ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 926/2015

Decizia nr. 926/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 473PI din 20 iunie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/30/2013, Tribunalul Timiș a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A.- B. Timiș în contradictoriu cu intimații SC C. SA, SC D. SA, E. Timișoara", Statul Român prin F.- prin G. Timiș și H. împotriva sentinței civile nr. 1154/05 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2008 și a obligat revizuenta la plata către intimata SC C. SA a sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate, instanța de judecată a analizat și a constatat că sunt îndeplinite în cauză.

Concret, s-a constatat că în speța de față, înscrisul nou-doveditor, reprezentat de Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012 este o hotărâre judecătorească obținută în urma acțiunii introduse de reclamanta Primăria Municipiului Timișoara la data de 30 mai 2012, înainte de soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. x/30/2008 prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe fond, înscrisul nou nu este de natură a modifica soluția pronunțată în prezenta cauză.

Prima instanță a constatat că soluția de demolare a construcțiilor a fost pronunțată în considerarea neîndeplinirii de către revizuientă a obligației sale legale, de a obține o autorizație de construire legală, înainte de începerea lucrărilor, obligație care nu îi poate fi opusă constructorului. Lucrările de construcție au fost realizate, mărindu-se patrimoniul revizuientei, prin sărăcirea corelativă a patrimoniului intimatei SC C. SA.

Faptul că ulterior aceste îmbogățiri a patrimoniului fără just temei, din culpa revizuientei (nerespectarea obligației legale de obținere a autorizației de construcție), aceasta a pierdut din patrimoniul său bunurile imobile construite, s-a reținut că nu este un aspect ce poate fi opus constructorului, astfel încât acesta să suporte consecințele faptelor neconforme cu legea ale revizuientei.

În baza art. 274 C. proc. civ., prima instanță instanța a redus onorariul avocațial.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC C. SA și revizuentul B. Timiș.

I. Prin apelul declarat SC C. SA a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul acordării onorariului de avocat în suma solicitată de 22.200 lei.

În motivarea apelului său, a arătat în esență, că în raport de complexitatea și durata procesului, în mod nelegal i-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, suma acordată fiind net inferioară față de serviciile avocațiale efectiv prestate dovedite prin situația de lucrări depusă la dosarul din prima instanța, pe de o parte, iar pe de altă parte suma de 22.200 lei reprezentând contravaloare onorariu de avocat este justificată prin faptul ca reprezintă onorariul stabilit între parti prin contractul de asistență juridica, la 6% din valoarea totală a litigiului - respectiv daunele obținute prin sentința civilă nr. 1154 din 05 noiembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș și anume suma de 291.811,64 lei și echivalentul în lei al sumei de 13.730,17 euro. Sub acest aspect, apelantul a arătat pe larg un calcul raportat la succesiunea procesului derulat.

După prezentarea situației de fapt, apelanta a susținut că ulterior pronunțării sentinței civile nr. 1154 din 05 noiembrie 2010 a cărei revizuire a cerut-o, Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012, printr-o nouă hotărâre irevocabilă, respectiv Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013, a obligat unitatea apelantă să procedeze la desființarea (demolarea) lucrărilor de construcție executate fără a deține autorizație de construcție, lucrări efectuate(contractate) de pârâta SC D. SA, amplasate în Timișoara, și să aducă la starea inițială imobilul, în maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, iar în caz contrar autorizează reclamanții să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala apelantei.

Aceste lucrări sunt cele pentru care au fost obligați la plată prin hotărârea supusă revizuirii în considerarea îmbogățirii fără just temei.

La data de 17 decembrie 2013, Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișora a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 1154 din 05 noiembrie 2010, revizuire ce formează obiectul Dosarului nr. x/30/2013 al Tribunalului Timiș.

Apelanta a criticat, pe larg, soluția primei instanțe cu privire la modul în care a interpretat înscrisul nou invocat în cererea de revizuire, respectiv Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013, astfel că instanța de fond se află într-o eroare de fapt și de drept, deoarece nu i-a fost niciodată impusă obligația obținerii autorizației de construire, nici prin procesul-verbal de contravenție din 25 februarie 2011 rămas titlu executoriu, nici prin Decizia civilă irevocabilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/325/2012.

De asemenea, apelanta a criticat motivarea primei instanțe, în sensul că este preluată fără o prealabilă verificare, mai întâi din apărările intimatei SC C. SA formulate prin întâmpinarea aflată la fila 60 dosar de fond, iar mai apoi din concluziile scrise depuse la data de 18 iunie 2014, prin Registratura Tribunalului de SC D. SA - fila 134 dosar de fond -, înscrisuri în care ambele intimate invocă, în mod greșit, faptul că apelanta nu a efectuat niciun demers pentru intrarea în legalitate și obținerea autorizației de construcție asupra imobilelor în litigiu, înducâd în eroare instanța de fond învestită cu soluționarea cerereii de revizuire.

Ori, în nenumărate rânduri, de-a lungul tuturor fazelor procesuale ale litigiului în fond, atât în apărările formulate în Dosar nr. x/30/2008, cât și în Dosar nr. x/1/2013 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/325/2012 și Dosar nr. x/30/2013, B. Timișoara nu a acceptat niciodată aceste construcții executate ilegal de constructorul SC C. SA, afirmând că nu dorește intrarea în patrimoniu a acestora, invocând inclusiv accesiunea imobiliară în situația constructorului de rea-credință, respectiv SC C. SA, cât timp aceste imobile nu au fost recunoscute și acceptate de apelantă, dovadă și demolarea acestora în prezent, astfel că nu i se poate opune neîndeplinirea obligației de intrare în legalitate prin obținerea autorizației de construcție, obligație care, de altfel, nici nu a fost impusă prin procesul-verbal de contravenție din 25 februarie 2011 rămas titlu executoriu.

Mai mult decât atât, prin demolarea acestor construcții și aducerea terenului la starea inițială, se răstoarnă din punct de vedere juridic, existența „îmbogățirii fără justă cauză"în sensul că face ca una din cele două condiții, respectiv cea a sporirii patrimoniului, să nu fie îndeplinită. Astfel, chiar dacă ipotetic ar admite „așa-zisa sărăcire" a patrimoniului pârâtei SC D. SA, decizia mai sus-amintită este în contradictoriu cu cele reținute de instanța de fond, obligația de demolare și aducerea terenului la starea inițială dispusă de Curtea de Apel Timișoara face imposibilă aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, construcțiile în litigiu neputând intra în patrimoniul apelantei.

Pe de altă parte, această apelantă a mai susținut că sentința civilă este criticabilă și prin prisma motivării că soluția de demolare a construcțiilor ar fi fost pronunțată pentru neîndeplinirea obligației Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara de a obține autorizație de construcție, ori demolarea a survenit ca urmare a obligației de aducere a terenului la starea inițială, obligație statuată irevocabil de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 1616 din 20 noiembrie 2013.

A considerat că înscrisul nou reprezentat de Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 are caracter determinant, astfel, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii în fond, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată, în acest sens nu ar fi fost posibilă obligarea sa la plata unor lucrări care urmează să fie desființate, neexistând condițiile esențiale ale îmbogățirii fără just temei, respectiv sporirea patrimoniului său si scăderea patrimoniului SC D. SA.

Practic, se află într-o situație fără precedent în sensul că, pentru construcțiile edificate în baza unor contracte încheiate între două societăți de drept privat, pe domeniul public al Statului, fără autorizație de construire precum și fără acordul prezumatului administratori B. Timiș), prin hotărârea supusă revizuirii este obligată în temeiul „îmbogățirii fără justă cauză", la plata unor sume enorme de bani, iar prin Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012 a fost obligată la desființarea(demolarea) acelorași construcții, întrucât au fost edificate fără a deține autorizație de construire.

Totodată, pentru a opera îmbogățirea fără justă cauză, doctrina de specialitate impune existența și a unei legături sau corelații directe între îmbogățirea sa având calitate de chemată în garanție și însărăcirea pârâtei SC D. SA, legătură ce nu este îndeplinită în cauza de față.

Față de aceste aspecte, a solicitat instanței de judecată, să admită prezentul prim motiv de apel ca fiind fondat, să constate că Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 îndeplinește condiția caracterului determinant, iar pe cale de consecință, să modifice în tot sentința apelată în sensul admiterii cererii de revizuire ca fiind întemeiată.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, respectiv asupra cheltuielilor de judecată acordate intimatei SC C. SA, în cuantum de 4.500 lei, a solicitat ca instanța de judecată să îl admită și să constate că, în mod neîntemeiat, a fost obligată la plata acestei sume, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 22.200 lei, înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor, pe care instanța de fond nu Ie-a pus în dezbaterea părților și nu trebuia să le ia în considerare, dovadă ca acestea nu apar broșate la dosarul de fond, fiind atașate în afara acestuia, pe coperta dosarului.

Mai mult decât atât, depunerea la dosarul cauzei a unei facturi reprezentând onorariul de avocat, ca document fiscal, nu relevă decât o obligație de plată ce derivă din contractul de asistență juridică, încheiat între intimata SC C. SA și avocatul ales. Pentru a proba faptul că SC C. SA și-a executat această obligație de plată față de apărător, intimată trebuia să depună la dosar un document fiscal care să ateste acest lucru, respectiv o chitanță, ordin de plată sau orice alt mijloc de plată așa cum sunt definite de prevederile legale în materie. Totodată, aduce la cunoștința instanței de judecată că nici în Dosarul nr. x/1/2013 al Înlatei Curții de Casație și Justiție, intimatei SC C. SA nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată, deși acestea au fost solicitate, așa cum reiese din fila 32 dosar, unde apare depusă factura din 04 decembrie 2013. în cazul în care instanța de judecată va respinge acest al doilea motiv de apel și va menține obligația plății cheltuielilor de judecată către SC C. SA, înțelege să invoce prevederile art. 274 alin. (3) V.C.P.C. și solicită instanței de apel să reducă cuantumul de 4.500 lei reprezentâd onorariu de avocat, acordat SC C. SA, ținând cont de munca îndeplinită de avocat I., în această cale de atac extraordinară, ce apare vădit disproporționată în raport de complexitatea cauzei, asistență juridică a avocatului ales constând în 4 termene de judecată, din care la 2 (două) dintre acestea, cauza a fost amânată pentru acvirarea Dosarului nr. x/30/2008 și Dosar nr. x/1/2013 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, ambele aflate la instanța supremă, iar apărările pe fond împotriva cererii de revizuire, au constat în reluarea, în mare parte, a acelorași aspecte învederate de SC C. SA, în Dosar nr. x/30/2008. Nu în ultimul rând, dezbaterile părților în prezenta cauză s-au limitat la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, conform art. 326 alin. (3)) din V.C.P.C., dezbateri ce au avut loc în cadrul unui singur termen de judecată, respectiv la data de 17 iunie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 976 din 21 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta SC C. SA și a fost admis apelul formulat de apelantul-revizuent B. Timiș și în consecință:

A fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost înlăturată obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 lei către intimata SC C. SA.

Apelantul-revizuent a criticat mai întâi respingerea cererii sale de revizuire, apreciind că erau îndeplinite condițiile pentru admiterea căii extraordinare de atac.

Apelantul-revizuient apreciază că înscrisul reprezentat de Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012 ar constitui un înscris nou, relevant în cauză, care ar conduce la o altă soluție.

S-a constatat că, prin sentința civilă nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012, fost admisă acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâtul B. Timișoara și a fost obligat pârâtul să desființeze lucrările de construcție executate fără a deține autorizație de construire la adresa din Timișoara, și să aducă la starea inițială imobilul în maxim de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, iar în caz contrar au fost autorizați reclamanții să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului.

Prin Decizia civilă nr. 457/A din 13 iunie 2013 a Tribunalului Timiș a fost admis apelul pârâtului și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamanților.

Prin Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis recursul reclamanților împotriva Deciziei civile nr. 457/A din 13 iunie 2013 a Tribunalului Timiș și a fost modificată în totalitate hotărârea atacată, în sensul că a fost respins apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012.

În literatura juridică de specialitate și în practica judiciară se consideră că o hotărâre judecătorească poate, în anumite condiții, să constituie un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 322 C. proc. civ., întrucât prin decizia civilă a Curții de Apel Timișoara a fost repusă în ființă și i s-a acordat caracter irevocabil unei alte hotărâri judecătorești, respectiv sentinței civile nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012.

Or, această sentință a existat la data soluționării litigiului care a făcut obiectul Dosarului x/30/2008, finalizat prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că ea putea fi prezentată de către parte, iar omisiunea îi este culpabilă.

Mai mult, în dosarul respectiv părțile au depus procesul-verbal de contravenție din 25 februarie 2011 emis de care Primăria municipiului Timișoara, astfel că aceste împrejurări au fost cunoscute de către instanțele învestite cu soluționarea cauzei.

Chiar dacă s-ar considera "ad absurdum" că această decizie ar reprezenta un înscris nou, ea nu are și caracter determinant în speță.

Astfel, instanțele au constatat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză la momentul pronunțării soluțiilor.

Se poate observa că de la momentul sancționării contravenționale a apelantului-revizuent și până la demolarea efectivă a construcțiilor a trecut o perioadă de câțiva ani, în care acesta avea posibilitatea de a intra în legalitate.

În acord cu prima instanță, instanța de apel a constatat că rămânerea în pasivitate a acestuia îi este culpabilă și nu poate înlătura concluzia îmbogățirii sale.

Faptul că ulterior măririi patrimoniului său, apelantul-revizuent nu a luat măsurile necesare pentru conservarea drepturilor sale nu se poate repercuta asupra celorlalte părți, care au suferit în mod cert o diminuare corelativă a patrimoniului.

Apelantul-revizuent a mai criticat obligarea sa de către prima instanță la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial.

La rândul său, apelanta SC C. SA a formulat apel, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării onorariul avocațial în suma solicitată de 22.200 lei.

În ceea ce privește criticile vizând cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut următoarele:

În speță, instanța de apel a apreciat că acestea nu au fost dovedite, astfel că prima instanță ar fi trebuit să nu le acorde nici măcar parțial.

împotriva deciziei pronunțate în apel, au declarat recurs recurentul revizuent B. Timiș și recurenta SC C. SA.

Prin recursul declarat de revizuent se susține următoarele:

Recurenta apreciază că hotărârea pronunțată este dată cu interpretarea greșită a art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., în sensul că se prevede în mod clar condiția existenței unui înscris nou-doveditor, care să nu fi putut fi înfățișat instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, iar jurisprudența a admis că o hotărâre judecătorească poate constitui un asemenea înscris (recurenta invocă Decizia civilă nr. 1039 din 23 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și depusă în probațiune de subscrisa la dosarul cauzei) fără a condiționa dacă acea hotărâre repune în ființă o altă hotărâre sau dă caracter irevocabil unei alte hotărâri, așa cum în mod greșit motivează instanța de apel. Dacă s-ar admite raționamentul instanței de apel și s-ar raporta la Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în Dosarul nr. x/325/2012, invocată de recurentă în susținerea cererii de revizuire, ca înscris nou-doveditor, ar însemna că însăși sentința de fond nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 ar fi fost suficientă, la momentul pronunțării (indiferent de admiterea sau respingerea căilor de atac promovate de recurentă) să răstoarne soluția dată în Dosarul nr. x/30/2008.

Opinează recurenta că nu putea invoca motivul revizuirii, ca înscris nou constând într-o soluție provizorie, făcând abstracție de căile de atac al apelului și recursului, neputând anticipa soluția irevocabilă ce urma să se pronunțe. Tocmai din acest considerent, a invocat Decizia nr. 1616 din 20 noiembrie 2013, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca înscris nou doveditor, fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale existenței acestuia, în sensul prevăzut de art. 322 pct. 5 Cod pr.civilă, respectiv:

- înscris probator nou ce nu a fost folosit în procesul în care a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii;

- înscrisul nu a putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, întrucât este vorba de o hotărâre judecătorească pronunțată ulterior hotărârii supusă revizuirii, în urma acțiunii introduse de reclamanta Primăria Municipiului Timișoara la data de 30 mai 2012, deci înainte de soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. x/30/2008 prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și vizează aceleași construcții pentru care s-a stabilit în sarcina noastră îmbogățirea fără justă cauză;

- înscrisul are caracter determinant, astfel, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii în fond (Dosar nr. x/30/2008), soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată, în acest sens nu ar fi fost posibilă obligarea sa la plata unor lucrări ce au fost desființate, neexistând condițiile esențiale ale îmbogățirii fără just temei, respectiv sporirea patrimoniului subscrisei și scăderea patrimoniului SC D. SA.

Cu privire la acest ultim aspect, recurenta arată că, în mod netemeinic și nelegal, Curtea de Apel Timișoara a reținut că Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 nu este de natură să modifice soluția pronunțată în cauză, neavând caracter determinant, motivând greșit că de la momentul sancționării contravenționale a recurentei - revizuentei (prin procesul verbal de contravenție din 25 februarie 2011) și până la demolarea efectivă a construcțiilor, a trecut o perioadă de câțiva ani, în care recurenta avea posibilitatea de a intra în legalitate.

În continuare, recurenta - revizuentă reia criticile din apel, cu referire la îndeplinirea condițiilor a înscrisului nou invocat.

Conchide această recurentă că se află într-o situație fără precedent în sensul că, pentru construcțiile edificate în baza unor contracte încheiate între două societăți de drept privat, pe domeniul public al statului, fără autorizație de construire precum și fără acordul administratorului (fostul Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Timiș), prin hotărârea supusă revizuirii este obligată în temeiul „îmbogățirii fără justă cauză", la plata unor sume enorme de bani, iar prin Decizia civilă nr. 1616 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012 a fost obligată la desființarea (demolarea) acelorași construcții, întrucât au fost edificate fără a deține autorizație de construire.

Pentru judecarea cererii de revizuire, apelanta menționează că a negociat și stabilit un onorariu de avocat în sumă de 22.200 lei cu S.C.P.A., J., însă prin sentința civilă nr. 473/Pi din 20 iunie 2014, Tribunalul Timiș i-a acordat doar suma de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat - dispoziție pe care a înțeles să o conteste prin intermediul prezentului apel.

Prima instanță i-a redus onorariul de avocat, stabilit și negociat în sumă de 22.200 lei, la suma de 4500 lei pe care o consideră net inferioară față de serviciile avocațiale efectiv prestate dovedite prin situația de lucrări depusă la dosarul din prima instanța.

Astfel, prin situația de lucrări sus menționată, a prezentat faptul că revizuirea face parte dintr-o serie mai lungă de procese promovate de Inspectorat: apel, recurs, contestație in anulare, contestații la executare, toate aceste procese având ca scop neexecutarea obligației de plată respectiv înlăturarea efectelor juridice ale hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond.

Suma de 22.200 lei reprezentând contravaloare onorariu de avocat este justificată prin faptul ca reprezintă onorariul stabilit între parti prin contractul de asistență juridica, la 6% din valoarea totală a litigiului - respectiv daunele obținute prin sentința civilă nr. 1154/05 noiembrie 2010 pronunțata de Tribunalul Timiș și anume suma de 291.811,64 lei și echivalentul în lei al sumei de 13.730,17 euro.

Acest onorariu în cuantum de 22.200 lei reprezintă totalitatea sumelor cerute cu titlu de onorariu de avocat în prezentul dosar, pe toate fazele de desfășurare a acestuia: prima instanță, apel și recurs.

Pentru a formula și susține acest proces, S.C.P.A., J. a alocat un număr de ore în vederea consultării, studierii totalității actelor ce au făcut obiectul proceselor sus menționate pentru a fi în deplină măsură să promoveze și să susțină poziția juridică adecvată și completa a societății. în acest sens, această recurentă expune pe larg cheltuielile făcute cu prezentul proces, precum și consultațiile juridice aferente apărărilor în proces. în același sens, apelanta critică modul în care a fost soluționată problema cheltuielilor de judecată raportat la complexitatea și durata prezentului proces, fără a mai expune situația prezentată de recurentă.

Prealabil analizării recursului formulat de această recurentă, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurentă se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Ca atare, pentru retractarea hotărârii ce se cere a fi revizuită legea impune întrunirea cumulativă a mai multor condiții, una din acestea referindu-se la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții.

Este adevărat că, se admite că are valoare de înscris nou hotărârea judecătorească obținută pe baza unei acțiuni introdusă înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, cu motivarea că hotărârea nu putea fi înfățișată în acel litigiu, întrucât nu era în putința părții să determine pronunțarea ei la o data anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea.

În cauză, în mod corect s-a apreciat că nu sunt îndeplinite aceste condiții pentru ca hotărârea judecătorească invocată să fie înscris nou.

De adăugat, că numai un înscris care a existat la data pronunțării hotărârii a putut fi reținut de adversar, cealaltă parte fiind în imposibilitate a-l prezenta.

Prin împrejurarea mai presus de voința părților se înțelege forța majoră, care trebuie dovedită. Condiția nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat și depus la dosar prin diligenta părții interesate.

Pentru ca un înscris să fie determinant, înseamnă că dacă înscrisul ar fi fost cunoscut de instanță a cărei hotărâre este atacată, ar fi putut duce la pronunțarea unei alte soluții.

Condiția nu este îndeplinită în cazul în care înscrisul invocat nu atestă o altă situație de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare care au fost analizate de instanță. Un asemenea înscris nu ar fi de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea reținută inițial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate.

De asemenea, se are în vedere desființarea sau modificarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Drept urmare, hotărârea desființată sau modificată trebuie să fi fost deterimantă pentru pronunțarea soluției atacate cu revizuire.

În cauză, prin decizia civilă a Curții de Apel Timișoara a fost repusă în ființă și i s-a acordat caracter irevocabil unei alte hotărâri judecătorești, respectiv sentinței civile nr. 23328 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/325/2012, sentință care a existat la data soluționării litigiului și a făcut obiectul Dosarului nr. x/30/2008, finalizat prin Decizia civilă nr. 484 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fapt ce confirmă că putea fi prezentată de către parte, iar omisiunea îi este culpabilă. De evidențiat și faptul că - cum a reținut și instanța anterioară - în dosarul evocat, părțile au depus procesul-verbal de contravenție din 25 februarie 2011 emis de care Primăria municipiului Timișoara, ceea ce înseamnă fără dubiu, că aceste împrejurări au fost cunoscute de către instanțele învestite cu soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, cum în mod legal a apreciat instanța de apel, înscrisul nou pretins de recurentă nu are și caracter determinant în speță.

Astfel, instanțele au constatat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză la momentul pronunțării soluțiilor.

S-a remarcat corect de instanța anterioară că, de la momentul sancționării contravenționale a apelantului-revizuent și până la demolarea efectivă a construcțiilor a trecut o perioadă de câțiva ani, în care acesta avea posibilitatea de a intra în legalitate. Prin această atitudine pasivă a recurentei, care avea posibilitatea de a acționa în consecință, se desprinde concluzia culpabilității recurentei. Mai mult decât atât, lipsa diligentei recurentei pentru luarea măsurilor necesare conservării drepturilor sale, nu fac decât să înlăture toate criticile recurentei sub acest aspect, cum în mod corect a procedat instanța anterioară.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect și în concordanță cu dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., raportat la pretinsul înscris nou invocat de această recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă nefondat recursul declarat de recurentul - revizuent B. Timiș.

După cum se poate observa, recursul declarat de această revizuentă se referă la greșita soluționare a cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate de această recurentă pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă, întrucât așa după cum se poate observa, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că : „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

La baza obligației de acordare a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al acordării, se află în culpa procesuală dedusă din expresia" partea care cade în pretențiuni".

Procedând la reducerea cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 lei, instanța de apel a ținut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de valoarea pricinii și de munca depusă de avocat și de soluția data, respectiv depunerea înscrisurilor și lipsa actelor doveditoare pentru acordarea acestora.

Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. în acest scop, la închiderea dezbaterilor părțile vor prezenta instanței un decont al cheltuielilor făcute, însoțite de acte doveditoare.

În cauză, în fața primei instanțe apelanta a depus doar o factură fiscală în sumă de 22.200 lei, fără a face și dovada achitării sumei respective, prin chitanță, ordin de plată sau un alt instrument doveditor.

De menționat că potrivit art. 155 din C. fisc. : „Orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, are obligația să emită factură fiscală pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate, către fiecare beneficiar. Persoanele impozabile, care nu sunt înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugata, precum și contribuabilii inactivi, ale căror certificate de înregistrare fiscală au fost suspendate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, nu au dreptul să emită facturi fiscale și nici să înscrie taxa pe valoarea adăugata pentru livrările de bunuri și/sau prestările de servicii efectuate către altă persoană, în orice documente emise".

Prin urmare, în mod corect instanța anterioară a confirmat soluția primei instanțe cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că recurenta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, factura fiscală fiind un instrument de plată care face dovada achitării onorariului de avocat, numai în ipoteza depunerii originalului; de aceea factura fiscală, depusă în copie și/sau fără chitanța eliberată de cabinetului apărătorului ales, nu constituie o dovadă, și cum pârâta nu a făcut dovada conform art. 1169 C. civ., cu documente justificative, nu se constată „ caracterul realității cheltuielilor de judecată. Criticile recurentei sunt simple afirmații fără un suport logico-juridic din perspectiva celor arătate.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să repingă și celelalte critici ale recurentei cu privire la modul de calcul și contractele de asistență juridică menționate.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul revizuent B. Timiș și recurenta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 976 din 21 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.