ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1832/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 497/ PI din 23 februarie 2010, Tribunalul Timiș a respins contestația formulata de contestatorii J.G.H. și K.H.N. în contradictoriu cu intimații Primarul Municipiul Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a respins contestația din Dosarul conexat nr. 808/30/2009, formulata de contestatoarea F.K.G. și a admis cererea de intervenție accesorie formulata de intervenienta T.M.C. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contestația înregistrată la data de 19 ianuarie 2009, contestatorii J.G.H. și K.H.N.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiul Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Statul Român prin Consiliu Local al Municipiului Timișoara și Ministerul Economiei si Finanțelor Publice, anularea dispoziției nr. 2995 din 30 decembrie 2008 emisă de Primarul Municipiul Timișoara, referitoare la imobilul situat în Timișoara, str. C.B., jud. Timiș, prin care s-au respins notificările din 14 noiembrie 2001 și din 08 februarie 2002, restituirea în natură a părții din imobil cu privire la care se poate dispune această măsură, și anume partea din imobil ce nu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1005, respectiv teren și curte în suprafață de 409 m.p.

din CF Timișoara, apartamentul nr. 2 din CF Timișoara, terenul în suprafață de 382 m.p., înscris în CF Timișoara, și, de asemenea, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 1 din CF Timișoara, conform prevederilor Legii nr. 247/2005. Au mai solicitat contestatorii ca, în urma stabilirii valorii apartamentului nr. 1 din imobil, pentru care li se cuvin măsuri reparatorii în echivalent, să se dispună compensarea acestei valori cu valoarea actualizată până în prezent a despăgubirilor primite de M.M.M. pentru cota de ½ parte a imobilului situat în Timișoara, str. C.B., iar, in cazul în care va rezulta o diferență, pârâții să fie obligați la plata acesteia. S-a mai solicitat rectificarea cărților funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierii dreptului de proprietate al contestatorilor, în cota de ½ părți fiecare.

Pentru ipoteza în care nu va fi soluționată în fond contestația, s-a solicitat, urmare a anulării dispoziției contestate, obligarea pârâților să emită o dispoziție prin care să le fie acordate contestatorilor măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menționat, cu cheltuieli de judecată. În motivare, contestatorii au învederat instanței că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii privind imobilul, astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. X/2004 eliberat de B.N.P. - C.R. și a actelor de stare civilă care atestă calitatea de succesori în drepturi ai foștilor proprietari deposedați abuziv. Pârâtul Primarul Municipiul Timișoara, prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestației, susținând că, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 31 iulie 2004 emis de B.N.P.

- L.D., după defuncta C.A. a rămas, ca unic moștenitor, J.M., și este străină de succesiune M.M.M., în calitate de fiică a defunctei, iar singurii moștenitori ai întregului imobil sunt contestatorii, ori imobilul a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 de către M.M.M. și i s-au acordat despăgubiri pentru cota de ½, ce au și fost încasate de către aceasta. S-a mai precizat prin întâmpinare că, prin adresele emise de către Primăria Municipiul Timișoara, s-a solicitat contestatorilor depunerea actului de curatela în original, apostilat, tradus și legalizat, copii legalizate ale actelor de identitate și procura in original, tradusă și legalizată, care însă nu au fost depuse. Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea contestației.

Împotriva aceleiași Dispoziții având nr. 2995, a formulat contestație si contestatoarea F.K.G., înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 808/30/2009, la data de 06 februarie 2009, cerere care conține aceleași pretenții și critici aduse deciziei atacate, contestatoarea precizând că are, alături de J.G.H. și K.H.N., calitatea de persoană îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Timișoara, str. C.B. La termenul din data de 24 noiembrie 2009, văzând legătura existentă între cele două cauze, pentru o mai bună administrare a justiției, în temeiul dispozițiilor art. 164 alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus conexarea celor două pricini.

În cauză, a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtului Primarul Municipiul Timișoara, intervenienta T.M.C., solicitând respingerea contestațiilor formulate, susținând că procura depusă de mandatara contestatorilor nu este o procură autentificată la notar, așa cum prevede legea specială, ci este un mandat sub semnătură legalizată și că lipsesc o serie de acte justificatoare care să demonstreze dreptul la măsuri reparatorii. Prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 2995 emisă de Primarul Municipiul Timișoara, la data de 30 decembrie 2008, au fost respinse notificările din 14 noiembrie 2001 formulată de petenta J.G.H. și din 08 februarie 2002 formulată de K.H.N. în calitate de reprezentant al mamei sale, K.E., reținându-se că petenții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite.

Deși, inițial, notificatorii au solicitat acordarea de despăgubiri pentru cota de ½ din imobil, fiecare pentru câte ¼, ulterior și-au modificat această poziție, solicitând restituirea în natură a întregului imobil, iar, pe calea prezentei contestații, restituirea în natură a apartamentului ce se află în proprietatea statului situat în imobilul din litigiu și a suprafeței de teren de 409 m.p. La data de 19 octombrie 2005 a decedat K.E., având ca moștenitori legali pe contestatorii K.H. și F.K.G. (fila 169 vol. II). Din piesele dosarului administrativ depus în copie, tribunalul a reținut că, pentru cota de ½ din imobilul din litigiu s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 numitei M.M.M., în calitate de moștenitoare legală (fiică) a proprietarei tabulare C.A.

Certificatul de calitate de moștenitor emis la data de 31 iulie 2004 de B.N.P. - L.D. o indică drept moștenitoare legală a defunctei înainte menționată, pe numita J.M., în calitate de sora postdecedată, iar cu privire la numita M.M.M. reține că este străină de moștenire. Notificările au fost făcute prin reprezentant, respectiv de avocat G.C., în baza procurilor date acesteia de K.H.N., S.H.B.

și J.G.H., însă, astfel cum corect a constatat comisia abilitată să le soluționeze, acestea nu fac dovada mandatului acordat în acest scop, respectiv că legalizarea efectuată de notar se referă la semnătura aplicată pe acestea, iar nu la conținutul lor, or, față de obiectul mandatului, și anume exercitarea unui drept de dispoziție, se impunea ca procurile depuse să îmbrace forma autentică, condiție în absența căreia nu s-au putut stabili puterile conferite mandatarului și, pe cale de consecință, nu s-a putut verifica nici calitatea mandanților - notificatori de persoane îndreptățite la a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001. De asemenea, în privința notificatoarei K.E.

se menționează calitatea de reprezentant legal al acesteia a numitului K.H., fără a se face dovada acestei calități, existența legitimației de însoțitor din anul 1998, care îl menționează ca și curator, nu constituie un act apt a face dovada că acesta avea și la data notificării această calitate. Tribunalul a constatat că, în mod just și cu respectarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a punctului 23 pct. 1 din Normele Metodologice nr. 250/2007 privind aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, entitatea notificată a soluționat cererile de restituire în natură și acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Timișoara, str. C.B., a respins contestațiile, și, pe cale de consecința, în baza dispozițiilor art. 52 și următoarele C. proc.

civ., a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta T.M.C. Prin decizia nr. 336 din 22 februarie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva susmenționatei sentințe care a fost desființată iar cauza trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal. Curtea de apel a reținut următoarele: Prima instanță a soluționat pricina fără a analiza în nici un fel fondul pretențiilor reclamanților, respectiv, calitatea lor de persoane îndreptățite a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul în litigiu, mulțumindu-se să rețină absența unor procuri autentice, absență care, în opinia tribunalului, ar face imposibilă stabilirea limitelor mandatului acordat și implicit analiza temeiniciei pretențiilor notificatorilor.

Curtea, analizând actele depuse la dosarul cauzei, a constatat că acest raționament este greșit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, s-a reținut a fi eronată reținerea instanței de fond că obiectul mandatului viza exercitarea unui drept de dispoziție, astfel că procurile trebuiau să îmbrace forma autentică. Formularea unei notificări pentru a solicita unității administrative să acorde măsuri reperatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru un imobil, nu poate fi calificat ca un act de dispoziție, ci este un act de conservare a patrimoniului notificatorilor, în condițiile în care legea reparatorie prevede un termen înăuntrul căruia trebuie depusă notificarea, iar sancțiunea prevăzută de lege este chiar pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001).

Această interpretare se impune având în vedere doctrina juridică reputată în materie, precum și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este constantă în a statua că notificarea prin care se solicită acordarea măsurilor reparatorii formulată de către moștenitorii proprietarilor unui imobil preluat abuziv reprezintă un act de conservare, și nu unul de dispoziție, care nu implică îndeplinirea cerinței formei autentice a împuternicirii. De altfel, nu există nici o prevedere expresă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 republicată sau al H.G. nr. 250/2007 care să impună necesitatea unei procuri autentice. În plus, art. 86 C. proc. civ. arată că procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în instanță trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

Ca atare, în condițiile în care, pentru promovarea unei acțiuni în justiție este suficientă existența unei procuri sub semnătură legalizată, nu se poate accepta teza avansată de către tribunal, în sensul că, pentru depunerea notificării ce declanșează procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se impune o procură autentică. În al doilea rând, se impune a observa că, la dosarul administrativ precum și în fața primei instanțe, au fost depuse de către notificatori mai multe înscrisuri legalizate de către autoritățile Statului german, ce încorporează mandatul acordat de către notificatori pentru promovarea cererii în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă aceste procuri au un conținut în limba română, autoritățile germane au legalizat semnătura mandatarului, astfel că aceste acte, prin prisma celor arătate supra și a dispozițiilor Legii nr. 105/1992, constituie un mandat valabil exprimat pentru declanșarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Actele de la filele 139-144 și 150 și urm., cuprinzând procurile legalizate de notarul din Germania, ce poartă apostila prevăzută de Convenției de la Haga din 1961, constituie procuri valabile, al căror conținut a fost în mod eronat înlăturat de către tribunal. De altfel, chiar tribunalul reține în considerente că legalizarea efectuată de către notar se referă la semnătura aplicată (ce aparține notificatorilor), nefiind necesară legalizarea conținutului actului, ce a fost asumat de către semnatarul acestuia și a fost confirmat ulterior, inclusiv prin procuri autentificate, limitele puterilor conferite în baza acestor mandate sunt clar exprimate, și că, în nici un caz nu se poate reține că, față de forma acestora și de limitele recunoscute ale mandatului, nu se poate verifica nici calitatea mandatarilor - notificatori de persoane îndreptățite la a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 republicată.

Având în vedere că, din considerentele sentinței atacate, rezultă că prima instanță a analizat exclusiv valabilitatea mandatelor acordate de notificatori, și nu calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială reparatorie, curtea a constatat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, astfel că, pentru a nu prejudicia părțile de un grad de jurisdicție, curtea a reținut că se impune aplicarea prevederilor art. 297 C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării sentinței, soluția ce se impune fiind de desființare a sentinței atacate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș, în vederea rejudecării. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs pârâții Primarul mun.

Timișoara, Primăria mun. Timișoara, Consiliul local al mun. Timișoara, Unitatatea Administrativ Teritorială și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., recurenții Primarul mun. Timișoara, Primăria mun. Timișoara, Consiliul local al mun. Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială au susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a pârâților Consiliul local al mun. Timișoara, Primăria mun. Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială în cauza dedusă judecății întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ ce conferă legitimare procesuală pasivă doar primarului localității și nicidecum entităților menționate.

De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a reținut că se impune analizarea fondului pretențiilor deduse judecații considerând ca valabile actele de reprezentare depuse de notificatori, deși acestea (procurile) au fost emise ulterior depunerii notificării, respectiv în anul 2003, așa încât, la data notificării notificatorii nu dețineau un mandat legal pentru persoanele ce au înaintat actele executorului judecătoresc. Pentru ca o persoană să formuleze o notificare valabilă, este necesar să aibă un mandat de reprezentare al persoanei în numele căreia formulează notificarea, la data întocmirii acesteia. Or,depunând procurile după expirarea termenului legal de formulare a notificării, de un an și șase luni, prevăzut imperativ, sub sancțiunea decăderii, de Legea nr. 10/2001, reclamanții nu se mai aflau în termenul legal de a solicita beneficiul legii de reparație.

În aceste condiții și întrucât nu au solicitat repunerea în termenul legal de a formula notificarea, în mod greșit a considerat instanța de apel că se impune analiza fondului cererii deduse în justiție, caz în care instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut. La acestea se adaugă atitudinea oscilantă a notificatorilor cât privește întinderea dreptului pretins, indicat inițial ca fiind cota de ½ din imobilul în litigiu, pentru ca ulterior să solicite restituirea imobilului în integralitatea sa. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, cu consecința menținerii acestei hotărâri ca legală și temeinică.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a susținut, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că greșit a fost desființată sentința tribunalului iar cauza trimisă spre rejudecare, întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, în raport de dispozițiile art. 24, art. 26 din Legea nr. 10/2001, sens în care au înțeles să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive. De asemenea, corect instituția notificată a respins notificarea reclamanților care nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul legii speciale, context în care se vădesc a fi nelegale dispozițiunile instanței de apel care, reținând îndeplinite aceste condiții, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Recursurile nu sunt fondate. Cu notificarea înregistrată din 14 noiembrie 2001 J.G.H. prin mandatar, avocat G.C., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Timișoara, str. C.B. înscris în GF Timișoara compus din teren cu casă de 382 m.p. compus din teren și curte de 409 m.p., preluat de stat în baza Decret nr. 92/1950. De asemenea, cu notificarea din 8 februarie 2002 K.H. în reprezentarea mamei sale, K.E., prin mandatar, avocat G.C., a solicitat măsuri reparatorii pentru același imobil, situat în Timișoara, str. C.B., înscris în GF Timișoara.

Sesizarea autorității administrative a fost făcută în virtutea mandatului dat de notificatori avocatului G.C., astfel cum rezultă din conținutul împuternicirilor avocațiale din 12 noiembrie 2001, respectiv din 17 septembrie 2002, mandatarul avocat acționând în limitele mandatului acordat, redactare notificare în baza Legii nr. 10/2001, acțiune și reprezentare judiciară în temeiul aceleași legi, declanșând și exercitând legal procedurile de notificare pentru obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială în legătură cu imobilul în cauză în favoarea persoanelor ce au împuternicit-o în acest scop.

Corect s-a reținut astfel de către instanța de apel că legea specială nu pretinde, pentru validitatea/ legală sesizare a entității învestite cu soluționarea notificării, forma autentică a actului de reprezentare/ împuternicire, întrucât, astfel cum rezultă din interpretarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, cererea de acordare a măsurilor reparatorii formulate de succesorii proprietarului imobilului preluat abuziv, reprezintă un act de conservare iar nu de dispoziție, care nu implică cerința formei autentice a împuternicirii (cerință care, de altfel nu este pretinsă de legea specială).

Mai mult, 1a dosarul administrativ, anterior soluționării notificărilor prin dispoziția contestată, au fost depuse de notificatori mai multe înscrisuri legalizate de autoritățile germane, ce încorporează mandatul acordat de notificatori pentru promovarea cererii în baza Legii nr. 10/2001, acte legalizate de notar și apostilate conform Convenției de la Haga, procuri valabile, legal reținute ca atare de instanța de apel și care confirmă și consolidează mandatul acordat avocatului în scopul formulării pretențiilor materializate în notificările reclamanților. În acest context, corect s-a reținut, ca urmare a analizării exclusiv a valabilității mandatului acordat de notificatori, prima instanță greșit nu a analizat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire și astfel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei deduse judecății, instanța de apel făcând legal aplicațiunea dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ. Nu sunt fondate prin urmare nici criticile privind pronunțarea extra petita, întrucât sancțiunea decăderii prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 intervine doar în situația neformulării notificării în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu este cazul în speță, notificările reclamanților fiind formulate în interiorul termenului defipt de legea specială. În consecință, pentru motivele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății urmează să fie respinse ca nefondate, criticile din recursurile părților privind lipsa calității procesuale pasive, dat fiind soluția pronunțată în prezentul recurs, care a vizat exclusiv aspectul legalității soluției instanței de apel cât privește desființarea hotărârii primei instanțe, urmând a fi analizate de instanța de trimitere cu prilejul rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local Municipal Timișoara, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timișoara, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva deciziei nr. 336 din 22 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.