ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 310/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 310/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 79 din 16 ianuarie 2008 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, au fost respinse excepțiile

lipsei calității procesuale pasive, a fost admisa acțiunea și au fost obligate

pârâtele să răspundă prin decizie sau dispoziție motivată la notificările

formulate de reclamanți, privind imobilul situat în comuna Popești Leordeni,

județul Ilfov, str. Garian Alexandru, fostă Volga, fostă str. Cap. Stoica,

compus din 268 m.p. teren și construcție tip moară.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a

reținut că pârâtele au calitate procesuală pasivă, având în vedere că obiectul

cauzei este obligația de a răspunde la notificările adresate acestora de către

reclamanți, cu privire la imobilul în litigiu, pârâtele fiind astfel persoane

obligate în raportul de drept dedus judecății.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a constatat că, în

speță, pârâții nu au justificat în nici un mod atitudinea în raport cu

obligația legală analizată, rămânerea lor în pasivitate o perioadă de timp atât

de îndelungată constituind în aceste condiții un impediment în realizarea

drepturilor reclamantei, întrucât valorificarea drepturilor conferite de

această lege specială de reparație acesteia se face obligatoriu prin

parcurgerea etapei procedurii administrative prealabile, procedură în cadrul

căreia se naște, de altfel, și această obligație corelativă a unității

deținătoare de a răspunde, în condițiile legii, solicitării persoanei

îndreptățite. Apărările formulate de către pârâți se referă la fondul cererii

formulate de reclamant, or, obiectul dedus judecății este cel de a obliga

persoanele destinatare ale notificării să se conformeze obligației de a

răspunde acesteia în raport de probele administrate, depuse de către petent și

în raport de dispozițiile legale incidente în speță, instanța nefiind investită

cu aspectul legat de temeinicia sau netemeinicia notificării formulate de

petent.

În situația că entitățile în cauză dețin numai o parte

a bunurilor imobiliare solicitate se face aplicarea art. 27 al Legii nr. 10/2001,

conform cărora dispozițiile art. 25 sunt aplicabile și în situația în care

persoana juridică notificată deține numai în parte bunurile imobile solicitate.

În această situație persoana juridică deținătoare va emite decizia motivată de

retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deține.

Prin decizia civila nr. 789 din 28 octombrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a lV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate,

apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamanții S.I., S.Șt., S.G.,

M.A., N.M., U.R., P.M., P.M., B.M., S.D., S.A. și S.R. și pârâții SC G. SA și A.V.A.S.

Pentru a pronunța aceasta decizie, Curtea a reținut

următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile invocate de către

apelanții-reclamanți, Curtea constată că Decizia nr. XX din 19 martie 2007

pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu-și găsește aplicabilitatea în speța de față, întrucât

a dezlegat problema de drept referitoare la modul în care instanțele trebuie să

soluționeze acțiunile prin care s-a solicitat acestora restituirea imobilelor

în natură, în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută

în Legea nr. 10/2001 iar unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie sau

prin dispoziție motivată asupra cererii, în termenul de 60 de zile de la data

înregistrării notificării.

Or, prezenta acțiune nu are ca obiect o astfel de

acțiune, în revendicarea imobilului preluat de către stat, nici nu reprezintă o

contestație împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării, în

speță, instanța fiind investită cu o cerere de chemare în judecată având ca

obiect „obligația de a face privind emiterea unor dispoziții în legătură cu

notificările depuse la entitățile în cauză”.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a apreciat

că unitățile notificate aveau obligația, instituită prin art. 23 alin (1) din

Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării

notificărilor și depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie

sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În ceea ce privește criticile apelantului SC G. SA,

Curtea apreciază că modul de interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art.

21 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 10/2001 trebuie să fie în concordanță cu

principiile de drept civil cu care norma specială se completează și anume că

manifestarea de voință trebuie interpretată în sensul de a produce efecte

juridice, regăsită într-o formă specifică, în limitarea efectelor nulității

actului juridic nul prin conversiunea acestuia într-un act valabil.

Faptul că, în speță, apelanții-reclamanți și-au

manifestat voința în termenul defipt de lege [(alin. (1) și (5) din art. 21)],

chiar dacă nu au fost respectate cerințele de formă, comunicarea notificării

prin executorul judecătoresc, nu înseamnă că această manifestare de voință

rămâne fără efecte juridice.

În ceea ce privește modalitatea de răspuns la

notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspunsă, Curtea retine ca

acestea sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare,  pentru că altă

calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.

Adresa emisă apelanta-pârâtă SC G. SA nu poate suplini

decizia/dispoziția cerută de lege și împiedică aplicarea prevederilor art. 24

alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce poate

fi atacat lipsește, iar aceste dispoziții sunt de strictă interpretare.

În ceea

ce privește apelul formulat de A.V.A.S., calitatea sa procesuală pasivă este

atrasă de implicarea sa în procesul de privatizare al societății deținătoare,

ambele părți fiind ținute să răspundă în legătură cu modalitatea de judecare a

măsurilor reparatorii prevăzute expres de lege.

Prin

decizia civilă nr. 9286 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție decizia sus arătată a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, următoarele:

Măsura

dispusă prin sentința fondului, de obligare a pârâților să răspundă

notificărilor reclamanților nu putea fi impusă tuturor pârâților, întrucât

soluționarea notificărilor de către aceștia impune anumite interferențe,

respectiv restituirea prin echivalent este posibilă numai dacă nu sunt întrunite

cerințele legale pentru restituirea în natură.

Pentru

justa soluționare a cauzei în aplicarea Legii nr. 10/2001 este necesar să se

stabilească cărui pârât îi revine competența de soluționare a notificării fie

prin restituirea în natură, fie prin echivalent, în funcție de regimul juridic

al imobilelor teren și construcție.

În ce

privește pârâta A.V.A.S., s-a reținut că oricum obligația sa conferită de Legea

nr. 10/2001 nu poate fi de restituire a imobilului în natură decât dacă este

deținătorul acestuia în sensul acestei legi.

În

decizia de casare s-a mai reținut că aspectele invocate în susținerea excepției

lipsei calității procesuale pasive urmează a fi avute în vedere de instanță cu

ocazia stabilirii entității abilitată legal în soluționarea notificării.

Cu

privire la obiectul cererii de chemare în judecată, s-a reținut în decizia de

casare că aceasta constă în „obligația de a face”, de demitere a unor

dispoziții privind notificările, instanța nefiind sesizată cu o acțiune prin

care să se solicite obligarea la restituire, nefiind astfel incidentă decizia

de recurs în interesul legii.

Astfel,

prin decizia civilă nr. 144 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, s-a respins, ca nefondate, apelurile

reclamanților B.M., N.M., P.M., S.M., S.A., S.D., S.G., S.I., S.R., S.Șt. și U.I.

și de SC G. SA București și s-a admis apelul A.V.A.S. și s-a schimbat în parte

hotărârea instanței de apel fiind obligată pârâta SC G. să soluționeze prin

decizia motivată notificările formulate de reclamanți în condițiile Legii nr. 10/2001

cu privire la construcția moară din comuna Popești Leordeni, str. Garian

Alexandru, fostă Volga, fostă Str. Cap. Gheorghe Stoica și s-a respins cererea

față de Primăria Orașului Popești Leordeni și Comisia pentru aplicarea Legii nr.

10/2001 din cadrul Primăriei Popești Leordeni, ca rămasă fără obiect, urmare a

emiterii Dispoziției nr. 271 din 30 aprilie 2010 de restituire în natură a

terenului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Prin

Dispoziția nr. 271 din 30 aprilie 2010 emisă de Primarul Orașului Popești

Leordeni s-a restituit în natură reclamantelor terenul de 268 m.p. situat în str. Garian Alexandru fostă Volga identificat conform anexei.

Conform relațiilor comunicate de SC G. SA, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în structura acționariatului SC G. SA intra

și S.R., prin F.P.S., care deținea 39,8834 % din capitalul social,

corespunzător sumei de 2.368.576.000 lei, la momentul actual societatea fiind

integral privatizată și construcția moară figurând în patrimoniul SC G. SA.

Se mai precizează, de asemenea, că aceasta construcție

moară a fost evaluată la nivelul datei de 15 mai 1998 la suma de 23.915.000 lei

și că SC G. SA a elaborat documentația pentru obținerea titlului de proprietate

asupra terenului aferent morii, însă până la acest moment nu a obținut titlul

de proprietate asupra acestuia.

În același sens sunt și relațiile comunicate de A.V.A.S.

si extrasul din registrul acționarilor referitor la SC G. SA.

De altfel, aceeași situație a rezultat si din actele

si probele produse in primul ciclu procesual, anume in întâmpinarea depusă la

dosar fond depusă la data de 21 martie 2007, A.V.A.S. confirmă faptul că SC G.

este o societate cu capital majoritar de stat, iar în adresa depusă la dosar

fond, datată 2002, A.V.A.S. comunică către SC G. SA faptul că având în vedere

că SC G. este privatizată doar în proporție de 60 %, restul de 40 % fiind deținută

de A.P.A.P.S., soluționarea notificării reclamanților este de competența

Consiliului de Administrație al SC G. SA.

În raport de aceste acte, Curtea constată ca, rămânând

obiect al litigiului exclusiv construcția moară, din probele administrate a

rezultat ca aceasta se află în patrimoniul SC G. SA, aceasta fiind deci

unitatea deținătoare atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât

și la data soluționării cauzei.

Rămâne a stabili dacă în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, caz în care unitatea deținătoare

este obligată să soluționeze notificarea, sau dimpotrivă sunt incidente

dispozițiile art. 29 din aceeași lege, caz în care A.V.A.S. ar avea competența

de soluționare a notificării potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca

instituție care a efectuat privatizarea.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilele

terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care

sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă

sau o societate comercială la care statul este acționar ori asociat majoritar,

vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură prin decizie sau după caz,

prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Iar în alin. (2) al aceluiași text, se arată că

prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o

autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este

acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea

acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire se cere.

În raport de datele comunicate de SC G. SA, Curtea

constată că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul era încă

asociat majoritar la această societate (deținând pachetul majoritar de

acțiuni), situație în raport de care în condițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, notificarea având ca obiect construcția se soluționează prin decizia organului

de conducere al unității deținătoare SC G. SA.

Competența de soluționare a notificării asupra

construcției moara revine SC G. SA chiar și în contextul art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, daca s-ar considera ca Statul nu era asociat majoritar,

întrucât dacă valoarea construcției moară era la momentul mai 1998 de

23.915.000 lei, devine evident că în timpul scurs până la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (februarie 2001) valoarea acestei clădiri nu putea

să devină mai mare decât valoarea participației statului la capitalul social al

SC G. SA, care era de 2.368.576.000 lei.

Oricât de mare ar fi fost inflația în această perioadă

și orice metodă de evaluare s-ar putea folosi, devine evident că oricum

valoarea construcției moară nu putea să devină de 100 ori într-o nouă evaluare

la nivelul anului 2001.

Trebuie avuta in vederea si starea fizica a

construcției in discuție, astfel cum rezulta din fisa de evaluare depusa la

fila 53 dosar apel rejudecare, in aceasta fisa menționându-se ca la nivelul

anului 1998 uzura era intre 70 si 97 % pe diversele componente, iar valoarea

contabila a morii este chiar si mai mica decât cea de evaluare, astfel încât nu

era posibila o evaluare la o suma de 100 ori mai mare la nivelul anului 2001

(data intrării in vigoare a Legii nr. 10/ 2001) comparativ cu anul 1998.

Astfel, instanța de apel a constatat că analiza

dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se face numai în mod

absolut subsidiar, căci în cauză statul era asociat majoritar la data intrării

in vigoare a acestei legi, ceea ce atrage incidența alin. (1) al art. 21.

Ca atare, s-a reținut că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care

competenta de soluționare a notificării reclamanților referitor la construcția

moară revine unității deținătoare SC G. SA.

În consecință, nu revine A.V.A.S. nicio obligație de

soluționare a acestei notificări, întrucât această instituție are competență de

soluționare a notificării numai în situația prevăzută de art. 29 din Legea nr. 10/

2001, anume in cazul in care imobilul notificat se afla in patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate alta decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1)

și (2) din lege (anume o societate comerciala privatizată integral la data

intrării in vigoare a legii sau când statul este asociat minoritar și

participația sa este mai mica decât valoarea imobilului). Nu este îndeplinită

așadar în cauza ipoteza textului art. 29 din Legea nr. 10/2001 (si evident nu

suntem nici in ipoteza in care A.V.A.S. să apară în sine ca unitate deținătoare).

În ce privește terenul în litigiu, instanța de apel a

constatat că cererea reclamanților a rămas fără obiect, prin dispoziția nr. 271

din 30 aprilie 2010 emisă de Primarul orașului Popești Leordeni soluționându-se

deja notificările reclamanților și dispunându-se deja restituirea în natură a

acestuia către reclamanți.

S-a mai apreciat că, într-adevăr, modul de

interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 21 alin. (1), (3) și (5)

din Legea nr. 10/200, cu referire la cerința înaintării notificării prin

intermediul executorilor judecătorești, nu trebuie sa dea satisfacție unui

formalism excesiv, ci înseși principiilor de drept civil conform cărora manifestarea

de voință trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice.

Cerința în discuție nu este impusă de lege ca o

formulă sacramentală a cărei lipsă să împiedice producerea consecințelor

juridice recunoscute de lege, esențială fiind însăși manifestarea de voința

făcută în termenul defipt de lege [(alin. (1) și (5) din art. 21)].

Pe de alta parte, s-a reținut că reclamanții au

formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 prin executorul

judecătoresc I.V., aceasta fiind adresată într-adevăr Primăriei, iar nu către

SC G. SA, dar în condițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 notificarea

înregistrată face dovada deplină în fața oricărei autorități sau persoane,

chiar dacă a fost adresata altei unități decât cea care deține imobilul.

Așadar, comunicarea notificării către SC G. SA nu prin

executorul judecătoresc nu atrage consecința pierderii de către reclamanți a

dreptului lor la masurile reparatorii prevăzute de lege.

Aceasta nu îndreptățește totodată nici refuzul SC G.

SA de soluționare a notificării, deci SC G. SA nu se poate apăra susținând că

în aceste condiții nesoluționarea de către această societate a notificării nu

le mai este imputabilă și nu ar putea fi obligați în prezenta cauză la

soluționarea acesteia, întrucât termenul de 60 zile de soluționare a

notificării prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este imperativ, iar SC G.

SA trebuia să soluționeze notificarea cu care a fost investita, astfel cum

considera de cuviință.

În ceea ce privește adresa emisa de SC G. către

reclamanți sub nr. 1404 din 30 august 2001, adresa pe care societatea o invoca

drept dispoziție de soluționare a notificării în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001,

Curtea constata că în raport de conținutul acestei adrese nu se poate

recunoaște o asemenea valență acestei adrese, prin aceasta adresa SC G. SA

nedispunând în niciun fel, nici măcar în sensul declinării competenței sale în

favoarea A.P.A.P.S., ci se mărginește la a „sugera” reclamanților să se

adreseze A.P.A.P.S. ca instituție implicată în privatizare.

Decizia sau dispoziția de soluționare a notificării

trebuie să îndeplinească anumite cerințe, în raport de funcția sa de soluție

dată notificării, anume să fie rezultatul deciziei luate de organele de

conducere ale unității, în urma analizării actelor depuse de notificatori, și

să tranșeze într-un fel asupra pretențiilor emise prin notificare,  într-un

sens sau altul și motivat.

Adresa emisă de apelanta-pârâtă SC G. SA nu poate

suplini decizia/dispoziția cerută de lege, neavând un asemenea conținut, ci

reprezentând o simplă corespondență goală de orice conținut relevant asupra

pretenției emisă prin notificare.

Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., va fi respins apelul declarat de SC G. SA.

În ce privește apelul declarat de înșiși reclamanți,

Curtea constată că singura critica adusă prin acesta este în sensul că greșit

instanța de fond nu a dispus direct restituirea imobilului către ei, ci doar a

obligat la soluționarea notificării.

Aceasta critica a fost tranșată în mod direct însă

prin decizia de casare nr. 9286 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, astfel cum s-a redat mai sus instanța supremă respingând aceeași

critică adusă în recurs de reclamanți, cu motivarea că obiectul judecății l-a

constituit doar obligația de a face (de a soluționa notificarea), iar nu o

cerere de obligare la restituire în natură.

Așa fiind, acest aspect legat de obiectul si limitele

judecății fiind tranșat irevocabil, în condițiile art. 315 C. proc. civ., nu mai poate fi discutat la acest moment.

Legat de acest aspect, Curtea constata ca nu poate

primi nici solicitarea reclamanților făcută cu prilejul concluziilor orale în

fața sa în sensul de a se dispune de către Curte obligarea SC G. SA „să emită

dispoziție de restituire în natură a clădirii moară”.

În cauză, astfel cum am menționat, obiectul judecății

îl constituie strict obligarea pârâtei să soluționeze notificarea.

Într-adevăr, în raport de decizia și motivele de

casare, în mod inevitabil stabilirii calităților procesuale pasive și

competentelor in soluționarea notificării instanța are de analizat incidența art.

21 sau art. 29 din Legea nr. 10/2001, ceea ce implica în mod inevitabil a se

stabili care este (mai exact care ar putea fi) modalitatea concretă de

restituire (în natura sau echivalent).

Soluția dată în această cauză, în raport de obiectul

si limitele judecății, anticipează însă numai caracterul modalității de

restituire (în natura sau echivalent), nu însa și dreptul în sine la

restituire, acest ultim aspect presupunând cercetarea unor aspecte care exced

obiectului judecății prezente. Astfel, stabilirea dreptului propriu-zis la

măsuri reparatorii presupune cercetarea calității de persoană îndreptățită, a

calității de proprietar, de succesor în drepturi, a caracterului abuziv al

preluării imobilului de către stat etc., din perspectiva art. 2, 3 si 4 din

Legea nr. 10/2001.

Niciodată nu a făcut obiectul judecății și nu s-a

extins analiza instanței asupra acestor aspecte.

În cauză, având în vedere că cererea reclamanților a

avut ca obiect exclusiv obligarea la soluționarea notificării, instanța nu are

de cercetat decât asupra existenței notificării, asupra existentei obligației

pârâților de a o soluționa etc., exclusiv din aceasta perspectivă având a

identifica pârâtul care are obligația legală de soluționare a notificării, analiza

care antamează și asupra incidenței art. 21 sau 29 din Legea nr. 10/2001 și, în

mod implicit, asupra caracterului modalității de restituire care s-ar cuveni

reclamanților, dacă (deci sub aceasta condiție) aceștia ar fi îndreptățiți la

restituire.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC G. SA solicitând modificarea ei în

sensul admiterii apelului său.

Astfel,

criticile aduse de recurentă hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea

ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținându-se

că în condițiile în care instanța a admis că solicitarea reclamantului vizează

notificarea prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit

să admită pentru egalitate de tratament, că răspunsul pe care l-a trimis

reclamanților reprezintă de fapt o dispoziție, așa cum prevăd dispozițiile art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Față de

obiectul dedus judecății, de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, dispunând

obligarea recurentei la emiterea unei decizii motivate privind notificările

reclamanților în condițiile Legii nr. 10/2001.

Fundamentul

acestei obligații vizează situația prevăzută și de art. 26 din Legea nr. 10/2001,

în care este prevăzută îndatorirea pe care o are entitatea notificată de a

emite o dispoziție/decizie de restituire în natură sau prin echivalent.

Cum, în

speță, nu a fost emisă de către recurentă o dispoziție motivată, care să se

circumscrie dispozițiilor legale sus evocate, instanța de apel a dat eficiență

dispozițiilor legale sus menționate, obligând astfel recurenta, la emiterea

unei dispoziții de soluționare a notificării reclamanților.

Cum,

adresa la care face referire reclamanta nu se circumscrie exigențelor prevăzute

de Legea nr. 10/2001, susținerile recurentei sunt nefondate, și nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta să plătească

reclamanților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC G. SA împotriva deciziei nr. 144/ A din 15

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă

recurenta-pârâtă la 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți

S.I., N.M. și U.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2012.