ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6128/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1153 din 13 aprilie

2009 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamantul G.E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și

Municipiul Timișoara.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamantul a recurs la prevederile Legii 10/2001

cu privire la terenul aferent construcției din litigiu, din Timișoara, imobil

înscris în C.F. Timișoara și ulterior transcris în C.F. Timișoara. Pentru

construcția situată pe acest teren, demolată în timpul regimului comunist, nu a

formulat notificare în scopul obținerii de despăgubiri. Pentru acest

considerent, depășind termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001,

nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 247/2005. Respingând acțiunea ca

inadmisibilă, tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesual

pasive a pârâtului Statul Român nu mai prezintă relevanță în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul G.E., solicitând

modificarea în tot a sentinței și admiterea pe fond a acțiunii. În motivarea

apelului a susținut că starea de fapt a fost greșit înțeleasă de instanță, că,

în realitate, a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen legal,

revendicând imobilul situat în Timișoara. De asemenea, a susținut că în baza

acestei notificări a dobândit terenul și că avea dreptul să pornească o acțiune

pe calea dreptului comun, în 3 ani de la redobândirea terenului, solicitând

instanței să oblige Statul Român la plata contravalorii construcției demolate.

Temeiul acestei acțiuni îl constituie art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, pe de o parte, statul nu avea voie să

demoleze construcția, iar pe de altă parte dreptul său nu a fost infirmat sau

contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un bun în sensul

dispozițiilor invocate.

Prin Decizia nr. 268

din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

reclamantului, a desființat sentința atacată și a trimis cauza pentru

rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a sesizat Tribunalul Timiș cu

o cerere privind constatarea preluării abuzive a unui imobil, în perioada

regimului comunist și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată în

timpul aceluiași regim. Prima instanță, fără a verifica temeiul pretențiilor

reclamantului și măsura în care acestea se încadrează în dispozițiile legale cu

caracter reparator, a reținut că acțiunea nu a fost exercitată potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și că în prezent nu mai poate fi primită

deoarece a fost depășit termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.

Față de jurisprudența C.E.D.O. și de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța de apel a apreciat că dreptul real de proprietate

trebuie examinat în substanța lui și, în măsura în care acesta nu contravine

altui drept real de proprietate, constituit în condițiile legii, el poate fi

valorificat pe calea unei acțiuni în justiție, chiar dacă Legea nr. 10/2001 a

prevăzut un termen în acest sens. De aceea, a dispus desființarea sentinței

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a cerceta

fondul dreptului real de proprietate invocat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul Timișoara,

solicitând modificarea hotărârii atacate, respingerea apelului reclamantului și

menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond.

În motivarea

recursului pârâtul a susținut că în mod corect tribunalul a reținut că

reclamantul nu a depus notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, că acțiunea reclamantului poate fi soluționată numai pe

calea legii speciale, a cărei aplicare este condiționată de parcurgerea

procedurii administrative prealabile, pe care reclamantul a avut posibilitatea

să o folosească și că legea specială a suprimat acțiunea dreptului comun în

ipoteza ineficacității actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare și

fără a elimina accesul la justiție. A invocat motivele de modificare prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursul,

în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, urmând a fi admis,

pentru considerentele ce succed:

Așa cum s-a reținut

anterior, pârâtul și-a întemeiat în drept recursul și pe dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecății, greșit

interpretat.

În analiza acestui

motiv de nelegalitate trebuie avut în vedere faptul că referirea legiuitorului

la actul juridic dedus judecății vizează încălcarea principiului înscris în art.

969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de

lege între părțile contractante. Or, în cauză, niciuna din părți nu a făcut

vreo referire la încălcarea acestui principiu, consacrat prin lege.

Criticile formulate

de pârât vizează, în mod indiscutabil, greșita aplicare a dispozițiilor art. 480

C. civ. și înlăturarea aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, neputând fi

circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Cât privește legea

aplicabilă în cauză, critică ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamantul G.E. a chemat în judecată

pârâții Statul Român prin M.F.P. și Municipiul Timișoara, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în Timișoara,

compus din teren și construcții în suprafață de 59,85 mp a fost preluat de stat

fără titlu valabil, în baza Decretului de expropriere nr. 55/1979, ce nu a fost

publicat în M. Of. și să fie obligați pârâții să-i achite despăgubiri pentru

construcția ce a fost demolată în timpul regimului comunist și pentru care nu a

primit despăgubiri.

Verificând actele

dosarului se constată că la 9 noiembrie 2001 reclamantul G.E. a formulat

notificarea înregistrată la Primăria municipiului Timișoara, prin care a

solicitat restituirea în natură a terenului cu suprafața de 357 mp situat în

Timișoara, înscris în C.F. Timișoara, transcris în C.F. Timișoara.

În soluționarea

acestei notificări a fost emisă dispoziția din 27 martie 2008 de către Primarul

municipiului Timișoara, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului

în suprafață de 293 mp și acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în

suprafață de 64 mp, ocupat de trotuar.

Prin notificare nu

s-a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată, ce s-a

aflat pe terenul notificat. Acest aspect nu este, de altfel, negat de

recurentul-reclamant, care afirmă însă că a înțeles să folosească calea

dreptului comun, ca fiind cea mai energică și operativă cale, iar acțiunea

astfel introdusă a devenit admisibilă după admiterea recursului în interesul

legii prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acest

argument al reclamantului nu poate fi primit.

Prin decizia amintită

s-a statuat asupra faptului că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, se poate aplica în concurs cu acesta. O asemenea modalitate

de aplicare a legii ar încălca principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie

reiterat în fiecare lege specială.

Așadar, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Pe

de altă parte, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare,

nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în

care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins

este efectivă. În acest sens trebuie subliniat că

Legea nr. 10/2001

prevede în mod expres că

împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se

conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc

toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării

(conform

Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de casație și Justiție în secții

unite), astfel că este pe deplin

asigurat accesul la justiție.

Nu în ultimul rând,

trebuie avut în vedere faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest

caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce

lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă acest lucru a dispărut

dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului obiectul revendicării urmează a fi

convertit într-o pretenție în despăgubiri, caz în care acțiunea devine

personală, cu toate consecințele ce decurg dintr-o asemenea calificare.

În aceste condiții,

reclamantul nu putea să ignore dispozițiile legii speciale (la care, de altfel,

a și apelat atunci când a solicitat restituirea în natură a terenului) și să

aleagă calea dreptului comun pentru valorificarea unor pretenții pentru care

avea obligația parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze

această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea

bunului litigios.

Pentru aceste

considerente, constatând că în mod greșit instanța de apel a decis desființarea

hotărârii fondului, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va modifica decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului

reclamantului, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de Tribunalul

Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 268 din 12

noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia în

sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

civile nr. 1153 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2010.