unei

hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea terenului, nu

se poate constata că acestea ar avea un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care s-ar putea prevala.

CEDO a

constatat că ”de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și

mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie

să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin

urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială",

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi.”

În

prezenta cauză tocmai prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 s-a ajuns

la concluzia că reclamanților nu le poate fi restituit în natură

imobilului și că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea de

măsuri reparatorii

prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

întreaga suprafață de 1010 m.p.

În ceea

ce privește recursul formulat de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că

primele două motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 alin. (1) pct.

9 și pct. 4 C. proc. civ. se formulează în fapt aceeași critică

și anume că în mod nelegal a fost stabilită în sarcina A.A.A.S. obligația

de a acorda masuri reparatorii, obligațiile A.A.A.S. conform Legii nr. 10/2001,

limitându-se numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare

de despăgubiri.

Această

critică va fi analizată din perspectiva art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

potrivit căruia

modificarea

sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, prin motivarea în fapt invocându-se

interpretarea greșită a unor prevederi legale.

Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea

sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești ar putea fi analizat

potrivit doctrinei în cazul în care s-ar invoca săvârșirea unui exces de

putere de către instanța de apel prin săvârșirea unui act pe care

numai puterea legislativă sau puterea executivă l-ar putea face, ar atribui

valoare legală unui text abrogat, ar refuza aplicarea unui text de lege în

vigoare, încălcarea prevederilor art. 4 C. civ., etc.

În cadrul

celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat și pe prevederile art. 304 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ. recurentul a invocat interpretarea nelegală a unor

dispoziții ale Legii nr. 10/2001, încălcarea unor norme imperative de

strictă interpretare prin extinderea aplicării lor, situații care intră în

domeniul de reglementare al punctului 9 iar nu al punctului 4 al art. 304

așa cum a fost menționat anterior.

Înalta

Curte a constatat fondate aceste motive de recurs având în vedere că prin

decizia atacată

s-a

”constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsuri ce vor viza întreaga

suprafață de 1010 m.p” și s-a menționat că ”măsurile reparatorii se

vor acorda de pârâta A.V.A.S. (întreprinderea demersurilor necesare pentru a

beneficia de aceste măsuri cad în sarcina acestei pârâte).”

În motivarea acestei

dispoziții instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, faptul că pârâta A.V.A.S. este entitatea obligată să

răspundă la notificare fiind justificat de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001,

forma în vigoare anterior modificării acestui articol prin Legea nr. 247/2005,

raportat la decizia Curții constituționale nr.

830 din 8 iulie 2008

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății

si justiției, precum si unele masuri adiacente

Prin

această decizie s-a reținut că art. 29 alin. (1) este

neconstituțional

prin

abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă

anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar nu în integralitatea

sa.

Prin

aplicarea acestei decizii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a

avea următorul conținut, ”

Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate.”

Potrivit art.

29 alin. (3), neafectat de decizia de neconstituționalitate

menționată anterior, ” În situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și

(2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică

care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin.

(1) fiind aplicabile în mod corespunzător.”

Potrivit art.

26 alin. (1) ”

Dacă

restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz,

entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.”

Din

interpretarea coroborată a acestor texte de lege, pornind de la premisa că

prin decizia

pronunțată în apel

s-a

”constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005”, reiese că

entitatea