ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1495/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 21571/325/2012 la data de 08 august 2012, reclamanta SC F. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâții H.A.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să se constate că aceasta are calitatea de cumpărător de bună credință a imobilului construcții situat în Timișoara, str. C., înscris în CF nr. x1 Chișoda și, pe cale de consecință, să se constate că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului construcții situat în Timișoara, str. C., înscris în CF nr. x1 Chișoda și să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 12512 din 10 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 21571/325/2012, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat în favoarea Tribunalului Timiș soluționarea cererii formulată de reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâții H.A.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reținând că valoarea imobilului construcții în litigiu este de 2.791.582,96 lei, valoare care a fost indicată de reclamantă prin cererea de repunere pe rol. Pe rolul Tribunalului Timiș, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. 21571/325/2012 la data de 24 aprilie 2014. Prin Sentința civilă nr. 1826 din 30 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 21571/325/2012 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC F. SA împotriva pârâților H.A.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 9.920 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta H.A.A. Pentru a dispune astfel, prima instanță a constatat că imobilul în litigiu nu a fost întabulat niciodată pe numele reclamantei, ci figura ca proprietatea Statului Român, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 303/1948 și că în decursul ultimilor 10 ani, imobilul a făcut obiectul mai multor procese, soluționate prin hotărârile irevocabile la care ambele părți au făcut referire.

În unul dintre aceste procese, care a format obiectul Dosarului nr. 406/2004 al Judecătoriei Timișoara, reînregistrat ulterior, în căile de atac, sub numerele nr. 5981/2004 și nr. 8662/2005 pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC F. SA a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x1 Chișoda, situat în Timișoara, str. C., în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a transformării dreptului de administrare într-un drept de proprietate. Cererea sa a fost însă respinsă prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă, reținându-se, cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu a avut niciodată un drept de administrare asupra imobilului și, ca urmare, nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra aceluiași imobil, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

A mai reținut instanța, că prin Decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara dată în soluționarea contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001 de H.A.A. împotriva dispoziției din 14 aprilie 2003 s-a făcut vorbire, în cuprinsul considerentelor, despre faptul că inițial nu a fost identificată persoana deținătoare a imobilului notificat - unul și același cu imobilul în litigiu - aspect clarificat pe parcursul procesului, când s-a statuat că persoana în patrimoniul căreia se află respectivul imobil este SC F. SA. Aceste statuări au însă putere de lucru judecat, doar în raport cu entitatea care avea obligația de a soluționa notificarea, reținându-se, în hotărârea arătată, că notificarea nu trebuia soluționată de către Primarul Municipiului Timișoara, ci de către SC F. SA, indicată ca deținătoarea imobilului.

Nu se poate reține, a apreciat tribunalul, că prin Decizia civilă nr. 955 din 11 mai 2004 Curtea de Apel Timișoara a stabilit calitatea de proprietar al imobilului în privința SC F. SA, câtă vreme această societate nu a prevalat, în litigiul respectiv, vreun titlu asupra imobilului, ci, dimpotrivă încerca obținerea recunoașterii dreptului său de proprietate într-un litigiu distinct, în Dosarul nr. 406/2004 al Judecătoriei Timișoara, litigiu soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, cererea SC F. SA fiind respinsă. Tribunalul a constatat că reclamanta a încercat, de-a lungul timpului, să obțină recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului, invocând temeiuri diferite ale dobândirii.

Astfel, în vreme ce în Dosarul nr. 406/2004 al Judecătoriei Timișoara, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin transformarea dreptului de administrare asupra imobilului în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, în prezentul dosar reclamanta pretinde că ar fi dobândit cu bună credință același imobil în baza Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 409/1995 încheiat între Asociația F.P. și Fondul Proprietății de Stat (AVAS, ulterior Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului). În acest sens, tribunalul a constatat că în Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 409/1995 încheiat între Asociația F.P. și Fondul Proprietății de Stat s-a arătat că obiectul contractului îl constituie un număr de 176592 acțiuni, fără a se face vreo mențiune despre imobilul în litigiu.

Imobilul nu a fost dobândit de reclamantă în baza acestui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, întrucât înscrisurile depuse la dosar dovedesc că obiectul contractului a fost înstrăinarea pachetului de acțiuni deținut de stat la SC F. SA către Asociația F.P. Deși reclamanta a arătat că în lista anexă la acest contract a fost menționat și imobilul, nu a fost depusă la dosar vreo astfel de listă anexă. A mai reținut instanța că, nu era necesar ca prin dispozitivul Deciziei nr. 319/2012, Curtea de Apel Timișoara să constate nevalabilitatea titlului SC F. SA asupra imobilului, câtă vreme s-a constatat chiar lipsa acestui titlu, considerentele hotărârii judecătorești bucurându-se de putere de lucru judecat, iar restul criticilor aduse prin cererea de chemare în judecată Deciziei civile nr. 319/2012 nu pot fi primite, câtă vreme decizia menționată este o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurându-se de prezumția de adevăr și legalitate.

Prin considerentele arătate ce dovedesc caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată, tribunalul a apreciat că prezenta cerere este și inadmisibilă, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 111 C. proc. civ. Potrivit acestei norme, dacă partea poate cere realizarea dreptului său, acțiunea în constatare nu poate fi primită, or, în speță, situația de fapt prezentată de către reclamantă prin acțiune, respectiv pretinsa existență a dreptului său de proprietate asupra imobilului, presupunea în cazul în care existența acestui drept ar fi fost dovedită, formularea unei acțiuni în despăgubiri pentru lipsirea de proprietate. Împotriva acestei sentinței a declarat apel în termen legal reclamanta, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 186 din 10 decembrie 2014 a respins apelul declarat de reclamanta SC F. SA Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 1826 din 30 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 21571/325/2012, fiind obligată apelanta la plata sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată către intimata H.A.A. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că deși în dispozitivul sentinței nu se specifică dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă, acest fapt nu se constituie în temei de schimbare ori desființare a hotărârii câtă vreme, tribunalul nu a apreciat, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., că examinarea susținerilor pe fond ale reclamantei ar fi inutilă, iar referirea tribunalului la inadmisibilitatea acțiunii constituie un argument suplimentar al respingerii acțiunii și nu singurul ori unul esențial. A mai reținut instanța de apel că sunt nefondate și susținerile apelantei vizând greșita reținere de către prima instanță a nedovedirii dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului-construcție în litigiu.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 319 din 02 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6694/30/2009 și în contradictoriu cu reclamanta s-a reținut irevocabil că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 210/1995 de care se prevalează intimata SC F. SA, această din urmă societate a cumpărat prin respectivul contract doar 30% din acțiunile deținute de stat și totodată, prin Contractul nr. 409/1995 s-au cumpărat restul de 70% din acțiuni, însă în lista anexă a terenurilor și clădirilor nu se regăsește imobilul în litigiu. Totodată, cu putere de lucru judecat s-a statuat prin Decizia civilă irevocabilă nr. 374 din 23 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara în Dosar nr. 8662/2005, că reclamanta din acel dosar - SC F. SA Timișoara nu a avut înscris în CF niciun fel de drept, astfel că nici M.C.

și nici SC F. SA nu au avut nici măcar un drept de administrare asupra imobilului situat în Timișoara, str. C., înscris în CF nr. x1 Chișoda nr. top x2, construcții și teren de 2.158 mp. Prin întregul material probator existent la dosar, instanța a constatat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 21 raportat la art. 14 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme Statul este și la această dată proprietarul tabular al întregului imobil situat în Timișoara, str. C., înscris în CF x1 Chișoda nr. top x2, construcții și teren de 2.158 mp, raportat la efectul constitutiv al intabulării în CF consacrat de Legea nr. 7/1996, republicată.

De asemenea, susținerile apelantei vizând pretinsa confuzie săvârșită de tribunal cu privire la obiectul cererii, constatarea calității de cumpărător în loc de cea de dobânditor de bună-credință, cum s-a solicitat prin înscrisul de la dosarul judecătoriei, s-a apreciat că nu sunt întemeiate ca motive de schimbare a sentinței. Cu privire la pretențiile intimatei față de apelantă, constând în onorariu de avocat, instanța de apel a apreciat că suma de 6200 lei nu îndeplinește condițiile de a fi necesară și rezonabilă, și în consecință, conform art. 273 alin. (3) C. proc. civ., s-a procedat la reducerea acesteia în limita sumei de 4500 lei. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta SC F. SA Timișoara a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și pe fond solicită constatarea faptului că reclamanta are calitate de dobânditor de bună-credință a imobilului situat în Timișoara. În acest sens, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 137 alin. (1) și art. 261 C. proc. civ., atâta timp cât a apreciat că în cauză nu era necesară punerea în discuție a excepției inadmisibilității, astfel că, nu se putea reține că această inadmisibilitate constituie un argument suplimentar în motivarea soluției fără a se încălca principiul contradictorialității și că era necesară menționarea motivului de respingere al acțiunii în dispozitivul hotărârii, respectiv ca nefondată sau inadmisibilă.

Printr-o altă critică a recurentei se invocă aprecierea greșită a probelor, respectiv dovada dreptului de proprietate, susținând că în cauză s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcții aflat în Timișoara, str. C. și că în acest context, instanța de apel evocă hotărâri ale instanțelor din Timișoara prin care imobilul a trecut în proprietatea pârâtei H.A.A. Faptul că dreptul de proprietate al recurentei asupra construcției nu a fost întabulat în cartea funciară sau că în raport cu dreptul de proprietate al pârâtei H.A.A. nu a fost mai bine caracterizat, se apreciază că nu are legătură cu obiectul cauzei, întrucât reclamanta nu a revendicat imobilul construcții - acțiune în realizare - ci s-a cerut doar să se constate calitatea acesteia de dobânditor de bună-credință.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel s-a eschivat să judece dacă aceasta a dobândit cu bună-credință imobilul în cauză și că a făcut o confuzie între calitatea de dobânditor de bună-credință și aceea de cumpărător de bună-credință. În acest sens, se susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că reclamanta tinde la recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, întrucât aceasta a dorit să se "constate" că SC F. SA este dobânditor de bună-credință al imobilului și că, în aceste condiții instanțele au evitat să aprecieze dacă reclamanta a dobândit acest imobil cu bună-credință, iar argumentele se sprijină pe considerentele Deciziei civile nr. 319 din 02 februarie 2012 ale Curții de Apel Timișoara prin care s-a constatat că Statul român nu are un titlu valabil asupra imobilului construcții, însă prin această decizie nu s-a statuat și asupra titlului SC F. SA.

Intimata-pârâtă H.A.A. a depus concluzii scrise la data de 28 mai 2015 prin intermediul cărora a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC F. SA Timișoara este nefondat, pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că raționamentul instanței de apel este greșit, privind interpretarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) și art. 261 C. proc.

civ., atâta timp cât s-a apreciat că nu era necesară punerea în discuție a excepției inadmisibilității, sens în care nu se putea reține că această inadmisibilitate constituie un argument suplimentar în motivarea soluției fără a se încălca principiul contradictorialității. Această critică este nefondată, având în vedere că instanța de apel a stabilit în mod justificat că Tribunalul Timiș a examinat atât fondul susținerilor reclamantei cât și aspectul legat de inadmisibilitatea demersului acesteia, față de apărarea formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă în primă instanță, ca mijloc de apărare atât pe excepție cât și pe fondul cauzei. Astfel, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., dar a apreciat netemeinicia acțiunii ca argument al respingerii acțiunii, situație în raport de care a considerat că susținerile reclamantei nu pot fi considerate temeiuri de schimbare a sentinței Tribunalului Timiș. Tot în același context s-a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ., prin faptul că nu s-a menționat în dispozitivul sentinței dacă acțiunea a fost respinsă ca nefondată sau ca inadmisibilă, întrucât aceasta nu constituie o justificare a schimbării sau desființării hotărârii, câtă vreme nu s-a apreciat în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că examinarea susținerilor pe fond ar fi inutilă, iar dispozițiile art. 261 din același cod nu impun menționarea expresă în dispozitiv a motivului de respingere a cererii.

Mai mult, recurenta nu poate invoca vreo vătămare, de vreme ce pretențiile sale au fost examinate pe fond. Critica recurentei privind greșita apreciere a probelor, asupra dreptului de proprietate al reclamantei, susținere ce se referă la dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcții aflat în Timișoara, str. C., se constată că este nefondată, întrucât aceasta ține de evaluarea probelor, ce putea fi făcută în apel ținând cont de caracterul devolutiv al acestei căi de atac. Această susținere a recurentei urmează a fi respinsă, întrucât aspectele legate de dreptul invocat de reclamantă au fost tranșate în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a stabilit că reclamanta nu are nici drept de proprietate, nici drept de administrare privitor la imobilul în litigiu.

În aceste condiții, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nu a putut fi considerat ca dovadă a dobândirii de către reclamanta-recurentă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor imobilului, apreciindu-se că SC F. SA nu poate invoca în favoarea sa, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990. Din aceste motive, restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, str. C., a fost întemeiată pe considerentul că prin Decizia civilă nr. 3741 din 23 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara s-a stabilit cu putere de lucru judecat că SC F. SA nu deține nici proprietatea și nici dreptul de administrare asupra acestuia, ori atâta vreme cât această restituire a avut loc în temeiul Legii nr. 10/2001, anulându-se decizia emisă de SC F. SA în procedura administrativă prevăzută de această lege, societatea nu mai poate fi îndreptățită să reclame calitatea sa de dobânditor cu bună-credință al imobilului în cauză, retrocedat intimatei-pârâte.

În ceea ce privește critica recurentei prin care se susține că instanța de apel s-a eschivat să judece dacă reclamanta a dobândit cu bună-credință imobilul în cauză, fiind făcută o confuzie între calitatea de dobânditor de bună-credință și aceea de cumpărător de bună-credință, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă. Această critică nu poate fi primită, având în vedere că instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanta tinde la recunoașterea unui drept de proprietate asupra construcțiilor imobilului, nefiind vorba despre pretinsa confuzie, ci despre împrejurarea că SC F. SA, astfel cum s-a stabilit prin Decizia civilă nr. 319 din 02 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, nu a deținut și nu deține vreun titlu asupra construcțiilor, ci doar Statul Român a avut titlu nevalabil, în considerarea acestei situații juridice dispunându-se restituirea respectivelor construcții.

Astfel, noțiunea de dobânditor la care se referă reclamanta nu poate fi privită în mod abstract, ea fiind indisolubil legată de obținerea de către dobânditor a unui drept, iar faptul că reclamanta evită să denumească dreptul al cărui dobânditor cu bună-credință pretinde că ar fi, nu influențează calificarea obiectului cererii sale. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta SC F. SA Timișoara, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 din același cod, să achite intimatei-pârâte H.A.A. suma de 1240 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SA Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 186 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă recurenta-reclamantă SC F. SA Timișoara să achite intimatei-pârâte H.A.A. suma de 1240 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2015. Procesat de GGC - NN