ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3144/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3144/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Timiș, sub nr. 2934/30 din 24 martie 2008, reclamantele F.C., F.I. și F.H.E. au

chemat în judecată pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român,

prin Consiliul Local Timișoara, solicitând instanței obligarea pârâtului

Primarul Municipiului Timișoara să emită dispoziția de restituire în natură a

imobilului situat în Timișoara, str. S.O.I., să constate trecerea abuzivă a

imobilului în proprietatea Statului Român; să dispună restituirea în natură a

imobilului și rectificarea C.F. nr. AA Timișoara, în sensul radierii dreptului

de proprietate al statului și restabilirii situației anterioare, urmată de

înscrierea dreptului lor de proprietate, în calitate de moștenitoare ale

proprietarei tabulare.

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 2636/30 din 29 aprilie 2009,

reclamantele F.C., F.I. și F.H.E. au chemat în judecată pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara, solicitând instanței anularea dispoziției din 31 martie

2009, emisă de pârât.

Prin încheierea din

24 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2934/30/2008, Tribunalul Timiș a

dispus conexarea Dosarului nr. 2636/30/2009 la Dosarul nr. 2934/30/2008.

În cursul procesului,

a decedat reclamanta F.I., moștenitoarele acesteia fiind celelalte două

reclamante.

Prin Sentința civilă

nr. 2373 din 28 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2934/30/2008,

Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată și precizată, în Dosarul

nr. 2934/30/2008, de reclamantele F.C., F.H.E. și F.I., pentru aceasta din

urmă, decedată, continuată de reclamantele F.C. și F.H.E., împotriva pârâților

Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local

Timișoara.

A constatat că

imobilul, înscris, inițial, în C.F. nr. AA Timișoara, nr. top W, casă și curte

în suprafață de 1103 mp, proprietatea lui F.Ș., autorul reclamantelor, a trecut

abuziv în proprietatea statului.

A dispus acordarea de

despăgubiri bănești de 1.575.128,5 RON, pentru fiecare reclamantă.

A admis acțiunea

conexată, înregistrată sub nr. 2636/30/2009, formulată de aceleași reclamante

împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timișoara și a anulat dispoziția din

31 martie 2009.

A respins cererile

pentru restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, str. S.O.I.,

jud. Timiș și pentru rectificarea cărții funciare.

A obligat pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara la plata către fiecare reclamantă a sumei de

750 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin notificarea din 11 februarie 2002,

reclamantele F.C., F.H.E., F.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în Timișoara, str. S.O.I., ce constă în casă și teren aferent, în

suprafață de 1103 mp, înscris în C.F. nr. AA Timișoara.

Din fișa terenului

depusă la dosar, cărțile funciare depuse în forma actualizată și din raportul

de expertiză în specialitatea topografie, rezultă că imobilul înscris în C.F.

nr. AA Timișoara a fost dezmembrat, parcelele rezultate fiind transcrise în

C.F. nr. AB și în C.F. nr. AC Timișoara, în prezent, fiind ocupate de

construcții, rețele de utilități subterane și supraterane, garaje, dintre care

unele înscrise în cartea funciară.

Prin dispoziția din

31 martie 2009, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, s-a respins

notificarea menționată, întrucât reclamantele nu au depus actele solicitate,

prin adresă, de unitatea deținătoare.

Tribunalul a

constatat însă că reclamantele au acoperit lipsa actelor privind dovada

calității de persoane îndreptățite, respectiv au atașat acte de stare civilă cu

mențiunea apostilei, actele privind dezbaterea succesiunii, acte privind

echivalența numelor, cărți funciare actualizate, procură în original, acte de

identitate, dovada calității de cetățeni români, din acest material probator,

rezultând calitatea de moștenitoare a reclamantelor după proprietarul tabular,

F.Ș., în calitate de fiice.

Din cartea funciară,

a rezultat că preluarea imobilului de la autorul reclamantelor a avut loc în

baza Decretului nr. 111/1951, aceasta fiind considerată abuzivă de dispozițiile

art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Din rapoartele de

expertiză tehnică în specialitatea topografie și construcții, a rezultat că

este posibil să se restituie în natură suprafața de 95 mp, variantă care nu

implică mutarea rețelelor de utilități, dar implică clarificarea situației

garajelor, sau 144 mp, variantă care implică mutarea rețelelor și clarificarea

situației garajelor, presupunând și o lucrare de identificare a posibilităților

de mutare a rețelei C., proiectare, aprobare și deviz de lucrări.

Expertul în

construcții a apreciat că suprafața totală ce se poate retroceda în natură este

de 179 mp, situată sub garaje, plus 215 mp, pe care se află rețele, cu condiția

de a se edifica doar parcări auto, terase pavate sau cu gazon, mese și umbrele

care sunt mobile, deci în total, 394 mp.

Tribunalul nu a

acordat această suprafață de teren, întrucât, pe de o parte, nu există, la

dosar, propunerea de dezmembrare ce ar fi trebuit efectuată, la solicitarea

reclamantelor, de către expertul topografic. Mai mult, din cele două schițe,

aferente celor două propuneri efectuate de expert pentru restituire, rezultă

unele neconcordanțe.

În al doilea rând,

din contractele de concesiune depuse la dosar, rezultă că garajele sunt

construite în baza unei autorizații, iar, din cartea funciară nr. X Timișoara,

rezultă că ele s-au înscris în proprietatea unor terțe persoane.

Art. 10 din Legea nr.

10/2001 împiedică pronunțarea unei soluții, în sensul principal solicitat de

reclamante, întrucât, în cazul construcțiilor autorizate, măsura posibilă este

aceea prin echivalent. Alin. (3) al art. 10 instituie o posibilitate de

restituire în natură a imobilelor pe care s-au edificat construcții, dacă

acestea sunt ușoare sau demontabile, dar reclamantele nu au dovedit că, în

speță, este vorba despre astfel de imobile.

Deși, prin

concluziile scrise, reclamantele au solicitat acordarea unor bunuri în

compensare, cererea este tardivă, fiind depusă după închiderea dezbaterilor,

dar nici nu este dovedită, în sensul că reclamantele nu au indicat un astfel de

bun, susceptibil de restituire. Mai mult, conform anunțurilor afișate de

Primărie, nu există bunuri disponibile pentru acordare în compensare.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2373 din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, au declarat apel

reclamantele F.C. și F.H.E. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara.

În motivarea

apelului, reclamantele au arătat că, din expertizele tehnice efectuate în

cauză, a rezultat că există părți din imobilele revendicate, ce pot fi

restituite. În consecință, au solicitat să li se restituie în natură terenul

aferent garajelor, construite lângă blocul de locuințe, edificat pe locul casei

preluate de stat.

Pentru ceea ce nu li

se poate restitui în natură, au solicitat să li se atribuie terenuri sau alte

imobile în compensare, din cele aflate la dispoziția Primăriei Timișoara.

De asemenea, au

arătat că prima instanță a dispus acordarea de despăgubiri bănești într-un

anumit cuantum, fără a indica cine și în ce modalitate să le achite efectiv.

În motivarea

apelului, Primarul Municipiului Timișoara a arătat că întârzierea în emiterea

dispoziției a fost cauzată chiar de către reclamante, care nu au completat

dosarul administrativ cu toate înscrisurile necesare, solicitate prin adresă.

Pârâtul a mai arătat

că, prin soluția pronunțată, instanța de judecată a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, întrucât nu poate acorda direct despăgubiri, această competență

revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform O.U.G.

nr. 81/2007.

De asemenea, pârâtul

a arătat că nu poate fi obligat la plata acestor despăgubiri, care se plătesc

de Statul Român, prin Fondul Proprietatea.

Prin Decizia civilă

nr. 728 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelurile declarate de reclamantele F.C. și F.H.E. și de pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prima instanță a

făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001,

stabilind dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv

de către stat.

Așa cum rezultă din

expertizele efectuate în cauză, întregul teren preluat de la antecesorul

reclamantelor este ocupat de un bloc de locuințe, de trotuare, de rețele de

utilități și de garaje.

Este adevărat că s-au

făcut propuneri de restituire în natură a unor porțiuni de teren de către ambii

experți, la cererea reclamantelor. Aceste terenuri nu sunt însă libere, ci sunt

ocupate de rețele de utilități (cabluri subterane, alei de acces public, rețele

apă canal) și de garaje.

Variantele propuse de

experți nu se încadrează prin urmare în dispozițiile art. 10 din Legea nr.

10/2001.

Reclamantele solicită

să li se restituie terenul aferent garajelor, însă acest teren nu se încadrează

în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Edificarea garajelor,

înscrise în cartea funciară, a fost autorizată. Pe de altă parte, aceste garaje

nu pot fi considerate construcții ușoare sau demontabile.

Cererea reclamantelor

pentru acordarea de terenuri în compensare a fost formulată tardiv, după ce a

fost epuizat întregul probatoriu încuviințat în cauză și după închiderea

dezbaterilor.

Pe de altă parte, o

asemenea cerere presupune un anumit probatoriu, care însă nu a fost

administrat, (nici solicitat), având în vedere obiectul acțiunii cu care instanța

a fost învestită.

În ceea ce privește

apelul pârâtului, nu se poate reține că prima instanță a depășit atribuțiile

puterii judecătorești, stabilind cuantumul despăgubirilor.

Însăși Înalta Curtea

de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XX/2007, dată în interesul legii, a

statuat că instanța de judecată are plenitudine de competență.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, solicitând

admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii judecătorești atacate, în

baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., și trimiterea dosarului instanței de apel,

în vederea rejudecării apelului și admiterii acestuia, cu consecința schimbării

în parte a Sentinței civile nr. 2373 din 28 septembrie 2010 și respingerii în

totalitate a contestației formulate; iar, în subsidiar, modificarea hotărârii

judecătorești atacate, în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în

sensul admiterii apelului formulat de pârât, cu consecința schimbării în parte

a hotărârii judecătorești pronunțate și respingerii în totalitate a

contestației formulată de F.C. și F.H.E.

În dezvoltarea

criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.,

pârâtul a expus următoarele:

Atât prima instanță,

cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice, făcând o

greșită interpretare a probatoriului administrat în cauză, motiv pentru care nu

a reținut cu exactitate situația reală de fapt și de drept.

Astfel, Tribunalul

Timiș și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, stabilind, în sarcina

pârâtului, obligația de a plăti despăgubiri bănești și cuantumul

despăgubirilor, contravenind dispozițiilor clare ale Titlului VII din Legea nr.

247/2005, care prevede, în mod expres, că aceste despăgubiri se acordă de către

Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor. Mai mult, în cauză, nu există

niciun capăt de cerere prin care să se solicite obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri bănești.

În acest sens,

instanța de judecată a acordat ceva ce nu a fost cerut prin cererea de chemare

în judecată, fiind astfel incident în cauză art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de judecată

nu se poate substitui prerogativelor Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în sensul că nu poate acorda direct măsurile compensatorii în despăgubiri

bănești.

De asemenea, s-a

susținut că, în speță, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât, prin decizia atacată, nu se motivează soluția de respingere a

apelului formulat de pârât.

Instanța de judecată

nu a ținut cont de faptul că reclamanții nu fac dovada calității de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului revendicat, având în vedere că aceștia

nu au completat dosarul cu înscrisuri care să facă dovada că sunt succesorii în

drepturi ai foștilor proprietari tabulari. De asemenea, se pot observa

diferențe de nume între actele depuse la dosarul administrativ, fapt observat

de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, care a solicitat revendicatorilor

să depună înscrisuri, în care numele și prenumele persoanelor să fie aceleași

în toate actele depuse și să fie înscrise cu aceeași ortografie.

Deoarece

notificatorii nu s-au conformat solicitării Comisiei, prin adresă, s-a revenit

cu solicitarea de a completa dosarul administrativ, conform dispozițiilor art.

22 din Legea nr. 10/2001, cu înscrisuri în original sau copie legalizată.

În conținutul

motivelor de recurs, au fost reiterate și apărările pârâtului, prin care se

combăteau motivele de apel formulate de reclamante, care nu se mai impune a fi

expuse, fiind superflue, în raport de faptul neexercitării recursului de către

reclamante.

Sub un prim aspect,

se constată că recurentul pârât invocă, în mod formal, mai multe temeiuri

juridice care nu sunt pertinente cauzei și nu pot susține motivele de recurs

formulate.

Examinând criticile

formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Nu se poate susține,

în mod valid, incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 4 și pct. 6 C.

proc. civ., întrucât, prin soluția dispusă, instanța nu a depășit atribuțiile

judecătorești și nici nu a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita),

fiind îndrituită, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, de care se bucură o

instanță independentă, instituită în materia Legii nr. 10/2001, să dispună

acordarea măsurilor reparatorii, prin echivalent, în ipoteza în care nu se

poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul legii speciale

și pentru care s-a dovedit dreptul de proprietate și calitatea de persoane

îndreptățite a persoanelor interesate.

Astfel, în această

materie, legea însăși instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii ce se pot

acorda, în temeiul Legii nr. 10/2001, și acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent nu este și nu trebuie subordonată unei cereri exprese a

reclamanților, câtă vreme aceștia au o formulat o cerere de restituire în

natură a imobilelor ce fac domeniul de aplicabilitate al acestei legi,

restituire în natură ce nu poate fi acordată, în speță, pentru motivele expuse

de instanțele fondului, care nu au fost combătute de reclamante, prin

exercitarea căii de atac a recursului.

În acest context,

singura greșeală de aplicare și interpretare a legii speciale, pe care a

făcut-o prima instanță, validată de instanța de apel, a fost aceea a

neaplicării, în cauză, a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

deși această măsură s-ar fi impus, întrucât dispoziția din 31 martie 2009 a

fost emisă de Primarul Municipiului Timișoara ulterior intrării în vigoare a

dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care erau pe deplin aplicabile. Astfel,

pentru dispozițiile emise ulterior intrării în vigoare a acestei legi, nu se

mai poate stabili direct de către instanța de judecată cuantumul despăgubirilor

acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent și nu mai poate fi obligată

unitatea deținătoare la plata acestora, ci trebuie urmată procedura instituită

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Aceasta este, în mod

necesar, și cauza admiterii recursului declarat de pârâtul Primarul Municipiului

Timișoara împotriva Deciziei nr. 728 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, echivalentă pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., cu

consecința modificării acestei decizii; admiterii apelului declarat de pârât;

schimbării, în parte, a Sentinței nr. 2373 din 28 septembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul Timiș, secția civilă, în sensul acordării măsurilor reparatorii

prin echivalent către reclamanți, în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005, și menținerii restului dispozițiilor deciziei și sentinței.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

acesta este, de asemenea, inaplicabil, întrucât recurentul pârât nu se

raportează, în mod concret, la niciun act juridic dedus judecății (negotium

juris), a cărui natură să fi fost denaturată sau al cărui înțeles să fi fost

alterat, în sensul pct. 8 al acestui articol.

Analizând motivele de

recurs prin care recurentul invocă faptul că instanțele fondului au pronunțat

hotărâri nelegale și netemeinice, făcând o greșită interpretare a probatoriului

administrat în cauză, argument pentru care nu ar fi reținut cu exactitate

situația de fapt și de drept privind calitatea de persoane îndreptățite a

reclamantelor, instanța de recurs constată că, prin intermediul acestor

critici, contrar exigențelor procedurale din materia recursului, pârâtul aduce

în dezbaterea judiciară aspecte legate de probațiune și de stabilire a

elementelor de fapt, pe baza probelor administrate.

Or, în actuala

structură a recursului, nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate,

circumscrise motivelor de recurs reglementate, în mod exhaustiv de lege, în

art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar nu și criticile de netemeinicie pe care

părțile înțeleg să le invoce.

În același sens,

motivele de recurs prin care se puteau invoca nepronunțarea asupra unei dovezi

administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc.

civ.) sau interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză (pct. 11

al art. 304 C. proc. civ.), pe care, în realitate, se sprijină recurentul

pârât, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr.

219/2005, și nu mai pot constitui obiect al analizei în recurs.

Nu poate fi primită

nici critica motivării instanței de apel, întemeiată pe dispozițiile pct. 7 al

art. 304 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), câtă vreme

hotărârea instanței de apel îndeplinește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care instituie dreptul la un proces echitabil, în conținutul căruia, motivarea

unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție procesuală esențială, această

instanță expunând argumentele esențiale care au întemeiat soluția pronunțată în

cauză. În consecință, se impune admiterea recursului declarat de pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara doar în considerarea art. 312 alin. (1)

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele deja expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 728

din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara.

Schimbă, în parte,

Sentința nr. 2373 din 28 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș,

secția civilă, și dispune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent către

reclamanți, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Menține restul

dispozițiilor deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 mai 2012.

Procesat

de GGC - CT