ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1637/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1637/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

aprilie 2009 pe rolul Tribunalului Timiș, astfel cum a fost precizată, reclamanții

R.I., R.L., R.M. și R.D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara

prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea dispoziției din 31

martie 2009 emisă de Primarul Municipiului Timișoara și restituirea în natură a

întregului imobil situat în Timișoara, str. G.R. și, în subsidiar, acordarea de

despăgubiri pentru partea din imobil ce nu poate face obiectul restituirii în

natură.

După un prim ciclu

procesual, prin decizia nr. 463 A din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, decizie

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâți, prin decizia

nr. 7548 din 26 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că

motivul pentru care a

fost respinsă contestația reclamanților a constat în faptul că nu au depus

procura acordată avocatului V.K.C., pentru formularea notificării, iar actele

emise în străinătate nu au fost apostilate conform Convenției de la Haga.

Aceste deficiențe,

sesizate de prima instanță, au fost remediate pe parcursul soluționării căii de

atac a apelului, în sensul că la dosarul cauzei au fost depuse actele de stare

civilă, prin care reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite

să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, dar și contractul de asistență

juridică din

2

iulie

2001 încheiat între

mandatara notificatorilor, numita B.L., și avocat V.K.C., conform Legii nr.

51/1995.

La dosar a fost depusă,

de asemenea, procura specială din 18 octombrie 2001 prin care notificatorii R.I.,

R.L., R.M. și R.D. au împuternicit-o pe R.E. în vederea obținerii de măsuri reparatorii,

conform Legii nr. 10/2001, mandatara putând să formuleze în numele notificatorilor

orice cereri sau declarații și să semneze în numele acestora toate actele necesare

valorificării drepturilor prevăzute de lege.

Reclamanții notificatori

s-au mai adresat instanțelor judecătorești cu o cerere, având ca obiect obligarea

pârâtului Primarul Municipiului Timișoara să soluționeze notificarea din 9

iulie 2001, privind imobilul situat în Timișoara, str. G.R., cererea fiind soluționată

favorabil prin sentința civilă nr. 684/2005 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă

prin decizia nr. 1638 din 8 septembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara și ulterior,

irevocabilă, prin decizia nr. 1865 din 17 februarie 2006 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Întrucât, prima instanță

a soluționat contestația în temeiul unei excepții nepusă în discuția părților, iar

instanța nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 297 C. proc. civ. a

fost admis apelul declarat de către reclamanții R.I., R.L., R.M. și R.D. împotriva

sentinței civile nr. 540 din 26 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș,

care a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Timiș.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 1910 din 5 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții R.I., R.L.,

R.M. și R.D. împotriva Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă, în parte,

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții R.I., R.L., R.M. și R.D.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar, astfel cum a fost

precizată, a fost anulată dispoziția din 31 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului

Timișoara, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți, în cota de câte

1

/

4

fiecare, a apartamentului nr. X, situat în imobilul din Timișoara, str. R., astfel

cum a fost individualizat acest apartament în raportul de expertiză întocmit în

prezentul dosar de către expertul A.C. și în planșele-anexă la raport, s-a dispus

restituirea în natură către reclamantul R.M. a cotei de

1

/

4

din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 248 mp aferent apartamentului

nr. X, identificat în planul de situație întocmit de expertul A.C. prin conturul

poligonal, s-a dispus instituirea în favoarea reclamanților R.I., R.L. și R.D. unui

drept de folosință special asupra câte unei cote de

1

/

4

fiecare

din terenul în suprafață de 248 mp aferent apartamentului nr. X, identificat în

planul de situație întocmit de expertul A.C. prin conturul poligonal.

Prin aceeași hotărâre

s-a dispus înaintarea dosarului administrativ, întocmit în baza notificării din

9 iulie 2001 depusă de reclamanți la Biroul Executorului Judecătoresc M.D., către

Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, pentru acordarea

de măsuri compensatorii sub forma de puncte în privința apartamentului nr. Y din

imobilul situat în Timișoara, str R. și a fost respinsă, în rest, contestația, astfel

cum a fost precizată.

În motivare, s-a reținut

că pe parcursul judecății, reclamanții au depus toate dovezile privind calitatea

de persoane îndreptățite, mai puțin dovada procurii date avocatului V.K.C. pentru

formularea notificării.

Hotărârea judecătorească

a fost pronunțată cu recurs.

Împotriva acestei decizii

pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar au

formulat recurs.

Prin decizia civilă

nr. 193 din 5 decembrie 2013 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar,

ca nefondat.

În practicaua deciziei

instanța a recalificat calea de atac exercitată de pârâți din recurs în apel, în

temeiul dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, având în vedere că acțiunea

a fost pornită la data de 15 aprilie 2009 la Tribunalul Timiș, Curtea de Apel a

judecat apelul la data de 25 noiembrie 2010 și Înalta Curte de Casație și Justiție

a soluționat recursul la data de 26 octombrie 2011, reținându-se că întreg circuitul

procesual s-a realizat sub imperiul vechii legi.

Instanța de apel a reținut

că entitatea care are calitate procesuală pasivă în cauză este Primarul Municipiului

Timișoara, aspect de altfel clarificat în mod judicios de către instanța de fond,

care a motivat explicit și lipsit de echivoc că Primarul este emitentul dispoziției

contestate, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, care este o autoritate deliberativă a administrației publice locale,

neavând legitimare procesuală în cauză.

Curtea a constatat, de

asemenea, că problema calității de persoane îndreptățite a reclamanților a fost

deja tranșată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 463/A din 25

noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 7548 din 26 octombrie 2011, unde s-a reținut cu autoritate

de lucru judecat faptul că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite să

beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, precum și faptul că există mandatul

dat de aceștia avocatei V.K.C., pentru depunerea notificării în baza aceleași legi.

Prin urmare, aceste chestiuni

odată clarificate în mod irevocabil, nu mai pot fi reiterate ca motiv de recurs

împotriva hotărârii pronunțate de către Tribunalul Timiș.

Pe fondul criticilor din

apel, curtea a reținut că Tribunalul Timiș a apreciat corect probatoriul cauzei,

atunci când a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. X către toți reclamanții,

iar în ceea ce privește terenul, a dispus restituirea către reclamantul R.M., singurul

care a făcut dovada cetățeniei romane, a cotei de

1

/

4

din

teren și instituirea unui drept de folosință special asupra restului de teren în

ceea ce-i privește pe R.L., R.I. și R.D. în conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 184/2002.

În ceea ce privește invocarea

de către apelant a încălcării, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 7

alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care arată că nu se restituie în natură

imobilele care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, această susținere

nu are niciun fundament, atâta timp cât Tribunalul Timiș a dispus, ca pentru apartamentul

nr. Y din imobil să fie acordate măsuri compensatorii sub formă de puncte și nicidecum

nu a dispus restituirea în natură a acestui apartament.

Cu privire la susținerea

referitoare la faptul că Tribunalul Timiș nu ar fi ținut cont de dispozițiile

art. 44 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 44.1 din H.G. nr. 250/2007, s-a reținut

că aceste dispoziții legale nu au legătură cu cauza, întrucât reclamanții intimați

nu locuiesc în România, nu dețin cu chirie din fondul locativ de stat vreo altă

locuință, și nici nu s-a dovedit de apelantă un astfel de amănunt, nefiind depus

la dosar vreun contrat de închiriere care să ateste că reclamantul R.M. ar deține

cu chirie vreo locuință din fondul locativ al municipiului Timișoara.

Împotriva acestei decizii

pârâții

Primarul

Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar au formulat recurs.

În cuprinsul motivelor

de recurs, pârâții au criticat, în esență, decizia curții de apel pentru greșita

aplicare a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât calitate procesuală

ar avea doar Primăria, nu și municipiul, cum greșit s-a reținut.

Reclamanții nu au făcut

proba proprietății și a calității de persoane îndreptățite și nici dovada procurii

date avocatului V.K.C. pentru formularea notificării. Deși instanța a apreciat altfel,

înscrisurile depuse ulterior, în fața instanței, nu sunt apostilate conform Convenției

de la Haga, așa că nu îndeplinesc condițiile legale.

De asemenea, în mod greșit

reclamanții nu au fost obligați să restituie sumele de bani ce reprezintă contravaloarea

construcțiilor și a terenului primite prin decizia din 14 iunie 1978 emisă de Consiliul

Popular al județului Timiș.

În plus, raportul de expertiză

întocmit nu delimitează corect proprietatea reclamanților.

Pârâții recurenți au mai

susținut și că instanța nu a dat curs prevederilor art. 44 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd că reclamanții trebuiau să dea o declarație

din care să rezulte dacă dețin sau nu locuință din fondul locativ de stat.

În drept, cererea de recurs

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9

C. proc. civ., precum

și pe cele ale Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte, analizând

cu prioritate motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.,

asupra căruia au avut loc dezbaterile, constată recursul întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 304

pct. 1 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale”.

În speță, curtea de apel

nu a calificat corect calea de atac ce putea fi exercitată în cauză, în raport cu

modificările operate în ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr.

10/2001, prin Legea nr. 202/2010, și în raport cu norma tranzitorie conținută de

acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII

din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în

sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației

împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând

supuse, astfel, doar recursului.

Totodată, potrivit

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conține norme tranzitorii, dispozițiile modificate

ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică „și proceselor aflate în curs

de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până

la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În cauză, prin sentința

civilă nr. 540 PI pronunțată la data de 26 februarie 2010 de către Tribunalul Timiș,

în primul ciclu procesual, a fost respinsă contestația astfel cum a fost formulată

și precizată de reclamanți împotriva dispoziției din 31 martie 2009 emisă de Primarul

Municipiului Timișoara, hotărâre care a fost desființată, în totalitate, în calea

de atac a apelului și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe, prin decizia

civilă nr. 463A din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 7548 din 26 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă astfel, spre rejudecare

la prima instanță.

În rejudecare, a fost

pronunțată sentința civilă nr. 1910 din 5 iulie 2013 a Tribunalului Timiș, secția

civilă, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului.

Curtea de apel a recalificat

calea de atac exercitată de pârâți din recurs în apel, în temeiul dispozițiilor

art. XXVI din Legea nr. 202/2010, reținându-se că întreg circuitul procesual s-a

realizat sub imperiul legii vechi.

Așadar, ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010 (la data de 25 noiembrie 2010) s-a pronunțat o hotărâre

de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii, cât și potrivit dispoziției

de drept comun incidentă în cauză, art. 725 C. proc. civ., rămâne supusă regimului

căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

O hotărâre desființată,

cum este sentința pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, nu este producătoare

de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate

determina, cum se pretinde, situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția legiuitorului,

dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei

căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în

vigoare a noii reglementări, ipoteză regăsită în speță, cu referire la singura hotărâre

a fondului existentă din punct de vedere juridic, sentința civilă nr. 1910 din 5

iulie 2013 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

În felul acesta, legiuitorul

s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică

numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare

a legii [art. XXII alin. (2)], situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță,

alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după

modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului

și de o cenzură a acesteia în recurs.

Prin urmare, este lipsit

de relevanță faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele trei etape

procesuale, primă instanță, apel și recurs, conform reglementărilor în vigoare la

momentul respectiv.

În consecință, rezultă

că instanța anterioară a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. XXVI din

Legea nr. 202/2010, atunci când a stabilit că împotriva sentinței tribunalului este

deschisă și calea de atac a apelului, recalificând astfel calea de atac cu care

a fost învestită spre soluționare.

Hotărârea primei instanțe

este supusă recursului, în speță fiind incidente dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010. Față

de dispozițiile art. XXVI din acest act normativ, întrucât în cauză prima instanță

a pronunțat o hotărâre după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în mod nelegal

curtea de apel a calificat calea de atac exercitată de pârâți ca fiind apel și nu

recurs și a soluționat calea de atac în complet nelegal constituit, din doi judecători

și nu de trei judecători, încălcând astfel dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidența motivului de

casare de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Față de cele ce preced,

în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi admis în sensul reținut

prin dispozitiv, cu consecința trimiterii cauzei pentru judecarea recursului, la

aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar

împotriva deciziei civile nr. 193 din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Casează decizia și trimite

cauza la aceeași curte de apel pentru judecarea recursului exercitat împotriva sentinței

civile nr. 1910 din 5 iulie 2013 a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.