ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 428/2015

Decizia nr. 428/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4467 din 13 noiembrie 2012, în urma exercitării de către părți a căii de atac a recursului, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel a reținut că experții în specialitatea construcții nu au constatat în cuprinsul noii expertize administrate în apel împrejurări de fapt care să determine schimbarea sentinței apelate în ce privește obligarea pârâtei la plata sumelor datorate către reclamantă, instanța de recurs apreciind că această concluzie a instanței de apel este contrazisă de anexa nr. 8 la raportul de contraexpertiză, prin care se arată că reclamanta mai are de încasat suma de 145.755 lei din totalul de 419.690 lei, diferența fiind deja încasată de aceasta. în acest context, s-a constatat de către Înalta Curte că instanța de apel nu a făcut nicio referire la respingerea petitului reprezentând pretențiile reclamantei și nici nu a dezvoltat motivele pentru care nu a luat în considerare concluzia finală, care rezultă din raportul de contraexpertiză.

Tot în același context, s-a constatat că, deși expertul tehnic și-a susținut concluziile raportului de expertiză, făcând referire la adresa din 28 ianuarie 2008 din care rezultă că suma confirmată la plată de inspectorul de șantier este de 119.079,80 lei, acesta a concluzionat că suma datorată de pârâtă este de 132.884,13 lei, sumă reținută de instanța de fond și confirmată de Curtea de Apel Timișoara, instanță care însă, nu a arătat motivele pentru care a ajuns la această soluție.

De asemenea, s-a apreciat că se impunea a se lamuri dacă articolele de deviz și cantitățile de lucrări au intrat și ieșit din gestiunea reclamantei la data la care acestea au fost menționate în situațiile de lucrări neacceptate la plată.

În acest sens, criticile formulate de ambele părți au fost apreciate ca fondate, întrucât această analiză a probatoriului administrat în cauză trebuia avută în vedere de către instanța de apel și din perspectiva dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., când instanța putea dispune ca părțile să completeze probele pentru lămurirea în întregime a procesului, sau din oficiu să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le putea ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

În apel, în fond după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/30/2008*, iar instanța a încuviințat și dispus efectuarea unei expertize contabile, lucrare ce a fost întocmită de expert A., printre obiectivele stabilite fiind și unul din aspectele relevate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a se constata dacă articolele de deviz și cantitățile de lucrări au intrat și ieșit din gestiunea reclamantei la data la care acestea au fost menționate în situațiile de lucrări.

Prin Decizia civilă nr. nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta SC B. SRL Timișoara și de pârâta SN C. SA, împotriva sentinței civile nr. 501 din 16 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2008, având ca obiect pretenții, pe care a schimbat-o, în sensul că:

- obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 141.073,57 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate și acceptate, precum și la plata de penalități de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la debitul de 141.073,57 lei, începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 20 mai 2008 și până la data plății efective a debitului;

- ia act de renunțarea pârâtei-reclamantă reconvențională la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.593,75 lei prejudiciu estimat.

- majorează cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanță de la suma de 1.959,5 lei la suma de 2.246,81 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru parțială.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate referitoare la respingerea capătului de cerere având ca obiect rezilierea contractului de execuție, precum și la respingerea celorlalte capete de cerere din acțiunea reconvențională.

Instanța de apel a statuat referitoar la derularea contractului dintre părți, că nu există o probă certă, confirmată de ambele părți, care să ateste cu exactitate lucrările efectuate de către reclamantă, deoarece nu s-a realizat o recepție la momentul la care relațiile contractuale dintre părți au fost sistate, pentru a se stabili stadiul lucrărilor iar în prezent, deși se poate constata obiectivul finalizat, nu se mai poate determina printr-o expertiză tehnică în specialitatea construcții, care anume lucrări au fost realizate de primul antreprenor, care sunt urmarea acțiunilor întreprinse de cel de-al doilea antreprenor (reclamanta) și care lucrări au fost executate de ultimul antreprenor cu care a contractat pârâta. De altfel, această concluzie a fost relevată de toți experții în construcții care și-au exprimat părerea în prezenta cauză.

În considerarea motivelor de casare, în rejudecarea apelului, Curtea a încuviințat o expertiză contabilă asupra actelor contabile ale reclamantei pentru a se constata dacă materialele declarate a fi fost utilizate în realizarea lucrărilor afirmate, au intrat în gestiunea reclamantei. Concluziile acestei expertize au fost că o parte din materialele de construcții pretinse a fi fost utilizate de reclamantă în realizarea lucrărilor (cele care privesc lucrări refuzate la plată), nu au intrat în gestiunea acesteia. Raportul de expertiză efectuat în cauză nu și-a găsit finalmente utilitatea în condițiile în care principala probă care atestă realizarea lucrărilor, indiferent de modul în care materialele folosite au intrat sau nu în gestiunea reclamantei, sunt situațiile de lucrări acceptate de către beneficiar.

În ce privește apelul reclamantei:

S-a reținut că reclamanta a întocmit situații de lucrări pentru suma de 579.044, 94 lei, însă din totalul lucrărilor pe care reclamanta pretinde că Ie-a efectuat, pârâta a recunoscut, prin acceptarea situațiilor de lucrări, numai o parte din acestea, totalizând suma de 282.124,57 de lei, din care a achitat suma de 141.051,00 lei (Anexa 7 de la raportul de expertiză întocmit în apel, în primul ciclu procesual).

În cauza de față, acceptarea situațiilor de lucrări de către beneficiar este cu atât mai relevantă cu cât stabilirea printr-o probă științifică de specialitate a lucrărilor executare este imposibil de realizat datorită contribuției a trei antreprenori la realizarea obiectivului, fără a exista niciun document care să ateste cota de contribuție a fiecăruia.

Fără a constitui o observație adusă reclamantei, cu siguranță că în prezenta cauză, o asigurare de dovezi formulată imediat după sistarea raporturilor contractuale, ar fi reprezentat o probă foarte utilă cauzei, deoarece ar fi putut elucida stadiul de realizare al obiectivului anterior începerii lucrărilor de către cel de-al treilea antreprenor.

Așa fiind, plecând de la materialul probator administrat în cauză și în cuprinsul căruia pot fi considerate probe utile reclamantei doar situațiile de lucrări acceptate de către dirigintele de șantier, instanța de apel a concluzionat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate în limita lucrărilor a căror executare a fost recunoscută de către partea adversă și care astfel s-a dovedit că au fost realizate. Valoarea acestor lucrări este de 282.124,57 de lei, din care pârâta a achitat doar suma de 141.051,00 lei, rămânând un rest de plată de 141.073,57 lei, valoare pentru care Curtea concluzionează că apelul reclamantei trebuie admis iar hotărârea primei instanțe se impune a fi parțial modificată, în sensul majorării sumei datorată de pârâtă reclamantei la acest cuantum și a acordării penalităților stabilite contractual prin raportare la această valoare.

De altfel, un aspect adiacent dar util soluționării prezentei cauze, îl reprezintă calculele realizate de către experți în cea de-a doua expertiză efectuată în cauză (Anexa 8), din cuprinsul căreia se poate desprinde concluzia că în ipoteza în care reclamanta SC B. SRL ar fi terminat de executat lucrările contractate, restul de plată datorat de către pârâtă, ținând cont de sumele achitate deja și de cele achitate celorlalți doi antreprenori, raportat la valoarea totală a obiectivului, ar fi trebuit să fie de 145.755 de lei, adică o valoare apropiată celei care rezultă din valoarea situațiilor de lucrări acceptate la plată de dirigintele de șantier cu scăderea sumelor achitate benevol de pârâtă.

Argumentele reclamantei aduse în sprijinul admiterii în întregime a pretențiilor sale nu pot fi reținute ca fiind întemeiate. Părerea expertului asistent D., la care face trimitere apelanta-reclamanta este singulară și este contrazisă de înscrisurile care atestă acceptarea lucrărilor efectuate (situațiile de lucrări). Simpla apreciere a expertului că, în fața sa, reprezentanții pârâtei nu au învederat lucrări de construcții ori instalații executate necorespunzător ori neexecutate, nu confirmă realizarea în integralitate a tuturor lucrărilor menționate de reclamanta însăși în situațiile de lucrări ce au stat la baza emiterii facturilor. Pe de altă parte, plata parțială a unei facturi nu constituie o recunoaștere în integralitate a datoriei, așa cum opinează reclamanta în motivele de apel, ci dimpotrivă constituie o probă contrară, respectiv o negare a datoriei și totodată a creanței invocată de reclamantă în dauna pârâtei.

Instanța de apel a apreciat că, atâta vreme cât contractul de antrepriză este un act juridic consensual, pentru a cărui valabilitate legea nu pretindea la momentul anului 2007 forma scrisă, lipsa actului adițional în formă scrisă nu este de natură a combate realitatea juridică recunoscută implicit de către părți, respectiv că în derularea contractului au intervenit modificări ale înțelegerii prealabile, în sensul realizării de către executant și a altor lucrări suplimentare, care au fost de altfel executate și confirmate ulterior, chiar de reprezentantul pârâtei (dirigintele de șantier).

Cât privește apelul pârâtei:

S-a reținut că apelul este fondat cu privire la omisiunea instanței de fond de a da eficiență principiului disponibilității, tribunalul soluționând un capăt de cerere din cadrul acțiunii reconvenționale, deși pârâta a renunțat expres la judecată în privința acestuia, printr-un înscris depus la dosarul cauzei. Din această perspectivă, criticile apelantei-pârâte sunt apreciate a fi fondate, în timp ce argumentele reclamantei în sensul respingerii apelului îndreptat împotriva acestei soluții sunt neavenite. Este adevărat că această manifestare a disponibilității procesuale a pârâtei a intervenit la ultimul termen de judecată, prin concluziile scrise depuse la dosar, însă renunțarea nu s-a produs înaintea închiderii dezbaterilor pentru a putea fi luate în considerare argumentele reclamantei. Așa fiind, atâta vreme cât potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate renunța oricând la judecată, inclusiv la ultimul termen, instanța de fond era datoare a verifica existența unei eventuale opoziții a părții adverse, iar în caz de neopunere era obligată să dea eficiență principiului disponibilității care guvernează raporturile juridice civile, inclusiv cele născute în plan procesual.

Instanța de apel în pronunțarea deciziei a avut în vedere că pârâta a renunțat la judecarea capătului de cerere din cuprinsul acțiunii reconvenționale, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.593,75 de lei, reprezentând valoarea estimată a prejudiciului suferit, constând în lucrările de remediere necesare ca urmare executării necorespunzătoare a unei părți din lucrări de către antreprenor.

Celelalte critici ale apelantei-pârâte, privitoare la modul de soluționare a cererii reconvenționale de către instanța de fond instanța de apel Ie-a respins ca nefondate, întrucât din ansamblul probator administrat în cauză s-a desprins concluzia că raporturile contractuale dintre cele două părți litigante s-au întrerupt în cursul lunii decembrie 2007, iar principala cauză a acestui deznodământ a constituit-o culpa pârâtei care a refuzat orice dialog pentru modificarea unei soluții tehnice necorespunzătoare, nu și-a îndeplinit obligația contractual asumată de racordare la rețeaua de gaz metan a obiectivului și nu a achitat decât în parte lucrările efectuate.

Or, atâta vreme cât părțile au prefigurat și evaluat eventualele prejudicii care le-ar putea încerca în situația neexecutării în mod corespunzător a obligațiilor contractuale și au stabilit și modalitatea de determinare a lor, niciuna dintre părți nu poate solicita alte daune interese decât daunele negociate prin clauza penală inserată în contract.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a admis ambele apeluri și a dispus modificarea în parte a sentinței atacate în sensul că:

- obligării pârâtei să plătească reclamantei suma de 141.073,57 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate și acceptate, precum și la plata de penalități de 0,05% pe zi de întârziere, calculate la debitul de 141.073,57 lei, începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 20 mai 2008 și până la data plății efective a debitului;

- s-a luat act de renunțarea pârâtei-reclamantă reconvențională la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.593,75 lei prejudiciu estimat;

Totodată, urmare a majorării cuantumului pretențiilor reclamantei, recunoscute a fi fondate, instanța de apel a majorat corespunzător și cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei pentru judecata în primă instanță de la suma de 1.959,5 lei, acordată de prima instanță proporțional cu valoarea pretențiilor admise, la suma de 2.246,81 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru parțială, adică proporțional cu valoarea pretențiilor considerate a fi întemeiate de către instanța de apel.

Pârâta la data de 7 iulie 2014, ulterior pronunțării deciziei în apel, a formulat o cerere de lămurire a înțelesului, întinderea și aplicarea dispozitivului Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a admis cererea formulată de pârâta SN C. SA Timișoara și în consecință:

S-a dispus lămurirea întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/30/2008* în sensul că:

La stabilirea restului de plată în sumă de 141.073,57 lei nu s-a avut în vedere suma de 132.884,13 lei, executată silit, și care se va deduce din restul rămas de plată la momentul executării, iar penalitățile acordate nu vor depăși suma datorată, conform prevederilor contractuale.

Reclamanta SC B. SRL Timișoara a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, precum și împotriva încheierii dată de aceeași instanță de apel din 17 septembrie 2014.

Pârâta SN C. SA a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel.

Prin recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunțată în apel, se susține, în esență, că decizia atactă nu este motivată în rigorile dispozițiile legale și că actul dedus judecății nu a fost interpretat corect, invocând motivelem de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii dată de aceeași instanță de apel din 17 septembrie 2014, reclamanta arată că prin admiterea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei din apel se schimbă de fapt întreaga soluție dată sub aspectul că nu mai are de încasat suma de 141.073,13 lei, ci doar suma de 81.189 lei.

Pârâta prin recursul declarat împotriva deciziei pronunțată în apel, susține că nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere pentru neexecutarea unei obligații de plată a unor lucrări care exced obiectului contractului inițial.

Pe fondul pretențiilor, pârâta contestă concluziile expertului cu privire la suma datorată de 132.884,13 lei. în acest sens, pârâta precizează că instanța de apel a reținut corect pretențiile reclamantei și reamintește concluziile expertizelor efectuate în cauză, pe care le enumera, pe larg.

Referitor la cererea reconvențională, pârâta învederează instanței modul de derulare a lucrărilor de execuție, ponderea lucrărilor de finisaje ce nu au putut fi finalizate din cauza lipsei racordului de gaz, din totalul lucrărilor executate, împrejurarea ce a determinat-o să închirieze un spațiu pentru desfășurarea activității comercialeja care trebuie obligată partea adversă, care este în culpă exclusivă în împiedicarea finalizării lucrărilor.

La termenul de azi, Înalta Curte a rămas în pronunțare pe excepția tardivității recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunțată în apel, pe fondul recursului declarat de reclamantă împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 dată de aceeași instanță de apel și pe excepția nulității recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei pronunțată în apel, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

a. În ce privește recursul reclamantei declarat împotriva deciziei pronunțate în apel, Înalta Curte urmează să admită excepția tardivității recursului declarat de reclamanta SC B. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, și pe cale de consecință să respingă ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ. "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei".

În cauză, reclamantei i-a fost comunicată decizia recurată la data de 24 martie 2014, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 293 Dosar apel nr. x/30/2008*, iar recursul a fost declarat la data de 10 octombrie 2014, conform datei poștei de pe plicul de expediere a recursului aflat la fila 19 dosar recurs, peste termenul, prevăzut de lege.

Cum reclamanta nu a formulat o cerere de repunere în termen și nici nu a dovedit o împrejurare mai presus de voința sa de împiedicare a promovării recursului în termenul legal prevăzut delege, Înalta Curte urmează să admită excepția tardivității recursului declarat de reclamanta SC B. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, și în consecință va respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

b. în ce privește recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 dată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/30/2008*, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

După cum se poate observa, recurenta - reclamantă formulează o singură critică privind încheierea recurată, în sensul că prin lămurirea întinderii înțelesului deciziei pronunțată în apel, s-a stabilit un cuantum mai mic a sumei de încasat, fără să argumenteze în drept în ce constă nelegalitatea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă ca ca nefondat recursul declarat de recurenta -reclamanta SC B. SRL Timișoara, împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/30/2008*.

Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate și reține excepția nulității recursului invocată de reclamantă prin întâmpinare, în considerarea dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Deși recurenta nu își circumscrie criticile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., recurenta readuce în discuție probele administrate în cauză, concluzii experților cu privire la pretențiile părților din litigiu, precum și la modul în care s-au derulat raporturile juridice statornicite de părți prin contractul încheiat, aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate și care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, acesta făcându-se numai pentru motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Practic, așa cum se poate observa, prin criticile formulate recurenta pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de prima instanță, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză și o restabilire a situației de fapt.

Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se va aplica sancțiunea nulității recursului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului invocată de recurenta - reclamantă SC B. SRL prin întâmpinare și pe cale de consecință va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității recursului declarat de reclamanta SC B. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

Respinge excepția tardivității recursului declarat de recurenta - reclamanta SC B. SRL Timișoara, împotriva încheierii din 17 septembrie 2014.

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamanta SC B. SRL Timișoara, împotriva încheierii din 17 septembrie 2014.

Admite excepția nulității recursului declarat de recurenta pârâta SN C. SA sucursala Banat E. Timișoara.

Constată nulitatea cererii de recurs declarată de pârâta SN C. SA sucursala Banat E. Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 103 din 11 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2015.