ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4313/2013

Prin sentința civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, Secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S.M. și T.V. în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Adjud, SC A. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. A dispus restituirea în natură către reclamante a suprafeței de 501,5 m.p. compusă din S A = 492 mp, S 2 = 4,5 mp și S 4 = 5 mp, precum și a suprafeței S 1 = 11 mp, teren situat în intravilanul orașului Adjud, B-dul Gării, suprafețe identificate prin raportul de expertiză M.M. și schița anexă. A stabilit pentru reclamante măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 497,5 mp teren, ce nu poate fi restituit în natură.

A respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC A. SA și A.V.A.S., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.M., excepția de nelegalitate și nulitate absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 29 august 1994 emis de Ministerul Transporturilor pentru SC A. SA. A obligat pe pârâtele SC A. SA și A.V.A.S. să plătească reclamantelor 1550 lei cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 76/A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galați, Secția civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante și de pârâtele SC A. SA și A.V.A.S. împotriva sentinței susmenționate. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamantele și pârâtele SC A. SA și A.V.A.S.

Prin decizia nr. 2041 din 24 martie 2010, ÎCCJ a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că aceasta nu a examinat toate criticile aduse de părți hotărârii apelate. În rejudecare, Curtea de Apel Galați, Secția civilă a pronunțat decizia civilă nr. 142/A din 23 iunie 2011, dispunând respingerea apelurilor declarate de reclamante și de pârâte, ca nefondate. Această din urmă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante și pârâtele SC A. SA și A.V.A.S. Prin decizia civilă nr. 4494 din 15 iunie 2012 a ÎCCJ s-au admis recursurile declarate de reclamante, de pârâta A.V.A.S. și de pârâta SC A. SA, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a se pronunța această decizie, s-au reținut, în esență, următoarele. Recursul declarat de pârâta SC A. SA este fondat, potrivit celor ce succed. Critica privind neanalizarea, prin decizia recurată, a motivului de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei-recurente este fondată. Într-adevăr, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii din apelul pârâtei SC A. SA vizând lipsa calității procesuale pasive, în dezvoltarea căreia se invocase faptul că unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, a fost integral privatizată și că în această situație măsurile reparatorii se propun de instituția publică implicată în privatizare, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu și-a respectat limitele învestirii, nesocotind, în același timp, și decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei - decizia nr. 2041 din 24 martie 2010 a ICCJ, prin care s-au admis recursurile tuturor părților și s-a dispus casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, în vederea examinării tuturor criticilor formulate de părți.

Pentru a stabili dacă pârâta SC A. SA are sau nu calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de trimitere va trebui să verifice dacă această pârâtă era integral privatizată la acel moment, calitatea sa procesuală pasivă justificându-se în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată; în schimb, dacă pârâta era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere va trebui să verifice validitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios, față de declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocate de recurentă în justificarea lipsei calității sale procesuale pasive.

În ceea ce privește criticile de fond din recursul pârâtei SC A. SA, prin care se contestă soluția de restituire în natură dispusă la fond și menținută în apel, acestea urmează să fie analizate de instanța de trimitere, în măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta SC A. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind entitatea care are obligația de a acorda măsuri reparatorii pentru imobilul litigios. Recursul declarat de pârâta A.V.A.S. este fondat, potrivit celor ce succed. Critica vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei S.M., argumentată pe faptul că această reclamantă nu a formulat notificare de restituire a imobilului litigios, nu este fondată. Instanța de apel a reținut, în urma analizei probelor administrate în cauză, că reclamanta T.V.

a fost mandatată de reclamanta S.M. să formuleze notificarea de restituire a imobilului litigios. Criticile prin care recurenta încearcă să demonstreze, cu trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, că este încă în termenul de soluționare a notificării, întrucât nu au fost depuse toate actele doveditoare în susținerea notificării, iar notificatoarea nu a făcut precizarea că nu mai deține alte acte, nu sunt fondate. Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile legale invocate nu condiționează emiterea dispoziției de răspuns la notificare de completarea, în orice circumstanțe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate la notificate.

Teza pe care aceasta încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe condiționează unitatea deținătoare/entitatea învestită în a se pronunța asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situația în care unitatea deținătoare/entitatea învestită n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde la notificare, ceea ce ar conduce, în fapt, la o neaplicare a legii. Lipsa răspunsului unității deținătoare/entității învestite la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pune în discuție aplicarea la speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001. Întrucât această chestiune a fost antamată prin recursul pârâtei SC A. SA și analizată deja în acel recurs, toate considerentele reținute în analiza recursului precedent cu referire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și la decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 vor fi avute în vedere și în dezlegarea problemei calității procesuale pasive în cauză a pârâtei A.V.A.S. Raportat la acele considerente, pentru a se stabili dacă în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A. SA, sau A.V.A.S. ar fi trebuit clarificată situația privatizării SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a modalității de preluare de către stat a imobilului litigios - cu titlu sau fără titlu valabil, sens în care curtea de apel nu a procedat.

Or, în absența unei complete stabiliri a situației de fapt pe aspectele menționate, instanța de control judiciar nu poate verifica legitimarea procesuală pasivă în cauză a pârâtei A.V.A.S. în funcție de dispozițiile legale incidente. În măsura în care va ajunge la concluzia că pârâta A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de trimitere se va pronunța în continuare asupra formei de reparație pe care această entitate o poate propune în favoarea persoanelor îndreptățite potrivit dispozițiilor legale incidente, sens în care va avea în vedere și criticile pe acest aspect din recursul pârâtei A.V.A.S. Recursul declarat de reclamante a fost admis, potrivit celor ce succed.

Recurentele-reclamante au criticat hotărârea recurată sub aspectul nerestituirii în natură a întregii suprafețe de teren în litigiu, susținând că pârâta SC A. SA trebuia obligată la restituirea în natură a întregului teren preluat abuziv de stat, în baza Decretului de expropriere nr. 182/1980, deoarece pârâta nu justifică un titlu de proprietate valabil asupra terenului litigios. În acest sens, au invocat că instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă,- precum și neîntrunirea în cauză a condițiilor uzucapiunii scurte.

Având în vedere că problema formei de reparație cuvenite reclamantelor pentru imobilul litigios este subsecventă identificării entității chemate să răspundă în raportul juridic dedus judecății, chestiune asupra căreia instanța de recurs nu se poate pronunța în absența completei stabiliri a situației de fapt ce interesează pe acest aspect, fiind motivul pentru care au fost admise recursurile pârâtelor și casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, se impune ca și recursul reclamantelor să fie admis. În consecință, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis și recursul reclamantelor, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra formei măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor, prin raportare la dispozițiile în materie ale Legii nr. 10/2001, după ce va stabili mai întâi care dintre pârâte – SC A. SA sau A.V.A.S.

- are calitate procesuală pasivă în cauză. În rejudecarea apelului reclamantelor, instanța de trimitere va avea în vedere și criticile din prezentul recurs, urmând a verifica, totodată, interesul reclamantelor de a cere constatarea nulitătii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios, deținut de pârâta SC A. SA, față de condițiile în care se dispune acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legii nr. 10/2001, respectiv indiferent de titlul cu care unitatea deținătoare deține imobilul preluat abuziv de stat, ceea ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din lege. În rejudecare, instanța de apel a solicitat relații de la ORC pentru a vedea structura acționariatului SC A. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit datelor furnizate de ORC Vrancea (filele 40-60 dosar apel) apelanta SC A. SA era integral privatizată la această dată, Statul Român nemaideținând acțiuni la această societate încă din 28 iunie 1999. Prin decizia civilă nr. 6/A din 25 ianuarie 2013, Curtea de Apel Galați – Secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele S.M. și T.V. împotriva sentinței civile nr. 607 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1024/91/2006. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva sentinței civile nr. 607 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 1024/91/2006. A admis apelul declarat de pârâta SC A. SA Adjud, județul Vrancea împotriva aceleiași sentințe civile.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 607 din 25 septembrie 2008 a Tribunalului Vrancea în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a SC A. SA Adjud, județul Vrancea, precum și în ceea ce privește solicitarea de restituire în natură a terenului și, în consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA Adjud, județul Vrancea. A respins cererea de restituire în natură a terenului. A constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsuri ce vor viza întreaga suprafață de 1010 m.p. Măsurile reparatorii se vor acorda de pârâta A.V.A.S. (întreprinderea demersurilor necesare pentru a beneficia de aceste măsuri cad în sarcina acestei pârâte).

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Potrivit actelor din prezentul apel, intimata SC A. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Așa cum a reținut și ÎCCJ, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate", caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.

Prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. Față de decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincției dintre imobilele preluate cu titlu și fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială.

Acest din urmă text reglementează exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condițiile alin. (1), respectiv instituția publică implicată în privatizare. Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 - restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului.

Aceste dezlegări date de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 4494/2012 conduc spre a doua problemă de drept din speță și anume: preluarea cu titlu valabil sau nu a imobilului din cauză. Imobilul a fost preluat de Statul Român în 1980 prin Decretul Consiliului de Stat 182/1980. Din analiza considerentelor emiterii acestui decret rezultă că s-a dispus exproprierea în vederea construirii unui număr de 440 apartamente și a dotărilor comerciale și tehnico-edilitare aferente. Conform expertizei dispuse în cauză, terenul, în prezent, face parte din proprietatea apelantei-pârâte SC A. SA care este succesoarea Întreprinderii de Transporturi Auto Galați. Obiectul de activitate al acestei întreprinderi era de transportare a cetățenilor.

Ca atare, se constată că scopul exproprierii (construirea dotărilor tehnico-edilitare aferente blocurilor din zonă) a fost împlinit și implicit preluarea imobilului a avut loc cu titlu valabil. Susținerile apărătorului precum Decretul nr. 182/1980 nu reprezintă un titlu valabil de preluare pentru că nu a fost publicat în M. Of. și prin raportare la prevederile constituționale în vigoare la data emiterii sale nu pot fi primite, în primul rând, pentru că au fost făcute pentru prima oară cu ocazia judecării (dezbaterilor) prezentului apel, fapt nepermis de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Apoi, faptul că, în speță, decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul Oficial nu poate lipsi de efecte juridice măsura luată astfel, Constituția din 1965, cu modificările ulterioare, prevăzând obligativitatea publicării numai pentru decretele cu putere de lege (art. 68 alin. (2)), ceea ce, evident, aici, nu este cazul.

A doua apărare a apelantelor-reclamante precum Consiliului de Stat nu îi intra în atribuții emiterea unui decret de expropriere este contrazisă de dispozițiile art. 69 din Constituția din 1965 potrivit cărora „Consiliul de Stat emite decrete și adoptă hotărâri” în coroborare cu dispozițiile art. 62 potrivit cărora: „Consiliul de Stat este organ suprem al puterii de Stat”. Concluzionând că preluarea dispusă în cauză a avut loc în baza unui titlu valabil urmează a constata că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 din redactarea inițială potrivit cărora persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent iar entitatea competentă să soluționeze notificarea este instituția publică implicată în privatizare și anume intimata A.V.A.S.

Pe cale de consecință, s-a admis apelul pârâtei SC A. SA și s-a constatat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, ci pârâta A.V.A.S., pârâtă ce are obligația legală de a întreprinde toate demersurile necesare pentru ca reclamantele să beneficieze de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001. Totodată, s-a respins și solicitarea din apelul reclamantelor de restituire în natură a terenului drept consecință a faptului că în speță nu se regăsește niciuna din ipotezele ce permit această formă de reparație. În ceea ce privește critica pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios nu poate fi primită pentru că formularea acestui capăt de cerere este lipsită de interes atâta vreme cât singura formă de reparație ce se poate acorda reclamantelor în cauză în baza Legii nr. 10/2001 este prin echivalent.

Asupra celorlalte critici din apelul părților (pe lipsă calitate procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S., pe lipsă calitate a reclamantei Stegaru) a statuat în mod irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 4494/2012. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.M. și T.V. și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. În motivarea recursului reclamanții au arătat următoarele. Pe linia deciziei de casare a ICCJ nr. 4494 din 15 iunie 2012 se impune a se constata că imobilul în litigiu a fost preluat de stat printr-un titlu nevalabil, prin Decretul nr. 1182 din 9 iunie 1980 emis de Consiliul de stat al RSR, întrucât nu intra în atribuțiile consiliului de stat, potrivit art. 63 și 64 din Constituția de la 1974 luarea de măsuri privind exproprierea imobilelor și acest decret nu a fost publicat în Buletinul oficial.

În consecință, calitate procesuală pasivă are pârâta SC A. SA Adjud, iar această pârâtă este obligată să restituie în natură întreaga suprafață de teren pe care o deține și care a fost identificată ca aparținând autorului reclamantelor, conform art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii (în prezent art. 29). Față de aceste împrejurări A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Modul în care, ulterior adoptării sale, Decretul nr. 182/1980 a fost pus în aplicare confirmă neregularitatea acestui act de expropriere, caracterul său de titlu nevalabil în sensul art. 29 (fost art. 27 în redactarea inițială a Legii nr. 10/2001) așa cum a fost interpretat de ICCJ în decizia de casare nr. 4494/2012 din prezenta cauză.

Motivarea instanței cu privire la incidența art. 294 C. proc. civ. este nelegală. Dezbaterile cu privire la caracterul valabil sau nevalabil al titlului de expropriere, al Decretului nr. 182/1990 a fost impusă prin decizia de casare nr. 4494/2012 a ICCJ, obligatorie pentru instanța de rejudecare. Punerea în discuție a valabilității Decretului nr. 182/1980 sub toate aspectele sale nu constituie o schimbare de obiect, nici de cauză și nici o cerere nouă în sensul prevederilor art. 294 C. proc. civ. Nerestituirea în natură a întregii proprietăți identificate contravine principiilor CEDO. Convenția ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 are în vedere în preambul Declarația universală a drepturilor omului adoptată de ONU în 1948 care la art. 17 stipulează protecția proprietății, principiu care se regăsește și în art. 1 din Primul protocol la CEDO.

Potrivit acestui principiu înlocuirea măsurii restituirii în natură a proprietății cu măsura despăgubirilor nu se poate face decât în cazuri excepționale și temeinic justificate. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului reclamanților, schimbarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei SC A. SA Adjud la restituirea în natură a suprafeței de 999 mp teren și a pârâtei Primăria municipiului Adjud la restituirea în natură a suprafeței de 11 mp. În drept au fost invocate prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta a arătat următoarele. 1. Primul motiv de recurs se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât au fost interpretate și aplicate eronat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 prin stabilirea în sarcina A.A.A.S. a obligației de a acorda masuri reparatorii. Obligația acordării efective a despăgubirilor solicitate în condițiile Legii nr. 10/2001, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Obligațiile A.A.A.S. conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligație de a face) și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În același sens, aceasta obligație de acordare efectiva a masurilor reparatorii de către A.A.A.S. este nelegala, deoarece și prin O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectiva pentru imobilele preluate în mod abuziv. În conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, în baza deciziilor emise de către Comisia Centrala și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie si/sau un titlu de plata, conform legii. 2. Al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 și pct. 4 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a interpretat abuziv și nelegal Legea nr. 10/2001.

Instanțele au încălcat norme imperative, care nu pot fi extinse la situații neprevăzute ca atare, adăugând la lege cu nesocotirea legiuitorului. Fără nici un temei legal, A.A.A.S. a fost obligata sa acorde masuri reparatorii. Așa cum se poate constata din toate actele normative legale invocate, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007, nu exista nici o dispoziție legala, prin care A.A.A.S. fie obligata sa acorde masuri reparatorii, către persoanele îndreptățite, pentru imobilele revendicate, în temeiul Legii nr. 10/2001 3. prin al treilea motiv de recurs se susține că hotărârea este nelegală, fiind data cu aplicarea greșita a legii potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., raportat la inadmisibilitatea acțiunii fata de prevederile Legii nr. 10/2001,republicată, deoarece nu s-a finalizat procedura administrativa. În raport de caracterul imperativ și prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001/R pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca reclamanții au urmat procedura administrativa. Așa cum se poate constata prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite 2 etape succesive, din care prima procedura administrativa care este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și art. 48) iar a doua facultativa, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.

În condițiile Legii nr. 10/2001 republicata, prin prevederile art. 29 și urm., se reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate integral de A.A.A.S.. Astfel, conform art. 29 și urm. din Legea nr. 10/2001, republicata, " pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,. corespunzătoare valorii de piața a imobilelor solicitate". În acest sens, notificarea se comunica instituției publice implicata în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Așadar este obligatoriu ca notificarea sa se comunice instituției publice implicate în privatizare, numai conform art. 29 alin. (3) din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În raport de prevederile ce reglementează și instituie procedura administrativa obligatorie, în procesul de soluționare a notificării depusa, A.A.A.S. apreciază ca fata de dispozițiile art. 23 din lege, nu a fost dovedita calitatea de persoana îndreptățită conform Legii nr. 10/2001/R. Astfel, dosarul administrativ aferent notificării privind despăgubirile pentru acest imobil, nu a fost completat cu toate actele doveditoare în condițiile art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001/R.

A.A.A.S. a fost notificata în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R și din actele și probele dosarului nu s-a dovedit, în raport de caracterul imperativ și prioritar al normelor ce reglementează procedura prevăzuta de art. 29 din lege pentru acordarea de masuri reparatorii, ca a fost urmata aceasta procedura și reclamanții au făcut dovada drepturilor lor legale. Din analiza dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicata, se poate constata ca "Actele doveditoare, pot fi depuse pana la data soluționării notificării". Reclamanții nu au depus la dosarul de notificare toate actele doveditoare în vederea soluționării și se afla în curs de soluționare procedura administrativa în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare depuse de petenți în dosarul administrativ, A.A.A.S. apreciază ca este încă în termenul legal de analiza a notificării și este necesara efectuarea demersurilor necesare de către reclamanți pentru completarea dosarului administrativ și probarea pretențiilor sale, conform Legii nr. 10/2001/R. Fata de cele arătate, competenta instanței poate interveni numai în măsura în care se emitea aceasta decizie sau dispoziție motivata de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii administrative și aceasta decizie sa poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/200/R.

În raport de considerentele expuse și prevederile ce reglementează și instituie procedura administrativa obligatorie, A.A.A.S. apreciază că stabilirea calității de persoana îndreptățită privind masurile reparatorii în echivalent/despăgubiri, în mod direct de către instanța de judecata, fără finalizarea acestei proceduri administrative de către A.A.A.S. este nelegală. Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de reclamanți și fondat recursul declarat de pârâtă, în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul formulat de către reclamanți, în cadrul primului motiv aceștia susțin preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că în cauză ar avea calitate procesuală pasivă SC A. SA Adjud, societate în proprietatea căreia se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situație care ar reieși din dispozițiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, în speță se pune problema determinării dacă SC A. SA Adjud, societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate încadra în noțiunea de unitate deținătoare în sensul acestei legi.

Prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte, obligativitatea de a restitui în natură imobilele – terenuri și construcții care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acționar minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2003, legiuitorul a clarificat sintagma „orice altă persoană juridică“, arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de drept public. Prevederile fostului art. 20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în sensul menționării expres în primul alineat a sintagmei ”orice altă persoană juridică de drept public” în loc de ”orice altă persoană juridică” modificare ce a fost considerată constituțională prin d ecizia nr. 638 din 14 iunie 2012 a Curții constituționale cu motivarea că și în redactarea inițială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană juridică de drept public.

În această decizie se reține că ”Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce formează obiect al excepției de neconstituționalitate ridicate în prezenta cauză, au în vedere situația în care imobilul a cărui restituire se solicită se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii autonome, al unei societăți ori companii naționale sau al unei societăți comerciale la care statul ori o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar. În această situație, legiuitorul condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau cel puțin valoarea acțiunilor ori părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau acționar minoritar.

Așadar, numai în această ipoteză legea impune obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mică decât valoarea bunului solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu vizează situația la care se referă autorii excepției, și anume restituirea imobilelor ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat deținute de o persoană juridică de drept privat, ci se referă exclusiv la persoane juridice de drept public.” În ceea ce privește interpretarea art. 27 alin. (1), forma inițială, din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia ”Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.”, se poate constata că acest articol introduce pe de o parte, o instituție publică suplimentară în procedura de restituire prin echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la data intrării în vigoare a legii în proprietatea statului sau a unei societăți comerciale la care statul era acționar în condițiile prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar și obligativitatea aplicării în acest caz a altor modalități de restituire prin echivalent,

decât cea a despăgubirilor bănești. Această ultimă distincție a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul și în cazul acestor persoane la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin decizia Curții constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente s-a reținut că art. 29 alin. (1) este neconstituțional doar raportat la abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.

Prin aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conținut, ” Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.” Aceasta nu înseamnă că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită ar putea obține restituirea în natură, în orice condiții, atâta timp cât potrivit art. 21 societățile comerciale integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu fac parte dintre unitățile deținătoare în sensul legii, cărora să li se poată adresa notificări.

Or, unitățile deținătoare în sensul art. 21 nu puteau restitui bunuri pe care nu le aveau în proprietate la data intrării în vigoare a legii, fiind la acel moment proprietatea unei persoane de drept privat. Persoana îndreptățită ar fi putut obține restituirea în natură a acestor bunuri doar în condițiile întoarcerii lor în proprietatea statului ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate formulată în condițiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, care se referă expres și la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, un astfel de act fiind și certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată, emis ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Această situație este valabilă, de altfel, și în cazul imobilelor preluate cu titlu, premisa aplicării art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 fiind aceea ca imobilul să fie evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, deci să nu se fi admis o acțiune în nulitate formulată în condițiile art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001. Chiar și în acest caz calitate procesuală pasivă nu ar avea societatea comercială privatizată ci instituția statului în patrimoniul căruia s-a întors bunul ca urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulității.

În speță nu se pune această problemă întrucât, pe de o parte, reclamanții au invocat în fața primei instanțe excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepție care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentința nr. 44 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, Secția contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 321 din 29 ianuarie 2008 a ÎCCJ.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu se aplică, ținând cont de principiul neretroactivității legii, raportat la faptul că certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA a fost emis la data de 29 august 1994. Excepția a fost considerată inadmisibilă și pentru că așa cum rezultă din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor art. 4 alin. (1) și art. 27, 28 și 31 din Legea nr. 554/2004 pentru respectarea principiului securității raporturilor juridice, consacrat și de jurisprudența CEDO care impune stabilirea unei limite temporale în interiorul căreia să poată fi examinată legalitatea unui act administrativ individual pentru protejarea unor drepturi câștigate.

Pe de altă parte, instanța de apel a considerat lipsită de interes excepția de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA emis la data de 29 august 1994, iar recurenții reclamanți nu au formulat motive de recurs prin care să critice soluționarea acestei probleme de drept pe cale de excepție, ci au invocat doar motive legate de fondul nulității acestui certificat. Or, atâta timp cât această problemă de drept nu a fost analizată pe fond de către instanța de apel, fiind considerată lipsită de interes, instanța de recurs nu poate trece direct la analiza fondului acesteia, în condițiile în care nu a fost învestită cu analiza faptului dacă soluția privind constatarea lipsei de interes a fost legală.

În recursul său A.V.A.S. nu a susținut că imobilul ar fi fost preluat fără titlu de către stat și că astfel nu ar avea calitate procesuală pasivă. Conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ”î n situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.” Este nefondat motivul de recurs referitor la nelegala interpretare a art. 294 C. proc. civ. prin raportare la motivele de nelegalitate/nulitate a decretului de expropriere a terenului în cauză. Motivele de nelegalitate a Decretului nr. 182/1980 la care fac referire recurenții reclamanți au fost invocate în cadrul rejudecării apelului după casare, prin concluziile scrise formulate cu prilejul dezbaterilor pe fond.

Cu acest prilej reclamantele au invocat mai multe motive în susținerea nevalabilității titlului de preluare al statului și anume faptul că nu ar fi intrat în atribuțiile consiliului de stat, potrivit art. 63 și 64 din Constituția de la 1974 luarea de măsuri privind exproprierea imobilelor și că acest decret nu ar fi fost publicat în Buletinul oficial. Reclamantele au mai invocat faptul că o confirmare a caracterului de titlu nevalabil de preluare l-ar constitui și modul de aplicare ulterioară a acestui decret, în condițiile în care terenul a fost expropriat pentru construirea de apartamente, a ajuns în administrarea operativă a orașului Adjud iar ulterior, fără a exista vreun document legal, a intrat în administrarea operativă a Întreprinderii de Transporturi Auto Galați, subunitatea Adjud (antecesoarea pârâtei SC A. SA Adjud).

Prin hotărârea de casare s-a dispus ca instanța de apel să analizeze dacă preluarea imobilului în cauză s-a făcut cu titlu sau fără titlu pentru a se verifica existența ipotezei prevăzute de art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma anterioară modificării acestui articol prin Legea nr. 247/2005, care ar fi lămurit problema dacă instituția implicată în privatizarea SC A. SA Adjud are calitate procesuală pasivă. Această verificare impusă de către instanța de recurs nu putea avea loc decât în limita celor invocate prin acțiune, și criticate prin apel, raportat la prevederile art. 295 coroborate cu art. 294, dar și cu art. 292 C. proc. civ., art. 315 alin. (1) C. proc. civ. neputând fi interpretat în sensul extinderii cadrului procesual dincolo de limitele legale expres reglementate.

Astfel, analiza valabilității titlului statului nu putea avea loc decât în limitele motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, și criticilor formulate prin motivele de apel, ținând cont și de prevederile art. 294 C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecată s-a susținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv prin Decretul de expropriere nr. 182/1980 și că pârâta SC A. SA Adjud nu ar avea titlu să dețină imobilul întrucât antecesoarei sale i s-ar fi transmis un alt teren în administrare operativă.Sintagma ”în mod abuziv” este folosită de către Legea nr. 10/2001 pentru toate imobilele care fac obiectul său, atât pentru cele care au intrat în proprietatea statului cu titlu cât și pentru cele care au intrat fără titlu, fiind definită în art. 2 prin exemplificarea mai multor modalități de preluare.

Determinarea dacă imobilul a intrat cu titlu sau fără titlu în proprietatea statului se face în raport cu momentul preluării imobilului, iar nu în raport cu momentul ulterior al transferării imobilului în posesia antecesoarei SC A. SA. Aceste ultime susțineri țin de valabilitatea titlului pârâtei SC A. SA, iar nu de valabilitatea titlului de preluare al statului. Aceste aspecte nu pot fi analizate în recurs, întrucât pe de o parte reclamanții nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite constatarea nulității titlului de proprietate al acestei pârâte, iar pe de altă parte, așa cum s-a reținut anterior, instanța de apel a constatat lipsită de interes excepția nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC A. SA emis la data de 29 august 1994, soluție care nu a fost criticată în recurs.

Instanța de apel a reținut corect că motivele de nelegalitate a titlului statului, invocate prin concluziile susținute cu prilejul dezbaterilor pe fond a apelului încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ. (trecând peste faptul că se punea problema și a încălcării art. 292 C. proc. civ.) prin modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, fundamentul pretenției formulate, dat de împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze.

Astfel, noile motive de nelegalitate a titlului statului menționate anterior nu pot fi încadrate în categoria simplelor argumente în susținerea motivelor inițiale, același regim având și motivele suplimentare de nelegalitate a aceluiași decret invocate direct prin motivele de recurs (încălcarea art. 12 din Constituția de la 1965). În consecință, în mod legal a constatat instanța de apel că imobilul în cauză a fost preluat cu titlu, reprezentat de Decretul de expropriere nr. 182/1980, emis în vederea construirii unui număr de 440 apartamente și a dotărilor comerciale și tehnico-edilitare aferente. Nu este fondat motivul de recurs prin care se susține că nerestituirea în natură a întregii proprietăți identificate contravine art. 1 din Primul protocol la CEDO, înlocuirea măsurii restituirii în natură a proprietății cu măsura despăgubirilor putându-se face doar în cazuri excepționale și temeinic justificate.

Așa cum rezultă din Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, para.140-145, atâta timp cât reclamantele nu se află în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea terenului, nu se poate constata că acestea ar avea un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care s-ar putea prevala. CEDO a constatat că ”de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.” În prezenta cauză tocmai prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 s-a ajuns la concluzia că reclamanților nu le poate fi restituit în natură imobilului și că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru întreaga suprafață de 1010 m.p.

În ceea ce privește recursul formulat de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că primele două motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 și pct. 4 C. proc. civ. se formulează în fapt aceeași critică și anume că în mod nelegal a fost stabilită în sarcina A.A.A.S. obligația de a acorda masuri reparatorii, obligațiile A.A.A.S. conform Legii nr. 10/2001, limitându-se numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri. Această critică va fi analizată din perspectiva art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, prin motivarea în fapt invocându-se interpretarea greșită a unor prevederi legale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești ar putea fi analizat potrivit doctrinei în cazul în care s-ar invoca săvârșirea unui exces de putere de către instanța de apel prin săvârșirea unui act pe care numai puterea legislativă sau puterea executivă l-ar putea face, ar atribui valoare legală unui text abrogat, ar refuza aplicarea unui text de lege în vigoare, încălcarea prevederilor art. 4 C. civ., etc. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat și pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ. recurentul a invocat interpretarea nelegală a unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, încălcarea unor norme imperative de strictă interpretare prin extinderea aplicării lor, situații care intră în domeniul de reglementare al punctului 9 iar nu al punctului 4 al art. 304 așa cum a fost menționat anterior. Înalta Curte a constatat fondate aceste motive de recurs având în vedere că prin decizia atacată s-a ”constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsuri ce vor viza întreaga suprafață de 1010 m.p” și s-a menționat că ”măsurile reparatorii se vor acorda de pârâta A.V.A.S. (întreprinderea demersurilor necesare pentru a beneficia de aceste măsuri cad în sarcina acestei pârâte).” În motivarea acestei dispoziții instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, faptul că pârâta A.V.A.S.

este entitatea obligată să răspundă la notificare fiind justificat de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare anterior modificării acestui articol prin Legea nr. 247/2005, raportat la decizia Curții constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente Prin această decizie s-a reținut că art. 29 alin. (1) este neconstituțional prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar nu în integralitatea sa.

Prin aplicarea acestei decizii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conținut, ” Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.” Potrivit art. 29 alin. (3), neafectat de decizia de neconstituționalitate menționată anterior, ” În situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.” Potrivit art. 26 alin. (1) ” Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1),

să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.” Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, pornind de la premisa că prin decizia pronunțată în apel s-a ”constatat că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005”, reiese că entitatea