ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4257/2005

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1 din 6 ianuarie

2004, Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă C.C.I. Prahova, Tribunalul

Arbitral a admis în parte acțiunea principală formulată de SC S. SA, astfel cum

a fost majorată și a obligat-o pârâta S.N.P. P. SA, la plata sumei de 112.710.870.996

lei contravaloare servicii prestate și neachitate, la 48.708.739.234 lei

penalități de întârziere precum și la plata sumei de 1.982.079.361 lei

cheltuieli arbitrale. Prin aceeași sentință s-a admis în cererea

reconvențională formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P. și în consecință

reclamanta SC S. SA a fost obligată la plata sumei de 3.204.719.072 lei

contravaloare facturi neachitate precum și la plata cheltuielilor de arbitrare

și a cotei părți din cheltuielile de expertiză.

Împotriva hotărârii arbitrale au

formulat acțiune în anulare atât reclamanta SC S. SA cât și pârâta S.N.P. P. SA,

iar Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 89 din 23 februarie 2004 a respins

excepția nulității acțiunii în anulare invocată de pârâta S.N.P. P. SA și

trecând la analiza motivelor invocate de reclamanta SC S. SA a ajuns la

concluzia că acțiunea în anulare formulată de aceasta este neîntemeiată. Prin

aceiași decizie nr. 89/2004, Curtea de Apel a admis acțiunea în anulare

formulată de S.N.P. P. SA, sucursala P., a anulat hotărârea arbitrală din 6

ianuarie 2004 și în fond a admis în parte acțiunea reclamantei pentru

13.953.685.324 lei cu titlu de contravaloare facturi și penalități și tot în

parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.N.P. P. SA, sucursala P.,

reclamanta fiind obligată să-i plătească suma de 3.204.719.072 lei

contravaloare facturi. Curtea a dispus și compensarea datoriilor reciproce până

la concurența sumei de 3.204.719.072 lei și a obligat-o pe pârâtă să-i

plătească reclamantei suma de 10.748.966.565 lei, rest după compensare. În

fine, prin decizia menționată s-a dispus atât întoarcerea executării cât și

restituirea cauțiunii depusă de S.N.P. P. SA, sucursala P., cu cheltuieli de

judecată.

Decizia nr. 89/2004, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești a fost recurată de reclamanta SC S. SA pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a

respins prin decizia nr. 5766, pronunțată la 16 decembrie 2004 în dosarul nr. 5052/2004.

Pentru a pronunța soluția de

respingere a recursului, față de criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

8, 9 și 10 C. proc. civ., Înalta Curte a examinat contractul din 31 martie 1999

și a stabilit în raport de clauzele acestuia prevăzute de art. 6.3 alin. (2) că

tarifele urmau să fie negociate ori de câte ori apăreau hotărâri guvernamentale

sau alte cauze obiective.

În contextul contractului respectiv

s-a analizat și nota de negociere din 5 ianuarie 2000, prin care s-a negociat

prețul prestațiilor și s-a confirmat concluzia Curții de Apel în sensul că

această negociere nu constituie act adițional, concluzia fiind bazată și pe

prevederile art. 7.2 din contractul inițial, în care s-a prevăzut că

modificarea convenției nu se poate face decât prin act adițional semnat de

ambele părți.

Cu referire la aceeași notă de

negociere în considerentele deciziei s-a reținut și faptul că facturarea s-a

făcut conform contractului. Instanța de recurs a avut în vedere și faptul că

desființarea sentinței arbitrale s-a bazat pe încălcarea dispozițiilor

imperative ale legii cu referire la art. 364 alin. (1) C. proc. civ. și art. 948

C. civ.

Asupra probei cu expertiză

coroborată cu prevederile notei de negociere s-a stabilit că varianta I

însușită de experții consilieri ai părților are în vedere compensarea

obligațiilor reciproce ale părților, iar în ce privește pct. 4 din nota de

negociere, prin faptul că părțile au stabilit că taxa de infrastructură se

plătește de reclamantă și că ulterior a contractului, care a avut acest obiect

demonstrează încă odată că nota de negociere a constituit o fază

precontractuală în legătură cu majorarea tarifelor.

Al doilea motiv prin care s-a

respingerea acțiunii în anulare formulată de SC S. SA s-a respins cu motivarea

că, prin precizările din nota depusă la recurs s-a renunțat la acest motiv de

casare. Al treilea motiv care privea nulitatea acțiunii în anulare pentru

faptul că aceasta a fost depusă direct la instanța competentă a fost respinsă

pentru motivul că în capitolul intitulat „Despre arbitraj” C. proc. civ., nu

s-a prevăzut expres că acțiunea în anulare se depune la instanța care a

pronunțat hotărârea. În fine, s-a respins și critica privind faptul că instanța

nu ar fi scăzut suma de 10.748.966.565 lei din suma de 164.030.905.392 lei cu

privire la care s-a dispus întoarcerea executării. S-a avut în vedere și faptul

că instanța de prim control judiciar a menținut obligarea pârâtei la plata

acelei sume.

Împotriva deciziei nr. 5766 din 16

decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat

contestație în anulare SC S. SA, prin care a solicitat ca după anularea

deciziei menționate să se rejudece recursul și să se modifice decizia nr. 89/2004,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și pe cale de consecință să se mențină în

totalitate sentința arbitrală nr. 1/2004, pronunțată de Comisia de Arbitraj de

pe lângă C.C.I. Prahova.

Contestatoarea și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 și 2 C. proc. civ., pentru

motivul că, în primul caz, datorită unei erori materiale instanța de recurs a

ignorat facturile existente la dosar, emise și achitate în baza notei de

negociere iar în cel de-al doilea caz, pentru că a omis să se pronunțe pe

motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ.

În argumentarea tezei, SC S. SA a

susținut că deși la dosar se aflau facturile emise de SC S. SA pentru tarifele

prevăzute în nota de negociere din 5 ianuarie 2000, instanța de recurs a

reținut că recurenta, în speță SC S. SA, a facturat diferența de tarif după

încetarea contractului și nu lunar conform contractului ceea ce înseamnă că

notei de negociere nu i s-au dat efecte.

Eliminarea acestor probe, a susținut

în continuare contestatoarea, este determinantă în soluționarea corectă a

cauzei.

De asemenea, instanța de recurs, în

opinia sa, nu a avut în vedere faptul că Nota de negociere poartă semnătura departamentului

economic și că astfel consimțământul a fost valabil exprimat, toate condițiile

de valabilitate ale actului fiind respectate.

În acest sens, contestatoarea s-a

referit la prima pagină din Nota de constatare care conținea toate semnăturile

care au avut drept consecință calificarea actului ca fiind nul absolut, ceea ce

îndreptățește să susțină că s-a comis o greșeală materială în sensul art. 318 alin.

(1) teza 1 C. proc. civ.

În argumentarea celei de-a doua teze

a articolului 318 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de

recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. și că soluția s-a întemeiat numai pe punctele 8, 9 și 10 ale art.

304 C. proc. civ., cu toate că așa cum a motivat în recurs, soluția conținea

motive contradictorii pentru că pe de o parte se declară nulitatea absolută a

notei de negociere iar pe de altă parte s-au acordat sumele pretinse de părți

prin acțiune. Contestatoarea a citat din nou pag.14 alin. (2) din decizia nr. 5766/2004

în legătură cu facturile care s-au emis în baza notei de negociere și care au

constituit probe avute în vedere de expertiză în ambele variante. Cu privire la

nota de constatare, SC S. SA a susținut că aceasta a căpătat caracter

convențional prin ea însăși chiar dacă nu se numește act adițional. Tot în

argumentarea aceleiași teze contestatoarea s-a referit la ambele variante din

expertiză pentru a demonstra că ambele au avut în vedere tarifele stabilite în nota

de negociere deși acest act a fost declarat nul.

Curtea asupra contestației în

anulare a reținut:

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege,

textele care o prevăd fiind de strictă interpretare. Prin această cale se

urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în

afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la

care se referă litigiul.

Din argumentarea primei teze a art. 318

C. proc. civ., rezultă că se critică faptul că instanța a ignorat facturi

existente la dosar care au fost emise și achitate în baza notei de negociere din

5 ianuarie 2000.

Această susținere vizează probele

examinate de Curte ca instanță de control judiciar în conformitate cu motivele

de nelegalitate care au fost invocate în recurs și după cum s-a arătat mai sus

depășesc cadrul tezei I din art. 318 C. proc. civ., care deschide calea

contestației în anulare împotriva unei hotărâri a instanței de recurs atunci

când soluția dată este consecința unei greșeli materiale. Legea se referă la

greșeli materiale evidente de ordin procedural și nu la pretinse erori de fond

în legătură cu aprecierea probelor și cu modul în care instanța de recurs a

examinat situația de fapt.

Fără a trece peste considerațiile de

mai sus, dacă se examinează „greșeala” la care s-a referit contestatoarea

atunci când a comentat paragraful 2 de la pag. 14 din decizia contestată se

poate observa că instanța a reținut existența facturilor la dosarul cauzei și a

argumentat că facturarea s-a făcut conform contractului fără să-i dea notei de

constatare valoare de act adițional. Cu toate acestea s-au avut în vedere

concluziile expertizei pentru stabilirea corectă a sumei datorate însușită de

experții părților. Prin urmare, Curtea a răspuns la critica I din motivele de

recurs prin care recurenta nu era de acord cu varianta I din raportul de

expertiză la baza căreia au stat ca documente primare.

Așadar, contestatoarea reia aceste

critici într-o altă formă considerând că este “greșeală materială”, în sensul

legii însă în realitate urmărește o reexaminare a fondului într-o cale

extraordinară de atac. Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., nu urmărește

prin conținut să deschidă calea recursului la recurs, care să fie soluționat de

aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.

Și celălalt argument în legătură cu

semnarea notei de negociere se înscrie în același context, cu alte cuvinte în

afara a ceea ce teza I a urmărit prin greșeală materială, astfel că pentru

aceleași argumente va fi înlăturat.

Al doilea motiv invocat de

contestatoare privește omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra

motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv încadrat de aceasta

în prevederile art. 318 teza 2 C. proc. civ.

Și această critică este nefondată

întrucât motivul respectiv nu a fost dezvoltat și argumentat separat așa cum

dispune C. proc. civ., iar din verificarea recursului rezultă că s-au invocat

trei motive numerotate cu I, II, III, pe care instanța de recurs le-a examinat,

cu trimitere la prevederile art. 304 punctele 8, 9 și 10 C. proc. civ., trecând

peste faptul că acestea nu vizau nelegalitatea ci doar netemeinicia deciziei

pronunțate în apel.

Așadar, motivele invocate sunt

străine prevederilor pe care se întemeiază SC S. SA contestația în anulare. De

altfel argumentarea acestei omisiuni vizează aceleași aspecte de fond în

legătură cu alin. (2) din pag. 14 și cu alegerea variantei expertizei, punând

în discuție în alți termeni facturile și tarifele aplicabile care au fost

examinate prin raportul de expertiză.

În consecință, pentru motivele

arătate, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anularea

deciziei nr. 5766 din 16 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în dosarul nr. 5052/2004, formulată de contestatoarea SC S. SA

Brazi, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 23 septembrie 2005.