ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7178/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7178/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 08 august 2002 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții J.E.E., J.C.I., J.N.L.,

J.B.L., J.T., V.I., V.V.E. și B.S. au chemat în judecată I.T.M. Timiș, SC R. SA

Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a titlului

și a transcrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului

situat în Timișoara, Splaiul N.T., cuprins în CF C1. Timișoara, nr. T1., nulitatea

absolută a înscrierii în CF a dreptului de administrare operativă a T.A.P.I. Timișoara,

în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și a Decretului nr. 712/1966, nulitatea

absolută a intabulării dreptului de administrare operativă în favoarea I.C.R.A.L.

Timișoara, a dreptului de administrare operativă și de proprietate în favoarea SC

R. SA Timișoara și a transcrierii transmiterii dreptului de proprietate de la SC

R. SA Timișoara în favoarea I.T.M. Timiș.

S-a solicitat,

totodată, rectificarea intabulărilor făcute în CF C2. Timișoara începând din 16

aprilie 1968, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și a

drepturilor subsecvente izvorâte din acest drept, precum și reînscrierea dreptului

de proprietate în favoarea autorilor reclamanților, ca și obligarea pârâților de

a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin sentința

civilă nr. 563 din 20 iunie 2003, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată

de către reclamanți.

Această hotărâre

a fost schimbată în parte, prin decizia nr. 128 din 12 aprilie 2004 a Curții de

Apel Timișoara, prin care, în urma admiterii apelului reclamanților, a fost admisă

în parte acțiunea și s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul

Român în mod abuziv, fără titlu valabil.

Decizia Curții

de Apel Timișoara a fost însă casată prin decizia civilă nr. 10028 din 02

decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a decis trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Înalta Curte a

reținut că Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960, în temeiul cărora s-a realizat

preluarea de către stat a imobilului situat în Timișoara, Splaiul N.T. nu reprezintă

un titlu valabil. În aceste condiții, constatând preluarea nelegală a bunului imobil,

instanța de apel avea obligația să arate motivele pentru care a respins celelalte

capete de cerere cu care a fost investită de reclamanți.

Înalta Curte a

mai constatat că reclamanții au notificat Primarul Municipiului Timișoara, în temeiul

Legii nr. 10/2001, însă acest demers nu s-a finalizat din culpa entității notificate,

situație care permite reclamanților să se adreseze direct instanței de judecată,

pentru valorificarea drepturilor și intereselor lor.

În decizia de

casare s-a mai reținut că instanța de apel a constatat imposibilitatea restituirii

în natură a imobilului, cu referire la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

fără să cerceteze însă în fond aceste aspecte și fără să facă referire la probele

administrate, respectiv la mijloacele de apărare invocate de părți.

Rejudecând cauza,

prin decizia civilă nr. 431 din 08 noiembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis

din nou apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 563 din 20

iunie 2003 a Tribunalului Timiș și a constatat că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului fără un titlu valabil, însă a respins din nou toate celelalte

capete de cerere din acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei

noi decizii pronunțate de instanța de apel, au formulat recurs reclamanții, precum

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 3997 din 17 mai 2007 a admis din nou recursul

reclamanților și a respins ca neîntemeiat recursul pârâtului, a casat decizia civilă

nr. 431/2006 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare într-un

nou apel, la aceeași instanță.

Instanța de recurs

a constatat că, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a

statuat cu putere de lucru judecat că imobilul din litigiu a fost preluat în mod

nevalabil de către Statul Român și că acțiunea reclamanților se încadrează în dispozițiile

Legii nr. 10/2001, urmând să fie soluționată ca atare.

Înalta Curte a

reținut că, atâta vreme cât s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a fost preluat

abuziv, instanța de apel a greșit atunci când nu a aplicat dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care persoanele ale căror imobile au

fost preluate de stat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării.

Totodată,

Înalta Curte a mai constatat că este greșită aprecierea instanței de apel în sensul

că exceptarea de la restituirea bunului este determinată de buna credință a părților

contractante. Această apreciere ignoră dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

referitoare la noțiunea de unitate deținătoare a bunurilor preluate abuziv, precum

și obligațiile ce revin acesteia, potrivit aceluiași act normativ.

În acest sens,

Înalta Curte a reținut că pârâtul I.T.M. Timiș, care prin contractul de vânzare

- cumpărare încheiat în anul 1999 cu SC R. SA Timișoara, a dobândit imobilul în

litigiu, avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate

deținătoare, fiind persoană juridică de drept public, căreia îi incumbă obligația

de restituire a imobilului preluat abuziv de stat. Nu are nici o relevanță atitudinea

subiectivă a pârâtului la momentul dobândirii bunului, câtă vreme, independent de

modalitatea în care a ajuns bunul în patrimoniu său, avea obligația de restituire,

în calitate de unitate deținătoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pârâtul I.T.M.

Timiș nu se situează în poziția unui subdobânditor de la stat, pentru a putea invoca

dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a salva actul de la sancțiunea

nulități, fiind el însuși o persoană juridică de drept public. De aceea, a adăugat

Înalta Curte, aprecierea instanței de apel în sensul exceptării de la restituirea

bunului pe considerentul existenței bunei credințe la data încheierii contractului

de vânzare - cumpărare este greșită și ignoră dispozițiile art. 21 precum și pe

cele ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de recurs

a mai arătat că motivarea soluției din apel a condus la neanalizarea celorlalte

apărări de fond ale pârâtului, formulate prin întâmpinarea depusă în apel, în sensul

că imobilul din litigiu, construit la începutul sec.

XX,

a

suferit transformări importante, făcând obiectul unor investiții de miliarde de

RON vechi, astfel încât în prezent nu mai are în comun cu imobilul preluat de stat,

decât locul situării.

Sub același aspect,

Înalta Curte a concluzionat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, instanța

de trimitere având obligația de a verifica apărările pârâtului I.T.M. Timiș și de

a stabili situația juridică actuală a bunului, în funcție de care să aprecieze,

în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, care este modalitatea de reparație

care se impune pentru imobilul preluat abuziv.

Pe de altă parte,

în privința recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Înalta Curte a constatat că acesta este neîntemeiat.

Instanța de recurs

a constatat că, în ceea ce privește cadrul procesual, judecata s-a desfășurat în

mod corect, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, având

calitate procesuală pasivă, întrucât se contestă valabilitatea preluării bunului

de către stat.

În privința criticilor

formulate de acest pârât, referitoare la valabilitatea titlului statului, și care,

în opinia recurentului, ar fi trebuit să conducă la respingerea integrală a acțiunii

reclamanților, Înalta Curte a constatat că aspect a fost tranșat în mod irevocabil

prin decizia civilă nr. 10028/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel

încât a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi supus contestării.

Rejudecând cauza,

prin decizia civilă nr. 805 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 563 din 20

noiembrie 2003 a Tribunalului Timiș și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul

că a admis integral acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea și, prin urmare,

lipsa titlului valabil al Statului Român asupra imobilului situat în Timișoara,

Splaiul N.T., evidențiat în CF C1. Timișoara, nr. T1., compus din casă cu subsol,

două etaje și curte.

A constatat nulitatea

actelor de înscriere în CF a dreptului de proprietate al Statului Român, al dreptului

de administrare operativă în favoarea fostului I.C.R.A.L. Timișoara și apoi a SC

R. SA Timișoara precum și a dreptului de proprietate al SC R. SA Timișoara, respectiv

al I.T.M. Timiș, atât asupra casei cu 2 etaje, cât și asupra terenului evidențiat

în CF C1. Timișoara, nr. T1.

A dispus rectificarea

CF C1. Timișoara, nr. T1., prin radierea tuturor acestor drepturi și reînscrierea

dreptului de proprietate al foștilor proprietari tabulari, antecesori ai reclamanților,

G.M. și soția G.V., născută M.

A obligat pârâtul

I.T.M. Timiș să recunoască dreptul de proprietate al reclamanților și să le restituie

imobilul descris mai sus, în natură, cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din Legea nr.

10/2001.

A obligat pârâtele,

în solidar, să plătească reclamanților suma de 13.000 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorarii de avocat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul din litigiu,

situat în Timișoara, Splaiul N.T., evidențiat în CF C1. Timișoara, nr. T1., casă

cu 2 etaje și curte a fost proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanților,

respectiv a soților G.M. și V. (născută M.), aceștia cumpărând și supraedificând

imobilul în anul 1911. Imobilul face parte din categoria imobilelor de patrimoniu

ale Municipiului Timișoara, fiind o clădire istorică în care a funcționat fostul

Hotel B. din cartierul I. din Timișoara, realizare a faimosului arhitect timișorean

G.M., cunoscut ca întemeietor în Timișoara a stilului arhitectural Secession timpuriu,

dezvoltat mai apoi ca Art Nouveau (proprietarul tabular, printre ale cărui realizări

notabile se numără și celebra C.P. din Timișoara).

În anul 1968,

în baza Decretelor nr. 218/1960 și nr. 710/1966, imobilul a fost preluat de Statul

Român și trecut în administrarea fostului I.C.R.A.L. Timișoara.

În urma divizării

fostului I.C.R.A.L., imobilul a trecut inițial în administrarea SC R. SA Timișoara

(succesoare a fostului I.C.R.A.L.), iar în anul 1994, această societate și-a intabulat

dreptul de proprietate în cartea funciară.

Ulterior, imobilul,

construcție și teren, a fost achiziționat de I.T.M. Timiș de la SC R. SA Timișoara,

la data de 01 noiembrie 1999, potrivit contractului de vânzare -cumpărare nr.

V1., pentru prețul de 611.020 RON.

I.T.M., la data

de 01 noiembrie 1999, era persoană juridică de drept public, vânzătoarea SC R.

SA Timișoara fiind o diviziune a fostei I.C.R.A.L. Timișoara, fostă întreprindere

de stat care se ocupa de administrarea fondului locativ de stat.

Ulterior cumpărării,

I.T.M. Timiș, potrivit expertizei tehnice judiciare în construcții realizată de

expert judiciar O.R., a efectuat ample lucrări de investiții asupra imobilului din

litigiu, în două etape. Prima etapă s-a desfășurat în intervalul februarie - iulie

2000, când au fost demolate compartimentările interioare, tâmplăria și planșele

de lemn și s-au turnat cadre din beton armat precum și planșee de beton armat peste

parter și etajul

I.

Majoritatea acestor

lucrări s-au efectuat în lipsa unei autorizații de demolare și înainte de emiterea

autorizației de construire nr. 312 din 02 mai 2000, a cărei valabilitate a fost

de 12 luni.

În urma executării

acestei etape de demolare, s-a constatat că proiectul tehnic nr. PT1. a fost greșit

întocmit întrucât, pe parcursul lucrărilor de desfacere a finisajelor, a sporit

vulnerabilitatea construcției, astfel că planșeul peste etajul

II

a căzut, degradând și șarpanta originală.

În consecință,

Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în calitate de ordonator principal de credite

a dispus oprirea imediată a lucrărilor (nota nr. N1. din 21 iulie 2000) și refacerea

întregului proiect. Cheltuielile efectuate în timpul acestor lucrări proiectate

eronat s-au ridicat, potrivit expertului judiciar, la suma de 327.632 RON.

Lucrările din

etapa a II-a au fost reluate abia în anul 2002, în lunile februarie - noiembrie,

după ce s-a refăcut proiectul lucrărilor de construcții, însă nu există nici o dovadă

că autorizația de construire nr. AC2. din 02 mai 2000 ar fi fost prelungită pentru

încă un an, respectiv pentru perioada 2 mai 2001 - 2 mai 2002 și nici pentru noiembrie

2002.

Valoarea acestor

lucrări realizate în intervalul februarie -noiembrie 2002 a fost de 1.438.708 RON,

potrivit aceleiași expertize, majorată apoi la 2.363.343 RON.

Ulterior, s-a

emis o nouă autorizație de construire cu nr. AC1. din 12 noiembrie 2002, însă exclusiv

pentru lucrările de amenajare a mansardei din podul imobilului.

Ceea ce este relevant

în privința celor două autorizații de construire, din anii 2000 și 2002, este că

ambele vizează explicit doar lucrări de „reparații, amenajare, consolidare și igienizare"

a imobilului de litigiu și nicidecum de extindere, pe orizontală și/sau verticală

a construcției existente.

Totodată, expertul

tehnic judiciar a stabilit că aria desfășurată a corpului principal de clădire A

(corpul vechi, existent la momentul naționalizării) este de 108,45 mp pentru subsol

și de 1.050,55 mp pentru parter și etajele

I

și

II

(total 1.159 mp), în timp ce aria desfășurată a mansardei refăcute

și adăugate este de doar 323,20 mp.

Aceeași expertiză

a stabilit că aria desfășurată a corpului secundar B (cu sala de ghișee, fosta sala

de sport și anexele) are o arie desfășurată totală de 345,88 mp.

Sub aspectul problematicii

ariilor desfășurate, atât expertiza judiciară administrată direct de Curtea de Apel,

cât și expertizele anterioare converg spre concluzii aproape identice, și anume

aceea că aria desfășurată a construcției vechi, compusă din corpurile inițiale A

și B are o suprafață desfășurată totală de aproximativ 1.150 mp., în timp ce aria

desfășurată a corpurilor de clădire nou executate, respectiv coridorul de legătură

dintre corpul A și B, (de 41,83 mp), la care se adaugă mansarda realizată pe întreg

conturul corpului A (de323,20 mp) totalizează o arie desfășurată nou executată de

365,05 mp, ceea ce, procentual, reprezintă aproximativ 32% din aria desfășurată

a construcțiilor vechi, preexistente (existente la data naționalizării).

Expertul judiciar

a concluzionat că valoarea tehnică a tuturor investițiilor efectuate de I.T.M. la

imobilul din litigiu este de 1.766.340 RON, în timp ce valoarea de circulație a

acelorași investiții este de 2.649.500 RON, rectificată mai apoi prin suplimentul

de expertiză la suma de 2.780.820 RON, astfel că valoarea de piață a întregului

ansamblu imobiliar este de 3.334.980 RON, din care 1.274.400 RON este valoarea terenului.

De asemenea, expertul

a mai opinat că, prin investițiile efectuate la imobilul în litigiu, s-a înlocuit

vechea structură de rezistență din cărămidă și lemn, cu una din beton, complet nouă,

atât la nivelul fundațiilor, cât și al stâlpilor și planșeelor, astfel încât imobilul

în forma actuala reprezintă o transformare radicală în raport cu vechiul imobil,

însă s-au păstrat intacte fundațiile de sub ziduri, zidurile exterioare și subsolul,

atât din punct de vedere structural, cât și arhitectural.

Pe de altă parte

însă, cele două proiecte tehnice elaborate pentru renovarea imobilului nici nu puteau

afecta structura arhitectonică a clădirii (subsolul, fațada clădirii și zidurile

exterioare) întrucât clădirea are valoare de patrimoniu, fiind o clădire istorică.

Din înscrisurile

depuse rezultă că, atât achiziția imobilului de la SC R. SA Timișoara, cât și anumite

aspecte privind lucrările de investiții au generat dispute între I.T.M. Timiș și

forul tutelar - Ministerul Muncii și Protecției Sociale, soluționate atât de Curtea

de Conturi, cât și de către instanțele de judecată. Mai mult, refacerea proiectului

tehnic s-a realizat prin actul adițional din 03 mai 2000, deci ulterior emiterii

autorizației de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, ceea ce poate conduce la concluzia

că toate lucrările efectuate după data de 3 mai 2000 au fost în afara autorizației

de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii

nr. 50/1991 - republicată, autorizația de construire se eliberează numai pe baza

unui proiect tehnic.

Or, în speța de

față, proiectul tehnic inițial din anul 1999, care a stat la baza emiterii autorizației

de construire nr. AC2. din 02 mai 2000 s-a constatat a fi greșit, ceea ce poate

determina prezumția rezonabilă că tot ceea ce s-a executat după data de 03 mai 2000,

când s-a refăcut integral proiectul tehnic, a fost executat în afara autorizației

de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, chiar dacă acest aspect nu a fost constatat

și sancționat contravențional în baza Legii nr. 50/1991.

Curtea de Apel

a constatat, prin raportare la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că,

prin efectul deciziilor nr. 10228/2005 și nr. 3 997/2007 ale Înaltei Curți de Casație

de Justiție, s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul din litigiu a trecut

în proprietatea statului fără titlu valabil, fiind aplicabil deopotrivă textul

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precum și că, potrivit art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt persoane îndreptățite, în calitate de moștenitori

testamentari ai foștilor proprietari tabulari.

De același efect

al puterii de lucru judecat, determinat de pronunțarea acelorași două decizii se

bucură și constatarea că pârâtul, I.T.M. Timiș, are calitatea de unitate deținătoare

și că această unitate deținătoare este o instituție de stat, respectiv de drept

public, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Tot în puterea

lucrului judecat a intrat și statuarea, din cuprinsul deciziei civile nr. 3997/2007,

în sensul că pârâtelor I.T.M. Timiș și SC R. SA Timișoara nu le sunt aplicabile

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, fiind irelevantă eventuala bună credință

în momentul tranzacționării, precum și aceea că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, are calitate procesuală pasivă în această cauză.

Curtea de Apel

a constatat, pe baza probatoriul administrat, că imobilului din litigiu i-ar putea

fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Aceasta,

în condițiile în care, proiectul tehnic inițial din anul 1999, care a stat la baza

emiterii autorizației de construire nr. AC2. din 02 mai 2000, s-a constatat a fi

greșit. Pe de altă parte, și în ipoteza în care s-ar aprecia că toate lucrările

de „reparații, amenajare, consolidare și igienizare" a imobilului de litigiu

și de extindere pe verticală a construcției existente, prin realizarea mansardei

s-ar fi executat în acord cu legislația relevantă (Legea nr. 50/1991, respectiv

Legea nr. 10/1995), intervine un alt criteriu decisiv, indicat de dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în situația imobilelor-construcții

care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Capitolul

III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu

forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria

desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se

acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, așa cum au

demonstrat absolut toate lucrările de specialitate, inclusiv ultima expertiză judiciară,

lucrările efectuate la imobilul din Timișoara, Splaiul N.T. au fost de reparații,

amenajare, consolidare și igienizare, și, în plus, aria desfășurată a construcției

vechi, compusă din corpurile inițiale A și B are o suprafață desfășurată totală

de 1.150 mp, în timp ce aria desfășurată a corpurilor de clădire nou executate,

totalizează o arie desfășurată de 365,05 mp, ceea ce exprimă doar aproximativ 32%

din aria desfășurată a construcțiilor vechi, preexistente.

Prin urmare, potrivit

acestui criteriu prevăzut de lege, imobilul din litigiu se impune să fie restituit

în natură către reclamanți, cu respectarea de către aceștia a dispozițiilor art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din

Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții I.T.M. Timiș, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și SC R. SA Timișoara.

l. Prin recursul

declarat, I.T.M. Timiș, formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

La transmiterea

imobilului în proprietatea I.T.M. Timiș au fost respectate legile în vigoare, iar

recurentul a fost un cumpărător de bună credință.

În cartea funciară

nu era notat nici un litigiu cu privire la revendicarea imobilului de către succesorii

foștilor proprietari, acțiunea in revendicare a imobilului fiind formulată de reclamanți

abia în noiembrie 2001, devenind astfel aplicabile principiile error communis facit

jus, și cel al validității în drept.

I.T.M. Timiș nu

avea obligația, potrivit legislației în vigoare, să verifice titlul Statului Român,

acest lucru fiind apanajul instanțelor de judecată, ci doar o obligație de diligentă

pe care a respectat-o întocmai.

Însăși C.E.D.O.

apreciază că există situații în care este imposibilă retrocedarea unui imobil, chiar

preluat fără titlu valabil de către regimul comunist, respectiv aceea în care bunul

a fost vândut către un terț de bună credință (Hotărârea din 12 octombrie 2006 în

cauza Tovaru contra României).

Se mai arată că

imobilul, construit la începutul secolului, a fost supus inițial, după achiziționare,

unor lucrări de igienizare care au dezvăluit necesitatea unei consolidări.

Autorizația de

construcție nr. 315 din 02 mai 2000 se referă la lucrări de reparații, amenajare,

consolidare, igienizare a sediului I.T.M. Timiș, situație care a apărut de abia

după ce, urmare a lucrării de igienizare, s-a constatat necesitatea imperioasă a

unei consolidări.

Din singura expertiză

efectuată în prezentul dosar, cea a d-nei O.R., rezultă că, prin investițiile efectuate

de către I.T.M. Timiș asupra imobilului din Timișoara, Splaiul N.T., s-a realizat

o transformare radicală, acesta a devenit unul complet nou. În aceste condiții,

instanța de judecată nu este în măsură să stabilească că imobilul nu a fost transformat

100%, ci doar aproximativ 32%.

Se susține că

imobilul în litigiu este destinat unei activități de utilitate publică, iar restituirea

sa în natură către reclamanți ar putea paraliza activitatea I.T.M. Timiș.

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, critică decizia instanței

de apel pentru următoarele motive:

În mod netemeinic

s-a admis acțiunea reclamanților și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Timiș, având în vedere că imobilul situat in Timișoara Splaiul N.T.

a fost preluat de Statul Român, dar nu prin Ministerul Finanțelor Publice, iar ulterior

acesta a intrat în proprietatea SC R. SA Timișoara și apoi a Inspectoratului Teritorial

de Munca.

Actualul proprietar,

I.T.M. Timiș, a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare

cumpărare nr. 1598 din 01 noiembrie 1999, de la pârâta vânzătoare SC R. SA Timișoara.

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă

în vânzarea imobilului din litigiu, întrucât vânzător a fost o societate comercială,

societate pe acțiuni la care acționar majoritar a fost Statul Român prin Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, unitate deținătoare a imobilului, și nu Ministerul

Finanțelor Publice.

Se solicită și

exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată în suma de 13.000 RON care a fost

obligat recurentul în solidar cu pârâții I.T.M. Timiș și SC R. SA., susținându-se

că acesta nu se află în culpă procesuală pentru a fi aplicabile prevederile

art. 274 C. proc. civ.

Cererea de recurs

nu cuprinde temeiul de drept al criticilor pe care le conține.

formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 5. 8 și 9 C. proc. civ.

Actele care au

stat la baza preluării imobilului de către Stat și în baza cărora SC R. SA Timișoara

a dobândit dreptul de proprietate, sunt actele de divizare a fostului I.C.R.A.L.,

protocolul în baza căruia a fost împărțit patrimonial societății în urmă divizării,

Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 14/1991. Toate aceste acte nu cuprind doar mențiuni

cu privire la imobilul în speță, SC R. SA Timișoara dobândind, cu acea ocazie, în

proprietate, și alte imobile aflate inițial în patrimoniul I.C.R.A.L. În aceste

condiții, prin admiterea acțiunii, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut,

dispunând nulitatea absolută a actelor menționate, fără însă a tine cont că nulitatea

dispusă - ca o consecință a admiterii acțiunii - ar fi trebuit să fie, cel mult,

parțială.

Instanța de apel

a interpretat în mod greșit textele de lege. Art. 10 și art. 19 din Legea nr.

10/2001 nu trebuie să fie coroborate, ci au o aplicație distinctă. Astfel, atâta

timp cât este vorba de o construcție nouă, conform art. 10 din Lege, nu se poate

vorbi de proporția adăugirilor efectuate la construcția inițială, conform art. 19

din aceeași Lege.

Chiar dacă instanța

de apel făcea aplicarea art. 19 din Lege, era obligată să restituie imobilul astfel

cum a fost el la data preluării, pentru adăugiri reclamanții urmând să aibă un drept

de preemțiune la cumpărarea acestora.

Aplicând art.

19 din Lege, instanța recunoaște că este vorba de adăugiri și că, pentru acestea

- deoarece nu sunt de 100% -reclamanții au un drept de preemțiune la cumpărare (conform

art. 19), dar, cu toate acestea, dispune restituirea în natură a întregului imobil,

însă nu astfel cum era acesta la momentul preluării, ci astfel cum este acesta la

momentul actual.

Or, în condițiile

în care apreciază că, în realitate, este o construcție nouă, conform art. 10 din

Lege, instanța este obligată să restituie doar diferența de teren rămasă liberă

și nu construcția nouă.

Se solicită exonerarea

recurentei de plata cheltuielilor de judecată, susținându-se că recurenta nu are

culpă în ceea ce privește preluarea de către Stalul Român, fără titlu valabil, a

imobilului din speță.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile nu

sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

l. Prin recursul

formulat, I.T.M. Timiș, aducând mai multe argumente în acest sens, susține că a

fost cumpărător de bună-credință al imobilului în litigiu, împrejurare care-1 îndreptățește

să păstreze în deplină proprietate și posesie bunul.

În privința acestor

critici, Înalta Curte constată că, prin considerentele deciziei nr. 3997 din 17

mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului

prin care s-a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, s-a reținut că: „I.T.M.

Timiș, care, prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1999 cu SC

R. SA Timișoara, a dobândit imobilul în litigiu, avea, la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare, fiind persoană juridică de

drept public, căreia îi incumbă obligația de restituire a imobilului preluat abuziv

de stat. Sub acest aspect, nu are nici o relevanță atitudinea subiectivă a intimatului

la momentul dobândirii bunului, câtă vreme, independent de modalitatea în care i-a

ajuns bunul în patrimoniu, ca unitate deținătoare, avea obligația de restituire.

Intimatul-pârât nu se situează în poziția unui subdobânditor de la stat - pentru

a putea invoca dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 salvarea actului

de nulitate - fiind el însuși o persoană juridică de drept public. De aceea, aprecierea

instanței de apel în sensul exceptării de la restituirea bunului pe considerentul

existenței bunei credințe la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare

este greșită și ignoră dispozițiile art. 21 precum și pe cele ale art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/.2001".

Dispozițiile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Față de conținutul

acestor prevederi legale, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare,

vizând lipsa oricăror efecte juridice ale atitudinii subiective a recurentului în

dobândirea imobilului în litigiu pentru determinarea regimului juridic aplicabil

bunului, nu mai puteau fi reanalizate de instanța de apel și, pe cale de consecință,

nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii

pronunțate după rejudecarea pricinii.

Prin urmare, respectând

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a soluționat pretențiile reclamanților

în contradictoriu cu I.T.M. Timiș, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse

în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs.

Se mai susține

prin motivele de recurs că autorizația de construcție nr. 315 din 02 mai 2000 se

referă la lucrări de reparații, amenajare, consolidare, igienizare a sediului I.T.M.

Timiș, situație care a apărut de abia după ce, urmare a lucrării de igienizare,

s-a constatat necesitatea imperioasă a unei consolidări și că, din expertiza efectuată

rezultă că, prin investițiile efectuate de către I.T.M. Timiș asupra imobilului,

s-a realizat o transformare radicală, acesta a devenit unul complet nou, situație

în care instanța de apel nu este în măsură să stabilească că imobilul nu a fost

transformat 100%, ci doar aproximativ 32%.

Aceste critici

vizează, de fapt, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin

interpretarea probelor administrate.

Situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu

mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile

art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de

legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11

C. proc. civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța

de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate

prin art.

I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile

care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în

care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate,

nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Mai arată recurentul

că imobilul în litigiu este destinat unei activități de utilitate publică, iar restituirea

sa în natură către reclamanți ar putea paraliza activitatea I.T.M. Timiș.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 16

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Anexa 2 lit. a) pct. 3 din Legea

nr. 10/2001, astfel încât nici această critică nu este fondată.

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș nu cuprinde

o încadrare în drept a criticilor formulate. întrucât aceste critici vizează nelegalitatea

deciziei recurate sub aspectul stabilirii calității procesual pasive a recurentului

și sub aspectul aplicării art. 274 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., Înalta Curte va încadra motivele de recurs formulate în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va exercita controlul judiciar de legalitate din

perspectiva acestui caz de modificare a deciziei recurate.

Sub aspectul criticilor

care vizează calitatea procesual pasivă a recurentului, Înalta Curte constată că,

această problemă a fost, de asemenea, tranșată, în mod irevocabil în cel de-al doilea

ciclu procesual.

Astfel, prin decizia

nr. 3997 din 17 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că: „în

ceea ce privește cadrul procesual, judecata s-a desfășurat în mod corect și în contradictoriu

cu recurentul, ca reprezentant al Statului Român, având în vedere că se contestă

valabilitatea preluării bunului de către stat".

Prin urmare, prin

aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect, instanța

de apel a reținut calitatea procesual pasivă în cauză a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

Nu este fondată

nici critica prin care recurentul susține greșita aplicare în cauză a prevederilor

art. 274 C. proc. civ.

Prevederile

art. 274 C. proc. civ.. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții,

iar Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel de culpă procesuală există în

sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum s-a reținut

prin decizia civilă nr. 10028 din 02 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960,

în temeiul cărora s-a realizat preluarea de către stat a imobilului în litigiu nu

reprezintă un titlu valabil. Această împrejurare, coroborată cu soluția pronunțată

de instanță de admitere a pretențiilor reclamantului, determină o culpă procesuală

în sensul art. 274 C. proc. civ., în măsură să atragă obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată solicitate.

declarat, SC R. SA Timișoara susține că decizia recurată este nelegală, întrucât

instanța de apel a dispus anularea unor acte prin care recurenta a dobândit, alături

de imobilul în litigiu, și alte imobile care nu au făcut obiectul cauzei de față.

Critica este nefondată.

Așa cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, precum și din considerentele

care susțin acest dispozitiv, instanța de apel a constatat nulitatea actelor de

înscriere în CF a dreptului de proprietate al Statului Român, a dreptului de administrare

operativă în favoarea fostului I.C.R.A.L. Timișoara și apoi a SC R. SA Timișoara

precum și a dreptului de proprietate al SC R. SA Timișoara, respectiv al I.T.M.

Timiș, numai cu privire la imobilul în litigiu. Tot astfel, rectificarea CF C1.

Timișoara, nr. T1., prin radierea tuturor acestor drepturi și reînscrierea dreptului

de proprietate al foștilor proprietari tabulari, antecesori ai reclamanților, s-a

făcut tot numai cu privire la imobilul în litigiu.

Prin urmare, instanța

de apel a respectat limitele învestirii sale sub aspectul pretențiilor deduse judecății,

astfel încât recursul nu poate fi admis în temeiul criticii menționate.

Se mai susține

că instanța de apel a interpretat în mod greșit textele de lege deoarece art. 10

și art. 19 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi coroborate, ci au o aplicație distinctă.

Nici această critică

nu este fondată. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța

de apel a constatat, pe baza probatoriul administrat, că imobilului din litigiu

i-ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel a motivat, în subsidiar că, în ipoteza în care s-ar aprecia că toate

lucrările de „reparații, amenajare, consolidare și igienizare" a imobilului

de litigiu și de extindere pe verticală a construcției existente, prin realizarea

mansardei s-ar fi executat în acord cu legislația relevantă, intervine un alt criteriu

decisiv, indicat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 10/2001 au fost avute în vedere de instanța de apel într-o

motivare subsidiară, ceea ce face nefondată critica recurentei vizând greșita coroborare

a celor două texte legale menționate.

În ceea ce privește

criticile vizând greșita aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001,

Înalta Curte constată, de asemenea, că acestea sunt nefondate.

Față de natura

controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de legalitate,

instanța de recurs poate verifica numai dacă, la situația de fapt reținută de instanța

de apel, și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect

aceste dispoziții legale.

Prin decizia recurată,

în urma interpretării probelor administrate, instanța de apel a stabilit că aria

desfășurată a construcției vechi, compusă din corpurile inițiale A și B are o suprafață

desfășurată totală de 1.150 mp, în timp ce aria desfășurată a corpurilor de clădire

nou executate, totalizează o arie desfășurată de 365,05 mp, ceea ce exprimă doar

aproximativ 32% din aria desfășurată a construcțiilor vechi, preexistente.

Cât timp a concluzionat,

prin interpretarea probelor administrate că aria desfășurată a corpurilor de clădire

nou executate reprezintă doar 32% din aria desfășurată a construcțiilor preexistente,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 19 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Potrivit acestui

articol, numai în ipoteza în care aria desfășurată a corpurilor noi adăugate reprezintă

peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor

proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent.

Per a contrario, în cazul în care aria desfășurată a corpurilor noi adăugate nu

reprezintă peste 100% din aria desfășurată inițial, cum este cazul imobilului în

litigiu, se aplică regula cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 10/2001 și reluată în

art. 7 și art. 9 din același act normativ, care instituie prevalenta restituirii

în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Instanța de apel

nu a constatat că, în cauză, probele administrate ar conduce la situația de fapt

avută în vedere în reglementarea cuprinsă la alin. (2) al art. 19 din Legea nr.

10/2001 (respectiv aceea a edificării unor corpuri suplimentare de sine stătătoare)

și, de aceea, nu pot fi primite criticile formulate prin motivele de recurs, întemeiate

pe prevederile alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, vizând întinderea imobilului

ce se restituie în natură și valorificarea unui drept de preemțiune.

Nu este fondată

nici critica privind plata cheltuielilor de judecată. Constatând nulitatea actelor

de înscriere în CF a dreptului de administrare operativă și a dreptului de proprietate

al SC R. SA Timișoara asupra imobilului în litigiu și dispunând rectificarea CF

C1. Timișoara, nr. T1., prin radierea tuturor acestor drepturi și reînscrierea dreptului

de proprietate al foștilor proprietari tabulari, în mod legal, instanța de apel

a apreciat că există o culpă procesuală a pârâtei SC R. SA Timișoara, în măsură

să atragă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C.

proc. civ.

Controlul judiciar

nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Deși recurenții

I.T.M. Timiș și SC R. SA Timișoara indică acest caz de modificare a hotărârii atacate,

niciuna din criticile cuprinse în motivarea cererilor de recurs nu poate fi încadrată

în aceste prevederi legale, astfel încât Înalta Curte nu se consideră legal învestită

cu analizarea, în acest temei, a legalității deciziei pronunțate de instanța de

apel.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Deși intimații-reclamanți

au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât

aceste cheltuieli nu au fost dovedite, în temeiul art. 274 C. proc. civ.. raportat

la art. 1169 C. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată în acest sens.

În ceea ce privește

excepția de neconstituționalitate a art. 19 din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională

va fi sesizată, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții I.T.M. Timiș, de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Timiș și de SC R. SA Timișoara împotriva deciziei nr. 805

din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Admite cererea

de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate

a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Respinge cererea

intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.