ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5154/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5154/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3383/ PI din 20

octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 2933/30/2008 de Tribunalul Timiș,

secția civilă,

au fost

respinse excepțiile prematurității cererii și lipsei calității procesuale a

pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a fost admisă în parte

cererea reclamantei Y.S. (S.), în contradictoriu cu pârâții Primarul

Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și, în consecință, s-a dispus ca pârâții să-i restituie acesteia, în

natură, partea din imobil aflată în deținerea lor, constatându-se trecerea lui

abuzivă în proprietatea statului, s-a dispus rectificarea pe cale de consecință

a înscrierilor din cartea funciară cu privire la această parte din imobil, cu

cheltuieli de judecată; au fost respinse petitele din cererea reclamantei pentru

restituirea părții din imobil aflată în administrarea operativă a SC A. SA

Timișoara și pentru obligarea Primarului la emiterea dispoziției de restituire

în natură a imobilului.

Analizând

cu prioritate excepțiile invocate, conform dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ., tribunalul a constatat că acestea nu sunt întemeiate, deoarece prin

decizia civilă nr. 124 din 15 mai 2008 pronunțată de Curtea Apel Timișoara în

calea de atac a apelului, așa cum a fost rectificată această hotărâre, s-a

stabilit cu putere de lucru judecat că societatea SC A. SA are calitatea de

persoană juridică deținătoare pentru o parte din imobilul revendicat de

reclamantă, astfel că este obligată să soluționeze notificarea în această

parte, fiind necesară trimiterea notificării de către pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara, chiar dacă dosarul se află în recurs.

Pe de

altă parte, deși prin decizia civilă nr. 171 din 23 mai 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 7633/C/2005 s-a stabilit în dispozitiv

obligația Primarului de a soluționa pe fond notificarea formulată, din

considerentele hotărârii rezultă că nu s-a analizat competența entității

deținătoare a imobilului, astfel că doar problema analizată în contradictoriu

cu părțile - calitatea de persoană îndreptățită, se opune cu putere de lucru

judecat în cauză.

Deși

formularea „pe fond” ar conduce la ideea verificării respectării tuturor

condițiilor procedurale de aplicare a Legii nr. 10/2001 - calitatea de persoană

îndreptățită, imobilul supus regimului reparatoriu al legii speciale,

competența unității deținătoare, termenul de decădere pentru depunerea

notificării, tribunalul a apreciat că nu acesta este sensul exact al

termenilor, în cazul unei interpretări diferite ajungându-se la reținerea unei

stări care nu a fost stabilită cu respectarea principiului

contradictorialității și în urma unui probatoriu administrat în mod

corespunzător.

Mai mult,

Primarul nu poate dispune restituirea unei părți din imobil pe care nu o

deține, pentru că o astfel de decizie nu este susceptibilă de executare. Nici

referirile din finalul deciziei amintite cu privire la lipsa interesului

societății deținătoare nu pot fi invocate și reținute în favoarea excepției

prematurității, întrucât în cadrul lor nu s-a analizat calitatea de persoană

deținătoare în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci doar dovada

dreptului de proprietate invocat asupra unei părți din imobilul în cauză.

Nici excepția

lipsa calității procesuale a Statului Român, prin Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, nu este fondată, întrucât acesta are calitate

procesuală pasivă în petitul privind rectificarea cărților funciare în ceea ce

privește dreptul de proprietate înscris în prezent pe numele acestui pârât, în

administrarea operativă a „Sfatului popular al Orașului Timișoara”, al cărui

continuator este Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Necesitatea

chemării în judecată a acestei părți rezultă și din art. 30 din Legea nr.

7/1996, dar mai ales prin prisma principiului contradictorialității care

guvernează procesul civil

Pe

fond, instanța a constatat că reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită, așa cum s-a stabilit în mod irevocabil, de asemenea, imobilul a

fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, Decretul nr. 92/1950

fiind contrar Constituției în vigoare și reglementărilor internaționale care

protejează drepturile omului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). De

asemenea, notificarea a fost depusă în termen - 13 februarie 2001.

Motivul

invocat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara cu privire la refuzul de

soluționare a notificării se referă exclusiv la faptul că nu se cunoaște în mod

exact care este entitatea învestită să se pronunțe cu privire la partea din

imobil deținută de SC A. SA, existând dosar pe rol în acest sens.

Așa cum

s-a arătat anterior, dar cum rezultă și din mențiunile de carte funciară,

dintre cele 18 apartamente ale imobilului, patru dintre ele cu nr. 1, 8, 13

și 17 se află în administrarea operativă a societății comerciale, nefiind

deținute de Primăria Timișoara. Un număr de 7 apartamente sunt libere din punct

de vedere juridic, iar restul sunt deținute în baza unor contracte de

închiriere.

Avându-se

în vedere decizia civilă nr. 124 din 15 mai 2008 pronunțată de Curtea Apel

Timișoara, pârâții nu pot fi obligați decât la restituirea părții din imobil

care se află în administrarea acestor instituții. în baza Deciziei nr. 20/2007

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că

notificarea formulată de reclamantă s-a aflat de două ori în fața autorităților

administrative, se impune ca restituirea în natură să se dispună în mod direct,

fără a mai fi obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să se pronunțe în

acest sens. întrucât părțile nu au indicat în mod exact spațiile care se află

în situația de a fi restituite în natură, fiind posibilă o schimbare a

numerotării existente, dispozitivul va cuprinde formularea generală, urmând ca

părțile să identifice de comun acord aceste spații cu ocazia executării.

Prin

sentința nr. 2375 din 28 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 784/30/2010,

Tribunalul Timiș, secția civilă,

a

fost respinsă contestația formulată de reclamanta Y.S. împotriva Dispoziției

nr. 1 din 15 octombrie 2009 emisă de SC S. SRL (fost SC A. SA Timișoara), in

contradictoriu cu pârâta SC S. SRL

În

motivarea sentinței, s-a reținut că obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă

contestația împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, privind

soluționarea notificării referitoare la restituirea în natură a apartamentelor

nr. 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str. M., respectiv

admiterea notificării de restituire în natură a tuturor apartamentelor.

Prin

sentința civilă nr. 2829/ PI din 18 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009 pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție. în Dosarul nr. 6829/30/2007, s-a constatat

că SC S. SRL (fostă SC A. SA) este persoana juridică deținătoare, obligată să

soluționeze notificarea formulată pentru apartamentele nr. 1, 8, 13 și 17 din

imobilul situat în Timișoara, str. M. și s-a dispus înaintarea documentației

necesare pentru soluționarea acestei notificări, dispoziție ce se impune cu

autoritate de lucru judecat în cauză.

Tribunalul

a constatat că, în mod corect, prin dispoziția contestată, s-a respins cererea

reclamantei privind restituirea în natură a părții din imobil aflată în

administrarea operativă a SC S. SRL, respectiv a apartamentelor 1, 8, 13 și 17

și s-a propus restituirea prin echivalent, prin acordare de despăgubiri,

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Privatizarea

SC A. SA s-a efectuat prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 19/15

martie  2000 prin care Fondul Proprietății de Stat a vândut SC S. SRL Timișoara

toate acțiunile statului; societatea cumpărătoare fiind unicul acționar al SC

A. SA, societate comercială cu capitat integral privat din 2000.

În C.F.

Timișoara a fost notat dreptul de administrare operativă asupra ap. 1, 8, 13,

17 în favoarea SC A. SA, conform sentinței civile nr. 1730/1999 cu nr.

8600/2000.

Notificarea

formulată de către reclamanta Y.S. pentru restituirea în natură a imobilului în

litigiu a fost opozabilă pârâtei odată cu notarea acesteia în C.F. din 20

septembrie 2004, după 4 ani de la data încheierii actelor de privatizare mai

sus enunțate.

Prin

urmare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 10/2001, pe temeiul cărora reclamanta este îndreptățită doar la măsuri

reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin

notificarea contestată, atâta vreme cât actele de privatizare ale societății

pârâte deținătoare sunt considerate ca fiind valabile încheiate și nu au fost

atacate în instanță, iar imobilul este evidențiat în patrimoniul acesteia.

Apelul

declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2375 din 28

septembrie 2010 pronunțate în Dosarul nr. 784/30/2010 a fost conexat la Dosarul

nr. 2933/30/2008, având ca obiect apelurile declarate de către reclamantă și de

către pârâți împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008

pronunțate în Dosarul nr. 2933/30/2008.

Prin decizia

nr. 986 din 28 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr.

2933/30/2008,

au fost

respinse, ca nefondate, atât apelurile declarate de către reclamantă și de

către pârâți împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008, cât și

apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2375 din 28

septembrie 2010.

În ceea

ce privește apelul instituțiilor pârâte, s-a apreciat că ambele excepții

procesuale vizate au fost în mod corect soluționate.

Astfel,

calitatea Consiliului Local Timișoara de pârât în proces a fost determinată nu

de ignorarea prevederilor Legii nr. 215/2001 sau a cadrului special al Legii

nr. 10/2001, ci de faptul că acesta este continuatorul personalității juridice

a fostului Sfat Popular al orașului Timișoara, al cărui drept de administrare

asupra imobilului în litigiu apare menționat la poziția B.3 din CF Timișoara,

filă a cărei rectificare a fost solicitată prin acțiunea reclamantei.

Excepția

prematurității acțiunii reclamantei este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât

este legitimă acțiunea reclamantei de obligare directă a instituțiilor pârâte

la retrocedarea imobilului deținut de acestea, în absența unei dispoziții

motivate care să fi statuat în prealabil asupra acestui lucru: pe de o parte,

încă din 2007, printr-o hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 2389 din 15

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) au fost obligate să

recunoască calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la aplicarea Legii

nr. 10/2001 și să-i soluționeze notificarea lucru care nu fusese făcut până la

data introducerii acțiunii 24 martie 2008, iar, pe de altă parte, pentru că

prin efectul Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, s-a confirmat dreptul instanței de a dispune ea însăși

retrocedarea într-o atare situație dacă toate celelalte condiții ale legii sunt

întrunite în persoana solicitantului (ca în cauza de față).

Excepția

prematurității acțiunii reclamantei nu se confirmă nici sub aspectul

nesoluționării irevocabile până la momentul declarării apelului (8 ianuarie

2009) a acțiunii din Dosarul nr. 6829/30/2007 (în care fosta SC A. SA

Timișoara-actualmente SC S. SRL - ceruse instanței recunoașterea dreptului de a

se pronunța asupra notificării reclamantei pentru partea din imobil aflată în

deținerea sa), pentru că acest lucru nu constituia un obstacol de facto în

satisfacerea cererii reclamantei, fiind doar o limitare în privința obiectului

material asupra căruia se putea dispune, câtă vreme, în mod real, statul nu

deținea decât o parte din imobil.

În

privința apelurilor declarate de reclamanta Y.S. împotriva ambelor sentințe,

s-a reținut că se referă la faptul că nu putea fi ignorată de către instanță

puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 171 din 23 iunie 2006 a Curții

de Apel Timișoara (confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție), prin

care îi fusese deja negat societății pârâte dreptul de a se pronunța asupra

cererii de restituire pentru partea de imobil aflată în deținerea sa

(considerându-se că nu are un titlu de proprietate asupra acesteia), că

hotărârea irevocabilă în sens contrar pronunțată în Dosarul nr. 6829/30/2007 al

înaltei Curți de Casație și Justiție (respectiv decizia civilă nr. 6978 din 25

iunie 2009) a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi, că această

din urmă hotărâre nu-i este opozabilă reclamantei pentru că nu a fost parte în

dosar și că dreptul de proprietate asupra întregului imobil fiind înscris în CF

doar în beneficiul Statului Român, reprezentantul acestuia trebuie să se

pronunțe asupra cererii de restituire, nu și pârâta SC S. SRL Timișoara (din Dosarul

conexat nr. 784/30/2010). Dacă ea a avut totuși această abilitare, trebuia să-i

restituie reclamantei partea din imobil pe care o deținea și în privința căreia

nu avea intabulat în CF decât un drept de administrare încredințat de actualul

și unicul proprietar, Statul Român.

În

acest context, referitor la concursul dintre drepturile părților în proces

asupra cărora, în două procese diferite, instanțele au statuat - afirmativ - în

sens contrar, instanța a reținut că, în primul proces pe care-l invocă

reclamanta ca argument al apărărilor sale, SC A. SA Timișoara (devenită între

timp SC S. SRL) a figurat în calitate de intervenientă.

În

concret, în Dosarul nr. 8908/C/2004 al Tribunalului Timiș finalizat prin sentința

civilă nr. 947 din 23 mai 2005, având ca obiect contestația formulată de

reclamanta Y.S. în baza Legii nr. 10/2001 (împotriva Dispoziției Primarului

Municipiului Timișoara prin care se respinsese notificarea sa pentru lipsa

dovezilor privind calitatea ei de persoană îndreptățită la aplicarea legii),

societatea menționată a făcut o cerere de intervenție în interes propriu

(justificată de dreptul său de administrare operativă directă urmat de

privatizare în baza Legii nr. 15/1990 și a cumpărării de la stat a întregului

pachet de acțiuni al fostei unități de stat ce beneficia de dreptul de

administrare), cerere care însă a fost respinsă, în principiu, prin încheierea

de ședință din 25 aprilie 2005.

Apelul

intervenientei, precum și cererea sa de intervenție accesorie în favoarea

Primăriei Municipiului Timișoara, formulată în apel, au fost respinse prin

decizia civilă nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre

care a rămas apoi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2389 din 15 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cel

de-al doilea proces, prin decizia civilă nr. 124 din 15 mai 2008 a Curții de

Apel Timișoara (pronunțată în Dosar nr. 6829/30/2007) completată prin decizia

civilă nr. 4 din 1 iulie 2008, s-a admis cererea reclamantei din acel dosar SC

A. SA Timișoara și s-a constatat calitatea ei de persoană juridică deținătoare

și de persoană obligată să soluționeze notificarea reclamantei pentru partea de

imobil evidențiată în patrimoniul ei ca urmare a dreptului său de administrare

operativă directă urmat de privatizare. Această decizie a rămas irevocabilă în

substanța ei prin decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Despre

acest din urmă proces și despre pretențiile societății comerciale amintite,

reclamanta a avut cunoștință întrucât a formulat cerere de intervenție

accesorie în favoarea recurentei pârâte (Primăria Timișoara), a solicitat

admiterea recursului și a cererii sale și a invocat și cu acea ocazie excepția

autorității de lucru judecat din procesul anterior, care-i era favorabilă.

În

conformitate cu recunoașterea irevocabilă a calității sale de persoană

deținătoare a imobilului, SC S. SRL (fosta SC A. SA Timișoara), a emis

Dispoziția nr. 1 din 15 octombrie 2009 prin care a statuat asupra notificării

reclamantei Y.S. în privința apartamentelor nr. 1, 8, 13 și 17 deținute de

societate, respingând solicitarea ei de restituire a lor în natură, dar

recunoscându-i acesteia dreptul de a beneficia de despăgubiri în condițiile

legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr.

81/2007).

Cerându-i-se

Curții să cenzureze cele două sentințe reunite în prezentul dosar pentru faptul

că într-una (Dosarul nr. 2933/30/2008) instituțiile de stat pârâte au fost

obligate să restituie reclamantei doar apartamentele din partea de imobil

aflată în deținerea lor iar în cealaltă (Dosarul nr. 784/30/2010) pentru că

pârâta SC S. SRL nu ar fi avut - în opinia reclamantei - dreptul de a se

pronunța asupra notificării ei (dată fiind decizia din primul dosar intrată în

puterea lucrului judecat prin care i s-ar fi negat societății o atare

abilitare), se constată că aceste sentințe sunt ambele temeinice și legale.

Instanțele

din ambele dosare conexate au dat efect recunoașterii calității de persoană

deținătoare a SC S. SRL (fosta SC A. SA) consacrată prin hotărâre irevocabilă

(decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție) în primul rând pentru că cea de-a doua hotărâre (de confirmare a

acestei calități) nu a făcut obiectul anulării ca urmare a unei revizuiri

exercitate de reclamantă în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și, în al doilea

rând, pentru faptul că în primul proces cererea sa de participare voluntară în

proces (ca urmare a intervenției în nume propriu) a fost respinsă însă doar în

principiu, nefiind tranșat fondul pretențiilor care opun părțile (ca în al

doilea proces).

Societatea

pârâtă având abilitarea legală de a se pronunța și ea în privința notificării

reclamantei, rămâne de analizat dacă, în fond, decizia este îndreptățită în

prezenta cauză să răstoarne concluzia instanței sesizate în anul 2005 (a cărei

hotărâre a fost menținută în toate căile de atac, inclusiv de către Înalta Curte

de Casație și Justiție) cu privire la existența sau inexistența dreptului SC S.

SRL.

Pe de

altă parte, este greșită concluzia curții de apel în sensul că aceeași cerere

de participare voluntară în proces a SC S. SRL a fost respinsă doar în

principiu, nefiind tranșat fondul pretențiilor.

De

asemenea, este greșită și aprecierea că Statul Român ar fi solicitat în mod

constant constatarea titlului societății comerciale, deoarece, în procesul anterior,

Primarul Municipiului Timișoara a solicitat, pe tot parcursul judecății,

respingerea cererii de intervenție a SC S. SRL. Cât privește atitudinea

instituției Primarului din prezenta cauză, aceasta face doar trimitere la

procedura Legii nr. 10/2001 privind implicarea A.V.A.S. în procedura

administrativă. De altfel, în niciun moment pe parcursul derulării proceselor,

nu s-a pus problema vreunei recunoașteri sau achiesări a statului roman prin

reprezentanții săi la dreptul pretins de SC S. SRL.

Astfel,

instanța de apel s-a pronunțat asupra unui lucru necerut, fiind întrunite

exigențele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care niciuna din

părți nu a adus această chestiune în discuție, iar dacă s-ar considera că s-a

inițiat din oficiu, nu a fost pusă în discuția părților.

Recurenta

a susținut, totodată, că, în mod greșit, nu s-a dispus restituirea în natură a

întregului imobil, neținându-se cont de faptul că imobilul a trecut fără titlu

în proprietatea statului, prin actul abuziv al naționalizării și prin modul

abuziv de punere în aplicare a acestuia. Astfel, Decretul nr. 92/1950 este

enumerat explicit ca nefiind un titlu legal de preluare, iar familia

reclamantei a fost exceptată expres de la naționalizare prin însuși textul

decretului.

Legislația

națională, cea europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului converg în mod unanim în sensul că preluarea

abuzivă a imobilelor de către statul totalitar n-a reprezentat niciodată un

titlu legal, astfel încât dreptul proprietarilor inițiali se consideră a nu fi

dispărut niciodată și de a fi unul continuu, neîntrerupt, reclamanta, ca unică

moștenitoare a părinților săi, fiind titulară a dreptului de proprietate

neîntrerupt asupra întregului imobil de care antecesorii săi au fost deposedați

abuziv.

Reclamanta

este îndreptățită să conteste titlul SC S. SRL, cu atât mai mult cu cât nici

dispozițiile Legii nr. 15/1990 și nici cele ulterioare, nu pot fi opuse unui

proprietar al cărui drept este preexistent și consolidat juridic, în timp ce

dreptul celeilalte părți nu poate fi decât o simplă detenție, inopozabilă

adevăratului proprietar.

Forța

argumentelor invocate în hotărârea recurată în favoarea dreptului SC S. SRL nu

poate fi superioară celei a mecanismelor care protejează dreptul de proprietate

al reclamantei, ce rezultă atât din textul art. 1 din primul protocol adițional

la Convenție, cât și din jurisprudența Curții Europene.

Deși

face referiri vagi la o „îmbunătățire” și o „accelerare” a modului de procesare

a cererilor de despăgubiri în legislația și administrația actuală, Curtea nu a

explicat de ce titularul unui drept de proprietate neîntrerupt asupra

întregului imobil trebuie să fie privat de posesia efectivă a acestuia, în

favoarea unei societăți care a uzat de o procedura valabilă pentru bunuri pe

care statul le deținea anterior cu titlu legal, nicidecum pentru bunuri care nu

s-au aflat niciodată în mod legitim în proprietate de stat.

În al doilea

rând, Curtea nu aduce niciun fel de explicație sau dovadă a acelor așa-zise „îmbunătățiri”

sau „accelerări” a procedurii de despăgubire, care nici nu există, dovadă că

instanța europeană în materia drepturilor omului a sancționat constant aceasta

procedură, pe care nu a acceptat-o nici în cuprinsul hotărârii din cauza pilot „Atanasiu

ș.a. contra României”.

motivele de recurs formulate, pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Statul

Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara au susținut următoarele:

În mod

greșit, instanța de apel a menținut sentința civilă nr. 3383 din 20 octombrie

2008 a Tribunalului Timiș, sub aspectul respingerii excepției lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara și a excepției

prematurității cererii de chemare în judecată.

Astfel,

pe de o parte, în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001 privind

administrația publica locală și cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, calitate

procesuală pasivă de a sta în fața instanțelor judecătorești are Primarul

Municipiului Timișoara în cauze care au ca obiect Legea nr. 10/2001.

Pe de

altă parte, soluția primei instanțe, menținută în apel, este nelegală, întrucât

nu s-a așteptat ca instituția Primarului să se pronunțe cu privire la

soluționarea dosarului administrativ.

Termenul

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării

curge, în cazul în care nu se depun acte doveditoare odată cu notificarea, de

la data la care notificatorii depun adrese în sensul că nu mai au alte de depus

și solicită soluționarea acesteia pe baza actelor de la dosar, după cum rezultă

din art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, în plus,

termenul este orientativ, și nu de decădere.

Reclamanta

nu a completat dosarul administrativ cu toate actele necesare și solicitate

pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită și pentru dovedirea

dreptului de proprietate al antecesorilor, motiv pentru care Primarul

Municipiului Timișoara a pronunțat Dispoziția nr. 655 din 18 martie 2004.

Aceasta a fost contestată de către reclamantă, formându-se Dosarul nr.

8908/2004, în care a intervenit și SC S.C. SRL, fostă SC A. SA

Toate

procedurile, judecătorească și administrativă, au fost suspendate până la

soluționarea acelui litigiu, astfel încât, avându-se în vedere aceste

tergiversări justificate, instituția recurentă nu este în culpă pentru

soluționarea cu întârziere a dosarului administrativ. Instanța de judecată

putea, cel mult, să dispună obligarea recurentei la emiterea unei dispoziții

pentru soluționarea dosarului administrativ, așa cum s-a solicitat și de către

reclamantă prin primul petit al acțiunii.

Din

aceeași perspectivă, instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut,

în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilului revendicat și deținut

de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, deoarece trebuia să pronunțe o

hotărâre de obligare a Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei

dispoziții de soluționare pe fond a cererii de revendicare.

Recurentul

a invocat și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ce exclud orice măsură

reparatorie în situația în care imobilul, trecut abuziv în proprietatea

Statului Român, face obiectul unei legi speciale de reparație.

Recurentul

a arătat, totodată, că apartamentele 5, 6, 7, 11, 12 și 14 nu au figurat și nu

figurează în evidențele sale, instanța de apel soluționând cererea în

revendicare cu privire la imobile al căror proprietar nu a fost corect

identificat și care nu figurează în proces. Instituția recurentă a arătat, în

cursul judecării apelului, faptul că deține în proprietate și administrare doar

apartamentele 2, 3, 4, 9, 10, 15, 16. 18 și 22.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

înalta Curte constată următoarele:

ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta Y.S. (S.),

cu toate că au fost indicate, drept

temei juridic, dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., se constată,

din dezvoltarea motivelor de recurs, că acestea pot fi încadrate doar în cazul

de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia

urmează a fi analizate.

Nu este

incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6, întrucât susținerile

referitoare la pretinsa pronunțare de către instanța de apel asupra a ceea ce

nu s-a cerut nu au în vedere soluția dată unei cereri deduse judecății în

cauză, ci un argument expus în sprijinul soluției de respingere a apelului

reclamantei împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008.

Astfel,

împrejurarea că pârâții din cauză au recunoscut îndreptățirea SC S.C. SRL,

fostă SC A. SA, de soluționare a notificării reclamantei pentru partea din

imobil deținută, are relevanță în contextul efectelor pozitive ale deciziei nr.

6978 din 25 iunie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 6829/30/2007, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse,

motiv pentru care criticile pe acest aspect vor fi evaluate în contextul

modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Motivele

de recurs formulate de către vizează modul de soluționare, prin decizia

recurată, atât a apelului împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008,

cât și a apelului împotriva sentinței civile nr. 2375 din 28 septembrie 2010,

ambele pronunțate de Tribunalul Timiș.

Sentința

civilă nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a fost pronunțată în cauza ce are ca

obiect cererea reclamantei Y.S. (S.) de obligare a Primarului Municipiului

Timișoara și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara la restituirea în natură

a întregului imobil din Timișoara, str. Mercy. Prin această hotărâre, menținută

în apel, a fost admisă în parte cererea, în sensul obligării pârâților la

restituirea în natură a imobilului, cu excepția apartamentelor 1, 8, 13 și 17

(aflate în administrarea SC S.C. SRL, fostă SC A. SA), în aplicarea Deciziei

nr. 20/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un

recurs în interesul legii.

Atât

prin apelul împotriva sentinței menționate, cât și prin prezentul recurs, reclamanta

tinde la restituirea în natură de către autoritatea administrativă locală și a

celor patru apartamente.

Prin

sentința civilă nr. 2375 din 28 septembrie 2010, a fost respinsă contestația

reclamantei Y.S. (S.) împotriva dispoziției nr. 1 din 15 octombrie 2009 emise

de către SC S.C. SRL, fostă SC A. SA, în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție

prin care s-a respins solicitarea reclamantei de restituire în natură a

apartamentelor 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str. Mercy,

propunându-se acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

Prin

apelul împotriva sentinței menționate, reclamanta a insistat în restituirea în

natură de către SC S.C. SRL a celor patru apartamente aflate în administrarea

acestei pârâte, pretenții reiterate prin prezentul recurs.

Apelurile

reclamantei împotriva celor două sentințe menționate, împreună cu apelul

pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local

al Municipiului Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie

2008, au fost conexate sub nr. 2933/30/2008, instanța de apel pronunțându-se

prin decizia nr. 986 din 28 iunie 2011, recurată în cauză.

Întrucât

reclamanta urmărește ca cele patru apartamente să îi fie restituite în natură,

fie de către autoritatea administrativă locală, fie de către SC S.C. SRL,

urmează a se analiza dacă instanța de apel a determinat în mod corect atât

unitatea deținătoare a acestei părți din imobilul în litigiu, cât și natura

măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei pentru cele 4 apartamente.

În

acest context, se constată că statutul de unitate deținătoare a fost, în mod

corect, recunoscut în favoarea SC S.C. SRL, în baza deciziei nr. 6978 din 25

iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 6829/30/2007,

prin care instanța supremă, pronunțându-se pe fondul cererii de chemare în

judecată, a dispus obligarea SC A. SA, actuala SC S.C. SRL, la soluționarea

notificării reclamantei Y.S., constatându-se că este persoană juridică

deținătoare a celor 4 apartamente.

Hotărârea

judecătorească menționată beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce

privește calitatea de unitate deținătoare disputată în cauză, ca titular al

dreptului de administrare operativă, înscris ca atare în cartea funciară.

Este adevărat

că prin decizia nr. 171 din 23 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

menținută prin decizia nr. 2389 din 15 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a dispus obligarea Primarului Municipiului Timișoara de a

soluționa notificarea reclamantei Y.S. (S.) cu privire la imobilul în litigiu,

însă, din considerentele hotărârii, rezultă că singurul aspect de drept tranșat

în acea cauză este acela al calității reclamantei de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Această

modalitate de soluționare a cauzei a fost justificată de împrejurarea că, prin

Dispoziția nr. 655 din 18 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Timișoara

în baza Legii nr. 10/2001, notificarea reclamantei cu privire la imobilul din

Timișoara, str. Mercy, a fost respinsă pentru nedovedirea calității de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel încât, constatându-se nelegalitatea

dispoziției administrative pe acest aspect, a fost anulată dispoziția și s-a

dispus obligarea primarului să soluționeze notificarea.

Această

din urmă dispoziție a instanței nu înseamnă că s-ar fi tranșat calitatea

autorității administrative locale de unitate deținătoare a celor 4 apartamente

în discuție, nefiind inserat niciun considerent în acest sens în cuprinsul

hotărârii.

De

altfel, primăria nu a infirmat calitatea sa de unitate deținătoare a

imobilului, dovadă că a soluționat notificarea și nu s-a dezînvestit în

favoarea altei persoane juridice, însă nici nu s-a pronunțat în considerarea

regimului juridic al imobilului, determinând dacă este unitate deținătoare

pentru întregul imobil ori pentru o parte din acesta. întrucât primăria nu s-a

desesizat de soluționarea pe fond a notificării, nu ar fi fost posibilă, în

contestația reclamantei, o infirmare a calității de unitate deținătoare a

autorității administrative locale, deoarece s-ar fi ajuns la agravarea

situației contestatorului în propria cale de atac. însă, nici nu a fost

analizată întinderea acestei calități, după cum nu a fost cercetat niciun alt

aspect în afara calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

revenind primarului sarcina de a stabili partea din imobil pentru care este

unitate deținătoare, cu ocazia soluționării notificării, după rămânerea

irevocabilă a deciziei nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara (ceea

ce nu s-a întâmplat, primarul nu a emis o altă dispoziție în baza Legii nr.

10/2001, reclamanta sesizând instanța cu prezenta cerere).

În același

dosar finalizat prin decizia nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara

- confirmată în recurs -, instanța nu a analizat nici calitatea de unitate

deținătoare a SC A. SA, actuala SC S.C. SRL, care a formulat cerere de

intervenție în interesul primăriei. Prin intervenția voluntară în proces, SC

S.C. SRL a intenționat sprijinirea poziției procesuale a primăriei și

respingerea contestației, urmărind consolidarea în patrimoniul său a dreptului

subiectiv asupra imobilului, respectiv dreptul de proprietate pretins a fi fost

dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990.

Or, constatând

că susținerile SC S.C. SRL privind pretinsul drept de proprietate nu sunt

întemeiate, instanța a respins cererea, fără a cerceta dacă această societate

are calitatea de unitate deținătoare în raport de dreptul de administrare cu

care societatea este înscrisă în cartea funciară, astfel cum s-a procedat în

cel de-al doilea dosar, în care SC A. SA, actuala SC S.C. SRL, a figurat ca

pârâtă.

Ca

atare, se constată că în dosarul finalizat prin decizia nr. 171 din 23 mai 2006

a Curții de Apel Timișoara s-a tranșat chestiunea calității de unitate

deținătoare pentru apartamentele 1, 8, 13 și 17 din imobilul în litigiu,

decizia neavând putere de lucru judecat pe acest aspect, în timp ce prin

decizia nr. 6978 din 25 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 6829/30/2007, această calitate a fost stabilită irevocabil.

În

aceste condiții, în mod corect, instanța de apel, confirmând sentința civilă

nr. 3383 din 20 octombrie 2008, a dat eficientă deciziei nr. 6978 din 25 iunie 2009

a Înaltei Curți și a valorificat efectele pozitive ale puterii lucrului judecat

de care beneficiază acea hotărâre, constatând că SC S.C. SRL are calitatea de

unitate deținătoare pentru cele 4 apartamente în discuție.

Neavând

calitatea de părți în procesul finalizat prin decizia nr. 6978 din 25 iunie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâților din prezenta cauză nu le este

opozabilă această hotărâre judecătorească, dată fiind relativitatea efectelor

oricărei hotărâri, ceea ce înseamnă că, față de pârâții din cauză, hotărârea

judecătorească reprezintă un simplu mijloc de probă, pe care ar fi putut să o

combată prin dovezi contrare.

Pârâții, însă,

nu au infirmat realitatea juridică reflectată de respectiva decizie,

dimpotrivă, neexistând, în acest fel, nici un impediment pentru valorificarea

puterii lucrului judecat a hotărârii judecătorești menționate.

Acesta

este contextul în care instanța de apel a reținut atitudinea pârâților din

prezenta cauză de recunoaștere a îndreptățirii SC S.C. SRL de soluționare a notificării

reclamantei cu privire la cele 4 apartamente, iar susținerile recurentei -

reclamante pe acest aspect nu sunt fondate, în condițiile în care, pentru

valorificarea efectelor pozitive ale puterii lucrului judecat, este lipsită de

relevanță conduita părții căreia i se opune această prezumție dintr-un alt

cadru procesual decât cel în care se invocă puterea lucrului judecat a unei

hotărâri judecătorești.

În ceea ce

privește natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei și la care ar fi

trebuit obligată unitatea deținătoare, respectiv SC S.C. SRL, criticile

recurentei - reclamante sunt fondate, instanța de apel neținând cont, în mod

greșit, de caracterul preluării imobilului operate de stat anterior anului

1989.

Concluzia

imposibilității restituirii în natură a celor 4 apartamente de către SC S.C.

SRL s-a bazat pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

în vigoare la data notificării.

Instanța

ar fi ajuns la aceeași concluzie chiar dacă ar fi făcut referire la forma

actuală a legii, respectiv la prevederile art. 29 alin. (1), în condițiile în

care prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 s-a stabilit că art. 29

alin. (1) este neconstituțional în măsura în care nu are un conținut identic

celui al fostului art. 27 alin. (1), din rațiuni ce țin de

neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetățenilor.

Conform

art. 27 alin. (1), „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale

tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor

solicitate.”

Or, din

cuprinsul normei citate, rezultă că este reglementată o situație de excepție de

la regula restituirii în natură prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001, ceea

ce înseamnă că măsurile reparatorii în echivalent se acordă doar dacă sunt

întrunite în mod cumulativ cerințele legal prevăzute.

Instanța de

apel a considerat ca fiind suficientă, pentru respingerea restituirii în

natură, împrejurarea că SC S.C. SRL este privatizată integral anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar privatizarea este prezumată a fi fost

realizată cu respectarea dispozițiilor legale, cât timp reclamanta nu a

obținut, până la data formulării notificării, desființarea actelor de

privatizare.

Contrar

considerentelor instanței de apel, această împrejurare de fapt - necontestată -

nu împiedică, însă, restituirea în natură, în ipoteza în care imobilul în

litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către stat anterior anului 1989,

în condițiile în care premisa acordării de măsuri reparatorii în echivalent

este aceea a unei preluări operate cu titlu valabil.

De altfel,

tocmai distincția între preluarea „cu titlu” și „fără titlu” conținută de art.

27 alin. (1) a determinat admiterea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 29 alin. (1), în forma modificată prin Legea nr. „247/2005,

Curtea Constituțională statuând că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu

titlu valabil” nu este justificată, întrucât înlătură posibilitatea restituirii

în natură în cazul în care imobilele au fost preluate fără titlu.

Imobilul

în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în

conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică, valabilitatea titlului statului constitut prin preluările

operate anterior anului 1989 este definită prin raportarea la norma

constituțională, la tratatele internaționale la care România era parte și

legile în vigoare la data preluării bunului.

Decretul

nr. 92/1950 contravenea Constituției din anul 1948, ce prevedea în art. 8 că

proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, iar în art.

10 stipula că „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe

baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.”

De

asemenea, contravenea art. 481 C. civ., potrivit căruia deposedarea de bunul

imobil a proprietarului de către stat putea avea loc doar pentru o cauză de

utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

Or,

Decretul nr. 92/1950 a prevăzut expres că naționalizarea în baza sa operează

fără plata vreunei despăgubiri și nici nu a avut loc pentru o cauză de

utilitate publică, ca atare, preluarea de către stat a imobilului s-a realizat

fără un titlu valabil.

Considerente

similare au fost reținute, de altfel, în prezenta cauză, prin sentința civilă

nr. 3383 din 20 octombrie 2008, ce se impun a fi menținute ca atare.

În

acest context, sunt fondate susținerile din motivarea recursului în sensul că

nu s-a ținut cont de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu,

aplicarea art. 27 alin. (1) justificând valorificarea acestei împrejurări și

restituirea în natură a imobilului.

Considerentele

expuse, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt suficiente pentru

conturarea soluției ce se impune a fi adoptată în cauză, nefiind necesară

raportarea la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și

la jurisprudența Curții Europene formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la convenție, motiv pentru care nu vor fi analizate susținerile

recurentei - reclamante pe acest aspect.

În

consecință, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Y.S. (S.)

împotriva deciziei nr. 986/A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, în ceea ce privește soluția dată apelului reclamantei împotriva sentinței

nr. 2375 din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, în cererea formulată în

contradictoriu cu SC S.C. SRL.

În temeiul

art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte

decizia recurată și, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., va admite apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate, pe care o va schimba în

tot, în sensul admiterii contestației și al anulării dispoziției nr. 1 din 15

octombrie 2009 emise de SC S. SRL Timișoara.

Drept urmare,

va obliga pe pârâta SC S. SRL Timișoara la restituirea în natură către

reclamanta Y.S. (S.) a apartamentelor nr. 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în

Timișoara, str. Mercy, înscris în CF Timișoara.

Pentru

considerentele deja expuse, urmează a fi menținute dispoziția din decizia

recurată privind respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva

sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, ca, de

altfel, și cea de respingere a apelului pârâților împotriva aceleiași sentințe,

după cum se va arăta cu ocazia analizării recursului pârâților, ce urmează a fi

respins.

În

conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții pârâți Primarul

Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și pe intimata pârâtă la 281 lei cheltuieli de judecată în recurs

către recurenta reclamantă.

privește recursul declarat de către pârâți

cu toate că nu a fost indicat temeiul juridic al

criticilor formulate, din dezvoltarea acestora, rezultă că s-a urmărit

exercitarea controlului judiciar de legalitate din perspectiva cazurilor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Susținerile

referitoare la menținerea greșită, de către instanța de apel, a sentinței

civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 în legătură cu excepția calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara nu reprezintă

critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în condițiile în care se

reiterează argumentele aduse în sprijinul excepției, rară a se face vreo

referire la considerentele instanței.

Astfel,

prin decizia recurată s-a justificat menținerea în proces a acestei autorități

prin faptul că este continuatorul personalității juridice a fostului Sfat

Popular al orașului Timișoara, al cărui drept de administrare asupra imobilului

în litigiu apare menționat în cartea funciară, a cărei rectificare a fost, de

asemenea, solicitată prin acțiunea reclamantei. Soluția de respingere a

excepției a avut în vedere ca hotărârea ce se va pronunța în cauză să fie

opozabilă persoanei juridice care figurează în cartea funciară ca titular al

unui drept real asupra imobilului.

Recurenții nu

au formulat critici pe acest aspect, ci au făcut din nou referire la prevederile

Legii nr. 215/2001 și ale Legii nr. 10/2001.

Or,

susținerile recurenților justifică prezența în proces a primarului, ca

reprezentant al Municipiului Timișoara și ca titular al dreptului de a emite

dispoziția în baza Legii nr. 10/2001, însă nu înlătură necesitatea participării

procesuale a Consiliului Local, explicată prin înscrierile din cartea funciară,

a căror rectificare s-a solicitat, de asemenea, în cauză.

Nici

susținerile referitoare la excepția prematurității cererii și nici referitoare

la încălcarea principiul disponibilității nu pot fi primite, în mod corect,

instanța de apel apreciind că este competentă să soluționeze pretențiile

reclamantei, dat fiind refuzul nejustificat al unității deținătoare de emitere

a unei decizii sau dispoziții motivate.

Obligația

cu acest obiect a fost stabilită în sarcina Primarului Municipiului Timișoara

prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă

prin Decizia nr. 2389 din 15 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care a fost anulată dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001,

însă nu a fost executată de către primar până la data formulării cererii de

chemare în judecată în prezenta cauză - 24 martie 2008.

Prin

Decizia nr. 20 din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că,

în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificarea părții interesate, instanța de judecată sesizată în condițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este competentă să soluționeze ea însăși

notificarea.

Pentru

identitate de rațiune, o asemenea competență trebuie recunoscută instanței și

în situația în care, ulterior anulării dispoziției deja emise în baza Legii nr.

10/2001 și fără a se fi soluționat pe fond notificarea de către instanța care a

anulat dispoziția, unitatea deținătoare nu se pronunță asupra notificării, iar

partea interesată sesizează din nou instanței de judecată, solicitând

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării.

Lipsa

unui răspuns din partea unității deținătoare poate echivala cu refuzul

restituirii imobilului, care trebuie cenzurat de către instanța căreia partea

interesată i se adresează pentru apărarea intereselor sale legitime, în

virtutea liberului acces la justiție, remediul pentru înlăturarea prejudiciului

creat părții prin eventualul refuz nejustificat al unității deținătoare fiind

acela al soluționării pe fond a pretențiilor chiar de către instanța de

judecată.

O altă

soluție - precum cea propusă de către recurenții - pârâți, anume obligarea la

soluționarea notificării - nici nu ar fi fost posibilă în cauză, în condițiile

în care unitatea deținătoare fusese deja obligată, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, la soluționarea notificării, însă această obligație

nu a fost îndeplinită în răstimp de un an de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii.

Recurenții-pârâți

nu au oferit nicio justificare pentru neîndeplinirea obligației, cu atât mai

mult cu cât o parte dintre pretenții fusese dezlegată pe cale judecătorească,

respectiv calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

autoritatea administrativă locală urmând a cerceta doar regimul juridic al

imobilului pentru a stabili partea din imobil pentru care putea emite

dispoziție și natura măsurilor reparatorii cuvenite.

În

acest context și dat fiind că, de la data formulării notificării, în anul 2001,

până la data sesizării instanței în prezenta cauză, în anul 2008, notificarea

nu a fost soluționată, orice altă soluție decât analizarea pe fond a

pretențiilor reclamantei ar constitui o îngrădire nejustificată a drepturilor

legitime ale reclamantei, se constată că instanțele au procedat corect în cauză

examinând pe fond notificarea, fără a fi încălcat principiul disponibilității,

criticile recurenților urmând a fi înlăturate.

Referirile

recurenților la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu au

suport, în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită în cauză

cu o cerere în revendicare imobiliară, întemeiată pe normele de drept comun, ci

cu o contestație a persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat al

unității deținătoare de soluționare a notificării, după cum s-a arătat

anterior.

În ceea

ce privește lipsa calității de unitate deținătoare pentru apartamentele 5, 6,

7, 11, 12 și 14, care nu ar figura în evidențele autorității administrative

locale, se observă că susținerile recurenților pe acest aspect sunt formulate omisso

medio, în condițiile în care nu s-au formulat critici similare prin apelul

formulat împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a

Tribunalului Timiș.

Prin

hotărârea primei instanțe s-a dispus obligarea autorității administrative

locale la restituirea în natură a 14 apartamente din imobilul în litigiu

(inclusiv cele la care se face referire prin motivele de recurs), reținându-se

că acestea figurează în cartea funciară ca fiind în patrimoniul Primăriei

Municipiului Timișoara, 7 apartamente fiind libere de investiții, iar restul -

deținute în baza unor contracte de închiriere.

Recurenții

ar fi trebuit să formuleze critici cu privire la regimul juridic al celor 6

apartamente invocate chiar prin apelul împotriva sentinței, ceea ce nu s-a

întâmplat, prin cererea de apel reiterând excepțiile procesuale menționate

anterior, în considerarea cărora apelul a fost respins ca nefondat.

În

consecință, criticile cu acest obiect sunt inadmisibile și vor fi înlăturate ca

atare.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâților este

nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta Y.S. (S.) împotriva deciziei nr. 986/ A din 28

iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică

în parte decizia recurată și, în consecință:

Admite

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței 2375 din 28 septembrie 2010 a

Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă

în tot sentința apelată.

Admite

contestația.

Anulează

dispoziția nr. 1 din 15 octombrie 2009 emisă de SC S. SRL Timișoara, în sensul

că:

Obligă

pe pârâta SC S. SRL Timișoara la restituirea în natură către reclamanta Y.S.

(S.) a apartamentelor nr. 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str.

M., înscris în CF Timișoara.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și

Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deci