ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7178/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 august 2002 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții J.E.E., J.C.I., J.N.L., J.B.L., J.T., V.I., V.V.E. și B.S. au chemat în judecată I.T.M. Timiș, SC R. SA Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a titlului și a transcrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului situat în Timișoara, Splaiul N.T., cuprins în CF C1. Timișoara, nr. T1., nulitatea absolută a înscrierii în CF a dreptului de administrare operativă a T.A.P.I. Timișoara, în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și a Decretului nr. 712/1966, nulitatea absolută a intabulării dreptului de administrare operativă în favoarea I.C.R.A.L.

Timișoara, a dreptului de administrare operativă și de proprietate în favoarea SC R. SA Timișoara și a transcrierii transmiterii dreptului de proprietate de la SC R. SA Timișoara în favoarea I.T.M. Timiș. S-a solicitat, totodată, rectificarea intabulărilor făcute în CF C2. Timișoara începând din 16 aprilie 1968, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și a drepturilor subsecvente izvorâte din acest drept, precum și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea autorilor reclamanților, ca și obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 563 din 20 iunie 2003, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de către reclamanți.

Această hotărâre a fost schimbată în parte, prin decizia nr. 128 din 12 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, prin care, în urma admiterii apelului reclamanților, a fost admisă în parte acțiunea și s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, fără titlu valabil. Decizia Curții de Apel Timișoara a fost însă casată prin decizia civilă nr. 10028 din 02 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a decis trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Înalta Curte a reținut că Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960, în temeiul cărora s-a realizat preluarea de către stat a imobilului situat în Timișoara, Splaiul N.T. nu reprezintă un titlu valabil.

În aceste condiții, constatând preluarea nelegală a bunului imobil, instanța de apel avea obligația să arate motivele pentru care a respins celelalte capete de cerere cu care a fost investită de reclamanți. Înalta Curte a mai constatat că reclamanții au notificat Primarul Municipiului Timișoara, în temeiul Legii nr. 10/2001, însă acest demers nu s-a finalizat din culpa entității notificate, situație care permite reclamanților să se adreseze direct instanței de judecată, pentru valorificarea drepturilor și intereselor lor. În decizia de casare s-a mai reținut că instanța de apel a constatat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, cu referire la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să cerceteze însă în fond aceste aspecte și fără să facă referire la probele administrate, respectiv la mijloacele de apărare invocate de părți.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 431 din 08 noiembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis din nou apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 563 din 20 iunie 2003 a Tribunalului Timiș și a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, însă a respins din nou toate celelalte capete de cerere din acțiunea reclamanților. Împotriva acestei noi decizii pronunțate de instanța de apel, au formulat recurs reclamanții, precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3997 din 17 mai 2007 a admis din nou recursul reclamanților și a respins ca neîntemeiat recursul pârâtului, a casat decizia civilă nr. 431/2006 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare într-un nou apel, la aceeași instanță.

Instanța de recurs a constatat că, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul din litigiu a fost preluat în mod nevalabil de către Statul Român și că acțiunea reclamanților se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmând să fie soluționată ca atare. Înalta Curte a reținut că, atâta vreme cât s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a fost preluat abuziv, instanța de apel a greșit atunci când nu a aplicat dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Totodată, Înalta Curte a mai constatat că este greșită aprecierea instanței de apel în sensul că exceptarea de la restituirea bunului este determinată de buna credință a părților contractante.

Această apreciere ignoră dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, referitoare la noțiunea de unitate deținătoare a bunurilor preluate abuziv, precum și obligațiile ce revin acesteia, potrivit aceluiași act normativ. În acest sens, Înalta Curte a reținut că pârâtul I.T.M. Timiș, care prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1999 cu SC R. SA Timișoara, a dobândit imobilul în litigiu, avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare, fiind persoană juridică de drept public, căreia îi incumbă obligația de restituire a imobilului preluat abuziv de stat. Nu are nici o relevanță atitudinea subiectivă a pârâtului la momentul dobândirii bunului, câtă vreme, independent de modalitatea în care a ajuns bunul în patrimoniu său, avea obligația de restituire, în calitate de unitate deținătoare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, pârâtul I.T.M. Timiș nu se situează în poziția unui subdobânditor de la stat, pentru a putea invoca dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a salva actul de la sancțiunea nulități, fiind el însuși o persoană juridică de drept public. De aceea, a adăugat Înalta Curte, aprecierea instanței de apel în sensul exceptării de la restituirea bunului pe considerentul existenței bunei credințe la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare este greșită și ignoră dispozițiile art. 21 precum și pe cele ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de recurs a mai arătat că motivarea soluției din apel a condus la neanalizarea celorlalte apărări de fond ale pârâtului, formulate prin întâmpinarea depusă în apel, în sensul că imobilul din litigiu, construit la începutul sec. XX, a suferit transformări importante, făcând obiectul unor investiții de miliarde de RON vechi, astfel încât în prezent nu mai are în comun cu imobilul preluat de stat, decât locul situării. Sub același aspect, Înalta Curte a concluzionat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, instanța de trimitere având obligația de a verifica apărările pârâtului I.T.M. Timiș și de a stabili situația juridică actuală a bunului, în funcție de care să aprecieze, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, care este modalitatea de reparație care se impune pentru imobilul preluat abuziv.

Pe de altă parte, în privința recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte a constatat că acesta este neîntemeiat. Instanța de recurs a constatat că, în ceea ce privește cadrul procesual, judecata s-a desfășurat în mod corect, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, având calitate procesuală pasivă, întrucât se contestă valabilitatea preluării bunului de către stat. În privința criticilor formulate de acest pârât, referitoare la valabilitatea titlului statului, și care, în opinia recurentului, ar fi trebuit să conducă la respingerea integrală a acțiunii reclamanților, Înalta Curte a constatat că aspect a fost tranșat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 10028/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi supus contestării.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 805 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 563 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Timiș și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis integral acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea și, prin urmare, lipsa titlului valabil al Statului Român asupra imobilului situat în Timișoara, Splaiul N.T., evidențiat în CF C1. Timișoara, nr. T1., compus din casă cu subsol, două etaje și curte. A constatat nulitatea actelor de înscriere în CF a dreptului de proprietate al Statului Român, al dreptului de administrare operativă în favoarea fostului I.C.R.A.L. Timișoara și apoi a SC R. SA Timișoara precum și a dreptului de proprietate al SC R. SA Timișoara, respectiv al I.T.M.

Timiș, atât asupra casei cu 2 etaje, cât și asupra terenului evidențiat în CF C1. Timișoara, nr. T1. A dispus rectificarea CF C1. Timișoara, nr. T1., prin radierea tuturor acestor drepturi și reînscrierea dreptului de proprietate al foștilor proprietari tabulari, antecesori ai reclamanților, G.M. și soția G.V., născută M. A obligat pârâtul I.T.M. Timiș să recunoască dreptul de proprietate al reclamanților și să le restituie imobilul descris mai sus, în natură, cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001. A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților suma de 13.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Imobilul din litigiu, situat în Timișoara, Splaiul N.T., evidențiat în CF C1. Timișoara, nr. T1., casă cu 2 etaje și curte a fost proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanților, respectiv a soților G.M. și V. (născută M.), aceștia cumpărând și supraedificând imobilul în anul 1911. Imobilul face parte din categoria imobilelor de patrimoniu ale Municipiului Timișoara, fiind o clădire istorică în care a funcționat fostul Hotel B. din cartierul I. din Timișoara, realizare a faimosului arhitect timișorean G.M., cunoscut ca întemeietor în Timișoara a stilului arhitectural Secession timpuriu, dezvoltat mai apoi ca Art Nouveau (proprietarul tabular, printre ale cărui realizări notabile se numără și celebra C.P.

din Timișoara). În anul 1968, în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 710/1966, imobilul a fost preluat de Statul Român și trecut în administrarea fostului I.C.R.A.L. Timișoara. În urma divizării fostului I.C.R.A.L., imobilul a trecut inițial în administrarea SC R. SA Timișoara (succesoare a fostului I.C.R.A.L.), iar în anul 1994, această societate și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară. Ulterior, imobilul, construcție și teren, a fost achiziționat de I.T.M. Timiș de la SC R. SA Timișoara, la data de 01 noiembrie 1999, potrivit contractului de vânzare -cumpărare nr. V1., pentru prețul de 611.020 RON. I.T.M., la data de 01 noiembrie 1999, era persoană juridică de drept public, vânzătoarea SC R. SA Timișoara fiind o diviziune a fostei I.C.R.A.L.

Timișoara, fostă întreprindere de stat care se ocupa de administrarea fondului locativ de stat. Ulterior cumpărării, I.T.M. Timiș, potrivit expertizei tehnice judiciare în construcții realizată de expert judiciar O.R., a efectuat ample lucrări de investiții asupra imobilului din litigiu, în două etape. Prima etapă s-a desfășurat în intervalul februarie - iulie 2000, când au fost demolate compartimentările interioare, tâmplăria și planșele de lemn și s-au turnat cadre din beton armat precum și planșee de beton armat peste parter și etajul I. Majoritatea acestor lucrări s-au efectuat în lipsa unei autorizații de demolare și înainte de emiterea autorizației de construire nr. 312 din 02 mai 2000, a cărei valabilitate a fost de 12 luni.

În urma executării acestei etape de demolare, s-a constatat că proiectul tehnic nr. PT1. a fost greșit întocmit întrucât, pe parcursul lucrărilor de desfacere a finisajelor, a sporit vulnerabilitatea construcției, astfel că planșeul peste etajul II a căzut, degradând și șarpanta originală. În consecință, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în calitate de ordonator principal de credite a dispus oprirea imediată a lucrărilor (nota nr. N1. din 21 iulie 2000) și refacerea întregului proiect. Cheltuielile efectuate în timpul acestor lucrări proiectate eronat s-au ridicat, potrivit expertului judiciar, la suma de 327.632 RON. Lucrările din etapa a II-a au fost reluate abia în anul 2002, în lunile februarie - noiembrie, după ce s-a refăcut proiectul lucrărilor de construcții, însă nu există nici o dovadă că autorizația de construire nr. AC2.

din 02 mai 2000 ar fi fost prelungită pentru încă un an, respectiv pentru perioada 2 mai 2001 - 2 mai 2002 și nici pentru noiembrie 2002. Valoarea acestor lucrări realizate în intervalul februarie -noiembrie 2002 a fost de 1.438.708 RON, potrivit aceleiași expertize, majorată apoi la 2.363.343 RON. Ulterior, s-a emis o nouă autorizație de construire cu nr. AC1. din 12 noiembrie 2002, însă exclusiv pentru lucrările de amenajare a mansardei din podul imobilului. Ceea ce este relevant în privința celor două autorizații de construire, din anii 2000 și 2002, este că ambele vizează explicit doar lucrări de „reparații, amenajare, consolidare și igienizare" a imobilului de litigiu și nicidecum de extindere, pe orizontală și/sau verticală a construcției existente.

Totodată, expertul tehnic judiciar a stabilit că aria desfășurată a corpului principal de clădire A (corpul vechi, existent la momentul naționalizării) este de 108,45 mp pentru subsol și de 1.050,55 mp pentru parter și etajele I și II (total 1.159 mp), în timp ce aria desfășurată a mansardei refăcute și adăugate este de doar 323,20 mp. Aceeași expertiză a stabilit că aria desfășurată a corpului secundar B (cu sala de ghișee, fosta sala de sport și anexele) are o arie desfășurată totală de 345,88 mp.

Sub aspectul problematicii ariilor desfășurate, atât expertiza judiciară administrată direct de Curtea de Apel, cât și expertizele anterioare converg spre concluzii aproape identice, și anume aceea că aria desfășurată a construcției vechi, compusă din corpurile inițiale A și B are o suprafață desfășurată totală de aproximativ 1.150 mp., în timp ce aria desfășurată a corpurilor de clădire nou executate, respectiv coridorul de legătură dintre corpul A și B, (de 41,83 mp), la care se adaugă mansarda realizată pe întreg conturul corpului A (de323,20 mp) totalizează o arie desfășurată nou executată de 365,05 mp, ceea ce, procentual, reprezintă aproximativ 32% din aria desfășurată a construcțiilor vechi, preexistente (existente la data naționalizării).

Expertul judiciar a concluzionat că valoarea tehnică a tuturor investițiilor efectuate de I.T.M. la imobilul din litigiu este de 1.766.340 RON, în timp ce valoarea de circulație a acelorași investiții este de 2.649.500 RON, rectificată mai apoi prin suplimentul de expertiză la suma de 2.780.820 RON, astfel că valoarea de piață a întregului ansamblu imobiliar este de 3.334.980 RON, din care 1.274.400 RON este valoarea terenului. De asemenea, expertul a mai opinat că, prin investițiile efectuate la imobilul în litigiu, s-a înlocuit vechea structură de rezistență din cărămidă și lemn, cu una din beton, complet nouă, atât la nivelul fundațiilor, cât și al stâlpilor și planșeelor, astfel încât imobilul în forma actuala reprezintă o transformare radicală în raport cu vechiul imobil, însă s-au păstrat intacte fundațiile de sub ziduri, zidurile exterioare și subsolul, atât din punct de vedere structural, cât și arhitectural.

Pe de altă parte însă, cele două proiecte tehnice elaborate pentru renovarea imobilului nici nu puteau afecta structura arhitectonică a clădirii (subsolul, fațada clădirii și zidurile exterioare) întrucât clădirea are valoare de patrimoniu, fiind o clădire istorică. Din înscrisurile depuse rezultă că, atât achiziția imobilului de la SC R. SA Timișoara, cât și anumite aspecte privind lucrările de investiții au generat dispute între I.T.M. Timiș și forul tutelar - Ministerul Muncii și Protecției Sociale, soluționate atât de Curtea de Conturi, cât și de către instanțele de judecată. Mai mult, refacerea proiectului tehnic s-a realizat prin actul adițional din 03 mai 2000, deci ulterior emiterii autorizației de construire nr. AC2.

din 02 mai 2000, ceea ce poate conduce la concluzia că toate lucrările efectuate după data de 3 mai 2000 au fost în afara autorizației de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 50/1991 - republicată, autorizația de construire se eliberează numai pe baza unui proiect tehnic. Or, în speța de față, proiectul tehnic inițial din anul 1999, care a stat la baza emiterii autorizației de construire nr. AC2. din 02 mai 2000 s-a constatat a fi greșit, ceea ce poate determina prezumția rezonabilă că tot ceea ce s-a executat după data de 03 mai 2000, când s-a refăcut integral proiectul tehnic, a fost executat în afara autorizației de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, chiar dacă acest aspect nu a fost constatat și sancționat contravențional în baza Legii nr. 50/1991.

Curtea de Apel a constatat, prin raportare la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că, prin efectul deciziilor nr. 10228/2005 și nr. 3 997/2007 ale Înaltei Curți de Casație de Justiție, s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, fiind aplicabil deopotrivă textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precum și că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt persoane îndreptățite, în calitate de moștenitori testamentari ai foștilor proprietari tabulari. De același efect al puterii de lucru judecat, determinat de pronunțarea acelorași două decizii se bucură și constatarea că pârâtul, I.T.M.

Timiș, are calitatea de unitate deținătoare și că această unitate deținătoare este o instituție de stat, respectiv de drept public, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001. Tot în puterea lucrului judecat a intrat și statuarea, din cuprinsul deciziei civile nr. 3997/2007, în sensul că pârâtelor I.T.M. Timiș și SC R. SA Timișoara nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, fiind irelevantă eventuala bună credință în momentul tranzacționării, precum și aceea că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în această cauză. Curtea de Apel a constatat, pe baza probatoriul administrat, că imobilului din litigiu i-ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, în condițiile în care, proiectul tehnic inițial din anul 1999, care a stat la baza emiterii autorizației de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, s-a constatat a fi greșit.

Pe de altă parte, și în ipoteza în care s-ar aprecia că toate lucrările de „reparații, amenajare, consolidare și igienizare" a imobilului de litigiu și de extindere pe verticală a construcției existente, prin realizarea mansardei s-ar fi executat în acord cu legislația relevantă (Legea nr. 50/1991, respectiv Legea nr. 10/1995), intervine un alt criteriu decisiv, indicat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în situația imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Capitolul III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, așa cum au demonstrat absolut toate lucrările de specialitate, inclusiv ultima expertiză judiciară, lucrările efectuate la imobilul din Timișoara, Splaiul N.T. au fost de reparații, amenajare, consolidare și igienizare, și, în plus, aria desfășurată a construcției vechi, compusă din corpurile inițiale A și B are o suprafață desfășurată totală de 1.150 mp, în timp ce aria desfășurată a corpurilor de clădire nou executate, totalizează o arie desfășurată de 365,05 mp, ceea ce exprimă doar aproximativ 32% din aria desfășurată a construcțiilor vechi, preexistente. Prin urmare, potrivit acestui criteriu prevăzut de lege, imobilul din litigiu se impune să fie restituit în natură către reclamanți, cu respectarea de către aceștia a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții I.T.M. Timiș, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și SC R. SA Timișoara. l. Prin recursul declarat, I.T.M. Timiș, formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: La transmiterea imobilului în proprietatea I.T.M. Timiș au fost respectate legile în vigoare, iar recurentul a fost un cumpărător de bună credință. În cartea funciară nu era notat nici un litigiu cu privire la revendicarea imobilului de către succesorii foștilor proprietari, acțiunea in revendicare a imobilului fiind formulată de reclamanți abia în noiembrie 2001, devenind astfel aplicabile principiile error communis facit jus, și cel al validității în drept.

I.T.M. Timiș nu avea obligația, potrivit legislației în vigoare, să verifice titlul Statului Român, acest lucru fiind apanajul instanțelor de judecată, ci doar o obligație de diligentă pe care a respectat-o întocmai. Însăși C.E.D.O. apreciază că există situații în care este imposibilă retrocedarea unui imobil, chiar preluat fără titlu valabil de către regimul comunist, respectiv aceea în care bunul a fost vândut către un terț de bună credință (Hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Tovaru contra României). Se mai arată că imobilul, construit la începutul secolului, a fost supus inițial, după achiziționare, unor lucrări de igienizare care au dezvăluit necesitatea unei consolidări. Autorizația de construcție nr. 315 din 02 mai 2000 se referă la lucrări de reparații, amenajare, consolidare, igienizare a sediului I.T.M.

Timiș, situație care a apărut de abia după ce, urmare a lucrării de igienizare, s-a constatat necesitatea imperioasă a unei consolidări. Din singura expertiză efectuată în prezentul dosar, cea a d-nei O.R., rezultă că, prin investițiile efectuate de către I.T.M. Timiș asupra imobilului din Timișoara, Splaiul N.T., s-a realizat o transformare radicală, acesta a devenit unul complet nou. În aceste condiții, instanța de judecată nu este în măsură să stabilească că imobilul nu a fost transformat 100%, ci doar aproximativ 32%. Se susține că imobilul în litigiu este destinat unei activități de utilitate publică, iar restituirea sa în natură către reclamanți ar putea paraliza activitatea I.T.M. Timiș.

2. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive: În mod netemeinic s-a admis acțiunea reclamanților și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, având în vedere că imobilul situat in Timișoara Splaiul N.T. a fost preluat de Statul Român, dar nu prin Ministerul Finanțelor Publice, iar ulterior acesta a intrat în proprietatea SC R. SA Timișoara și apoi a Inspectoratului Teritorial de Munca. Actualul proprietar, I.T.M. Timiș, a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 1598 din 01 noiembrie 1999, de la pârâta vânzătoare SC R. SA Timișoara.

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă în vânzarea imobilului din litigiu, întrucât vânzător a fost o societate comercială, societate pe acțiuni la care acționar majoritar a fost Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, unitate deținătoare a imobilului, și nu Ministerul Finanțelor Publice. Se solicită și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată în suma de 13.000 RON care a fost obligat recurentul în solidar cu pârâții I.T.M. Timiș și SC R. SA., susținându-se că acesta nu se află în culpă procesuală pentru a fi aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ. Cererea de recurs nu cuprinde temeiul de drept al criticilor pe care le conține.

3. SC R. SA Timișoara formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5. 8 și 9 C. proc. civ. Actele care au stat la baza preluării imobilului de către Stat și în baza cărora SC R. SA Timișoara a dobândit dreptul de proprietate, sunt actele de divizare a fostului I.C.R.A.L., protocolul în baza căruia a fost împărțit patrimonial societății în urmă divizării, Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 14/1991. Toate aceste acte nu cuprind doar mențiuni cu privire la imobilul în speță, SC R. SA Timișoara dobândind, cu acea ocazie, în proprietate, și alte imobile aflate inițial în patrimoniul I.C.R.A.L. În aceste condiții, prin admiterea acțiunii, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând nulitatea absolută a actelor menționate, fără însă a tine cont că nulitatea dispusă - ca o consecință a admiterii acțiunii - ar fi trebuit să fie, cel mult, parțială.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit textele de lege. Art. 10 și art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu trebuie să fie coroborate, ci au o aplicație distinctă. Astfel, atâta timp cât este vorba de o construcție nouă, conform art. 10 din Lege, nu se poate vorbi de proporția adăugirilor efectuate la construcția inițială, conform art. 19 din aceeași Lege. Chiar dacă instanța de apel făcea aplicarea art. 19 din Lege, era obligată să restituie imobilul astfel cum a fost el la data preluării, pentru adăugiri reclamanții urmând să aibă un drept de preemțiune la cumpărarea acestora. Aplicând art. 19 din Lege, instanța recunoaște că este vorba de adăugiri și că, pentru acestea - deoarece nu sunt de 100% -reclamanții au un drept de preemțiune la cumpărare (conform art. 19), dar, cu toate acestea, dispune restituirea în natură a întregului imobil, însă nu astfel cum era acesta la momentul preluării, ci astfel cum este acesta la momentul actual.

Or, în condițiile în care apreciază că, în realitate, este o construcție nouă, conform art. 10 din Lege, instanța este obligată să restituie doar diferența de teren rămasă liberă și nu construcția nouă. Se solicită exonerarea recurentei de plata cheltuielilor de judecată, susținându-se că recurenta nu are culpă în ceea ce privește preluarea de către Stalul Român, fără titlu valabil, a imobilului din speță. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: l. Prin recursul formulat, I.T.M. Timiș, aducând mai multe argumente în acest sens, susține că a fost cumpărător de bună-credință al imobilului în litigiu, împrejurare care-1 îndreptățește să păstreze în deplină proprietate și posesie bunul.

În privința acestor critici, Înalta Curte constată că, prin considerentele deciziei nr. 3997 din 17 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului prin care s-a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, s-a reținut că: „I.T.M. Timiș, care, prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1999 cu SC R. SA Timișoara, a dobândit imobilul în litigiu, avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare, fiind persoană juridică de drept public, căreia îi incumbă obligația de restituire a imobilului preluat abuziv de stat. Sub acest aspect, nu are nici o relevanță atitudinea subiectivă a intimatului la momentul dobândirii bunului, câtă vreme, independent de modalitatea în care i-a ajuns bunul în patrimoniu, ca unitate deținătoare, avea obligația de restituire.

Intimatul-pârât nu se situează în poziția unui subdobânditor de la stat - pentru a putea invoca dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 salvarea actului de nulitate - fiind el însuși o persoană juridică de drept public. De aceea, aprecierea instanței de apel în sensul exceptării de la restituirea bunului pe considerentul existenței bunei credințe la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare este greșită și ignoră dispozițiile art. 21 precum și pe cele ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/.2001". Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Față de conținutul acestor prevederi legale, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, vizând lipsa oricăror efecte juridice ale atitudinii subiective a recurentului în dobândirea imobilului în litigiu pentru determinarea regimului juridic aplicabil bunului, nu mai puteau fi reanalizate de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii. Prin urmare, respectând dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel a soluționat pretențiile reclamanților în contradictoriu cu I.T.M. Timiș, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs. Se mai susține prin motivele de recurs că autorizația de construcție nr. 315 din 02 mai 2000 se referă la lucrări de reparații, amenajare, consolidare, igienizare a sediului I.T.M. Timiș, situație care a apărut de abia după ce, urmare a lucrării de igienizare, s-a constatat necesitatea imperioasă a unei consolidări și că, din expertiza efectuată rezultă că, prin investițiile efectuate de către I.T.M. Timiș asupra imobilului, s-a realizat o transformare radicală, acesta a devenit unul complet nou, situație în care instanța de apel nu este în măsură să stabilească că imobilul nu a fost transformat 100%, ci doar aproximativ 32%.

Aceste critici vizează, de fapt, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Mai arată recurentul că imobilul în litigiu este destinat unei activități de utilitate publică, iar restituirea sa în natură către reclamanți ar putea paraliza activitatea I.T.M. Timiș. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nici această critică nu este fondată. 2. Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate. întrucât aceste critici vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul stabilirii calității procesual pasive a recurentului și sub aspectul aplicării art. 274 C. proc.

civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra motivele de recurs formulate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui caz de modificare a deciziei recurate. Sub aspectul criticilor care vizează calitatea procesual pasivă a recurentului, Înalta Curte constată că, această problemă a fost, de asemenea, tranșată, în mod irevocabil în cel de-al doilea ciclu procesual. Astfel, prin decizia nr. 3997 din 17 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că: „în ceea ce privește cadrul procesual, judecata s-a desfășurat în mod corect și în contradictoriu cu recurentul, ca reprezentant al Statului Român, având în vedere că se contestă valabilitatea preluării bunului de către stat". Prin urmare, prin aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în mod corect, instanța de apel a reținut calitatea procesual pasivă în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș. Nu este fondată nici critica prin care recurentul susține greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Prevederile art. 274 C. proc. civ.. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții, iar Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel de culpă procesuală există în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Așa cum s-a reținut prin decizia civilă nr. 10028 din 02 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960, în temeiul cărora s-a realizat preluarea de către stat a imobilului în litigiu nu reprezintă un titlu valabil.

Această împrejurare, coroborată cu soluția pronunțată de instanță de admitere a pretențiilor reclamantului, determină o culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ., în măsură să atragă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate. 3. Prin recursul declarat, SC R. SA Timișoara susține că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a dispus anularea unor acte prin care recurenta a dobândit, alături de imobilul în litigiu, și alte imobile care nu au făcut obiectul cauzei de față. Critica este nefondată. Așa cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, precum și din considerentele care susțin acest dispozitiv, instanța de apel a constatat nulitatea actelor de înscriere în CF a dreptului de proprietate al Statului Român, a dreptului de administrare operativă în favoarea fostului I.C.R.A.L.

Timișoara și apoi a SC R. SA Timișoara precum și a dreptului de proprietate al SC R. SA Timișoara, respectiv al I.T.M. Timiș, numai cu privire la imobilul în litigiu. Tot astfel, rectificarea CF C1. Timișoara, nr. T1., prin radierea tuturor acestor drepturi și reînscrierea dreptului de proprietate al foștilor proprietari tabulari, antecesori ai reclamanților, s-a făcut tot numai cu privire la imobilul în litigiu. Prin urmare, instanța de apel a respectat limitele învestirii sale sub aspectul pretențiilor deduse judecății, astfel încât recursul nu poate fi admis în temeiul criticii menționate. Se mai susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit textele de lege deoarece art. 10 și art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi coroborate, ci au o aplicație distinctă.

Nici această critică nu este fondată. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat, pe baza probatoriul administrat, că imobilului din litigiu i-ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel a motivat, în subsidiar că, în ipoteza în care s-ar aprecia că toate lucrările de „reparații, amenajare, consolidare și igienizare" a imobilului de litigiu și de extindere pe verticală a construcției existente, prin realizarea mansardei s-ar fi executat în acord cu legislația relevantă, intervine un alt criteriu decisiv, indicat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 au fost avute în vedere de instanța de apel într-o motivare subsidiară, ceea ce face nefondată critica recurentei vizând greșita coroborare a celor două texte legale menționate.

În ceea ce privește criticile vizând greșita aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată, de asemenea, că acestea sunt nefondate. Față de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de legalitate, instanța de recurs poate verifica numai dacă, la situația de fapt reținută de instanța de apel, și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect aceste dispoziții legale. Prin decizia recurată, în urma interpretării probelor administrate, instanța de apel a stabilit că aria desfășurată a construcției vechi, compusă din corpurile inițiale A și B are o suprafață desfășurată totală de 1.150 mp, în timp ce aria desfășurată a corpurilor de clădire nou executate, totalizează o arie desfășurată de 365,05 mp, ceea ce exprimă doar aproximativ 32% din aria desfășurată a construcțiilor vechi, preexistente.

Cât timp a concluzionat, prin interpretarea probelor administrate că aria desfășurată a corpurilor de clădire nou executate reprezintă doar 32% din aria desfășurată a construcțiilor preexistente, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui articol, numai în ipoteza în care aria desfășurată a corpurilor noi adăugate reprezintă peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent. Per a contrario, în cazul în care aria desfășurată a corpurilor noi adăugate nu reprezintă peste 100% din aria desfășurată inițial, cum este cazul imobilului în litigiu, se aplică regula cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 10/2001 și reluată în art. 7 și art. 9 din același act normativ, care instituie prevalenta restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Instanța de apel nu a constatat că, în cauză, probele administrate ar conduce la situația de fapt avută în vedere în reglementarea cuprinsă la alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 10/2001 (respectiv aceea a edificării unor corpuri suplimentare de sine stătătoare) și, de aceea, nu pot fi primite criticile formulate prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, vizând întinderea imobilului ce se restituie în natură și valorificarea unui drept de preemțiune. Nu este fondată nici critica privind plata cheltuielilor de judecată. Constatând nulitatea actelor de înscriere în CF a dreptului de administrare operativă și a dreptului de proprietate al SC R. SA Timișoara asupra imobilului în litigiu și dispunând rectificarea CF C1.

Timișoara, nr. T1., prin radierea tuturor acestor drepturi și reînscrierea dreptului de proprietate al foștilor proprietari tabulari, în mod legal, instanța de apel a apreciat că există o culpă procesuală a pârâtei SC R. SA Timișoara, în măsură să atragă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ. Controlul judiciar nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Deși recurenții I.T.M. Timiș și SC R. SA Timișoara indică acest caz de modificare a hotărârii atacate, niciuna din criticile cuprinse în motivarea cererilor de recurs nu poate fi încadrată în aceste prevederi legale, astfel încât Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu analizarea, în acest temei, a legalității deciziei pronunțate de instanța de apel.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate. Deși intimații-reclamanți au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceste cheltuieli nu au fost dovedite, în temeiul art. 274 C. proc. civ.. raportat la art. 1169 C. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată în acest sens. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 19 din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională va fi sesizată, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții I.T.M. Timiș, de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și de SC R. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 805 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001. Respinge cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.