ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3748/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3748/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de

06

octombrie 2003, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții S.S., S.J.E. și S.D.F.F.,

cei doi din urmă reclamanți preluând, în calitate de moștenitori legali, și

poziția procesuală a celei dintâi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara, anularea dispoziției emisă la 03 septembrie 2003

și restituirea proprietății imobiliare preluată de stat în mod abuziv prin deciziile

administrative emise la 16 martie 1983.

Prin sentința civilă nr. 1021 din 16 septembrie 2004,

Tribunalul Timiș

a respins contestația, ca

neîntemeiată, cu motivarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil,

fiind incidente prevederile art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Această sentință a fost desființată, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, prin decizia nr. 500 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, instanța de apel reținând că prima instanță nu a avut în vedere jurisprudența

constantă în materie, care a statuat că preluarea imobilului în temeiul Decretului

nr. 223/1974 este o preluare fără titlu valabil, iar litigiul se impune a fi soluționat

în baza noilor norme metodologice, care au abandonat raționamentul de la art. 1.4

lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, recurs

care a fost admis și s-a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel, prin decizia nr. 4502 din 03 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Instanța de recurs a

considerat nefondată prima critică a recurentului-pârât, referitoare la caracterul

preluării imobilului de către stat, însă a apreciat că în mod greșit instanța de

apel a trimis cauza spre rejudecare, întrucât trebuia să facă ea însăși o analiză

a fondului.

În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 280 din 04

decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamanților și a trimis

din nou cauza spre rejudecare la prima instanță, cu motivarea că nu a fost examinată

pe fond situația terenului aferent imobilului care a fost preluat de stat fără plată,

instanța nefacând nicio referire la posibilitatea acordării în natură a terenului

care excede suprafeței vândute odată cu construcțiile în temeiul Legii nr. 112/1995

și în echivalent pentru restul imobilului.

În rejudecarea cauzei, prin sentința civilă nr. 706/PI

din 17 martie 2010, Tribunalul Timiș a admis acțiunea precizată, inițiată de către

reclamanții S.S., S.J.E. și S.D.F.F. și continuată, urmare a decesului celei dintâi

reclamante, de către ceilalți doi, atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori

legali ai decedatei, a dispus anularea dispoziției din 03 septembrie 2003, l-a obligat

pe pârât să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a proprietății imobiliare

preluată de la autorii reclamanților, în limita aceleia rămasă în patrimoniul statului,

susceptibilă de a fi restituită în natură

(respectiv parcela ce încorporează casa - corpul B în suprafață de 208 m.p. și,

parțial, parcela în întindere de 396 m.p., respectiv, în limita suprafeței ce excede

terenului aferent edificatului încorporat celui din urmă număr topografic, înstrăinat

de stat în condițiile Legii nr. 112/1995, teren determinat în condițiile art. 37

din H.G. nr. 11/1997) și, în echivalent, în limita edificatului înstrăinat și a

terenului aferent lui, cu compensarea obligațiilor reciproce de plată.

Prima instanță a constatat că nemișcătorul supus retrocedării

a fost preluat în patrimoniul statului fără titlu valabil și că petiționarii legitimează

vocația de a accede la beneficiul Legii nr. 10/2001, pentru a le fi retrocedat în

proprietate corpul B de pe parcela de 208 m.p. și de a li se constitui dreptul special

de folosință (acela pentru a cărui dobândire au optat), conferit legislativ cetățenilor

străini de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 asupra terenului susceptibil

de restituire în natură, în limita anterior menționată.

Împotriva sentinței civile nr. 706/PI din 07 martie 2010

au declarat apel în termen legal reclamanții S.J.E., S.D.F.F. și pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara.

Reclamanții-apelanți au criticat sentința civilă ca nelegală,

întrucât, deși a admis contestația și a anulat dispoziția din 03 septembrie 2003

emisă de Primarul Municipiului Timișoara, l-a obligat pe pârât la emiterea unei

noi dispoziții, ceea ce presupune reluarea procedurii administrative sub aspectul

restituirii în natură a imobilului nevândut, conducând la o tergiversare nejustificată

a soluționării notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, prima

instanță trebuia să dispună restituirea în natură a părții nevândute din imobil

și să oblige primarul la emiterea unei noi dispoziții doar cu privire la propunerea

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru partea din imobil vândută

de stat, astfel încât revenirea la procedura administrativă să privească doar măsurile

reparatorii în echivalent, a căror acordare efectivă are o durată care nu poate

fi estimată în timp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, reclamanții-apelanți au solicitat

admiterea apelului și, schimbând sentința în parte, să se admită contestația așa

cum a fost formulată, în sensul restituirii în natură a terenului imobilului, terenul

aferent de 396 m.p. și garajul, respectiv ceea ce se află în prezent în proprietatea

Statului Român, cu obligarea reclamanților la restituirea părții corespunzătoare

din despăgubirile încasate conform Decretului nr. 223/1974, actualizate cu rata

inflației, precum și obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea deciziei

privind propunerea de acordare a despăgubirilor echivalente cu diferența dintre

suma încasată conform aceluiași decret pentru corpul A de clădire, iar în subsidiar,

în cazul în care instanța va aprecia că nu li se poate restitui în natură întregul

teren de 603 m.p. aferent imobilului în litigiu, au solicitat ca instanța să dispună

restituirea imobilului.

Pârâtul-apelant Primarul Municipiului Timișoara a solicitat

admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul respingerii cererii

reclamanților și menținerea ca legală și temeinică a dispoziției din 03

septembrie 2003.

În

susținerea apelului,

pârâtul a arătat că preluarea imobilului revendicat de reclamanți nu s-a făcut abuziv,

deoarece numitul S.D.F.F. a făcut o cerere de înstrăinare către Statul Român a cotei

de 2/6 din construcțiile proprietate personală, în vederea plecării definitive din

țară, aprobându-se plata sumei de 22.386 ROL, reprezentând contravaloarea construcțiilor

trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 525 din 16 martie 1983 a Consiliului

Popular al Județului Timiș, emisă în baza Decretului nr. 223/1974.

S-a mai arătat în susținerea apelului că numiții B.E.,

S.J.E. și S.S. au făcut cerere de înstrăinare către Statul Român a cotei de 4/6

din construcțiile proprietatea personală, în vederea plecării definitive din țară,

aprobându-se plata sumei de 41.797 ROL, din care 10.449 ROL pentru B.E., 10.449

ROL pentru S.J.E. și 20.999 ROL pentru S.S., reprezentând contravaloarea construcțiilor

trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 1698 din 04 august 1989 a Consiliului

Popular al Județului Timiș, emisă în baza Decretului nr. 223/1974.

Apelantul-pârât a invocat dispozițiile art. 1.4. lit.

B alin. ultim din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 susținând că,

în cazul persoanei care a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat

locuința către stat, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind

îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil

dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi

definitiv țara.

Prin decizia nr. 679 din 31 martie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă,

a admis apelul

reclamanților, a schimbat în

parte sentința

apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului

corp B, situat în Timișoara, cu teren aferent de 280 m.p. și terenul de 396 m.p.

cu garaj, imobile aflate în proprietate Statului Român. Prin aceeași decizie, instanța

de apel a obligat reclamanții la restituirea părții corespunzătoare din despăgubirile

încasate conform Decretului nr. 223/1974, actualizate cu rata inflației.

S-a mai constatat, prin decizia din apel, că, pentru imobilul

corp A de clădire, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanții au dreptul

la despăgubiri și l-a obligat pe pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să înainteze,

în acest sens, dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

conform Titlului VII din Legea nr. 245/2005.

Au fost menținute dispozițiile sentinței civile privind

anularea dispoziției din 03 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Timișoara

și s-a respins apelul pârâtului, cu obligarea acestuia la plata sumei de 1.000 RON

cheltuieli de judecată parțiale către reclamanți.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut următoarele:

În ceea ce privește afirmația apelantului-pârât, referitoare

la trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, cu titlu valabil, Curtea

a reținut că prevederile decretului, referitoare la preluarea imobilelor fără plată,

contraveneau dispozițiilor art. 12 din Constituția din 1965, în vigoare la acea

dată, care instituiau principiul exproprierii terenurilor și construcțiilor numai

pentru satisfacerea unui interes obștesc și numai cu plata unei juste despăgubiri.

De asemenea, erau nesocotite prevederile art. 17 alin. (1) privitoare la egalitatea

în drepturi a tuturor cetățenilor în toate domeniile vieții economice, politice,

juridice, sociale, culturale, indiferent de sex, rasă, naționalitate, religie, respectiv

cele ale art. 36 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora dreptul de proprietate

personală era ocrotit.

Dispozițiile decretului contraveneau și Declarației Universale

a Drepturilor Omului din 1948, care la art. 17 alin. (1) și (2) prevedea că orice

persoană are drept la proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și că

nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, Pactului internațional

cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, precum și Pactului internațional

cu privire la drepturile civile și politice, prin care li se garanta persoanelor

fizice ocrotirea deplină a acestor drepturi.

Instanța de apel a mai reținut că trecerea în proprietatea

statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, s-a realizat cu încălcarea art. 480

și art. 481 C. civ., astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.

În raport de prevederile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și art. 2 alin. (1) din aceeași lege, care

definește noțiunea „imobile preluate în mod abuziv”, fără a face distincție între

imobilele preluate de stat cu sau fără titlu valabil, Curtea a reținut că preluarea

este considerată abuzivă, indiferent că ea a avut loc în fapt sau în temeiul și

cu respectarea unor acte normative, ele însele abuzive, cum a fost Decretul nr.

223/1974.

În raport de caracterul abuziv al preluării, instanța

de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) al legii reparatorii, care

instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepțiile

de la regula generală fiind de strictă interpretare și aplicare.

Aceste dispoziții legale se coroborează cu prevederile

art. 7 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, dacă restituirea în natură

este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin

echivalent, decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Instanța a constatat că reclamanții S.J.E. și S.D.F.F.,

au calitatea de persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001 la beneficiul măsurilor

reparatorii pentru imobil au formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea din 13 februarie 2002, solicitând,

în principal, restituirea în natură a imobilului în discuție, construcție și teren,

iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În raport de situația de fapt și de drept actuală a imobilului,

s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a stabilit că ei sunt îndreptățiți

la restituirea în natură a părții din imobil rămasă încă în proprietatea Statului

Român, iar pentru partea din imobil vândută în condițiile Legii nr. 112/1995, se

impune obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei decizii privind

propunerea de acordare de despăgubiri prin echivalent.

Sub acest aspect, însă, Curtea a reținut că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre nelegală prin obligarea Primarului Municipiului Timișoara

la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură, deși trebuia să dispună

restituirea în natură și intabularea dreptului de

proprietate al reclamanților asupra părții din imobil

proprietatea Statului Român, în cotele ce li se cuvin fiecăruia în parte.

Prin obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea

unei noi dispoziții de restituire în natură, Tribunalul Timiș a încălcat decizia

nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin care s-a statuat că, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicție,

acordat prin lege, instanța de judecată cenzurând decizia/dispoziția de respingere

a cererii de restituire în natură, în măsura în care o va considera contrară legii,

o va anula și va dispune ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat

de stat.

Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 296

C. proc. civ., a admis apelul reclamanților, a schimba în parte sentința și a dispus

restituirea în natură către reclamanți a părții din imobil (construcție și teren)

rămasă în proprietatea Statului Român, iar pentru partea ce a fost înstrăinată în

condițiile Legii nr. 112/1995, a constatat că reclamanții au dreptul la despăgubiri,

sens în care a obligat Primarul Municipiului Timișoara să înainteze dosarul administrativ

la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea

nr. 247/ 2005.

În

ceea ce privește

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.440 RON, formulată

de reclamanți, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul

că a diminuat onorariul avocațial avansat de reclamanți apărătorului ales, de la

suma de 7.440 RON, la suma de 1.000 RON, apreciind că acest cuantum corespunde în

mod rezonabil serviciilor prestate de avocat, în raport cu complexitatea cauzei

(a apelului care a vizat doar aspectul obligării Primarului Municipiului Timișoara

la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a imobilului revendicat,

deși instanța de fond avea competența să dispună în mod direct restituirea), iar

suportarea de către intimat a unor cheltuieli de judecată disproporționate în raport

cu întinderea culpei sale procesuale ar conduce, în mod evident, spre o soluție

injustă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul S.D.F.F. și pârâtul Primarul Municipiului

Timișoara.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat motivele

de recurs invocate, reclamantul a susținut următoarele:

- În mod greșit instanța de apel nu a dispus și intabularea

dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei părți corespunzătoare din

imobilele restituite în natură;

- Reducerea onorariului avocațial este injustă, deoarece

procesul durează de 8 ani, fiind în al treilea ciclu procesual, nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată în ciclurile procesuale anterioare, iar reducerea sumei este

exagerată, suma de 1.000 RON acordată neacoperind nici măcar taxa pe valoarea adăugată

aferentă onorariului avocațial; mai susține recurentul că a cerut cheltuielile de

judecată la prima instanță, în ultima rejudecare, care nu i-au fost acordate, cheltuieli

pe care le-a solicitat, în consecință, în motivele de apel;

- În dosarul inițial nr. 10751/C/2003 al Tribunalului

Timiș s-a efectuat o expertiză construcții al cărei cost (în valoare de 700 RON,

conform chitanței din 10 iunie 2004) nu a fost inclus în cheltuielile de judecată.

Recurentul-pârât Primarul Municipiului Timișoara, invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că instanța

a nesocotit prevederile art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, care stabileau că în cazul în care persoana a făcut cerere

de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, se consideră

că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul

primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv

înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz soluționarea

administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi respingerea

motivată a cererii.

Apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu, recurentul-pârât

consideră că cererea de acordare a măsurilor reparatorii trebuie respinsă.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Problema adusă în discuție de recurentul-reclamant în

cadrul primei critici, respectiv cea referitoare la pretinsa greșeală a instanței

de apel, care nu a dispus prin decizia pronunțată și intabularea dreptului de proprietate

al recurentului asupra imobilului restituit în natură, nu poate fi analizată de

instanța de recurs, în condițiile în care această solicitare este formulată omisso

medio, nefiind invocată în faza procesuală a apelului.

Art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede în mod

expres că: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Textul reglementează

una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel,

litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele

de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut

prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).

În condițiile în care reclamanții nu au solicitat instanței

de apel să cenzureze sentința primei instanțe inclusiv sub aspectul intabulării

dreptului lor de proprietate asupra imobilului restituit în natură, acest aspect

nu a fost analizat de instanța de apel și nu poate fi examinat pentru prima oară

în recurs.

Cea de-a doua critică vizează modul în care instanța de

apel a apreciat asupra cuantumului onorariului avocațial, în raport de criteriile

prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul-reclamant susține că reducerea

onorariului este injustă față de durata procesului, complexitatea cauzei și munca

depusă de avocat. De asemenea, arată că onorariul solicitat vizează activitatea

depusă de avocat în toate ciclurile procesuale ale pricinii și că în cuantumul cheltuielilor

de judecată trebuia inclusă și suma de 700 RON achitată cu titlu de onorariu pentru

expertiza efectuată în Dosarul nr. 10751/C/2003 al Tribunalului Timiș.

Înalta Curte constată că instanța de apel s-a pronunțat

asupra cererii formulate de reclamanți, de acordare a cheltuielilor de judecată

constând în onorariul avocațial pentru faza apelului declarat împotriva sentinței

civile nr. 706/PI din 17 martie 2010 a Tribunalului Timiș, în sumă de 7.440 RON,

conform chitanței din 14 martie 2011.

Nu corespunde adevărului susținerea recurentului, în sensul

că ar fi criticat în apel soluția primei instanțe cu privire la neacordarea cheltuielilor

de judecată. Din lecturarea motivelor de apel nu rezultă o astfel de critică.

În acest context, instanța de recurs nu poate cenzura omisso medio soluția primei

instanțe cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate.

În condițiile în care recurentul susține că a solicitat

cheltuieli de judecată la prima instanță, care i-au fost respinse, și nu a criticat

sentința sub acest aspect, nu poate pretinde ca, în aprecierea cuantumului onorariului

avocațial solicitat pentru faza apelului, să se ia în considerare întreaga activitate

desfășurată de avocat, pe parcursul mai multor cicluri procesuale. În lipsa unui

motiv de apel pe aspectul cheltuielilor de judecată, instanța de apel s-a pronunțat

exclusiv pe cererea de cheltuieli de judecată aferente apelului soluționat, pronunțând

astfel hotărârea cu respectarea limitelor caracterului devolutiv al apelului.

Referirea recurentului la neincluderea în cheltuielile

de judecată a onorariului pentru expertiză în sumă de 700 RON nu poate fi analizată

ca o critică la adresa deciziei din apel, deoarece expertiza respectivă a fost administrată

de prima instanță, în ciclul procesual anterior, iar suma trebuia solicitată la

prima instanță. Dacă recurentul-reclamant se considera nedreptățit prin neacordarea

cheltuielilor de judecată la prima instanță, trebuia să critice sentința în apel

sub acest aspect, ceea ce nu a făcut.

Instanța de apel a redus suma onorariului avocațial solicitat

pentru faza apelului de la 7.440 RON, la 1.000 RON, apreciind că acest cuantum corespunde

în mod rezonabil serviciilor prestate de avocat, în raport cu complexitatea cauzei,

respectiv a apelului, care a vizat doar aspectul obligării Primarului Municipiului

Timișoara la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a imobilului revendicat,

deși instanța de fond avea competența să dispună în mod direct restituirea. S-a

apreciat de către instanța de apel că suportarea de către intimat în faza apelului

a unor cheltuieli de judecată disproporționate în raport cu întinderea culpei sale

procesuale ar conduce la o soluție injustă.

Astfel, instanța de apel a ținut seama de criteriile la

care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv complexitatea cauzei

în faza apelului și munca depusă de avocat, în raport de limitele în care a fost

criticată soluția primei instanțe, neputând fi reținută vreo încălcare sau vreo

aplicare greșită a textului legal menționat. Înalta Curte nu poate face ea însăși

o apreciere a temeiniciei soluției instanței de apel în evaluarea acestor criterii,

deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de

nelegalitate.

În privința recursului declarat de recurentul-pârât,

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și art. 2 alin. (1) din aceeași lege au fost

corect aplicate de instanța de apel.

Recurentul-pârât face referire la dispozițiile art. 1.4

pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel

cum acestea au fost aprobate prin H.G. nr. 498/2003, fără avea în vedere că acest

act normativ a fost abrogat prin art. 3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

act publicat în M. Of., Partea I nr. 227/03.04.2007.

În noua reglementare, art. 1.4 pct. B din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 are următorul conținut:

„B. Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației

unor bunuri: cu privire la acest act normativ urmează a se considera că preluarea

a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului

cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind

plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru

înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă

din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.

Cazuri posibile și recomandări de soluționare:

- În ipoteza în care locuința respectivă nu a fost înstrăinată

de stat către o terță persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligația

respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația

rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate cu

coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G.

nr. 184/2002;

- În ipoteza în care locuința respectivă a fost înstrăinată

legal către o terță persoană, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri

reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare

definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, se

vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege

pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare

prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea

de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”.

Noile norme renunță la tratamentul diferit al situațiilor

rezultate din aplicarea Decretului nr. 223/1974, în raport de modalitatea de preluare,

recunoscând caracterul abuziv al preluării și în ipoteza în care persoana a făcut

cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința

sa către stat.

Întrucât noile norme metodologice au fost adoptate și

publicate în M. Of. în cursul soluționării acestui litigiu, anterior pronunțării

de către prima instanță a sentinței civile nr. 706/PI din 17 martie 2010, acestea

sunt aplicabile în speță, fiind vorba despre o situație juridică în curs de constituire

(fada pendentia), aflată în desfășurare, surprinsă de legea nouă înaintea definitivării

sale și care intră sub incidența noului act normativ.

În

speță, instanța

a fost învestită cu solicitarea de a se stabili dreptul la restituirea imobilelor

preluate de stat în mod abuziv, drept a cărui concretizare se poate realiza numai

în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanțele de fond și de apel

au fost chemate să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normele metodologice

în forma invocată de recurentul-pârât nu mai erau în vigoare și nici nu puteau fi

considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

În

raport de considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele

recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul

S.D.F.F. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile

nr. 679 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.