ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4151/2003

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 1008 din 7 decembrie 2001

pronunțată în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă de Curtea Supremă

de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4667 din 6 octombrie 2000,

pentru nulitatea raportului de expertiză, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și comercial, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C.

L.I. SRL Buzău, împotriva sentinței nr. 611 din 15 iunie 1999, dată de

Tribunalul Prahova, prin care aceasta a fost obligată să-i plătească

reclamantei S.C. N.C. SRL Ploiești suma de 823.645.720 lei cu titlu de

diferență de preț pentru lucrări de construcții montaj executate în baza

contractului de antrepriză nr. 154/1998, cu cheltuieli de judecată în sumă de

21.696.950 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

apel a reținut în esență, că bine Tribunalul Prahova, a respins în baza art. 7

raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ. excepția de necompetență de

soluționare a litigiului în primă instanță, de către acest tribunal, invocată

de pârâtă în apărare, întrucât în cauză este vorba de o competență teritorială

alternativă, și ca atare, în mod justificat, Tribunalul Prahova a reținut

pricina spre soluționare, în primă instanță în loc să decline soluționarea

litigiului în favoarea Tribunalului Buzău, pe a cărei rază de activitate își

are sediul pârâta S.C. L.I. SRL.

În ce privește, aspectele de fond ale

litigiului, instanța de apel a reținut, față de concluziile celor două

expertize, dispuse și efectuate în apel, potrivit îndrumărilor din decizia de

casare că pârâta, mai datorează reclamantei, cu titlu de diferență preț pentru

lucrările de construcții montaj executate de reclamantă în baza contractului

nr. 154/1998, suma de 405.693.447 lei, care reactualizată la data de 28 august

1998, însumează suma de 1.143.802.992 lei.

Totodată instanța de apel a mai reținut că,

diferența dintre această sumă (1.143.802.992 lei) și cea la care a fost

obligată pârâta prin sentința Tribunalului (823.645.720 lei) nu poate fi

acordată reclamantei, (care nu a declarat apel împotriva hotărârii instanței de

fond) deoarece, într-o astfel de împrejurare s-ar agrava situația pârâtei în

propria sa cale de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, invocând ca motiv de casare dispozițiile art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta

printr-o primă critică, susține că, hotărârea atacată a fost pronunțată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității cu referire

la faptul că, deși în contract, care constituie legea părților, s-a prevăzut că

locul de executare a lucrărilor și al plății este localitatea Buzău, totuși,

instanța de apel a menținut soluția de respingere a excepției de necompetență teritorială,

de soluționare a pricinii în primă instanță, a Tribunalului Prahova, pronunțată

de acest tribunal prin încheierea din 15 aprilie 1999, reținând, în pofida

probelor de la dosar și a dispozițiilor art. 1104 alin. (3), (care statuează

că, dacă părțile nu au stabilit prin convenția lor locul plății, atunci aceasta

trebuie solicitată la domiciliul debitorului), că în cauză, obligația

comercială și locul plății se află în localitatea Ploiești, și ca urmare, cum

în speță este vorba de o competență teritorială alternativă, reglementată de

dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., bine reclamanta a investit cu

soluționarea pricinii în primă instanță Tribunalul Prahova.

Printr-o altă critică, pârâta susține că

hotărârea, este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, deoarece, părțile au prevăzut în convenția lor pentru

lucrările executate un preț forfetar, care nu putea fi modificat, fără acordul

scris al beneficiarului, care nu există în speță, și ca atare, în acest

context, greșit instanța de apel, a omologat concluziile și calculele

experților, prin care aceștia, au stabilit că, pârâta datorează, cu titlu de

diferență de preț, pentru lucrările executate de reclamantă o sumă care

depășește prețul forfetar convenit de comun acord de părți.

De asemenea, se mai susține că, părțile nu au

prevăzut în contract (art. 5 și art. 7) criterii de determinare ulterioară a

prețului, pentru ca în baza acestora, pârâta să fie obligată, la plata unor

sume nedatorate și stabilite în raport de un deviz (prețuire provizorie)

întrucât în cauză prețul a fost determinat, și ca atare, potrivit dispozițiilor

art. 1413 alin. (5) C. civ., costul total al lucrării, nu depindea de volumul

lucrărilor efectiv executate, așa cum a apreciat greșit experți, și implicit

instanța de apel.

În sfârșit, printr-o ultimă critică,

fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. pârâta susține că

instanța de apel, nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de probă și dovezi

administrate, în sensul că, deși era îndrituită să invoce, în apărare, față de

neîndeplinirea obligațiilor asumate de reclamantă prin contract, privind

calitatea și volumul lucrărilor executate, excepția de neexecutare, totuși

instanța de apel, a trecut, peste această excepție și a obligat-o la plata unor

sume nedatorate cu titlu de preț lucrări executate în condițiile în care

potrivit clauzelor contractuale exprese, nu putea fi obligată să suporte, în

afara cheltuielilor pentru materiale, transport manoperă, etc., plata altor

sume mai ales în condițiile, în care, lucrările executate de reclamantă nu sunt

corespunzătoare sub aspect cantitativ și nici în ceea ce privește calitatea

acestora, întrucât grosimea stratului suport pentru pardoseală, a fost

realizată fără a se ține seama de natura terenului de fundare, și ca urmare,

prezintă fisuri, datorită faptului că nu au fost luate măsurile necesare la

montajul suprastructurii, ca și alte deficiențe în raport de documentația de

execuție, care sunt detaliate în cererea de recurs.

În consecință, pârâta solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond respingerea acțiunii.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Cu privire la excepția de necompetență

teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță de Tribunalul Prahova,

(în a cărui rază de activitate se află sediul reclamantei S.C. N.C. SRL

Ploiești) se constată că bine instanțele au considerat, că în cauză, sunt

incidente dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la competența

teritorială alternativă, și deci, în contextul în care din probe a rezultat, că

obligația comercială s-a născut în localitatea Ploiești (încheierea

contractului) care coincide și cu locul plății, competența de soluționare a

pricinii în primă instanță revine, prin derogare de la dispozițiile art. 7 C.

proc. civ., Tribunalului Prahova, și nu Tribunalului Buzău (pe a cărei rază de

activitate se află sediul pârâtei S.C. L.I. SRL).

De altfel, invocarea acestei excepții este pur

formală, deoarece, urmare deciziei nr. 4467 din 6 octombrie 2000, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin care s-a dispus casarea

deciziei anterioare și trimiterea cauzei spre rejudecare, litigiul, a fost

soluționat, în fond de Curtea de Apel Ploiești și ca atare, această situație,

înlătură orice susțineri prin care pârâta pretinde că prin soluția pronunțată

Tribunalul Prahova (pe a cărei rază de activitate se află sediul reclamantei S.C.

N.C. SRL) ar fi favorizat-o pe reclamantă.

În ce privește aspectele de fond, ale

litigiului, se reține, în esență, că potrivit îndrumărilor date prin decizia de

casare, instanța de apel, a dispus, completarea probelor, cu expertiză tehnică

și cu o expertiză contabilă, cu obiectivele propuse de reclamantă.

În urma examinării lucrărilor de construcții

montaj executate de reclamantă în temeiul contractului nr. 154/1998 prin

expertiza tehnică - constructor B., s-a constatat, că, lucrările executate sunt

corespunzătoare calitativ, în raport de documentația asigurată de beneficiar și

că acestea au fost executate în procent de 100%, și că valoarea acestora se

cifrează la data de 12 august 1998, la suma de 841.827.921 lei, în care se

include și TVA-ul.

Plecând de la aceste date, expertiza contabilă,

G., a concluzionat că pârâta, mai datorează cu titlu de preț pentru lucrările

executate de reclamantă, peste sumele achitate anterior, diferența de

405.693.447 lei într-o primă variantă și 405.693.447 lei în cea de a doua

variantă, instanța însușindu-și prima variantă, potrivit căreia suma de

405.693.447 lei, reactualizată la 31 iulie 2001, se cifrează la suma de

1.143.802.992 lei.

De menționat, că expertul tehnic și-a menținut

concluziile și prin răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul

de expertiză.

Cu toate acestea, deși reprezentantul pârâtei prezent

la soluționarea pricinii a susținut că, experții, nu au întocmit lucrări

corespunzătoare, în vederea stabilirii în mod real a lucrărilor efectuate, și

implicit a sumelor datorate cu titlu de diferență de preț, aceasta în afara

faptului, că lucrările prezintă deficiențe de calitate, totuși nu a solicitat,

noi expertize, context în care, instanța s-a considerat lămurită asupra

aspectelor care a generat litigiul dintre părți și a reținut pricina spre

soluționare.

Față de cele arătate mai sus, și având în vedere

principiul disponibilității, se constată că instanța de apel nu putea dispune

noi expertize (chiar dacă pârâta și-a menținut obiecțiunile la rapoartele de

expertiză) în lipsa unei cereri adresate în acest sens, și drept urmare

criticile pârâtei, în recurs, prin care aceasta susține, că, experții, au

întocmit rapoartele de expertiză, fără a ține seama de volumul real al

lucrărilor executate de reclamantă și în mod special de calitatea acestora, nu

pot fi primite, știut fiind că potrivit art. 305 C. proc. civ., în instanța de

recurs nu se pot produce (dispune) probe noi.

De asemenea nu pot fi reținute nici criticile

fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța

hotărând în baza expertizelor efectuate în cauză, că pârâta datorează prețul

efectiv al lucrărilor executate, nu se poate susține că ar fi încălcat legea,

adică convenția părților, prin care contrar celor afirmate de pârâtă a fost

stabilit, conform art. 5 din contract, un preț estimativ și nu forfetar (fix)

al lucrărilor executate de reclamantă, și ca atare acesta putea fi depășit, în

situația în care, efectuarea acestora a fost confirmată prin expertiza tehnică,

și erau incluse în documentația de execuție a obiectivului de investiții,

asigurată chiar de pârâtă.

Referitor la critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se constată că nici aceasta nu poate fi

reținută deoarece chiar dacă instanța, nu a menționat expres în considerentele

deciziei că, excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă în

apărare nu este fondată (vizavi de calitatea necorespunzătoare în opinia

acesteia a lucrărilor executate de reclamantă), totuși din moment ce, apelul a

fost respins, înseamnă că, instanța de apel, s-a pronunțat implicit atât asupra

excepției menționate, cât și cu privire la toate mijloacele de apărare și

dovezile administrate și considerându-le neîntemeiate le-a respins ca atare.

În concluzie, bine instanța de apel și-a însușit

concluziile celor două expertize, cu referire specială la varianta I din

expertiza contabilă, reținând, că pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, datorează

reclamantei S.C. N.C. SRL Ploiești, pentru lucrările de construcții montaj

executate în baza contractului nr. 154/1998, o diferență de preț reactualizată

în sumă de 1.143.802.992 lei, și constatând că această sumă, depășește

substanțial suma la care aceasta, a fost obligată la plată prin sentința

instanței de fond (823.645.70 lei) a menținut această hotărâre „cu motivarea că

pârâtei nu-i poate fi agravată situația în propria sa cale de atac”.

Așa fiind, recursul pârâtei, urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

S.C. L.I. SRL Buzău împotriva deciziei nr. 1008 din 18 decembrie 2001 a Curții

de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 30 octombrie 2003.