ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6128/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1153 din 13 aprilie 2009 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul G.E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și Municipiul Timișoara. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a recurs la prevederile Legii 10/2001 cu privire la terenul aferent construcției din litigiu, din Timișoara, imobil înscris în C.F. Timișoara și ulterior transcris în C.F. Timișoara. Pentru construcția situată pe acest teren, demolată în timpul regimului comunist, nu a formulat notificare în scopul obținerii de despăgubiri.

Pentru acest considerent, depășind termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 247/2005. Respingând acțiunea ca inadmisibilă, tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român nu mai prezintă relevanță în cauză. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul G.E., solicitând modificarea în tot a sentinței și admiterea pe fond a acțiunii. În motivarea apelului a susținut că starea de fapt a fost greșit înțeleasă de instanță, că, în realitate, a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen legal, revendicând imobilul situat în Timișoara. De asemenea, a susținut că în baza acestei notificări a dobândit terenul și că avea dreptul să pornească o acțiune pe calea dreptului comun, în 3 ani de la redobândirea terenului, solicitând instanței să oblige Statul Român la plata contravalorii construcției demolate.

Temeiul acestei acțiuni îl constituie art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, pe de o parte, statul nu avea voie să demoleze construcția, iar pe de altă parte dreptul său nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un bun în sensul dispozițiilor invocate. Prin Decizia nr. 268 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a sesizat Tribunalul Timiș cu o cerere privind constatarea preluării abuzive a unui imobil, în perioada regimului comunist și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată în timpul aceluiași regim.

Prima instanță, fără a verifica temeiul pretențiilor reclamantului și măsura în care acestea se încadrează în dispozițiile legale cu caracter reparator, a reținut că acțiunea nu a fost exercitată potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și că în prezent nu mai poate fi primită deoarece a fost depășit termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării. Față de jurisprudența C.E.D.O. și de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a apreciat că dreptul real de proprietate trebuie examinat în substanța lui și, în măsura în care acesta nu contravine altui drept real de proprietate, constituit în condițiile legii, el poate fi valorificat pe calea unei acțiuni în justiție, chiar dacă Legea nr. 10/2001 a prevăzut un termen în acest sens.

De aceea, a dispus desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a cerceta fondul dreptului real de proprietate invocat. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul Timișoara, solicitând modificarea hotărârii atacate, respingerea apelului reclamantului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond. În motivarea recursului pârâtul a susținut că în mod corect tribunalul a reținut că reclamantul nu a depus notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că acțiunea reclamantului poate fi soluționată numai pe calea legii speciale, a cărei aplicare este condiționată de parcurgerea procedurii administrative prealabile, pe care reclamantul a avut posibilitatea să o folosească și că legea specială a suprimat acțiunea dreptului comun în ipoteza ineficacității actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare și fără a elimina accesul la justiție.

A invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed: Așa cum s-a reținut anterior, pârâtul și-a întemeiat în drept recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecății, greșit interpretat. În analiza acestui motiv de nelegalitate trebuie avut în vedere faptul că referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecății vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Or, în cauză, niciuna din părți nu a făcut vreo referire la încălcarea acestui principiu, consacrat prin lege. Criticile formulate de pârât vizează, în mod indiscutabil, greșita aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. și înlăturarea aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neputând fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Cât privește legea aplicabilă în cauză, critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamantul G.E. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin M.F.P. și Municipiul Timișoara, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în Timișoara, compus din teren și construcții în suprafață de 59,85 mp a fost preluat de stat fără titlu valabil, în baza Decretului de expropriere nr. 55/1979, ce nu a fost publicat în M. Of.

și să fie obligați pârâții să-i achite despăgubiri pentru construcția ce a fost demolată în timpul regimului comunist și pentru care nu a primit despăgubiri. Verificând actele dosarului se constată că la 9 noiembrie 2001 reclamantul G.E. a formulat notificarea înregistrată la Primăria municipiului Timișoara, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului cu suprafața de 357 mp situat în Timișoara, înscris în C.F. Timișoara, transcris în C.F. Timișoara. În soluționarea acestei notificări a fost emisă dispoziția din 27 martie 2008 de către Primarul municipiului Timișoara, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 293 mp și acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 64 mp, ocupat de trotuar.

Prin notificare nu s-a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată, ce s-a aflat pe terenul notificat. Acest aspect nu este, de altfel, negat de recurentul-reclamant, care afirmă însă că a înțeles să folosească calea dreptului comun, ca fiind cea mai energică și operativă cale, iar acțiunea astfel introdusă a devenit admisibilă după admiterea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acest argument al reclamantului nu poate fi primit. Prin decizia amintită s-a statuat asupra faptului că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, se poate aplica în concurs cu acesta.

O asemenea modalitate de aplicare a legii ar încălca principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Așadar, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Pe de altă parte, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

În acest sens trebuie subliniat că Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție. Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală, cu toate consecințele ce decurg dintr-o asemenea calificare. În aceste condiții, reclamantul nu putea să ignore dispozițiile legii speciale (la care, de altfel, a și apelat atunci când a solicitat restituirea în natură a terenului) și să aleagă calea dreptului comun pentru valorificarea unor pretenții pentru care avea obligația parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Pentru aceste considerente, constatând că în mod greșit instanța de apel a decis desființarea hotărârii fondului, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va modifica decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantului, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de Tribunalul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 268 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1153 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.