ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7142/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7142/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei

Timișoara sub nr. 360/325/2008, reclamanții M.M. și D.H.F.D. au chemat în

judecată pe pârâții SC G.C. SA Timișoara, Statul Român, prin Consiliul local al

municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, și Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să constate nulitatea absolută a actului de preluare și trecere în

proprietatea statului a imobilului compus din casă, curte și grădină, situat în

Bd. E., în suprafață de 10.041 mp, transcris din CF nr. C1. Timișoara în CF nr.

C2. Timișoara, să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale

părților, dând preferință titlului reclamanților, să constate nulitatea

absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria N. nr. NN1. emis la 09 august 1994 de către Ministerul

Industriilor, cu privire la suprafața de teren de 9.566 mp, înscris în CF nr.

C2., nr. T1., să dispună obligarea pârâților să se le lase, în deplină

proprietate, imobilul, să dispună restabilirea situației anterioare de CF, în

sensul radierii Statului Român și pârâtei SC G.C. SA Timișoara și înscrierii

dreptului de proprietate al reclamanților.

Prin sentința civilă

nr. 6857 din 27 mai 2008, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare

a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș, raportat la valoarea imobilului și la

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 3063/PI din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat de Statul Român de la D.G.M.,

autoarea reclamanților, în baza Decretului nr. 92/1950.

Imobilul revendicat face

obiectul Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2

lit. a), astfel că, potrivit principiului „specialul derogă de la general”, reclamanții

trebuia să apeleze la prevederile speciale și la procedura reglementată de acest

act normativ, nefiind admisibilă revendicarea în condițiile dreptului comun.

Același principiu decurge

și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998; dacă există o lege

specială de reparație, persoana îndreptățită trebuie să apeleze la aceasta, iar

nu la dreptul comun.

În egală măsură, prevederea

art. 6 alin. (3) din legea sus-menționată trebuie interpretată prin raportare la

alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că, atunci când există o lege specială

reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în procedura reglementată

de legea specială, iar nu în condițiile dreptului comun.

Constatarea lipsei titlului

sau a nevalabilității titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de

cerere în sine, ci o condiție, alături de celelalte condiții reglementate de legea

specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura

administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupun

tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat. Prin urmare,

s-a constatat că este inadmisibilă și cererea de constatare a caracterului abuziv

al preluării pe calea dreptului comun, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a reglementat

o procedură specială în acest sens.

De asemenea, este fără

finalitate constatarea preluării abuzive a imobilului, având în vedere că restituirea

lui pe calea dreptului comun este inadmisibilă.

De altfel, autoarea reclamanților,

D.G.M., a obținut decizia nr. 131 din 07 aprilie 2006 dată de A.V.A.S. în aplicarea

Legii nr. 10/2001.

Prin această decizie,

s-a dispus respingerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, privind

restituirea în natură a imobilului teren, înscris în CF nr. C1. Timișoara, transcris

în CF nr. C2. Timișoara, nr. T1., s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru

același teren și s-a declinat competența de soluționare a notificării în favoarea

Primăriei municipiului Timișoara în ce privește imobilul - construcție demolat.

Această decizie a fost

atacată de reclamanți, acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub

nr. 6004/2006. Prin această acțiune, au solicitat restituirea în natură a imobilului.

Prin urmare, decizia, nefiind atacată sub aspectul lipsei calității de persoană

îndreptățită a notificatoarei D.G.M. și nici sub aspectul că imobilul revendicat

nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, aceste împrejurări au intrat în puterea de

lucru judecat, urmând ca modalitatea de restituire a imobilului să fie stabilită

în dosarul nr. 6004/2006 al Tribunalului Timiș, având ca obiect plângere la Legea

nr. 10/2001, iar nu pe calea dreptului comun.

Cererea privind constatarea

nulității actului de preluare și trecere în proprietatea Statului Român a imobilului

revendicat este lipsită de finalitate, câtă vreme Legea nr. 10/2001 nu condiționează

restituirea în natură a imobilului de anularea sau constatarea nulității titlului

de preluare a imobilului.

Totodată, cererea de restituire

în natură a imobilului este admisibilă nu doar când acesta se află în proprietatea

statului la data notificării, astfel cum rezultă din art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la nulitatea

parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Tribunalul a reținut

că această cerere este prescrisă, având în vedere că, potrivit art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza

de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an - prelungit cu 6

luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 - calculat de la data intrării

în vigoare a prezentei legi.

De asemenea, în aplicarea

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, s-a reținut că reclamanții

nu au dovedit un conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care să le deschidă acestora calea revendicării de drept comun.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții, respins prin decizia civilă nr. 1 din 11 ianuarie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Curtea a reținut, în pronunțarea

acestei decizii, că reclamanții au sesizat instanța de judecată cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. și art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, invocând dreptul lor de proprietate asupra imobilului

în litigiu.

Principiul priorității

legii speciale în raport de legea generală este, pe deplin, incident în cazul concursului

dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor

art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și al celor din Legea

nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv

de stat în perioada de referință a legii).

Această chestiune a fost

tranșată și prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată

în interesul legii, statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut

și de alte sisteme juridice și invocat în jurisprudență și de către C.E.D.O. - exclude

ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat

vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără

titlu, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept instituită

prin art. 480 C. civ.

Pe de altă parte, în raport

de decizia mai sus menționată, reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură

a imobilelor în litigiu pentru că, pe de o parte, aceștia nu au un „bun” în sensul

dispozițiilor Convenției, recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat

sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar, pe de altă

parte, dacă s-ar dispune restituirea, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate

al pârâtei intimate, precum și principiului securității juridice.

Deși este adevărat că

art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

(acțiunea în revendicare fiind, de principiu, admisibilă ca mijloc procesual pus

la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate

susține că se încalcă accesul la justiție, atunci când judecătorul constată incidența

unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea

normei anterioare.

Prin urmare, a considera

că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept

comun este admisibilă, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca principiul liberului

acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenție echivalează cu o eronată interpretare

a principiilor de drept și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție

și a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise

în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

În consecință, instanța

de fond a apreciat, corect, că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, cu atât

mai mult cu cât art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008 prevede, referitor la imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Totodată, în mod corect

prima instanță a constatat că este prescrisă cererea privind constatarea nulității

parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât dispozițiile

cuprinse în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o normă specială

imperativă, derogatorie de la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții M.M. și D.H.F.D., susținând că hotărârea cuprinde

motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), instanța a schimbat

natura și înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății (art.

304 pct. 8) și a procedat la greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9).

Au arătat că, raportat

la petitul principal al cererii de chemare în judecată, sunt incidente dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, care, coroborate cu art. 21 din Constituția României,

referitoare la accesul liber la justiție, determină admisibilitatea acțiunii pe

calea dreptului comun.

În caz contrar, aprecierea

caracterului inadmisibil al acțiunii încalcă prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care normele prevăzute de

Legea nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile preciziei, previzibilității și clarității

(în ceea ce îi privește pe reclamanți).

Procedurile administrative

de restituire a imobilului au fost inițiate în anul 1994, de autoarea reclamanților,

fiind continuate de aceștia, și, până în prezent, Legea nr. 10/2001 nu s-a dovedit

eficientă și reparatorie.

Invocă dispozițiile

art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, redând conținutul acestui articol, decizia în interesul legii

nr. 33/2008 pe aspectul priorității Convenției față de legislația națională în caz

de neconcordanțe, prioritate care poate fi valorificată în cadrul acțiunii în revendicare,

sub rezerva de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și principiului

securității raporturilor juridice. Susțin că decizia în interesul legii menționată

a avut în vedere atât jurisprudența internă, cât și cea europeană, privind aplicarea

neunitară a Legii nr. 10/2001, care a îndrumat instanțele să soluționeze pe fond

asemenea cauze.

Recurenții menționează

că au dreptul la un proces echitabil, într-un timp rezonabil și pe fondul cauzei

în interpretarea corectă a art. 6 din documentul european și art. 1 din Protocol.

Reluând criticile în ceea

ce privește primul petit, arată că acesta are natura unei acțiuni în constatarea

caracterului abuziv al preluării dreptului de proprietate de la autoarea recurenților,

acțiunea este admisibilă, iar instanțele nu s-au pronunțat asupra cererii respective.

Referitor la petitul privind

compararea titlurilor de proprietate ale părților, recurenții menționează practica

judiciară a Curții de Apel Timișoara.

Soluționarea cererii având

ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria N. nr. NN1., emis la 09

august 1994 de Ministerul Industriilor, pe calea excepției prescripției dreptului

la acțiune este greșită pentru următoarele considerente:

- este aplicabilă procedura

dreptului comun, nu dispozițiile Legii nr. 10/2001;

- preluarea dreptului

de proprietate s-a făcut în mod abuziv;

- certificatul de atestare

este emis la 09 august 1994, dată la care erau deja promovate acțiuni în justiție

pentru revendicarea respectivului teren.

Pentru înstrăinarea unui

imobil, Statul Român trebuia să fi avut un titlu valabil, în acest sens fiind și

jurisprudența C.E.D.O. (cauza Străin vs. România).

Soluționând primul petit

privind preluarea abuzivă a dreptului de proprietate, se putea pune în discuție

constatarea nulității absolute a certificatului de atestare. Trecerea în proprietatea

statului s-a făcut fără titlu valabil, astfel încât Statul nu putea transmite proprietatea

asupra bunului unei societăți comerciale, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr.

834/1991.

Conform dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia

cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se găsesc la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Recurenții au solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, și, în principal,

admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș, pentru dezbaterea

contradictorie a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Susține că, competența

de soluționare a cererii de constatare a nulității certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, în primă instanță, aparține Curții de Apel Timișoara.

Analizând decizia civilă

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs,

nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, întrucât recurenții s-au limitat

să redea textele de lege aferente fiecăruia dintre motivele de modificare respective,

fără să dezvolte, însă, critici concrete care să poată fi circumscrise acestora.

Astfel, recurenții nu

au arătat care sunt motivele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate și care

este actul juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral,

denaturat de instanță în ce privește natura juridică sau clauzele actului.

Referitor la criticile

susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., acestea sunt nefondate.

În ceea ce privește cererea

de constatare a nulității absolute a preluării și trecerii bunului în proprietatea

statului, nu se poate considera că, prin soluția de respingere ca inadmisibilă a

acestei cereri, instanța ar fi încălcat liberul acces la justiție și art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Este adevărat că, potrivit

art. 6 alin. (3) din actul normativ sus-menționat, instanțele au abilitatea să verifice

valabilitatea titlului statului în raport de criteriile prevăzute în alin. (1) din

același text de lege, dar aceasta se realizează în procedura legii speciale, Legea

nr. 10/2001, care înlătură dreptul comun în materie. În cadrul acestei proceduri,

verificările respective pot avea loc atât în etapa administrativă, conform art.

25 alin. (2) din Lege, persoana îndreptățită având dreptul să susțină în fața organelor

de conducere ale unității deținătoare cererea de restituire în natură, dar și în

faza judiciară, pentru ipoteza în care aceasta primește o soluție defavorabilă în

legătură cu notificarea formulată.

Atât timp cât există o

asemenea procedură, care include și posibilitatea sesizării instanței în cazul celui

nemulțumit de modalitatea de soluționare a notificării în faza administrativă, nu

se poate considera că imposibilitatea valorificării acelorași pretenții pe altă

cale procedurală ar încălca liberul acces la justiție.

În plus, autoarea reclamanților

a formulat notificare pentru parte din imobilul în litigiu, respectiv pentru suprafața

de 9566 m.p., înscrisă în CF nr. C2., nr. T1., obținând decizia nr. 131 din 7

aprilie 2006 emisă de A.V.A.S., cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent,

atacată în justiție sub nr. de Dosar 6004/2006, inițiat la Tribunalul Timiș. În

cadrul acestui dosar, reclamanții au avut posibilitatea formulării tuturor susținerilor

legate de natura titlului statului pentru imobilul din prezentul litigiu.

De asemenea, respingerea

primului petit al acțiunii este corectă și raportat la lipsa de finalitate a acestuia,

față de imposibilitatea în care se află recurenții de a-și valorifica pretențiile

în legătură cu revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, în condițiile

art. 480 C. civ.

Părțile au mai susținut

caracterul admisibil al acțiunii prezente față de lipsa de precizie, previzibilitatea

și claritate a Legii nr. 10/2001, care nu asigură o reparație eficientă celor deposedați

abuziv, în caz contrar fiind încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Susținerile sunt neîntemeiate.

Legea specială de reparație

îndeplinește toate aceste cerințe, de vreme ce stabilește în mod clar termenul de

depunere a notificării, sancțiunea care intervine în cazul nerespectării lui, imobilele

care cad sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute de această lege, demersurile formale pe care trebuie să le urmeze, forma

de reparație cuvenită în raport de situația juridică actuală a imobilului pretins,

precum și accesul la justiție pentru cei nemulțumiți de soluția obținută în faza

administrativă.

Nu rezultă sub ce aspect

Legea nr. 10/2001 nu este previzibilă pentru reclamanți, aceștia neindicând, de

altfel, în mod concret lacunele actului normativ în discuție.

Cât privește ineficiența

formei de reparație stabilită de legea specială, susținută de recurenți, aceasta

nu deschide calea acțiunii în revendicare de drept comun decât dacă legea specială

ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului, caz în care prioritate are

documentul european, prioritate ce poate fi valorificată în cadrul acțiunii în revendicare,

cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului

securității raporturilor juridice.

Recurenții nu au particularizat

de ce, în cazul lor, mecanismul de reparație nu funcționează, nu au arătat cel puțin

care este stadiul dosarului în care au contestat decizia privind propunerea de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de A.V.A.S. sau, în cazul în care

etapa judiciară a fost finalizată, ce demersuri au efectuat, în raport de soluția

pronunțată, pentru a obține o reparație efectivă în ceea ce privește imobilul în

litigiu. Numai în raport de aceste împrejurări, neprecizate de reclamanți, instanțele

ar fi putut verifica în ce măsură este deschisă reclamanților acțiunea în revendicare

de drept comun, bineînțeles, raportat și la deciziile în interesul legii care au

abordat această problemă atât direct (decizia în interesul Legii nr. 33/2008), cât

și în cazul unor acțiuni similare acțiunii în revendicare, și anume acțiunii în

despăgubiri îndreptate împotriva statului (decizia în interesul Legii nr. 27/2011).

Afirmația generică a împrejurării

că Legea nr. 10/2001 nu este eficientă în cazul reclamanților nu le deschide, în

niciun caz, acestora posibilitatea formulării acțiunii în revendicare de drept comun,

deoarece, în caz contrar, s-ar ignora principiul de drept „specialia generalibus

derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”, reiterat inclusiv în cuprinsul

celor două decizii în interesul legii enunțate mai sus.

Nu trebuie omisă nici

împrejurarea că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. - cauza Păduraru contra României

- Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte

de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca, de altfel, nici art. 6 din documentul

european, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă

de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Cât privește orientarea

practică a C.E.D.O. în sensul soluționării pe fond a cauzelor în revendicare, susținerea

este corectă, fără să poată fi, însă, absolutizată; în plus, în absența indicării

unui caz concret din jurisprudența Curții, similar cu cel al recurenților, din care

să rezulte condamnarea României pentru soluționarea pe cale de excepție a pretențiilor

formulate, critica părților nu poate fi primită.

De altfel, Curtea de Apel

a apreciat cauza și pe fondul său, arătând că reclamanții nu au „un bun” care să

permită protecția conferită din art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, iar, pe de

altă parte, dacă s-ar admite cererea de restituire formulată de reclamanți, s-ar

aduce atingere dreptului de proprietate al intimatei pârâte și principiului securității

raporturilor juridice.

În ceea ce privește nepronunțarea

instanțelor asupra cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, critica

este neîntemeiată, prima instanță arătând că această cerere este inadmisibilă, inclusiv

din perspectiva lipsei de finalitate, pentru argumentele expuse în precedent, iar

Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe din perspectiva art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Referitor la petitul prin

care reclamanții au invocat compararea titlurilor de proprietate ale părților, susținând

că jurisprudența instanței de apel și chiar a judecătorului cauzei era în sensul

soluționării pe fond a acțiunii în revendicare, potrivit criteriilor stabilite în

baza art. 480 C. civ., susținerea nu poate fi, de asemenea, primită.

În afara faptului că precedentul

judiciar nu constituie izvor de drept, putând fi avut în vedere doar în cazul unor

spețe similare și din perspectiva înlăturării unei jurisprudențe neunitare pentru

asemenea litigii (cu circumstanțe comune), recurenții nu au indicat hotărâri judecătorești

concrete la care prezenta instanță să se poată raporta în verificarea similitudinii

cu litigiul de față. În plus, este adevărat că jurisprudența în materia acțiunilor

în revendicare a suferit modificări în timp, determinate și de evoluția legislației

adoptate, dar, cu caracter majoritar, instanțele au aplicat principiul de drept

potrivit căruia „legea specială derogă de la cea generală”, ceea ce înseamnă că

au dat eficiență comparării titlurilor de proprietate ale părților în condițiile

art. 480 C. civ. în acele etape în care nu exista o lege specială de reparație,

care, astfel, să înlăture dreptul comun în materie.

Au mai susținut recurenții

necompetența instanței civile în soluționarea capătului de cerere privind nulitatea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei inițiale,

precum și greșita lui pe cale de excepție.

Criticile sunt neîntemeiate.

Cererea de constatare a nulității titlului de proprietate al pârâtei este o cerere

accesorie față de acțiunea în revendicare a imobilului, chiar fără finalitate proprie

în raport de cererea principală, deoarece soluția dată în revendicare nu implică

constatarea prealabilă a nulității titlului pârâtei. În aceste condiții, potrivit

art. 17 C. proc. civ., cererea în nulitate urmează regulile de competență în raport

de acțiunea principală, deci, soluționarea acesteia revine, în primă instanță, Tribunalului

Timiș, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., iar nu Curții de

Apel Timișoara, ca instanță de contencios administrativ.

În ceea ce privește admiterea

excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la cererea de nulitate a titlului

de proprietate invocat de pârâtă, această soluție este corectă față de dispozițiile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, care prevăd un termen

de prescripție pentru atacarea actului de un an și șase luni de la intrarea în vigoare

a Legii, termen care a expirat la 14 august 2002, fiind, deci depășit de reclamanți.

Faptul că reclamanții

au invocat în cererea de chemare în judecată dispozițiile art. 966 C. civ., în susținerea

cererii de nulitate a titlului pârâtei, nu produce efecte asupra caracterului prescriptibil

al acțiunii, deoarece, indiferent de textul de lege invocat de parte, revine instanței

de judecată obligația de a stabili legea aplicabilă, asupra căreia părțile nu au

un drept de opțiune. De altfel, recurenții au indicat în susținerea acțiunii, în

mod global, și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Caracterul abuziv al preluării

imobilului, invocat de recurenți, nu produce nici un efect asupra termenului de

prescripție al cererii de nulitate, iar faptul că, la data emiterii actului, la

nivelul anului 1994, erau promovate acțiuni în revendicare, de asemenea, nu produce

consecințe în materia prescripției dreptului la acțiune, care trebuia respectat

de reclamanți, indiferent de eventuala temeinicie a aspectelor de fond ale cauzei.

Cât privește imposibilitatea

transmiterii valabile a dreptului de proprietate al statului către pârâta inițială,

în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, față de nevalabilitatea titlului

statului, aceste chestiuni vizează fondul acțiunii în nulitatea certificatului de

atestare, care nu pot fi verificate de această instanță în raport de modalitatea

soluționării cererii pe cale de excepție.

De asemenea, constatarea

caracterului abuziv al preluării, cu consecințe asupra modului de rezolvare a cererii

de nulitate a titlului pârâtei, ar fi fost relevantă în ipoteza în care formularea

acestei din urmă cereri s-ar fi realizat cu respectarea termenului de prescripție,

ceea ce nu este cazul în speță. În orice caz, faptul că soluția dată în nulitatea

preluării imobilului de către stat ar fi influențat soluția dată în nulitatea titlului

subsecvent nu determină obligația primirii primei cereri, admisibilitatea acesteia

verificându-se strict în raport condițiile prevăzute de lege pentru posibilitatea

formulării ei, iar nu de efectele pe care le-ar produce în soluționarea unei alte

cereri.

Art. 9 din Legea nr. 10/2001,

invocat de recurenți, nu va fi avut în vedere de prezenta instanță, fiind nerelevant

în soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel, confirmând soluția

primei instanțe, a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale în materie,

analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge recursul declarat

de reclamanții M.M. și D.H.F.D. împotriva deciziei civile nr. 1 din 11 ianuarie

2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 noiembrie 2012.