ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 19 ianuarie 2009, s-a solicitat anularea dispoziției nr.

2995/2008 emisă de Primarul municipiului Timișoara.

Într-un

prim ciclu procesual, Sentința civilă nr. 497/PI din 23 februarie 2010 a

Tribunalului Timiș a fost desființată, urmare admiterii apelului reclamanților,

prin Decizia civilă nr. 336 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe, soluție menținută de

Înalta Curte prin Decizia nr. 1832 din 14 martie 2012.

Rejudecând

cauza, prin Sentința nr. 219/PI din 4 februarie 2014, Tribunalul Timiș, secția

I civilă, a admis în parte contestația formulată de J.G.H. și K.H.N. și tot în

parte contestația formulată de F.K.G., în contradictoriu cu pârâții Primarul

municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Consiliul local al municipiului

Timișoara, Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timișoara și

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția generală a

finanțelor publice Timiș. A dispus anularea dispoziției nr. 2995 din 30

decembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Timișoara, constatând calitatea

contestatorilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii privind cota de

½ din imobilul situat în Timișoara, str. B. nr. 38, înscris în CF

inițială X Timișoara. A obligat pe Primăria municipiului Timișoara, în calitate

de entitate învestită cu soluționarea notificărilor nr. 657 din 14 noiembrie

2001 și nr. 108 din 8 februarie 2002, să emită dispoziție de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile art. 1 alin. (2) și art. 16 din

Legea nr. 165/2013, pentru cota de ½ din imobilul menționat. A admis

cererea de intervenție accesorie formulată de T.M.C.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 2995 din 30

decembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Timișoara au fost respinse

notificările nr. 657 din 14 noiembrie 2001 formulată de J.G.H. și nr. 108 din 8

februarie 2002 formulată de K.H.N., în calitate de reprezentant al mamei sale

K.E., reținându-se că notificatorii nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite,

decizie confirmată de Tribunalul Timiș într-un prim ciclu procesual.

În calea

de atac a apelului, Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 346 din

22 februarie 2011, reținând nevalabilitatea mandatelor acordate de

notificatori, a desființat hotărârea tribunalului și a trimis cauza spre

rejudecare în vederea soluționării în fond a contestației și respectiv a

analizării calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute

de legea specială.

Potrivit

CF nr. X Timișoara, asupra imobilului casă și curte în str.B. nr. 38,

identificat topografic sub nr. 1264, au avut calitatea proprietarii J.M.,

născută E., în cotă de ¼ părți, C.A., născută E., în cotă de ¼

părți și E.E., în cota de 2/4.

Imobilul

sus-descris a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că

tribunalul a constatat că intră în categoria celor prevăzute de art. 2 din

Legea nr. 10/2001.

Conform

înscrierii de sub I 5 din menționata CF, în baza încheierii nr. 7717 din 13

octombrie 1976, imobilul este dezmembrat în două parcele având nr. top 12641/1

- teren cu casă în suprafață de 382 m și nr. top 12641/2 teren în suprafață de

409 mp, iar nr. top 12641/1 este transcris în CF col 34702, întrucât imobilele

se dezmembrează în apartamente, astfel apartamentul nr. 2 este înscris în CF

nr. 34703, iar apartamentul nr. 1 în CF nr. 123164.

S-a

constatat că apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

iar apartamentul nr. 2 a rămas în proprietatea Statului Român.

Prin

Hotărârea nr. 1082 din 18 martie 1998, emisă în Dosar nr. 621 de Consiliul

Județean Timiș s-au acordat numitei M.M.M., despăgubiri în cuantum de

112.859.400 lei, pentru cota de ½ din imobilul situat în Timișoara,

str.B. nr. 38, în calitate de moștenitoare legală a defunctelor C.A. și E.E.

Prin

urmare, s-a reținut că obiect al măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001 îl poate constitui doar cota de ½ părți din acest imobil

aparținând defunctei J.M., ai cărei moștenitori legali sunt, potrivit

certificatului de calitate de moștenitor nr. 10 din 31 iulie 2004 eliberat de

BNP L.D. și actelor de stare civilă depuse la dosar, K.E. și J.F.T.

În urma

defunctului J.F.T., decedat la 14 ianuarie 2000 a rămas ca moștenitoare legală

acceptantă contestatoarea J.G.H., iar în urma notificatoarei K.E., au rămas ca

moștenitori contestatorii K.H.N. și F.G.

Solicitarea

contestatorilor de a se proceda la compensarea despăgubirilor acordate numitei

M.M. pentru cota de ½ din imobil cu despăgubirile la care ar fi

îndreptățiți în baza prezentelor cereri nu a fost primită, nefiind vorba de

sume încasate și respectiv la care ar fi îndreptățite aceleași persoane. S-a

reținut că nici faptul că ar fi de acord cu deducerea despăgubirii încasată de

o altă persoană din suma la care eventual ar fi îndreptățiți nu le conferă

vocația asupra întregului imobil, în condițiile în care hotărârea de acordare a

despăgubirii recunoaște vocația asupra cotei de ½ parte din imobil

sus-amintitei M., calitate acceptată și de notificatori când inițial au

solicitat doar ½ din imobil.

Așa

fiind, în temeiul art. 3 și 26 din Legea nr. 10/2001, a fost anulată dispoziția

nr. 2995 din 30 decembrie 2008, constatându-se calitatea contestatorilor de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru cota de ½ din

imobilul situat în Timișoara, str. B. nr. 38, județul Timiș.

Privitor

la natura măsurilor, întrucât din conținutul hotărârii de acordare a

despăgubirilor și a actelor care au stat la baza emiterii ei, a rezultat că în

vederea stabilirii acestora a fost evaluat apartamentul nr. 2, apartamentul nr.

1 fiind înstrăinat, s-a constatat că notificatorii sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii conform art. 1 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 165/2013.

Raportat

la cele ce preced, contestația a fost admisă în parte și, pe cale de consecință,

a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de T.M.C.

Prin

încheierea finală de dezînvestire nr. 1801/PI din 27 iunie 2014, s-a admis

cererea contestatorilor și s-a dispus completarea dispozitivului Sentinței

civile nr. 219/PI din 4 februarie 2014, în sensul obligării Primăriei

municipiului Timișoara la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4030

lei.

Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 878/R din 5 noiembrie 2014 a

admis recursul contestatorilor împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe

care a modificat-o în parte, în sensul că a dispus restituirea în natură a

cotei de ½ din apartamentul nr. 2 (construcție și teren) înscris în CF

nr. 34703 Timișoara nr. top 12641/I/II, precum și acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 165/2013,

pentru diferența de până la cota de ½ din întregul imobil situat în

Timișoara, str. B. nr. 38, înscris în cartea funciară inițială nr. X Timișoara.

A menținut în rest dispozițiile sentinței. A respins recursul declarat de

pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva aceleiași sentințe. A obligat

pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara să plătească contestatorilor suma de

700 lei, iar intervenienta suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

în recurs.

În primul

rând, în ceea ce privește susținerile recurentului - pârât și ale intimatei -

interveniente referitoare la nelegalitatea procurilor de reprezentare, date de

către contestatori avocatului, curtea a constatat că această chestiune a

dobândit autoritate de lucru judecat în temeiul Deciziei nr. 1832 din 14 martie

2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr.

292/30/2009, prin care s-au respins recursurile declarate de pârâții Primarul

municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local al

municipiului Timișoara și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin DGFP Timiș împotriva Deciziei civile nr. 336 din 22 februarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, reținându-se că "(..) au fost depuse de

notificatori mai multe înscrisuri legalizate de autoritățile germane, ce

încorporează mandatul dat de notificatori pentru promovarea cererii în baza

Legii nr. 10/2001, acte legalizate de notar și apostilate conform Convenției de

la Haga, procuri valabile, legal reținute ca atare de instanța de apel și care

confirmă și consolidează mandatul acordat avocatului în scopul formulării

pretențiilor materializate în notificările reclamanților".

Prin

urmare, această problemă, care a fost tranșată irevocabil, conform art. 315 C.

proc. civ., nu a mai fost repusă în discuție.

În al

doilea rând, curtea a apreciat că nu pot fi însușite susținerile recurentului -

pârât referitoare la lipsa dovezii contestatorilor de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, întrucât potrivit certificatului

de moștenitor nr. 10 din 31 iulie 2004 eliberat de BNP L.D. și actelor de stare

civilă, moștenitorii legali ai defunctei J.M. (care a deținut cota de ½

din imobil) sunt K.E. și J.F.T., în urma defunctului J.F.T. rămânând ca

moștenitoare legală acceptantă J.G.H., iar în urma notificatoarei defuncte K.E.

au rămas ca moștenitori contestatorii K.H.N. și F.G., chestiune ce a fost

soluționată în mod temeinic și legal de către prima instanță pe baza probelor

mai sus-menționate.

De

asemenea, curtea a constatat că tot neîntemeiate sunt și criticile aduse

hotărârii de către recurenții-contestatori din perspectiva neacordării

dreptului de acrescământ, prin confundarea de către prima instanță a

temeiurilor dreptului comun cu cele ale legii speciale [art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 și pct. 4.7, 20.1 și 20.4 din H.G. nr. 250/2001].

Acestea,

în principal, pentru argumentul puternic că notificatorii au solicitat

acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 doar pentru cota de

½ din întregul imobil înscris în cartea funciară inițială nr. X

Timișoara, respectiv prin notificarea nr. 108 din 8 februarie 2002, formulată

de K.H. în calitate de reprezentant al mamei sale K.E. (fiica defunctei J.M.)

s-a solicitat cota de ¼ din imobilul menționat, iar prin notificarea nr.

657 din 14 noiembrie 2011, formulată de J.G.H. (soția supraviețuitoare a

defunctului J.F.T., moștenitor al defunctei J.M.) s-au solicitat despăgubiri

bănești tot pentru cota de ¼ din același imobil.

Este

adevărat că prin înscrisul înregistrat la Prefectura județului Timiș sub nr.

1513 din 4 octombrie 2002 (Dosarul nr. 808/30/2009 al Tribunalului Timiș),

avocat G.C., în calitate de mandatar pentru K.H. și K.E., a solicitat

restituirea în natură a întregului imobil înscris în cartea funciară inițială X

Timișoara, însă această precizare a fost făcută după împlinirea termenului de

decădere prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care s-a împlinit

la data de 14 februarie 2002.

Pe cale

de consecință, s-a constatat că recurenții - contestatori sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii pentru cota de ½ din întregul imobil, astfel cum s-a

solicitat pentru notificările anterior menționate, pentru că dacă s-ar admite

contrariul, ar însemna că se pot acorda măsuri reparatorii solicitate sine die,

respectiv după împlinirea termenului de decădere și pentru imobile care nu au

făcut obiectul notificării care trebuia depusă în acest termen.

Un

argument subsidiar, în sensul că recurenții-reclamanți nu pot solicita măsuri

reparatorii și pentru cealaltă cotă de ½ din imobil, pentru care M.M. a

primit despăgubiri bănești în baza Legii nr. 112/1995, l-a constituit modul de

formulare a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care

stipulează în mod neechivoc că doar "Persoanele care au primit despăgubiri

în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita

restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la

data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei

reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație".

În schimb

însă, au fost constatate pe deplin justificate criticile formulate de către

recurenții - contestatori vizând aplicarea greșită de către prima instanță a

principiului restituirii în natură, consacrat de pct. 1 lit. a) din H.G. nr.

250/2007 și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care

apartamentul nr. 2, înscris în CF nr. 34703 Timișoara, nr. top 12641/1/11, nu

este înstrăinat.

Prin

urmare, văzând și dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a reținut că recurenții - contestatori sunt îndreptățiți la

restituirea în natură a cotei de ½ din apartamentul nr. 2 (construcție

și teren), mai sus menționat, precum și la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 16 din Legea nr. 165/2013, pentru

diferența dintre cota de ½ din apartamentul nr. 2 și cota de ½

din întregul imobil, situat în Timișoara, str. B. nr. 38, înscris în cartea

funciară inițială X Timișoara.

Cât

privește critica formulată de recurenții-contestatori în privința cheltuielilor

de judecată din prima instanță, curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în

condițiile în care, prin încheierea finală de dezînvestire nr. 180/PI din

camera de consiliu din 27 iunie 2014, Tribunalul Timiș a dispus, în temeiul

art. 281

2

C. proc. civ., completarea dispozitivului Sentinței civile

nr. 219 din 4 februarie 2014, în sensul că în baza art. 276 C. proc. civ. a

obligat pe pârâta Primăria municipiului Timișoara la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 4030 lei, iar împotriva acestei încheieri nu s-a

declarat recurs de către contestatori.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții K.H.N., J.G.H. și F.K.G.,

întemeiat pe motivele prevăzute la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și au

solicitat admiterea acestuia.

Au

susținut calificarea greșită de către curtea de apel a căii de atac exercitate,

aceasta fiind în fapt apel, motivat de faptul că într-un prim ciclu procesual

au fost parcurse trei grade de jurisdicție (fond, apel și recurs), iar Sentința

civilă nr. 497/PI din 23 februarie 2010 a fost pronunțată de Tribunalul Timiș

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Au arătat că o altă soluție

ar însemna încălcarea principiului non reformatio in pejus.

În

continuare, recurenții au criticat decizia pentru motive vizând fondul

litigiului, arătând că instanța nu a făcut aplicarea dreptului de acrescământ,

consacrată expres de dispozițiile legale ignorate de Curtea de Apel Timișoara.

Recurenții

au criticat decizia, pe care au considerat-o nelegală, și sub aspectul

acordării cheltuielilor de judecată parțiale și nu integrale.

Prin

notele scrise de ședință depuse la 14 ianuarie 2015 (dată plic), reclamanții au

înțeles să completeze motivele de recurs cu aspecte referitoare la

necomunicarea hotărârii atacate și la nelegala compunere a completului de

judecată, care a soluționat calea de atac în complet de trei și nu de doi judecători,

ca motiv de ordine publică privind nelegalitatea hotărârii recurate. S-au

prevalat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de principiul

securității raporturilor juridice, făcând referire și la Decizia nr. 272/2014 a

Înaltei Curți, ca practică în materie, cu rol de interpretare și aplicare

unitară a legii.

Recursul

declarat de reclamanți este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce

succed:

Curtea de

apel a calificat corect calea de atac ce putea fi exercitată în cauză, potrivit

încheierii de dezbateri, la termenul din 29 octombrie 2014, când a pus în

discuția părților natura juridică a căii de atac, în raport de modificările

operate în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010 și de norma

tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel,

prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația

exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare,

hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată,

potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conține norme tranzitorii,

dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică

"și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi".

În cauză,

Sentința civilă nr. 497/PI din 23 februarie 2010 a Tribunalului Timiș,

pronunțată în primul ciclu procesual, a fost desființată în calea de atac a

apelului, soluție menținută prin Decizia nr. 1832 din 14 martie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, cauza fiind trimisă spre

rejudecare la prima instanță. Ulterior, a fost pronunțată Sentința civilă nr.

219/PI din 4 februarie 2014 a Tribunalului Timiș.

Așadar,

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 la 25 noiembrie 2010, s-a

pronunțat o hotărâre de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii,

cât și potrivit dispoziției de drept comun incidentă în cauză - art. 725 C.

proc. civ. - rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii

actului jurisdicțional.

O

hotărâre desființată, cum este sentința pronunțată în cauză în primul ciclu

procesual, nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel

încât prin raportare la aceasta nu se poate determina, cum se pretinde de către

recurenți, situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția

legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat

în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță

pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în

speță, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere

juridic, respectiv Sentința civilă nr. 219/PI din 4 februarie 2014 a

Tribunalului Timiș.

În acest

mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de

procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate

după intrarea în vigoare a legii [art. XXII alin. (2)], situație căreia i s-ar

fi subsumat cea din speță, alegând ca moment de referință cel al pronunțării

hotărârii de primă instanță după modificarea normei, pentru ca astfel, partea

să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs.

Prin

urmare, este lipsit de relevanță faptul că în primul ciclu procesual cauza a

parcurs cele trei etape procesuale, primă instanță, apel și recurs, conform

reglementărilor în vigoare la momentul respectiv.

În

consecință, rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, atunci când a stabilit că

împotriva sentinței tribunalului este deschisă calea de atac a recursului.

Se

observă, de altfel, potrivit încheierii de dezbateri din 29 octombrie 2014 a

Curții de Apel Timișoara, că reprezentanta reclamanților, substituent al

avocatului titular, a lăsat la aprecierea instanței soluția privind calificarea

căii de atac exercitate.

Nu pot fi

deci primite criticile recurenților, subsumate motivului de ordine publică care

ar fi atras incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., expus prin notele scrise de ședință, privind nelegala compunere a

completului de judecată, în raport de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară.

Se

reține, prin urmare că în speță, s-a exercitat calea extraordinară de atac a

recursului împotriva Deciziei civile nr. 878/R din 5 noiembrie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara în recurs, irevocabilă, care nu putea fi atacată

din nou cu recurs, întrucât s-ar deschide calea "recursului la

recurs", ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului.

Ca atare,

motivat de faptul că prin recursul de față se solicită recunoașterea unei căi

de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, acesta se

privește ca inadmisibil și va fi respins în consecință, toate celelalte critici

formulate de recurenți nefiind pertinente.

Se va

respinge și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de

intimata T.M.C. prin întâmpinarea depusă la dosar, ca nedovedită, motivat de

faptul că în justificarea respectivei solicitări nu au fost depuse înscrisuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții F.K.G., J.G.H. și K.H.N.

împotriva Deciziei nr. 878/R din 5 noiembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Respinge

cererea formulată de intimata-intervenientă T.M.C. de acordare a cheltuielilor

de judecată, ca nedovedită.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - GV