ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4257/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1 din 6 ianuarie 2004, Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă C.C.I. Prahova, Tribunalul Arbitral a admis în parte acțiunea principală formulată de SC S. SA, astfel cum a fost majorată și a obligat-o pârâta S.N.P. P. SA, la plata sumei de 112.710.870.996 lei contravaloare servicii prestate și neachitate, la 48.708.739.234 lei penalități de întârziere precum și la plata sumei de 1.982.079.361 lei cheltuieli arbitrale. Prin aceeași sentință s-a admis în cererea reconvențională formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P. și în consecință reclamanta SC S. SA a fost obligată la plata sumei de 3.204.719.072 lei contravaloare facturi neachitate precum și la plata cheltuielilor de arbitrare și a cotei părți din cheltuielile de expertiză.

Împotriva hotărârii arbitrale au formulat acțiune în anulare atât reclamanta SC S. SA cât și pârâta S.N.P. P. SA, iar Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 89 din 23 februarie 2004 a respins excepția nulității acțiunii în anulare invocată de pârâta S.N.P. P. SA și trecând la analiza motivelor invocate de reclamanta SC S. SA a ajuns la concluzia că acțiunea în anulare formulată de aceasta este neîntemeiată. Prin aceiași decizie nr. 89/2004, Curtea de Apel a admis acțiunea în anulare formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P., a anulat hotărârea arbitrală din 6 ianuarie 2004 și în fond a admis în parte acțiunea reclamantei pentru 13.953.685.324 lei cu titlu de contravaloare facturi și penalități și tot în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.N.P.

P. SA, sucursala P., reclamanta fiind obligată să-i plătească suma de 3.204.719.072 lei contravaloare facturi. Curtea a dispus și compensarea datoriilor reciproce până la concurența sumei de 3.204.719.072 lei și a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 10.748.966.565 lei, rest după compensare. În fine, prin decizia menționată s-a dispus atât întoarcerea executării cât și restituirea cauțiunii depusă de S.N.P. P. SA, sucursala P., cu cheltuieli de judecată. Decizia nr. 89/2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a fost recurată de reclamanta SC S. SA pentru motive de nelegalitate și netemeinicie pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a respins prin decizia nr. 5766, pronunțată la 16 decembrie 2004 în dosarul nr. 5052/2004.

Pentru a pronunța soluția de respingere a recursului, față de criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., Înalta Curte a examinat contractul din 31 martie 1999 și a stabilit în raport de clauzele acestuia prevăzute de art. 6.3 alin. (2) că tarifele urmau să fie negociate ori de câte ori apăreau hotărâri guvernamentale sau alte cauze obiective. În contextul contractului respectiv s-a analizat și nota de negociere din 5 ianuarie 2000, prin care s-a negociat prețul prestațiilor și s-a confirmat concluzia Curții de Apel în sensul că această negociere nu constituie act adițional, concluzia fiind bazată și pe prevederile art. 7.2 din contractul inițial, în care s-a prevăzut că modificarea convenției nu se poate face decât prin act adițional semnat de ambele părți.

Cu referire la aceeași notă de negociere în considerentele deciziei s-a reținut și faptul că facturarea s-a făcut conform contractului. Instanța de recurs a avut în vedere și faptul că desființarea sentinței arbitrale s-a bazat pe încălcarea dispozițiilor imperative ale legii cu referire la art. 364 alin. (1) C. proc. civ. și art. 948 C. civ. Asupra probei cu expertiză coroborată cu prevederile notei de negociere s-a stabilit că varianta I însușită de experții consilieri ai părților are în vedere compensarea obligațiilor reciproce ale părților, iar în ce privește pct. 4 din nota de negociere, prin faptul că părțile au stabilit că taxa de infrastructură se plătește de reclamantă și că ulterior a contractului, care a avut acest obiect demonstrează încă odată că nota de negociere a constituit o fază precontractuală în legătură cu majorarea tarifelor.

Al doilea motiv prin care s-a respingerea acțiunii în anulare formulată de SC S. SA s-a respins cu motivarea că, prin precizările din nota depusă la recurs s-a renunțat la acest motiv de casare. Al treilea motiv care privea nulitatea acțiunii în anulare pentru faptul că aceasta a fost depusă direct la instanța competentă a fost respinsă pentru motivul că în capitolul intitulat „Despre arbitraj” C. proc. civ., nu s-a prevăzut expres că acțiunea în anulare se depune la instanța care a pronunțat hotărârea. În fine, s-a respins și critica privind faptul că instanța nu ar fi scăzut suma de 10.748.966.565 lei din suma de 164.030.905.392 lei cu privire la care s-a dispus întoarcerea executării. S-a avut în vedere și faptul că instanța de prim control judiciar a menținut obligarea pârâtei la plata acelei sume.

Împotriva deciziei nr. 5766 din 16 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare SC S. SA, prin care a solicitat ca după anularea deciziei menționate să se rejudece recursul și să se modifice decizia nr. 89/2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și pe cale de consecință să se mențină în totalitate sentința arbitrală nr. 1/2004, pronunțată de Comisia de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Prahova. Contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 și 2 C. proc. civ., pentru motivul că, în primul caz, datorită unei erori materiale instanța de recurs a ignorat facturile existente la dosar, emise și achitate în baza notei de negociere iar în cel de-al doilea caz, pentru că a omis să se pronunțe pe motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc.

civ. În argumentarea tezei, SC S. SA a susținut că deși la dosar se aflau facturile emise de SC S. SA pentru tarifele prevăzute în nota de negociere din 5 ianuarie 2000, instanța de recurs a reținut că recurenta, în speță SC S. SA, a facturat diferența de tarif după încetarea contractului și nu lunar conform contractului ceea ce înseamnă că notei de negociere nu i s-au dat efecte. Eliminarea acestor probe, a susținut în continuare contestatoarea, este determinantă în soluționarea corectă a cauzei. De asemenea, instanța de recurs, în opinia sa, nu a avut în vedere faptul că Nota de negociere poartă semnătura departamentului economic și că astfel consimțământul a fost valabil exprimat, toate condițiile de valabilitate ale actului fiind respectate.

În acest sens, contestatoarea s-a referit la prima pagină din Nota de constatare care conținea toate semnăturile care au avut drept consecință calificarea actului ca fiind nul absolut, ceea ce îndreptățește să susțină că s-a comis o greșeală materială în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. În argumentarea celei de-a doua teze a articolului 318 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și că soluția s-a întemeiat numai pe punctele 8, 9 și 10 ale art. 304 C. proc. civ., cu toate că așa cum a motivat în recurs, soluția conținea motive contradictorii pentru că pe de o parte se declară nulitatea absolută a notei de negociere iar pe de altă parte s-au acordat sumele pretinse de părți prin acțiune.

Contestatoarea a citat din nou pag.14 alin. (2) din decizia nr. 5766/2004 în legătură cu facturile care s-au emis în baza notei de negociere și care au constituit probe avute în vedere de expertiză în ambele variante. Cu privire la nota de constatare, SC S. SA a susținut că aceasta a căpătat caracter convențional prin ea însăși chiar dacă nu se numește act adițional. Tot în argumentarea aceleiași teze contestatoarea s-a referit la ambele variante din expertiză pentru a demonstra că ambele au avut în vedere tarifele stabilite în nota de negociere deși acest act a fost declarat nul. Curtea asupra contestației în anulare a reținut: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.

Prin această cale se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Din argumentarea primei teze a art. 318 C. proc. civ., rezultă că se critică faptul că instanța a ignorat facturi existente la dosar care au fost emise și achitate în baza notei de negociere din 5 ianuarie 2000. Această susținere vizează probele examinate de Curte ca instanță de control judiciar în conformitate cu motivele de nelegalitate care au fost invocate în recurs și după cum s-a arătat mai sus depășesc cadrul tezei I din art. 318 C. proc. civ., care deschide calea contestației în anulare împotriva unei hotărâri a instanței de recurs atunci când soluția dată este consecința unei greșeli materiale.

Legea se referă la greșeli materiale evidente de ordin procedural și nu la pretinse erori de fond în legătură cu aprecierea probelor și cu modul în care instanța de recurs a examinat situația de fapt. Fără a trece peste considerațiile de mai sus, dacă se examinează „greșeala” la care s-a referit contestatoarea atunci când a comentat paragraful 2 de la pag. 14 din decizia contestată se poate observa că instanța a reținut existența facturilor la dosarul cauzei și a argumentat că facturarea s-a făcut conform contractului fără să-i dea notei de constatare valoare de act adițional. Cu toate acestea s-au avut în vedere concluziile expertizei pentru stabilirea corectă a sumei datorate însușită de experții părților.

Prin urmare, Curtea a răspuns la critica I din motivele de recurs prin care recurenta nu era de acord cu varianta I din raportul de expertiză la baza căreia au stat ca documente primare. Așadar, contestatoarea reia aceste critici într-o altă formă considerând că este “greșeală materială”, în sensul legii însă în realitate urmărește o reexaminare a fondului într-o cale extraordinară de atac. Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., nu urmărește prin conținut să deschidă calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt. Și celălalt argument în legătură cu semnarea notei de negociere se înscrie în același context, cu alte cuvinte în afara a ceea ce teza I a urmărit prin greșeală materială, astfel că pentru aceleași argumente va fi înlăturat.

Al doilea motiv invocat de contestatoare privește omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv încadrat de aceasta în prevederile art. 318 teza 2 C. proc. civ. Și această critică este nefondată întrucât motivul respectiv nu a fost dezvoltat și argumentat separat așa cum dispune C. proc. civ., iar din verificarea recursului rezultă că s-au invocat trei motive numerotate cu I, II, III, pe care instanța de recurs le-a examinat, cu trimitere la prevederile art. 304 punctele 8, 9 și 10 C. proc. civ., trecând peste faptul că acestea nu vizau nelegalitatea ci doar netemeinicia deciziei pronunțate în apel. Așadar, motivele invocate sunt străine prevederilor pe care se întemeiază SC S. SA contestația în anulare.

De altfel argumentarea acestei omisiuni vizează aceleași aspecte de fond în legătură cu alin. (2) din pag. 14 și cu alegerea variantei expertizei, punând în discuție în alți termeni facturile și tarifele aplicabile care au fost examinate prin raportul de expertiză. În consecință, pentru motivele arătate, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anularea deciziei nr. 5766 din 16 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 5052/2004, formulată de contestatoarea SC S. SA Brazi, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 septembrie 2005.