ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1093/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 2 august 1999, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL,

solicitând, ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată la

plata reactualizată a sumei de 46.701.050 lei, reprezentând contravaloare

lucrări agricole, precum și cheltuieli de judecată.

Tribunalul Buzău, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 97 din 13 februarie 2001, a admis acțiunea reclamantei,

obligând pârâta la plata sumei de 379.979.902 lei, cu cheltuieli de judecată,

în sumă de 58.164.590 lei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada efectuării prestațiilor

fapt recunoscut și de pârât prin faxul nr. 44658 și că se justifică și

acordarea procentului de inflație stabilit prin raportul de expertiză omologat.

Împotriva acestei sentințe a

promovat apel pârâta, criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a

reținut situația de fapt, în sensul că nu a avut în vedere că factura privește

o terță persoană; De asemenea, nu s-a precizat motivele înlăturării

suplimentului raportului de expertiză și nu s-a pronunțat asupra excepției

prescripției dreptului la acțiune.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 848 din 26

iunie 2001, a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă criticată și a

obligat reclamanta la plata sumei de 46.701.050 lei contravaloare prestații, cu

cheltuielile de judecată aferente, în sumă de 1.284.020 lei, și a respins, ca

nefondată, cererea reclamantei privind reactualizarea prețului.

În motivarea soluției date, instanța

de apel a reținut că acordarea sumei, care constituie obiectul facturii în

discuție, reactualizată în raport cu indicele de inflație, motivat de faptul

acoperirii integrale a prejudiciului, este o soluție nelegală, având în vedere

că, prin O.G. nr. 9/2000, s-au stabilit nivelul dobânzilor legale pentru

obligații bănești, și cum în speță, prin convenție, nu s-a stabilit rata

dobânzii, se putea plăti dobânda legală la nivelul ratei oficiale a scontului

stabilită de B.N.R.

S-a mai reținut că instanța nu poate

acorda dobânda legală, deoarece nu a fost solicitată și că s-a făcut dovada

executării prestațiilor, fapt confirmat de apelanta-reclamantă.

În ce privește prescripția dreptului

la acțiune, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că aceasta nu a fost

ridicată la instanța de fond, iar pe de altă parte, apreciind că este o

excepție de ordine publică, a soluționat-o în sensul respingerii, apreciind că

acțiunea a fost introdusă în termenul legal, prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

Împotriva soluției instanței de

apel, au declarat recurs, în termen și legal timbrat, atât reclamanta, cât și

pârâta.

Criticile reclamantei fac referire

la aspectele de nelegalitate și netemeinicie vizate de dispozițiile art. 304 pct.

6 și 9 C. proc. civ., considerând că instanța de apel nu-și motivează anularea

reactualizării creanței cu indicele de inflație, făcând referire la dobânzile

legale și contractuale ce nu au făcut obiectul pricinii.

De asemenea, consideră că nu s-a

motivat neacordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expertiză

și avocat.

Pârâta critică soluția instanței de

apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, se susține că s-a soluționat

greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la data sesizării

instanței – 30 septembrie 1999 – și data nașterii dreptului la acțiune,

respectiv, emiterea facturii, 19 august 1996.

Se critică faptul nepronunțării

asupra cererii privind compensarea eventualelor debite și neluării în

considerație a suplimentului de expertiză care a concluzionat inexistența

debitului.

Din examinarea criticilor

reclamantei, Curtea reține că obiectul cauzei dedus judecății l-a constituit

plata prețului datorat, reactualizat cu indicele de inflație.

Potrivit art. 970 și 981 C. civ.,

într-un contract, clauzele obișnuite se subînțeleg, deși nu sunt expres

prevăzute, iar convențiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în aceasta,

dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după

natura sa.

Din probele administrate rezultă că

prestările de servicii efectuate și facturate în cursul anului 1996 nu au fost

achitate.

În atare situație, fiind evidențiată

producerea unei pagube reale reclamantei, prin neplata prețului datorat,

hotărârea pronunțată de instanța de apel se constată eronată.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât,

potrivit art. 1084 C. civ., creditorul este îndreptățit a pretinde repararea

pierderii suferite, deci, prețul, cât și beneficiul de care a fost lipsit.

Cum nu se poate ignora producerea

unei pagube reale, prin neplata prețului corespunzător ratei inflației, rezultă

că nici nu era necesar a fi prevăzut expres în contract o clauză în acest sens,

iar susținerea instanței de apel, privind dobânda comercială, nu are relevanță

față de principiul disponibilității în proces, reclamanta, prin cererea

formulată, solicitând expres prețul reactualizat cu indicele de inflație.

În aceste condiții, având în vedere

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei SC A. SRL urmează a

fi admis, decizia instanței de apel urmând a fi modificată, în sensul

respingerii apelului pârâtei ca nefondat.

Față de această soluție, critica,

privind neacordarea cheltuielilor de judecată, nu se mai justifică.

Cu privire la recursul pârâtei,

Curtea reține că motivele invocate nu pot fi luate în considerație.

Astfel, nu se poate reține că, în

speță, operează prescripția, atâta timp cât, față de data nașterii dreptului la

acțiune, data emiterii facturii, respectiv, 19 august 1996, reclamanta a

sesizat instanța în termenul legal de 3 ani, respectiv, 2 august 1999.

Faptul că instanța a procedat la

restituirea acțiunii, în vederea completării timbrajului, nu poate schimba

situația de fapt, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997 și a

Normelor date în aplicare, instanța de fond avea obligația să încunoștințeze

partea cu privire la plata taxei de timbru și a cuantumului acesteia.

Cu privire la realitatea debitului,

justificat instanța de apel nu a luat în considerație suplimentul raportului de

expertiză, întrucât, din probele administrate cauzei, rezultă, fără putință de

tăgadă, recunoașterea acestuia, respectiv, faxul olograf semnat de

reprezentantul societății, cât și executarea prestațiilor, conform notei de

recepție emisă de către Institutul cartofului Brașov, care confirmă executarea

prestațiilor, respectiv, recoltarea a 902 tone cereale.

Din conținutul telexului (dosar

fond) rezultă confirmarea debitului și nicidecum o încercare de stingere a litigiului.

De altfel, din ansamblul probator al

cauzei nu rezultă că recurenta-pârâtă a făcut dovada unor debite reciproce,

care să permită compensarea.

În consecință, având în vedere

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploiești, împotriva deciziei nr. 848 din

26 iunie 2001 a Curții de Apel Ploiești, pe care o modifică, în sensul că

respinge apelul declarat de pârâta SC A.I. SRL Mărăcineni, județul Buzău,

împotriva sentinței civile nr. 97 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Buzău,

ca nefondat.

Obligă intimata SC A. SRL la plata

sumei de 12.165.288 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC A.I. SRL Mărăcineni împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 21 februarie 2003.