ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 253/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3436 din 4 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 4652/30/2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanții P.I.L, B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M. și S.L. în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara prin Primar, SC F. SA, SC V. SRL, SC S.V. SRL, având ca obiect revendicare imobiliară. A respins cererea de intervenție principală formulată de intervenientul S.A.T.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele considerente: La termenul din 4 decembrie 2012 instanța a respins în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.A.T., precum și cererile în probațiune formulate de apărătorul ales al reclamanților, privind efectuarea unor expertize tehnice judiciare în specialitatea topografie și construcții, evaluarea proprietății imobiliare. În cauză au fost invocate de pârâți excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice întemeiate pe dispozițiile deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii și a prescripției dreptului la acțiune, conform Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că în raport de efectele produse, dar și de faptul că inadmisibilitatea privește petitul principal, acela legat de nevalabilitatea titlului statului, celelalte petite din acțiune fiind accesorii, se impune analizarea cu prioritate a excepției menționate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut că reclamanții P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L. pretind repararea prejudiciului produs în perioada comunistă prin preluarea imobilului din Timișoara, Splaiul N.T., înscris în C.F. nr. X1 Timișoara, nr. top. Y1 și Y2, de către Statul Român. Imobilul a aparținut conform mențiunilor din cartea funciară depusă la dosar societății SC S.F.G.

SA din Timișoara, cu titlu de aport în natură. Acționari ai societății au fost, conform susținerilor reclamanților, autorii lor. Mai exact, a reținut tribunalul, reclamanții se află în situația de a solicita direct instanței prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților la restituirea în deplină proprietate și posesie terenul menționat în partea în care este liber, precum și acordarea de despăgubiri la valoarea de piață, pentru partea din imobil care nu se mai poate restitui în natură, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a acestuia de la autorul lor. Construcțiile au trecut în proprietatea pârâtei SC F. SA de la Statul Român în temeiul unei hotărâri judecătorești din anul 1999, fiind ulterior înstrăinate succesiv, pârâtei SC V. SRL, respectiv SC S.V.

SRL. Proprietar al terenului a rămas statul, existând dreptul de superficie în favoarea proprietarilor construcțiilor. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamanți vizează în principal art. 480, art. 481 C. civ., chiar dacă nu a fost indicat în mod expres, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la garantarea dreptului de proprietate, și ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenție, art. 948, art. 966, art. 968 C. civ., art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, art. 111 C. proc. civ.

Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții pretind că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalul a apreciat că o corectă interpretare a dispozițiilor legale incidente, în acord cu principiul „specialia generalibus derogant”, este doar aceea în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Pe de altă parte, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocat, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, a reținut tribunalul, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Tribunalul a reținut că reclamanții P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L., nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem, imobilul se încadrează la art. 2 lit. a) și lit. h), nici in personam, reclamanții pretinzând că sunt moștenitorii legali ai acționarilor societății deposedate de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege, dar și art. 3 alin. (1) lit. b). De asemenea, nu a fost relevat nici un motiv temeinic independent de voința lor, de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, reclamanții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin decizia nr. 33 din 2008. Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamanții au invocat dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

Însă, C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre acestea măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, art. 26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, conform deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. În fine, a reținut tribunalul, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestuia act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea, de reclamanți, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care tribunalul a constatat că reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nu s-a pus nici problema acordării de prioritate dispozițiilor din Convenție, cât timp nu există neconcordanțe între acestea și Legea nr. 10/2010. Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente în speță considerentele din cauzele de la Strasbourg, Păduraru împotriva României și Străin împotriva României, așa cum invocă reclamanții, pentru că în acele dosare, reclamanții aveau recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească.

Mai mult, pornind de la circumstanțele hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu și alții contra României, C.E.D.O. a nuanțat aplicarea noțiunii de bun. Astfel, se afirmă că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea a apreciat însă că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În sensul apărărilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, tribunalul a avut în vedere că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de „privare de drept” (Malhous împotriva Republicii Cehe, Smoleanu împotriva României), astfel că art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. (Jantner împotriva Slovaciei).

Prin prisma considerentelor expuse, tribunalul a respins acțiunea, având în vedere și decizia nr. 27/2008 a Înaltei Curți dată în recurs în interesul legii, pronunțată în Dosarul nr. 28/2011 prin care s-a stabilit că: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile”. Această decizie fiind astfel obligatorie, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Tribunalul a apreciat că această concluzie este determinată pentru toate capetele din acțiunea formulată de reclamanți, pentru că aceștia au solicitat desființarea titlurilor pârâților SC F. SA, SC V. SRL și SC S.V. SRL ca urmare a constatării lipsei titlului statului, autorul de la care s-a transmis dreptul către pârâta SC F. SA. În acest context, s-a apreciat că rămân fără obiect celelalte excepții invocate, și petitele accesorii. De asemenea, în baza art. 49 și art. 55 C. proc. civ. tribunalul a respins și cererea de intervenție principală. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P.I.L, B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M.

și S.L., iar prin decizia civilă nr 76 din 15 mai 2013 a Curții de Apel Timisoara, secția I civilă, s-a respins ca nefundat apelul reclamanților, pentru următoarele considerente: Situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil (art. 2). În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1990 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Prin urmare, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură. Acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului sau pentru despăgubiri pe calea dreptului comun, însă reclamanții nu se încadrează în niciuna din aceste situații. Aceeași decizie nr. 33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O., atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”.

Pe de altă parte, C.E.D.O. consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă. Astfel, s-a reținut că în jurisprudența actuală a C.E.D.O. a intervenit o schimbare în această privință, odată cu hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României. Prin această hotărâre, C.E.D.O. a precizat că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului”.

În speță, reclamanții nu dețin un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acțiunea de față, nu a făcut demersuri în justiție pe calea dreptului comun, sau pe calea specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat, sau pentru despăgubiri. În plus, prin aceeași hotărâre pilot, C.E.D.O. a precizat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. nr. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Prin urmare instanța de apel a reținut că, prin raportare la considerentele C.E.D.O. din decizia sus evocată, nu se poate reține că în speță li s-a încălcat reclamanților dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceștia nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției. Totodată, s-a apreciat că nerecunoașterea admisibilității acțiunii în revendicare, despăgubiri de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu înseamnă nici încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât Legea nr. 10/2001 asigura controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii și a actelor de înstrăinare prin accesul la trei grade de jurisdicție (în prezent la două).

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen reclamanții P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L.. și M.E.M., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Astfel recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel a respins apelul ca neîntemeiat, considerând că situația juridică a imobilului în litigiu este supusă dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială și că, după intrarea ei în vigoare, nu mai pot opta pentru acțiunea în revendicare de drept comun, dacă nu am urmat procedura prevăzută de legea specială.

În acest sens se arată că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor de judecată. Or, accesul la justiție presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele de către instanța de judecată. Ca atare se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu se pot prevala de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât nu ar fi făcut dovada deținerii unui „bun” în înțelesul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, drept consecință, nu s-ar putea prevala nici de protecția oferită de aceasta dreptului de proprietate privată.

Astfel, recurenții susțin că această teză este greșită, întrucât potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Așadar, învederează recurenții,chiar dacă Legea nr. 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță, față de dispozițiile constituționale mai sus indicate și față de prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

C.E.D.O., în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale. În aceeași idee se mai arată că limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

Cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, se susține că este relevant faptul că bunul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, iar terenul care intră în compunerea acestui imobil, liber de construcții în marea majoritate, este și în prezent în proprietatea Statului Român, întrucât nu a făcut obiectul vreunei transmisiuni, așa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul respectivei legi, în înțelesul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite.

În acest sens recurenții arată că prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. 33/2008 că, în materia revendicării, nu se recunoaște posibilitatea opțiunii între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia ca existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere aceste considerente ale deciziei dată în recurs în interesul legii, recurenții consideră că în mod nelegal instanța de apel a reținut inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, se impunea analizarea fondului pricinii. Numai astfel se putea stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției. Teza potrivit căreia nu ar deține un „bun” în înțelesul art. I din Primul Protocol adițional la Convenție este greșită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deținut în proprietate de autorul lor, drept care le-a fost transmis pe cale succesorală.

Prin urmare, recurenții susțin că respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fără ca ea să fie analizată pe fond, constituie o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, consfințit de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a dreptului de proprietate ocrotit de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție. În aceeași idee se mai susține că instanța de apel mai avea obligația să se pronunțe în mod distinct asupra motivelor de apel referitoare la posibilitatea de restituire în natură a terenului imobilului aflat și în prezent în proprietatea Statului Român. Pentru a se clarifica acest aspect, se susține că era necesară administrarea probele solicitate, în special expertiza topografică, pentru a se stabili suprafața de teren restituibilă, în totalitate sau parțial, respectiv cea care excede terenului ocupat de construcții, cu atât mai mult cu cât o parte din construcții s-au autodemolat în timp.

Sub acest aspect se susține că este necesară administrarea probei cu expertiza solicitată, aspect posibil doar în cadrul unei rejudecări a cauzei. Recurenții mai învederează că, instanța de apel ar fi trebuit ca, în temeiul art. 172 alin. (1) C. proc. civ., să pună în vedere pârâtelor 3, 4 și 5 să depună decizia civilă nr. 481/A/1999 a Tribunalului Timiș, decizia civilă nr. 2731/1999 a Curții de Apel Timișoara și contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat pentru construcțiile imobilului în litigiu, împreună cu documentația aferentă, cu atât mai mult cu cât la aceste hotărâri fac trimitere operațiunile din cartea funciară a imobilului în cauză, deci se impunea verificarea conținutului lor, sub aspectul efectelor pe care le au asupra dreptului de proprietate al respectivelor pârâte cu privire la teren.

O altă critică adusă de recurenți hotărârii instanței de apel vizează respingerea cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție, considerată inadmisibilă de prima instanță, în condițiile în care s-a reținut că nu dețin un titlu executoriu constând într-o hotărâre definitivă și executorie,prin care să li să recunoască calitatea de proprietari și să se fi dispus restituirea bunului, în sensul recentei jurisprudențe C.E.D.O. (cauza Atanasiu și alții contra României).

Contrar acestor considerente, recurenții solicită a se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, a arătat în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii că, privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului, sau a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar masurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Ca atare, din perspectiva celor susținute, recurenții apreciază că se impunea admiterea cu obligarea statului la plata unor despăgubiri, motiv pentru care se solicită casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță sau în apel, pentru administrarea probelor și pronunțarea soluției pe fondul cauzei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) și alin. (5) teza I C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-art.

481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 6 parag. 1 din Convenție, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948 pct. 2 și pct. 4, art. 966, art. 968 C. civ. și art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, art. 111 C. proc. civ., a fost înaintată la 6 iunie 2002. Or, față de obiectul dedus judecății și de temeiul de drept invocat în susținerea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun se impune examinarea cauzei atât prin prisma art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și a deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.” În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție, sau a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența C.E.D.O. s-au conturat câteva principii. Astfel, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui „bun actual sau a unei speranțe legitime.” Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

În speță, reclamanții nu au făcut demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ, prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că aceștia nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1. În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, C.E.D.O. a reținut că: „134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că erau întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.” Față de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceștia nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, nu pot invoca protecția documentului european în favoarea lor.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458/2.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, astfel de concluzie nu mai este posibilă. Nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant”, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Este adevărat că, în considerentele acestei decizii în interesul legii, s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care, contrar celor susținute de recurenți, nu se regăsește în speță. Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

„Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Ca atare, recurenții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. În ce privește analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja.

În concluzie, întrucât imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamanților, se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispozițiilor acestei legi, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, față de cele expuse, în condițiile în care, reclamanții nu justifică existența unui drept de proprietate actual, a unui „bun” sau cel puțin a unei „speranțe legitime” în patrimoniul lor, acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ce privește critica adusă de recurenți hotărârii instanței de apel ce vizează respingerea cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție, sunt de reținut următoarele aspecte statuate cu putere obligatorie prin decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel prin decizia sus evocată s-a statuat cu putere obligatorie potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ . că „a cțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 , îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

S-a mai reținut prin aceeași decizie că potrivit art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”. Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza Rotaru împotriva României, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui „recurs intern”, care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție.

Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi „recursul efectiv”, în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura acestui „recurs intern”, atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție. Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.” Din perspectiva celor expuse, este nefondată și critica hotărârii instanței de apel ce vizează respingerea cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție.

Nefondate sunt și criticile legate de motivarea necorespunzătoare a hotârârii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care în considerentele hotărârii sunt clare concise fiind redate argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției, prin raportare la obiectul dedus judecății. De altfel este de reținut că motivarea unei hotârâri înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Or, din această perspectivă, cum hotârârea instanței de apel se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

nu sunt incidente în cauză. În ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de reținut că acestea au fost invocate formal,nefiind incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât față de inexistența „bun actual” în patrimoniul reclamanților, nu se poate reține o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății. Nici incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reținută, în condițiile în care nu au fost arătate formele de procedură încălcate, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse,și față de inexistența unui „bun actual” în patrimoniul reclamanților, nu se mai impune analiza altor critici Nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L., M.E.M. împotriva deciziei nr. 76 din 15 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.