ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4128/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4128/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28

octombrie 2008, pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. 8776/30/2008, reclamantele

F.C.(H.), F.I.(I.) și F.H.(H.)E. au chemat în judecată pârâții P.M. Timișoara

și S.R., prin C.L.M. Timișoara, solicitând instanței să dispună soluționarea pe

fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001; să constate trecerea

abuzivă în proprietatea statului a imobilului înscris în C.F. nr. 1339

Timișoara, nr. top 7023/2 și să le restituie în natură acest imobil.

De asemenea, au solicitat rectificarea

C.F. nr. 1339 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al

statului și revenirii la situația anterioară și, apoi, înscrierea dreptului lor

de proprietate asupra imobilului, cu titlul de restituire în baza Legii nr. 10/2001,

în cotele rezultate după dezbaterea succesiunii.

La termenul din 17 martie 2009,

reclamantele și-au completat acțiunea, declarând că, potrivit art. 25 din

Decretul nr. 31/1954, înțeleg să se judece și cu pârâtul S.R., prin M.F.P.

În cursul procesului, la 07 august 2009,

a decedat reclamanta F.I., moștenitoarele sale legale fiind reclamantele F.C.(H.)

și F.H.(H.)E.

Prin sentința civilă nr. 2979 din 05

noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantele F.C.(H.) și F.H.(H.) împotriva pârâților P.M. Timișoara, S.R.,

prin C.L. Timișoara, și S.R., prin M.F.P.

A

constatat că imobilul situat în Timișoara, str. Ofcea, înscris în C.F. nr. 1339

Timișoara, nr. top. 7023/2, a trecut abuziv în proprietatea S.R.

A

îndreptățit reclamantele la acordarea despăgubirilor reprezentând valoarea de

circulație reală a imobilului.

A

obligat pârâtul P.M. Timișoara și S.R. , prin C.L. Timișoara ca, în termen de

60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să înainteze C.C.S.D. dosarul

administrativ.

A

respins în rest acțiunea.

A

obligat pârâții P.M. Timișoara și S.R., prin C.L. Timișoara să plătească

reclamantei F.C. suma de 4.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A luat

act că celelalte părți nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin notificarea nr. 1174

din 11 februarie 2002, reclamantele F.I., născută V., F.C.(E.), născută F. și F.H.(A.),

prin mandatar T.G.N., au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea

în natură a imobilului situat în Timișoara, str. Ofcea, înscris în C.F. nr. 1339

Timișoara, nr. top. 7023/2, în suprafață de 746 m.p.

Imobilul a intrat în

proprietatea autorului reclamantelor, F.Șt., prin cumpărare.

Prin raportul de

expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că terenul aferent imobilului cu nr.

top 7023, în suprafață tabulară de 747 m.p., a fost expropriat, în baza

Decretului nr. 111/1951, în favoarea S.R., apoi, în anul 1967, a fost dezmembrat în două parcele noi: nr. top 7023/1 - grădină în suprafață de 449 m.p., care

s-a transcris în C.F. nr. 19171 Timișoara, în proprietatea S.R., și nr. top.

7023/2, grădină în suprafață de 297 mp, care, în urma comasării mai multor

parcele expropriate, a fost inclus în nr. top 29038-29066, din zona de blocuri

D.

Notificarea formulată

de către reclamante a format obiectul dosarului administrativ nr. 2096 al P.M. Timișoara,

iar, până în prezent, nu a fost soluționată.

Condițiile vizând

calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite, conform tuturor actelor de

stare civilă depuse la dosarul cauzei, au fost îndeplinite în cauză, din

perspectiva Legii nr. 10/2001.

Reclamantele au

solicitat restituirea în natură a terenului expropriat.

Din concluziile

raportului de expertiză, pe care prima instanța l-a omologat, rezultă că nr. top.

7023/1, grădină și casă în str. Ofcea, înscris în C.F. nr. 19171 Timișoara, se

află în proprietatea numitului P.I.B., care nu este parte în proces, iar nr. top

7023/2, inclus în prezent în nr. top. 29059, este ocupat în întregime de o

porțiune din str. Ch. Darwin și de o porțiune din spațiile verzi și aleile de

acces din jurul blocului.

În aceste condiții, suprafața de teren

solicitată a fi restituită în natură nu poate fi restituită decât prin

echivalent, respectiv despăgubiri reprezentând valoarea de circulație reală a

imobilului.

Împotriva sentinței civile nr. 2979

din 05 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, au declarat apel pârâtul S.R., prin

M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și pârâtul P.M. Timișoara.

În motivarea apelului, pârâtul S.R.,

prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a reiterat lipsa calității

procesuale pasive, la care prima instanță nu a făcut nici o referire.

În motivarea apelului său, pârâtul P.M.

Timișoara a arătat că, în mod nelegal, s-a reținut că are calitate procesuală

pasivă S.R., prin C.L. Timișoara și s-a admis acțiunea în raport cu acest

pârât. Conform art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, calitate

procesuală pasivă are P.M. Timișoara.

De asemenea, a arătat că reclamantele

nu au completat dosarul administrativ cu actele solicitate, respectiv acte de

stare civilă, hotărâre judecătorească din care să rezulte preluarea abuzivă a

imobilului de către stat, certificat de calitate de moștenitor.

În plus, a arătat pârâtul, din actele

de stare civilă depuse rezultă neconcordanțe referitoare la prenumele

notificatoarelor. Toate acestea, a arătat pârâtul, duc la concluzia că nu și-au

dovedit calitatea de persoane îndreptățite.

Prin decizia civilă nr. 912 din 25 mai

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș; a schimbat în parte hotărârea atacată, în

sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantele F.C.(H.) și F.H.(H.)E.;

a menținut în rest sentința și a respins apelul declarat de pârâtul P.M. Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

În mod greșit, prima instanță a admis

acțiunea și în raport cu pârâtul S.R., prin M.F.P., deși nu a stabilit nici o

obligație în sarcina acestuia.

De altfel, deși acest pârât a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, prima instanță nu a analizat-o.

Excepția a fost apreciată ca întemeiată.

S.R., prin M.F.P., nu are calitate

procesuală pasivă în cauză, prin raportare la obiectul cauzei, la starea de

fapt și la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și la art. 25 din

Decretul nr. 31/1954.

Procesul a fost inițiat de reclamante

pornind de la faptul că pârâtul P.M. Timișoara nu a răspuns la notificarea ce

i-a fost adresată în baza Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, imobilul în litigiu

s-a aflat în proprietatea statului, însă nu a aparținut domeniului public, fapt

care, într-adevăr, ar fi legitimat calitatea procesuală pasivă a M.F.P.

În această situație însă, S.R. nu

poate fi reprezentat de M.F.P., ci de C.L. și de P.

Apelul pârâtului P.M. Timișoara a fost

însă neîntemeiat, cum neîntemeiată a fost și excepția lipsei calității

procesuale pasive a C.L. Timișoara.

Imobilul solicitat de reclamante a fi

restituit în natură a fost preluat de S.R., în anul 1963, în baza Decretului nr.

111/1951, de la antecesorul (tatăl) reclamantelor.

În virtutea faptului că statul a

preluat imobilul și că nu li s-a răspuns la notificare, reclamantele au chemat

în judecată atât primarul, care trebuia să emită dispoziția în baza Legii nr. 10/2001,

cât și consiliul local, având în vedere art. 21 și 36 din Legea nr. 215/2001,

conform cărora, dacă imobilul aparține unității administrative teritoriale,

reprezentarea în proces este asigurată de consiliul local și de primar.

În ceea ce privește așa zisele

neconcordanțe dintre numele celor trei notificatoare, respectiv F.I., F.C. și F.H.,

așa cum apar în notificare și cele care rezultă din actele de stare civilă și

celelalte înscrisuri depuse la dosar, unde apar, uneori, în forma „I.” sau „I.”,

„H.”, acestea pot proveni dintr-o traducere defectuoasă din limba ebraică.

Oricum, nu prezintă relevanță, în

condițiile în care celelalte date de stare civilă coincid, și nu pot înlătura

calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2009.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, în termen legal, pârâții P.M. Timișoara și S.R., prin C.L.M. Timișoara,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea

hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului acestei instituții,

schimbării hotărârii apelate, cu consecința respingerii cererii de chemare

în judecată.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâții au arătat următoarele:

Prin notificarea nr. 1096

din 05 noiembrie 2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat in Timișoara, str. Ofcea, reprezentând teren în suprafață de

746 m.p., înscris in C.F. nr. 1339 Timișoara, nr. top. 7023.

Prin adresa nr. D06X2-669/28

ianuarie 2008 a Direcției Patrimoniu, li s-a comunicat reclamaților să

completeze dosarul administrativ cu următoarele înscrisuri: hotărâre judecătorească

din care să rezulte că imobilul a trecut la stat în mod abuziv, acte de identitate,

acte de stare civilă, din care să rezulte legătura dintre reclamanți si autorii

acestora înscriși in C.F,. nota traducătorului cu privire la numele C.H.E. și F.A.H.

Reclamanții nu au avut

interes să completeze dosarul administrativ cu actele solicitate, menționate

anterior, ci s-au adresat direct instanței de judecată, fără a respecta

întocmai prevederile legale referitoare la etapa de soluționare, pe cale

administrativă, a dosarului.

Astfel, reclamanții

nu au respectat prevederile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, în

cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le

posedă și, totodată, a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea

deținătoare fiind obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de

60 de zile.

Cu toate că s-a

solicitat, de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, completarea

dosarului administrativ, chiar și în fața instanței de judecată, totuși,

reclamanții nu au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și nu au

depus toate înscrisurile necesare soluționării unei cereri de revendicare, în

baza Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că,

între actele de stare civilă, actele de identitate ale notificatorilor și

Ordinul de declarare al moștenirii din 28 martie 1979, rezulta următoarele

neconcordanțe referitoare la prenumele notificatorilor: din certificatul

de căsătorie nr. 23249, emis de Statul Israel - Ministerul Cultelor, rezulta că

prenumele notificatoarei este „H.”, și nu C., așa cum apare înscris in

notificare și în Ordinul de declarare a moștenirii nr. 106 din anul 28 martie 1979

emis de Statul Israel si buletinul de identitate; în Extrasul din registrul

stării civile pentru născuți nr. 3479/1946, este înscris doar prenumele „E.”, și

nu C.E. cum apare în notificare; din Extrasul din registrul stării civile

pentru născuți, pe anul 1946, rezulta că prenumele notificatoarei F.H. este

acela de A.E., si nu H.E., așa cum este înscris în actul de identitate și

Ordinul de declarare al moștenirii, din anul 28 martie  1979, emis de Statul

Israel; din Extrasul registrului matricol pentru nou născuți nr. 677/1.1938,

tradus din limba maghiara, rezulta că prenumele notificatoarei F.I. este acela

de „I.”, si nu acela de „I.”, așa cum este înscris în buletinul de identitate

sau „I.”, cum este înscris în Ordinul de declarare a succesiunii nr. 106/1979.

În același sens,

s-a susținut că reclamantele nici nu au depus certificat de calitate de

moștenitor sau de moștenitor, prin care să facă dovada că au calitatea de

persoane îndreptățite.

Intimatele reclamante

nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul,

în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante,

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce

vor succede:

Sub

un prim aspect, se constată că, deși se invocă dispozițiile art. 304 pct.

6 și 7 C. proc. civ., recurenții pârâți nu dezvoltă niciun

argument în susținerea unor motive de recurs ce s-ar putea întemeia pe

aceste dispoziții, ci acestea sunt invocate în mod formal, astfel încât

expunerea motivelor de recurs, astfel cum au fost structurate în cauză, nu

permite încadrarea și analizarea lor în aceste limite.

În ceea ce

privește încadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., se constată că singura critică ce ar putea fi subsumată

acestor dispoziții legale se raportează la pretinsa nerespectare a

prevederilor art. 25.1 din H.G nr. 250/2007, potrivit cărora, în cazul în care

persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă

și, totodată, a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de

60 de zile; or, în cauză, în opinia recurenților, reclamanții nu au făcut

dovada calității de persoană îndreptățită și nu au depus toate înscrisurile

necesare soluționării unei cereri de restituire, în baza Legii nr. 10/2001,

nici în etapa administrativă, nici în etapa judiciară, și s-au adresat

direct instanței de judecată, ignorând etapele soluționării unei

astfel de cereri.

Această din urmă susținere

nu este fondată și ignoră plenitudinea de jurisdicție de care se

bucură instanțele de judecată în această materie, astfel cum este aceasta

garantată de articolul 6 al C.E.D.O. și cum a fost aceasta consacrată, în

mod expres, de Decizia nr. XX

din 19 martie 2007 (M.

Of. nr. 764/12.11.2007), pronunțată de către Înalta Curte de Casație si

Justiție, secțiile unite, prin care s-a

admis recursul în interesul

legii și s-a decis că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al

entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificare.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție

legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin.

(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de

a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens, se

poate reține că unitatea deținătoare își invocă propria culpă în

nesoluționarea notificării în termenul imperativ, de decădere, instituit

de lege, ceea ce nu este permis, conform principiului nemo auditur propriam

turpitudinem allegans (nimeni nu își poate invoca, în susținerea

intereselor sale, propria culpă), întrucât, chiar și în ipoteza în care ar

fi apreciat că dosarul administrativ al notificatoarelor nu este complet

și acestea nu și-ar fi respectat obligațiile legale privind

depunerea actelor solicitate, ar fi avut posibilitatea de a soluționa

notificarea, în sensul respingerii, iar nu de a prelungi, în mod nejustificat,

procedura de restituire a imobilelor de fac obiectul legii speciale, în oricare

dintre modalitățile de reparație prevăzute de această lege.

În ceea ce

privește critica privind pretinsele neconcordanțe ce ar exista între

înscrisurile aflate la dosar, instanța de recurs apreciază că aceasta se

circumscrie unei analize a probelor, interpretarea probelor fiind o chestiune

de fapt, iar nu de nelegalitate, ce excede controlului de legalitate, intrinsec

căii de atac a recursului, în actuala reglementare.

Asupra pretinsei

nedovediri a calității de persoane îndreptățite, care ar putea constitui

un aspect de nelegalitate, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, ce

ar rezulta din faptul că reclamantele nu au depus certificat de calitate de

moștenitor sau certificat de moștenitor, instanța de recurs constată că ordinul

de declarare a moștenirii, emis la data de 28 martie 1979, în dosarul de

succesiune nr. 106/79, tradus în limba română, conform actului original

întocmit în limba ebraică, și apostilat, respectând, deci, cerințele art.

112 alin. (4) C. proc. civ., prin care se declară ca succesoare legale ale

defunctului S.F., fostul proprietar al imobilului în litigiu, văduva I.F. și

fiicele C.F. și H.E.F., reclamantele din prezenta cauză, se află depus în

dosarul de fond, astfel încât și această susținere este nefondată.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este operant nici un motiv de nelegalitate,

reglementat în mod exhaustiv de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâții P.M. Timișoara și S.R., prin C.L.M. Timișoara

împotriva deciziei nr. 912 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții P.M. Timișoara și S.R., prin C.L.M. Timișoara

împotriva deciziei nr. 912 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 iunie 2012.