ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4151/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1008 din 7 decembrie 2001 pronunțată în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 4667 din 6 octombrie 2000, pentru nulitatea raportului de expertiză, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, împotriva sentinței nr. 611 din 15 iunie 1999, dată de Tribunalul Prahova, prin care aceasta a fost obligată să-i plătească reclamantei S.C. N.C. SRL Ploiești suma de 823.645.720 lei cu titlu de diferență de preț pentru lucrări de construcții montaj executate în baza contractului de antrepriză nr. 154/1998, cu cheltuieli de judecată în sumă de 21.696.950 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență, că bine Tribunalul Prahova, a respins în baza art. 7 raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ. excepția de necompetență de soluționare a litigiului în primă instanță, de către acest tribunal, invocată de pârâtă în apărare, întrucât în cauză este vorba de o competență teritorială alternativă, și ca atare, în mod justificat, Tribunalul Prahova a reținut pricina spre soluționare, în primă instanță în loc să decline soluționarea litigiului în favoarea Tribunalului Buzău, pe a cărei rază de activitate își are sediul pârâta S.C. L.I. SRL.

În ce privește, aspectele de fond ale litigiului, instanța de apel a reținut, față de concluziile celor două expertize, dispuse și efectuate în apel, potrivit îndrumărilor din decizia de casare că pârâta, mai datorează reclamantei, cu titlu de diferență preț pentru lucrările de construcții montaj executate de reclamantă în baza contractului nr. 154/1998, suma de 405.693.447 lei, care reactualizată la data de 28 august 1998, însumează suma de 1.143.802.992 lei. Totodată instanța de apel a mai reținut că, diferența dintre această sumă (1.143.802.992 lei) și cea la care a fost obligată pârâta prin sentința Tribunalului (823.645.720 lei) nu poate fi acordată reclamantei, (care nu a declarat apel împotriva hotărârii instanței de fond) deoarece, într-o astfel de împrejurare s-ar agrava situația pârâtei în propria sa cale de atac.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta S.C. L.I. SRL Buzău, invocând ca motiv de casare dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta printr-o primă critică, susține că, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității cu referire la faptul că, deși în contract, care constituie legea părților, s-a prevăzut că locul de executare a lucrărilor și al plății este localitatea Buzău, totuși, instanța de apel a menținut soluția de respingere a excepției de necompetență teritorială, de soluționare a pricinii în primă instanță, a Tribunalului Prahova, pronunțată de acest tribunal prin încheierea din 15 aprilie 1999, reținând, în pofida probelor de la dosar și a dispozițiilor art. 1104 alin. (3), (care statuează că, dacă părțile nu au stabilit prin convenția lor locul plății, atunci aceasta trebuie solicitată la domiciliul debitorului), că în cauză, obligația comercială și locul plății se află în localitatea Ploiești, și ca urmare, cum în speță este vorba de o competență teritorială alternativă, reglementată de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc.

civ., bine reclamanta a investit cu soluționarea pricinii în primă instanță Tribunalul Prahova. Printr-o altă critică, pârâta susține că hotărârea, este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece, părțile au prevăzut în convenția lor pentru lucrările executate un preț forfetar, care nu putea fi modificat, fără acordul scris al beneficiarului, care nu există în speță, și ca atare, în acest context, greșit instanța de apel, a omologat concluziile și calculele experților, prin care aceștia, au stabilit că, pârâta datorează, cu titlu de diferență de preț, pentru lucrările executate de reclamantă o sumă care depășește prețul forfetar convenit de comun acord de părți.

De asemenea, se mai susține că, părțile nu au prevăzut în contract (art. 5 și art. 7) criterii de determinare ulterioară a prețului, pentru ca în baza acestora, pârâta să fie obligată, la plata unor sume nedatorate și stabilite în raport de un deviz (prețuire provizorie) întrucât în cauză prețul a fost determinat, și ca atare, potrivit dispozițiilor art. 1413 alin. (5) C. civ., costul total al lucrării, nu depindea de volumul lucrărilor efectiv executate, așa cum a apreciat greșit experți, și implicit instanța de apel. În sfârșit, printr-o ultimă critică, fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

pârâta susține că instanța de apel, nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de probă și dovezi administrate, în sensul că, deși era îndrituită să invoce, în apărare, față de neîndeplinirea obligațiilor asumate de reclamantă prin contract, privind calitatea și volumul lucrărilor executate, excepția de neexecutare, totuși instanța de apel, a trecut, peste această excepție și a obligat-o la plata unor sume nedatorate cu titlu de preț lucrări executate în condițiile în care potrivit clauzelor contractuale exprese, nu putea fi obligată să suporte, în afara cheltuielilor pentru materiale, transport manoperă, etc., plata altor sume mai ales în condițiile, în care, lucrările executate de reclamantă nu sunt corespunzătoare sub aspect cantitativ și nici în ceea ce privește calitatea acestora, întrucât grosimea stratului suport pentru pardoseală, a fost realizată fără a se ține seama de natura terenului de fundare, și ca urmare, prezintă fisuri, datorită faptului că nu au fost luate măsurile necesare la montajul suprastructurii, ca și alte deficiențe în raport de documentația de execuție, care sunt detaliate în cererea de recurs.

În consecință, pârâta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fond respingerea acțiunii. Recursul pârâtei nu este fondat. Cu privire la excepția de necompetență teritorială de soluționare a cauzei în primă instanță de Tribunalul Prahova, (în a cărui rază de activitate se află sediul reclamantei S.C. N.C. SRL Ploiești) se constată că bine instanțele au considerat, că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la competența teritorială alternativă, și deci, în contextul în care din probe a rezultat, că obligația comercială s-a născut în localitatea Ploiești (încheierea contractului) care coincide și cu locul plății, competența de soluționare a pricinii în primă instanță revine, prin derogare de la dispozițiile art. 7 C. proc.

civ., Tribunalului Prahova, și nu Tribunalului Buzău (pe a cărei rază de activitate se află sediul pârâtei S.C. L.I. SRL). De altfel, invocarea acestei excepții este pur formală, deoarece, urmare deciziei nr. 4467 din 6 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin care s-a dispus casarea deciziei anterioare și trimiterea cauzei spre rejudecare, litigiul, a fost soluționat, în fond de Curtea de Apel Ploiești și ca atare, această situație, înlătură orice susțineri prin care pârâta pretinde că prin soluția pronunțată Tribunalul Prahova (pe a cărei rază de activitate se află sediul reclamantei S.C. N.C. SRL) ar fi favorizat-o pe reclamantă. În ce privește aspectele de fond, ale litigiului, se reține, în esență, că potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare, instanța de apel, a dispus, completarea probelor, cu expertiză tehnică și cu o expertiză contabilă, cu obiectivele propuse de reclamantă.

În urma examinării lucrărilor de construcții montaj executate de reclamantă în temeiul contractului nr. 154/1998 prin expertiza tehnică - constructor B., s-a constatat, că, lucrările executate sunt corespunzătoare calitativ, în raport de documentația asigurată de beneficiar și că acestea au fost executate în procent de 100%, și că valoarea acestora se cifrează la data de 12 august 1998, la suma de 841.827.921 lei, în care se include și TVA-ul. Plecând de la aceste date, expertiza contabilă, G., a concluzionat că pârâta, mai datorează cu titlu de preț pentru lucrările executate de reclamantă, peste sumele achitate anterior, diferența de 405.693.447 lei într-o primă variantă și 405.693.447 lei în cea de a doua variantă, instanța însușindu-și prima variantă, potrivit căreia suma de 405.693.447 lei, reactualizată la 31 iulie 2001, se cifrează la suma de 1.143.802.992 lei.

De menționat, că expertul tehnic și-a menținut concluziile și prin răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză. Cu toate acestea, deși reprezentantul pârâtei prezent la soluționarea pricinii a susținut că, experții, nu au întocmit lucrări corespunzătoare, în vederea stabilirii în mod real a lucrărilor efectuate, și implicit a sumelor datorate cu titlu de diferență de preț, aceasta în afara faptului, că lucrările prezintă deficiențe de calitate, totuși nu a solicitat, noi expertize, context în care, instanța s-a considerat lămurită asupra aspectelor care a generat litigiul dintre părți și a reținut pricina spre soluționare.

Față de cele arătate mai sus, și având în vedere principiul disponibilității, se constată că instanța de apel nu putea dispune noi expertize (chiar dacă pârâta și-a menținut obiecțiunile la rapoartele de expertiză) în lipsa unei cereri adresate în acest sens, și drept urmare criticile pârâtei, în recurs, prin care aceasta susține, că, experții, au întocmit rapoartele de expertiză, fără a ține seama de volumul real al lucrărilor executate de reclamantă și în mod special de calitatea acestora, nu pot fi primite, știut fiind că potrivit art. 305 C. proc. civ., în instanța de recurs nu se pot produce (dispune) probe noi. De asemenea nu pot fi reținute nici criticile fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât instanța hotărând în baza expertizelor efectuate în cauză, că pârâta datorează prețul efectiv al lucrărilor executate, nu se poate susține că ar fi încălcat legea, adică convenția părților, prin care contrar celor afirmate de pârâtă a fost stabilit, conform art. 5 din contract, un preț estimativ și nu forfetar (fix) al lucrărilor executate de reclamantă, și ca atare acesta putea fi depășit, în situația în care, efectuarea acestora a fost confirmată prin expertiza tehnică, și erau incluse în documentația de execuție a obiectivului de investiții, asigurată chiar de pârâtă. Referitor la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., se constată că nici aceasta nu poate fi reținută deoarece chiar dacă instanța, nu a menționat expres în considerentele deciziei că, excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă în apărare nu este fondată (vizavi de calitatea necorespunzătoare în opinia acesteia a lucrărilor executate de reclamantă), totuși din moment ce, apelul a fost respins, înseamnă că, instanța de apel, s-a pronunțat implicit atât asupra excepției menționate, cât și cu privire la toate mijloacele de apărare și dovezile administrate și considerându-le neîntemeiate le-a respins ca atare. În concluzie, bine instanța de apel și-a însușit concluziile celor două expertize, cu referire specială la varianta I din expertiza contabilă, reținând, că pârâta S.C.

L.I. SRL Buzău, datorează reclamantei S.C. N.C. SRL Ploiești, pentru lucrările de construcții montaj executate în baza contractului nr. 154/1998, o diferență de preț reactualizată în sumă de 1.143.802.992 lei, și constatând că această sumă, depășește substanțial suma la care aceasta, a fost obligată la plată prin sentința instanței de fond (823.645.70 lei) a menținut această hotărâre „cu motivarea că pârâtei nu-i poate fi agravată situația în propria sa cale de atac”. Așa fiind, recursul pârâtei, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Buzău împotriva deciziei nr. 1008 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2003.