ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7439/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7439/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de

revizuire de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr.

319

din 2 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a

admis recursul

declarat de reclamanta H.A.A. împotriva sentinței civile nr. 3570 din 28

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș ; a modificat în tot sentința

recurată, în sensul că a admis contestația formulată de aceeași reclamantă.

S-a dispus anularea

deciziei nr. 911 din 08 octombrie 2009 emisă de SC F. SA Timișoara; s-a

constatat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în

C.F. C. cu nr. top, constând din teren intravilan cu casă în

fosta stradă X,

în suprafață de 2.158 m.p.

S-a dispus

restituirea în natură a întregului imobil către reclamantă, în calitate de

succesoare a foștilor proprietari tabulari, anterior naționalizării.

S-a dispus O.C.P.I.

Timiș intabularea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamantei, subsecvent

radierii drepturilor pârâților și reînscrierii foștilor proprietari, cu titlu

de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001 și moștenire.

Au fost obligați

intimații, în solidar să plătească recurentei suma de 3.720 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, precum și suma

de 6.200 RON onorariu avocat la fond, alături de 1.200 RON onorariu expert –

total

11

.

120 RON.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Reclamanta H.A.A. are

calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea disp. art. 3 și 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, recurenta dovedind cu acte de stare civilă că este moștenitoarea

foștilor proprietari tabulari, respectiv nepoata de fiică a lui P.J. și P.M., fiica

acestora fiind P.E., mama reclamantei și față de care reclamanta este unic moștenitor,

potrivit certificatului din 23 august 1996 a Tribunalului de succesiune din Karlsruhe,

Germania.

Proprietarii tabulari

ai imobilului înscris în C.F., construcții și teren de 2.158 m.p. din fosta stradă

X din Timișoara, cartierul F. au fost bunicii materni ai reclamantei, respectiv

P.J. și P.M., de la care imobilul s-a naționalizat în baza Decretului nr. 303/1948,

anterior naționalizării imobilul servind drept cinematograf.

Ulterior naționalizării,

imobilul a fost cedat în administrarea fostei Întreprinderi Industriale de Stat

„C.”, iar mai apoi a fost preluat de către fosta Întreprindere M. Timișoara, actual

SC F. SA.

Contrar susținerilor intimaților,

că deși imobilul înscris în C.F., construcții și teren de 2.158 m.p. din fosta stradă

X a fost preluat de actuala SC F. SA, în deplină proprietate, conform Legii nr.

15/1990, această preluare nu vizează altceva decât un drept de administrare asupra

construcțiilor și un drept de folosință asupra terenului, așa cum rezultă fără putință

de tăgadă din C.F.

Mai mult decât atât, potrivit

contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni de care se prevalează intimata SC

F. SA, aceasta din urmă societate a cumpărat prin respectivul contract doar 30%

din acțiunile deținute de stat și totodată, prin contractul din 1995 s-au cumpărat

restul de 70% din acțiuni, însă în lista anexă a terenurilor și clădirilor existentă

nu se regăsește imobilul din litigiu, fosta clădire C. regăsindu-se totuși într-o

anexă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 02 martie 1995

emis de Ministerul Industriilor, clădirea având număr de inventar 1003.

În plus, potrivit adresei

din 15 noiembrie 2008 rezultă că SC F. SA a închiriat de la Statul Român, reprezentat

de Primarul și Consiliul Local Timișoara terenul de 2.158 m.p., plătind o chirie

anuală de 805 RON, aspect care împreună cu mențiunile din C.F.-ul actualizat nu

vin decât să confirme că terenul este și la acest moment în proprietatea Statului.

Totodată, cu putere de

lucru judecat s-a statuat prin decizia civilă irevocabilă din 23 noiembrie 2005

a Curții de Apel Timișoara în Dosar nr. 8662/2005, că reclamanta din acel dosar

– SC F. SA Timișoara nu a avut înscris în C.F. nici un fel de drept, astfel că nici

I.I.S. C. și nici SC F. SA nu au avut nici măcar un drept de administrare asupra

imobilului situat în Timișoara, str. C.A., înscris în C.F., construcții și teren

de 2.158 m.p.

Pe de altă parte, decizia

civilă nr. 1372/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de autoritate

de lucru judecat numai în raport de entitatea care avea obligația de a soluționa

notificarea reclamantei din 14 august 2001, indicându-se deținătorul actual al clădirii,

dar care nu statuează asupra calității de proprietar a intimatei SC F. SA și nici

nu se putea altfel, câtă vreme evidența de C.F. indica Statul ca și proprietar și

totodată, la fel de important, se statuează că imobilul revendicat de către reclamantă

a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, în baza Decretului nr. 303/1948,

aspect care ar fi atras automat și incidența disp.art. 6 din Legea nr. 213/1998,

în ipoteza în care reclamanta nu ar fi uzat de procedura administrativă a Legea

nr. 10/2001.

Chiar dacă reclamanta

nu a fost parte în litigiul finalizat cu decizia civilă nr. 3741/2005 a Curții de

Apel Timișoara și astfel nu sunt întrunite toate cele trei condiții cerute de

art. 1201 C. civ., în speță, lipsa de identitate a părților, totuși nu se poate

ignora că această decizie reprezintă o probă esențială întrucât se statuează irevocabil

într-un litigiu purtat între Primarul și Consiliul Local Timișoara, pe de o parte

și SC F. SA Timișoara, pe de altă parte, că SC F. SA nu poate invocă în favoarea

sa disp. art. 20 din Legea nr. 15/1990 și prin urmare, nu este proprietarul imobilului

din litigiu, proprietatea aparținând Statului Român, prin primarul și Consiliul

Local Timișoara, atât asupra construcțiilor, cât și asupra terenului.

În raport cu aceste constatări

dovedite prin întregul material probator existent la dosar, în speță nu sunt aplicabile

disp. art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci disp. art. 21 rap. la art. 14 și art. 9

din Legea nr. 10/2001, câtă vreme Statul este și la această dată proprietarul tabular

al întregului imobil situat în Timișoara, str. C.A., construcții și teren de 2.158

m.p.., raportat și la efectul constitutiv al intabulării în C.F. consacrat de Legea

nr. 7/1996-republicată, astfel că se impune restituirea în natură către reclamantă

a întregului imobil. Aceasta cu atât mai mult cu cât din analiza materialului probator

nu s-a dovedit existența unor construcții noi, care să se fi adăugat pe orizontală

sau pe verticală, care să fi fost realizate de către intimați și care să atragă

incidența disp. art. 19 din Legea nr. 10/2001, expertiza tehnică judiciară atestând

că edificatele se găsesc în aceeași stare ca și la data naționalizării.

Împotriva acestei decizii

a formulat cerere de revizuire, revizuienta

SC F. SA , invocând în drept dispozițiile

art. 322 pct. 1, 2, 5, 6 și 7 C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 1364/R din 16 mai 2012, curtea de Apel Timișoara a respins excepția tardivității

motivării cererii de revizuire.

A respins cererea de revizuire

a deciziei nr. 319 din 22 februarie 2012, întemeiată pe dispozițiile art. 322

pct. 1, 2, 5 și 6 C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cererii

de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea hotărârii

s-a reținut că revizuienta a invocat contrarietatea dintre sentința civilă nr.

212 din 24 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Timiș (rămasă definitivă prin

decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1372 din 7 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și decizia nr. 319 din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, astfel

că în cauză, competența aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul acestei instanțe sub nr. 167/59/2012.

Cererea de revizuire este

nefondată pentru următoarele considerentele:

Revizuenta SC F. SA susține

că decizia nr. 319 din 2 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

este potrivnică sentinței civile nr. 212/2004, pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă

definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 955/2004 a Curții de Apel Timișoara

și respectiv decizia civilă nr. 1372/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilul în cauză face parte

din patrimoniul său și că este o societate privatizată, și drept urmare devin incidente

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Se susține că, prin pronunțarea

hotărârii a cărei revizuire se solicită, instanța a încălcat autoritatea de lucru

judecat, constatând nevalabilitatea titlului Statului și dispunând restituirea în

natură a imobilului, în condițiile în care anterior s-a constatat privatizarea integrală

și că bunul face parte din patrimoniul său, fiind astfel incidente dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prima dintre cauze, înregistrată

la Tribunalul Timiș sub nr. 8635 din 11 august 2003 a avut ca obiect contestația

formulată de contestatoarea H.A.A. având ca obiect anularea dispoziției emise de

Primarul municipiului Timișoara sub nr. 736 din 14 aprilie 2003, prin care s-a soluționat

notificarea privind imobilul din Timișoara, str.

C.A., înscris în C.F.C., prin respingerea

cererii de restituire în natură și obligarea primarului să înainteze notificarea

spre competentă soluționare la Întreprinderea Industrială de Stat C., persoană deținătoare

a imobilului și nu către A.P.A.P.S., așa cum s-a dispus.

Tribunalul Timiș, prin

sentința civilă nr. 212/2004, a admis în parte contestația formulată și precizată

prin indicarea SC F. SA ca succesoare a fostei Întreprinderi Industriale de Stat

C.; a anulat dispoziția emisă de Primarul municipiului Timișoara doar în partea

privind respingerea cererii de restituire în natură a imobilului și a menținut dispoziția

în ce privește înaintarea cererii de restituire în natură către A.P.A.P.S.

Prima instanță a reținut

în principal că Primăria prin Primar nu era unitate deținătoare a bunului, astfel

că nu avea competență să soluționeze notificarea pe fond prin respingerea cererii

de restituire în natură ci avea obligația să înainteze notificarea către A.P.A.P.S.,

întrucât SC F. SA este persoană juridică, fiind incidente dispozițiile art. 27

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, fiind societate comercială integral privatizată.

Prin decizia civilă

nr. 955 din 11 mai 2004, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a schimbat în

parte sentința în sensul că s-a admis contestația formulată și în ce privește

art. 2 din dispoziția din 14 aprilie 2003, privitoare la înaintarea cererii către

A.P.A.P.S., în sensul că a dispus înaintarea notificării unității deținătoare SC

F. SA Timișoara.

Instanța a reținut că

bunul se află evidențiat în patrimoniul societății comerciale, iar trimiterea directă

a notificării de către Primar către A.P.A.P.S. este nelegală, singura competentă

să se pronunțe asupra notificării, în ce privește dreptul și modalitatea de acordare

a despăgubirilor este unitatea deținătoare-societatea comercială.

În cea de-a doua cauză

înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 6694/30/2008 aceeași contestatoare a solicitat

anularea deciziei din 8 octombrie 2009 emisă de SC F. SA și restituirea în natură,

în tot sau în parte a imobilului și intabularea dreptului său de proprietate în

cartea funciară.

A arătat contestatoarea

că prin decizia contestată SC F. SA a înaintat notificarea către Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, apreciind că sunt incidente dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001.

A susținut contestatoarea

că, în prezent, Statul Român este înscris ca proprietar al imobilului și se poate

dispune restituirea în natură.

Prin sentința civilă

nr. 3570 din 28 decembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins contestația reținând în

principal că s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 212

din 24 februarie 2004, că imobilul în litigiu face parte din patrimoniul SC F.

SA , iar această societate era integral privatizată la data apariției Legii nr.

10/2001, astfel că devin incidente dispozițiile art. 29.

Prin decizia nr. 319

din 2 februarie 2012, a cărei revizuire se cere s-a admis recursul declarat de contestatoarea

H.A.A. și, pe fond, s-a admis contestația, s-a anulat decizia emisă de SC F. SA

nr. 911/2009, s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului român asupra imobilului

și s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil, etc.

Instanța a reținut că

SC F. SA nu a exercitat decât un drept de administrare asupra construcțiilor

și un drept de folosință asupra terenului, aceasta achitând cu titlu de chirie suma

de 805 RON către Statul Român, care figurează în cartea funciară ca proprietar.

Că, prin hotărârea anterioară

invocată cu putere de lucru judecat s-a statuat numai asupra entității care avea

obligația să soluționeze notificarea, nu și asupra calității de proprietar a intimatei

SC F. SA, proprietar fiind Statul Român.

Faptul că SC F. SA nu

a avut înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară, rezultă

cu putere de lucru judecat și din decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005.

Prin promovarea prezentei

cereri de revizuire, revizuienta SC F. SA a susținut soluționarea divergentă a calității

de unitate deținătoare și care avea obligația de a soluționa notificarea, precum

și modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, întrucât prima

hotărâre a recunoscut că bunul se afla în patrimoniul său și are obligația de a

se pronunța asupra notificării, în timp cea de-a doua hotărâre îi neagă existența

bunului în patrimoniul său și calitatea de unitate deținătoare.

Înalta Curte constată

că scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C.

proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora

și pronunțarea altora, ci acela al respectării principiului autorității de lucru

judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea lui.

Pentru a se statua asupra

admisibilității unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu,

trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri definitive

contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba

despre hotărâri pronunțate în același litigiu (cu tripla identitate de părți, obiect

și cauză), hotărârile respective să fi fost pronunțate nu în același proces, ci

în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost invocată

excepția puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

Dintre aceste cerințe,

două sunt de interes pentru speța dedusă judecății: cea referitoare la identitatea

de părți, obiect și cauză, precum și cea privind dezbaterea în cel de-al doilea

litigiu al excepției autorității de lucru judecat, celelalte două fiind în mod evident

întrunite: hotărâri definitive, chiar irevocabile, pronunțate în dosare diferite.

În ce privește condiția

identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire

(evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești), aceasta este o cerință

care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării

aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente reglementate de art. 1201

C. civ.

Astfel cum rezultă din

expozeul anterior, cele două pricini nu se suprapun ca obiect și ca părți, cauzele

și temeiurile juridice ale celor două acțiuni fiind diferite.

Analizând decizia a cărei

anulare se cere prin promovarea prezentei revizuiri, se constată însă, că instanța

a analizat caracterul irevocabil al dezlegării date în prima judecată cu privire

la entitatea care avea obligația de a soluționa notificarea, ceea ce echivalează

cu invocarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile anterioare.

Or, se constată că în

fața instanței de recurs care a pronunțat decizia nr. 319/2012, a fost invocată

puterea lucrului judecat, instanța analizând această excepție și reținând că în

litigiul anterior s-a statuat numai asupra calității de entitate învestită cu soluționarea

notificării, nu și asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului și

asupra faptului că revizuienta a exercitat doar un drept de administrare asupra

construcțiilor și un drept de folosință asupra terenului.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată, nefiind îndeplinite

condițiile impuse de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de SC F. SA împotriva deciziei nr. 319 din 2 februarie 2012 a Curții

de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 5 decembrie 2012.