ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7142/2012

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 360/325/2008, reclamanții M.M. și D.H.F.D. au chemat în judecată pe pârâții SC G.C. SA Timișoara, Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a actului de preluare și trecere în proprietatea statului a imobilului compus din casă, curte și grădină, situat în Bd. E., în suprafață de 10.041 mp, transcris din CF nr. C1. Timișoara în CF nr. C2. Timișoara, să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților, dând preferință titlului reclamanților, să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria N. nr. NN1.

emis la 09 august 1994 de către Ministerul Industriilor, cu privire la suprafața de teren de 9.566 mp, înscris în CF nr. C2., nr. T1., să dispună obligarea pârâților să se le lase, în deplină proprietate, imobilul, să dispună restabilirea situației anterioare de CF, în sensul radierii Statului Român și pârâtei SC G.C. SA Timișoara și înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților. Prin sentința civilă nr. 6857 din 27 mai 2008, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș, raportat la valoarea imobilului și la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 3063/PI din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat de Statul Român de la D.G.M., autoarea reclamanților, în baza Decretului nr. 92/1950. Imobilul revendicat face obiectul Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. a), astfel că, potrivit principiului „specialul derogă de la general”, reclamanții trebuia să apeleze la prevederile speciale și la procedura reglementată de acest act normativ, nefiind admisibilă revendicarea în condițiile dreptului comun. Același principiu decurge și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998; dacă există o lege specială de reparație, persoana îndreptățită trebuie să apeleze la aceasta, iar nu la dreptul comun.

În egală măsură, prevederea art. 6 alin. (3) din legea sus-menționată trebuie interpretată prin raportare la alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că, atunci când există o lege specială reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în procedura reglementată de legea specială, iar nu în condițiile dreptului comun. Constatarea lipsei titlului sau a nevalabilității titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de cerere în sine, ci o condiție, alături de celelalte condiții reglementate de legea specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupun tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat.

Prin urmare, s-a constatat că este inadmisibilă și cererea de constatare a caracterului abuziv al preluării pe calea dreptului comun, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură specială în acest sens. De asemenea, este fără finalitate constatarea preluării abuzive a imobilului, având în vedere că restituirea lui pe calea dreptului comun este inadmisibilă. De altfel, autoarea reclamanților, D.G.M., a obținut decizia nr. 131 din 07 aprilie 2006 dată de A.V.A.S. în aplicarea Legii nr. 10/2001. Prin această decizie, s-a dispus respingerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului teren, înscris în CF nr. C1. Timișoara, transcris în CF nr. C2.

Timișoara, nr. T1., s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru același teren și s-a declinat competența de soluționare a notificării în favoarea Primăriei municipiului Timișoara în ce privește imobilul - construcție demolat. Această decizie a fost atacată de reclamanți, acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 6004/2006. Prin această acțiune, au solicitat restituirea în natură a imobilului. Prin urmare, decizia, nefiind atacată sub aspectul lipsei calității de persoană îndreptățită a notificatoarei D.G.M. și nici sub aspectul că imobilul revendicat nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, aceste împrejurări au intrat în puterea de lucru judecat, urmând ca modalitatea de restituire a imobilului să fie stabilită în dosarul nr. 6004/2006 al Tribunalului Timiș, având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea dreptului comun.

Cererea privind constatarea nulității actului de preluare și trecere în proprietatea Statului Român a imobilului revendicat este lipsită de finalitate, câtă vreme Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură a imobilului de anularea sau constatarea nulității titlului de preluare a imobilului. Totodată, cererea de restituire în natură a imobilului este admisibilă nu doar când acesta se află în proprietatea statului la data notificării, astfel cum rezultă din art. 9 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la nulitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Tribunalul a reținut că această cerere este prescrisă, având în vedere că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an - prelungit cu 6 luni prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 - calculat de la data intrării în vigoare a prezentei legi. De asemenea, în aplicarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, s-a reținut că reclamanții nu au dovedit un conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să le deschidă acestora calea revendicării de drept comun. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, respins prin decizia civilă nr. 1 din 11 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Curtea a reținut, în pronunțarea acestei decizii, că reclamanții au sesizat instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocând dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Principiul priorității legii speciale în raport de legea generală este, pe deplin, incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și al celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referință a legii). Această chestiune a fost tranșată și prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și de alte sisteme juridice și invocat în jurisprudență și de către C.E.D.O.

- exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept instituită prin art. 480 C. civ. Pe de altă parte, în raport de decizia mai sus menționată, reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a imobilelor în litigiu pentru că, pe de o parte, aceștia nu au un „bun” în sensul dispozițiilor Convenției, recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar, pe de altă parte, dacă s-ar dispune restituirea, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei intimate, precum și principiului securității juridice.

Deși este adevărat că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind, de principiu, admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susține că se încalcă accesul la justiție, atunci când judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare. Prin urmare, a considera că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenție echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

În consecință, instanța de fond a apreciat, corect, că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008 prevede, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Totodată, în mod corect prima instanță a constatat că este prescrisă cererea privind constatarea nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât dispozițiile cuprinse în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o normă specială imperativă, derogatorie de la dreptul comun. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.M.

și D.H.F.D., susținând că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), instanța a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8) și a procedat la greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9). Au arătat că, raportat la petitul principal al cererii de chemare în judecată, sunt incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care, coroborate cu art. 21 din Constituția României, referitoare la accesul liber la justiție, determină admisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun. În caz contrar, aprecierea caracterului inadmisibil al acțiunii încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile preciziei, previzibilității și clarității (în ceea ce îi privește pe reclamanți).

Procedurile administrative de restituire a imobilului au fost inițiate în anul 1994, de autoarea reclamanților, fiind continuate de aceștia, și, până în prezent, Legea nr. 10/2001 nu s-a dovedit eficientă și reparatorie. Invocă dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, redând conținutul acestui articol, decizia în interesul legii nr. 33/2008 pe aspectul priorității Convenției față de legislația națională în caz de neconcordanțe, prioritate care poate fi valorificată în cadrul acțiunii în revendicare, sub rezerva de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate și principiului securității raporturilor juridice. Susțin că decizia în interesul legii menționată a avut în vedere atât jurisprudența internă, cât și cea europeană, privind aplicarea neunitară a Legii nr. 10/2001, care a îndrumat instanțele să soluționeze pe fond asemenea cauze.

Recurenții menționează că au dreptul la un proces echitabil, într-un timp rezonabil și pe fondul cauzei în interpretarea corectă a art. 6 din documentul european și art. 1 din Protocol. Reluând criticile în ceea ce privește primul petit, arată că acesta are natura unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al preluării dreptului de proprietate de la autoarea recurenților, acțiunea este admisibilă, iar instanțele nu s-au pronunțat asupra cererii respective. Referitor la petitul privind compararea titlurilor de proprietate ale părților, recurenții menționează practica judiciară a Curții de Apel Timișoara.

Soluționarea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria N. nr. NN1., emis la 09 august 1994 de Ministerul Industriilor, pe calea excepției prescripției dreptului la acțiune este greșită pentru următoarele considerente: - este aplicabilă procedura dreptului comun, nu dispozițiile Legii nr. 10/2001; - preluarea dreptului de proprietate s-a făcut în mod abuziv; - certificatul de atestare este emis la 09 august 1994, dată la care erau deja promovate acțiuni în justiție pentru revendicarea respectivului teren. Pentru înstrăinarea unui imobil, Statul Român trebuia să fi avut un titlu valabil, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Străin vs. România). Soluționând primul petit privind preluarea abuzivă a dreptului de proprietate, se putea pune în discuție constatarea nulității absolute a certificatului de atestare. Trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, astfel încât Statul nu putea transmite proprietatea asupra bunului unei societăți comerciale, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991. Conform dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se găsesc la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, și, în principal, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș, pentru dezbaterea contradictorie a excepției prescripției dreptului la acțiune. Susține că, competența de soluționare a cererii de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în primă instanță, aparține Curții de Apel Timișoara. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., invocate în cererea de recurs, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, întrucât recurenții s-au limitat să redea textele de lege aferente fiecăruia dintre motivele de modificare respective, fără să dezvolte, însă, critici concrete care să poată fi circumscrise acestora. Astfel, recurenții nu au arătat care sunt motivele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate și care este actul juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, denaturat de instanță în ce privește natura juridică sau clauzele actului. Referitor la criticile susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.

În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a preluării și trecerii bunului în proprietatea statului, nu se poate considera că, prin soluția de respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, instanța ar fi încălcat liberul acces la justiție și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Este adevărat că, potrivit art. 6 alin. (3) din actul normativ sus-menționat, instanțele au abilitatea să verifice valabilitatea titlului statului în raport de criteriile prevăzute în alin. (1) din același text de lege, dar aceasta se realizează în procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, care înlătură dreptul comun în materie.

În cadrul acestei proceduri, verificările respective pot avea loc atât în etapa administrativă, conform art. 25 alin. (2) din Lege, persoana îndreptățită având dreptul să susțină în fața organelor de conducere ale unității deținătoare cererea de restituire în natură, dar și în faza judiciară, pentru ipoteza în care aceasta primește o soluție defavorabilă în legătură cu notificarea formulată. Atât timp cât există o asemenea procedură, care include și posibilitatea sesizării instanței în cazul celui nemulțumit de modalitatea de soluționare a notificării în faza administrativă, nu se poate considera că imposibilitatea valorificării acelorași pretenții pe altă cale procedurală ar încălca liberul acces la justiție.

În plus, autoarea reclamanților a formulat notificare pentru parte din imobilul în litigiu, respectiv pentru suprafața de 9566 m.p., înscrisă în CF nr. C2., nr. T1., obținând decizia nr. 131 din 7 aprilie 2006 emisă de A.V.A.S., cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, atacată în justiție sub nr. de Dosar 6004/2006, inițiat la Tribunalul Timiș. În cadrul acestui dosar, reclamanții au avut posibilitatea formulării tuturor susținerilor legate de natura titlului statului pentru imobilul din prezentul litigiu. De asemenea, respingerea primului petit al acțiunii este corectă și raportat la lipsa de finalitate a acestuia, față de imposibilitatea în care se află recurenții de a-și valorifica pretențiile în legătură cu revendicarea imobilului pe calea dreptului comun, în condițiile art. 480 C. civ.

Părțile au mai susținut caracterul admisibil al acțiunii prezente față de lipsa de precizie, previzibilitatea și claritate a Legii nr. 10/2001, care nu asigură o reparație eficientă celor deposedați abuziv, în caz contrar fiind încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susținerile sunt neîntemeiate. Legea specială de reparație îndeplinește toate aceste cerințe, de vreme ce stabilește în mod clar termenul de depunere a notificării, sancțiunea care intervine în cazul nerespectării lui, imobilele care cad sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, demersurile formale pe care trebuie să le urmeze, forma de reparație cuvenită în raport de situația juridică actuală a imobilului pretins, precum și accesul la justiție pentru cei nemulțumiți de soluția obținută în faza administrativă.

Nu rezultă sub ce aspect Legea nr. 10/2001 nu este previzibilă pentru reclamanți, aceștia neindicând, de altfel, în mod concret lacunele actului normativ în discuție. Cât privește ineficiența formei de reparație stabilită de legea specială, susținută de recurenți, aceasta nu deschide calea acțiunii în revendicare de drept comun decât dacă legea specială ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului, caz în care prioritate are documentul european, prioritate ce poate fi valorificată în cadrul acțiunii în revendicare, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau principiului securității raporturilor juridice. Recurenții nu au particularizat de ce, în cazul lor, mecanismul de reparație nu funcționează, nu au arătat cel puțin care este stadiul dosarului în care au contestat decizia privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de A.V.A.S.

sau, în cazul în care etapa judiciară a fost finalizată, ce demersuri au efectuat, în raport de soluția pronunțată, pentru a obține o reparație efectivă în ceea ce privește imobilul în litigiu. Numai în raport de aceste împrejurări, neprecizate de reclamanți, instanțele ar fi putut verifica în ce măsură este deschisă reclamanților acțiunea în revendicare de drept comun, bineînțeles, raportat și la deciziile în interesul legii care au abordat această problemă atât direct (decizia în interesul Legii nr. 33/2008), cât și în cazul unor acțiuni similare acțiunii în revendicare, și anume acțiunii în despăgubiri îndreptate împotriva statului (decizia în interesul Legii nr. 27/2011).

Afirmația generică a împrejurării că Legea nr. 10/2001 nu este eficientă în cazul reclamanților nu le deschide, în niciun caz, acestora posibilitatea formulării acțiunii în revendicare de drept comun, deoarece, în caz contrar, s-ar ignora principiul de drept „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”, reiterat inclusiv în cuprinsul celor două decizii în interesul legii enunțate mai sus. Nu trebuie omisă nici împrejurarea că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. - cauza Păduraru contra României - Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca, de altfel, nici art. 6 din documentul european, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Cât privește orientarea practică a C.E.D.O. în sensul soluționării pe fond a cauzelor în revendicare, susținerea este corectă, fără să poată fi, însă, absolutizată; în plus, în absența indicării unui caz concret din jurisprudența Curții, similar cu cel al recurenților, din care să rezulte condamnarea României pentru soluționarea pe cale de excepție a pretențiilor formulate, critica părților nu poate fi primită.

De altfel, Curtea de Apel a apreciat cauza și pe fondul său, arătând că reclamanții nu au „un bun” care să permită protecția conferită din art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, iar, pe de altă parte, dacă s-ar admite cererea de restituire formulată de reclamanți, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimatei pârâte și principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește nepronunțarea instanțelor asupra cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, critica este neîntemeiată, prima instanță arătând că această cerere este inadmisibilă, inclusiv din perspectiva lipsei de finalitate, pentru argumentele expuse în precedent, iar Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Referitor la petitul prin care reclamanții au invocat compararea titlurilor de proprietate ale părților, susținând că jurisprudența instanței de apel și chiar a judecătorului cauzei era în sensul soluționării pe fond a acțiunii în revendicare, potrivit criteriilor stabilite în baza art. 480 C. civ., susținerea nu poate fi, de asemenea, primită. În afara faptului că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, putând fi avut în vedere doar în cazul unor spețe similare și din perspectiva înlăturării unei jurisprudențe neunitare pentru asemenea litigii (cu circumstanțe comune), recurenții nu au indicat hotărâri judecătorești concrete la care prezenta instanță să se poată raporta în verificarea similitudinii cu litigiul de față.

În plus, este adevărat că jurisprudența în materia acțiunilor în revendicare a suferit modificări în timp, determinate și de evoluția legislației adoptate, dar, cu caracter majoritar, instanțele au aplicat principiul de drept potrivit căruia „legea specială derogă de la cea generală”, ceea ce înseamnă că au dat eficiență comparării titlurilor de proprietate ale părților în condițiile art. 480 C. civ. în acele etape în care nu exista o lege specială de reparație, care, astfel, să înlăture dreptul comun în materie. Au mai susținut recurenții necompetența instanței civile în soluționarea capătului de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei inițiale, precum și greșita lui pe cale de excepție.

Criticile sunt neîntemeiate. Cererea de constatare a nulității titlului de proprietate al pârâtei este o cerere accesorie față de acțiunea în revendicare a imobilului, chiar fără finalitate proprie în raport de cererea principală, deoarece soluția dată în revendicare nu implică constatarea prealabilă a nulității titlului pârâtei. În aceste condiții, potrivit art. 17 C. proc. civ., cererea în nulitate urmează regulile de competență în raport de acțiunea principală, deci, soluționarea acesteia revine, în primă instanță, Tribunalului Timiș, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., iar nu Curții de Apel Timișoara, ca instanță de contencios administrativ.

În ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la cererea de nulitate a titlului de proprietate invocat de pârâtă, această soluție este corectă față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, care prevăd un termen de prescripție pentru atacarea actului de un an și șase luni de la intrarea în vigoare a Legii, termen care a expirat la 14 august 2002, fiind, deci depășit de reclamanți. Faptul că reclamanții au invocat în cererea de chemare în judecată dispozițiile art. 966 C. civ., în susținerea cererii de nulitate a titlului pârâtei, nu produce efecte asupra caracterului prescriptibil al acțiunii, deoarece, indiferent de textul de lege invocat de parte, revine instanței de judecată obligația de a stabili legea aplicabilă, asupra căreia părțile nu au un drept de opțiune.

De altfel, recurenții au indicat în susținerea acțiunii, în mod global, și dispozițiile Legii nr. 10/2001. Caracterul abuziv al preluării imobilului, invocat de recurenți, nu produce nici un efect asupra termenului de prescripție al cererii de nulitate, iar faptul că, la data emiterii actului, la nivelul anului 1994, erau promovate acțiuni în revendicare, de asemenea, nu produce consecințe în materia prescripției dreptului la acțiune, care trebuia respectat de reclamanți, indiferent de eventuala temeinicie a aspectelor de fond ale cauzei. Cât privește imposibilitatea transmiterii valabile a dreptului de proprietate al statului către pârâta inițială, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, față de nevalabilitatea titlului statului, aceste chestiuni vizează fondul acțiunii în nulitatea certificatului de atestare, care nu pot fi verificate de această instanță în raport de modalitatea soluționării cererii pe cale de excepție.

De asemenea, constatarea caracterului abuziv al preluării, cu consecințe asupra modului de rezolvare a cererii de nulitate a titlului pârâtei, ar fi fost relevantă în ipoteza în care formularea acestei din urmă cereri s-ar fi realizat cu respectarea termenului de prescripție, ceea ce nu este cazul în speță. În orice caz, faptul că soluția dată în nulitatea preluării imobilului de către stat ar fi influențat soluția dată în nulitatea titlului subsecvent nu determină obligația primirii primei cereri, admisibilitatea acesteia verificându-se strict în raport condițiile prevăzute de lege pentru posibilitatea formulării ei, iar nu de efectele pe care le-ar produce în soluționarea unei alte cereri.

Art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocat de recurenți, nu va fi avut în vedere de prezenta instanță, fiind nerelevant în soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale în materie, analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge recursul declarat de reclamanții M.M. și D.H.F.D. împotriva deciziei civile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2012.