ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3748/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 octombrie 2003, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții S.S., S.J.E. și S.D.F.F., cei doi din urmă reclamanți preluând, în calitate de moștenitori legali, și poziția procesuală a celei dintâi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, anularea dispoziției emisă la 03 septembrie 2003 și restituirea proprietății imobiliare preluată de stat în mod abuziv prin deciziile administrative emise la 16 martie 1983. Prin sentința civilă nr. 1021 din 16 septembrie 2004, Tribunalul Timiș a respins contestația, ca neîntemeiată, cu motivarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind incidente prevederile art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003. Această sentință a fost desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia nr. 500 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, instanța de apel reținând că prima instanță nu a avut în vedere jurisprudența constantă în materie, care a statuat că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare fără titlu valabil, iar litigiul se impune a fi soluționat în baza noilor norme metodologice, care au abandonat raționamentul de la art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, recurs care a fost admis și s-a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, prin decizia nr. 4502 din 03 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Instanța de recurs a considerat nefondată prima critică a recurentului-pârât, referitoare la caracterul preluării imobilului de către stat, însă a apreciat că în mod greșit instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare, întrucât trebuia să facă ea însăși o analiză a fondului. În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 280 din 04 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamanților și a trimis din nou cauza spre rejudecare la prima instanță, cu motivarea că nu a fost examinată pe fond situația terenului aferent imobilului care a fost preluat de stat fără plată, instanța nefacând nicio referire la posibilitatea acordării în natură a terenului care excede suprafeței vândute odată cu construcțiile în temeiul Legii nr. 112/1995 și în echivalent pentru restul imobilului.

În rejudecarea cauzei, prin sentința civilă nr. 706/PI din 17 martie 2010, Tribunalul Timiș a admis acțiunea precizată, inițiată de către reclamanții S.S., S.J.E. și S.D.F.F. și continuată, urmare a decesului celei dintâi reclamante, de către ceilalți doi, atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori legali ai decedatei, a dispus anularea dispoziției din 03 septembrie 2003, l-a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a proprietății imobiliare preluată de la autorii reclamanților, în limita aceleia rămasă în patrimoniul statului, susceptibilă de a fi restituită în natură (respectiv parcela ce încorporează casa - corpul B în suprafață de 208 m.p. și, parțial, parcela în întindere de 396 m.p., respectiv, în limita suprafeței ce excede terenului aferent edificatului încorporat celui din urmă număr topografic, înstrăinat de stat în condițiile Legii nr. 112/1995, teren determinat în condițiile art. 37 din H.G.

nr. 11/1997) și, în echivalent, în limita edificatului înstrăinat și a terenului aferent lui, cu compensarea obligațiilor reciproce de plată. Prima instanță a constatat că nemișcătorul supus retrocedării a fost preluat în patrimoniul statului fără titlu valabil și că petiționarii legitimează vocația de a accede la beneficiul Legii nr. 10/2001, pentru a le fi retrocedat în proprietate corpul B de pe parcela de 208 m.p. și de a li se constitui dreptul special de folosință (acela pentru a cărui dobândire au optat), conferit legislativ cetățenilor străini de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 asupra terenului susceptibil de restituire în natură, în limita anterior menționată. Împotriva sentinței civile nr. 706/PI din 07 martie 2010 au declarat apel în termen legal reclamanții S.J.E., S.D.F.F.

și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara. Reclamanții-apelanți au criticat sentința civilă ca nelegală, întrucât, deși a admis contestația și a anulat dispoziția din 03 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, l-a obligat pe pârât la emiterea unei noi dispoziții, ceea ce presupune reluarea procedurii administrative sub aspectul restituirii în natură a imobilului nevândut, conducând la o tergiversare nejustificată a soluționării notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, prima instanță trebuia să dispună restituirea în natură a părții nevândute din imobil și să oblige primarul la emiterea unei noi dispoziții doar cu privire la propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru partea din imobil vândută de stat, astfel încât revenirea la procedura administrativă să privească doar măsurile reparatorii în echivalent, a căror acordare efectivă are o durată care nu poate fi estimată în timp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pentru aceste considerente, reclamanții-apelanți au solicitat admiterea apelului și, schimbând sentința în parte, să se admită contestația așa cum a fost formulată, în sensul restituirii în natură a terenului imobilului, terenul aferent de 396 m.p.

și garajul, respectiv ceea ce se află în prezent în proprietatea Statului Român, cu obligarea reclamanților la restituirea părții corespunzătoare din despăgubirile încasate conform Decretului nr. 223/1974, actualizate cu rata inflației, precum și obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea deciziei privind propunerea de acordare a despăgubirilor echivalente cu diferența dintre suma încasată conform aceluiași decret pentru corpul A de clădire, iar în subsidiar, în cazul în care instanța va aprecia că nu li se poate restitui în natură întregul teren de 603 m.p. aferent imobilului în litigiu, au solicitat ca instanța să dispună restituirea imobilului.

Pârâtul-apelant Primarul Municipiului Timișoara a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul respingerii cererii reclamanților și menținerea ca legală și temeinică a dispoziției din 03 septembrie 2003. În susținerea apelului, pârâtul a arătat că preluarea imobilului revendicat de reclamanți nu s-a făcut abuziv, deoarece numitul S.D.F.F. a făcut o cerere de înstrăinare către Statul Român a cotei de 2/6 din construcțiile proprietate personală, în vederea plecării definitive din țară, aprobându-se plata sumei de 22.386 ROL, reprezentând contravaloarea construcțiilor trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 525 din 16 martie 1983 a Consiliului Popular al Județului Timiș, emisă în baza Decretului nr. 223/1974.

S-a mai arătat în susținerea apelului că numiții B.E., S.J.E. și S.S. au făcut cerere de înstrăinare către Statul Român a cotei de 4/6 din construcțiile proprietatea personală, în vederea plecării definitive din țară, aprobându-se plata sumei de 41.797 ROL, din care 10.449 ROL pentru B.E., 10.449 ROL pentru S.J.E. și 20.999 ROL pentru S.S., reprezentând contravaloarea construcțiilor trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 1698 din 04 august 1989 a Consiliului Popular al Județului Timiș, emisă în baza Decretului nr. 223/1974. Apelantul-pârât a invocat dispozițiile art. 1.4.

lit. B alin. ultim din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 susținând că, în cazul persoanei care a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. Prin decizia nr. 679 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului corp B, situat în Timișoara, cu teren aferent de 280 m.p.

și terenul de 396 m.p. cu garaj, imobile aflate în proprietate Statului Român. Prin aceeași decizie, instanța de apel a obligat reclamanții la restituirea părții corespunzătoare din despăgubirile încasate conform Decretului nr. 223/1974, actualizate cu rata inflației. S-a mai constatat, prin decizia din apel, că, pentru imobilul corp A de clădire, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanții au dreptul la despăgubiri și l-a obligat pe pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să înainteze, în acest sens, dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 245/2005. Au fost menținute dispozițiile sentinței civile privind anularea dispoziției din 03 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Timișoara și s-a respins apelul pârâtului, cu obligarea acestuia la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată parțiale către reclamanți.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește afirmația apelantului-pârât, referitoare la trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, cu titlu valabil, Curtea a reținut că prevederile decretului, referitoare la preluarea imobilelor fără plată, contraveneau dispozițiilor art. 12 din Constituția din 1965, în vigoare la acea dată, care instituiau principiul exproprierii terenurilor și construcțiilor numai pentru satisfacerea unui interes obștesc și numai cu plata unei juste despăgubiri. De asemenea, erau nesocotite prevederile art. 17 alin. (1) privitoare la egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale, culturale, indiferent de sex, rasă, naționalitate, religie, respectiv cele ale art. 36 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit.

Dispozițiile decretului contraveneau și Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, care la art. 17 alin. (1) și (2) prevedea că orice persoană are drept la proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, precum și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, prin care li se garanta persoanelor fizice ocrotirea deplină a acestor drepturi. Instanța de apel a mai reținut că trecerea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, s-a realizat cu încălcarea art. 480 și art. 481 C. civ., astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.

În raport de prevederile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și art. 2 alin. (1) din aceeași lege, care definește noțiunea „imobile preluate în mod abuziv”, fără a face distincție între imobilele preluate de stat cu sau fără titlu valabil, Curtea a reținut că preluarea este considerată abuzivă, indiferent că ea a avut loc în fapt sau în temeiul și cu respectarea unor acte normative, ele însele abuzive, cum a fost Decretul nr. 223/1974. În raport de caracterul abuziv al preluării, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) al legii reparatorii, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepțiile de la regula generală fiind de strictă interpretare și aplicare.

Aceste dispoziții legale se coroborează cu prevederile art. 7 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent, decât în cazurile expres prevăzute de lege. Instanța a constatat că reclamanții S.J.E. și S.D.F.F., au calitatea de persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001 la beneficiul măsurilor reparatorii pentru imobil au formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea din 13 februarie 2002, solicitând, în principal, restituirea în natură a imobilului în discuție, construcție și teren, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În raport de situația de fapt și de drept actuală a imobilului, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a stabilit că ei sunt îndreptățiți la restituirea în natură a părții din imobil rămasă încă în proprietatea Statului Român, iar pentru partea din imobil vândută în condițiile Legii nr. 112/1995, se impune obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei decizii privind propunerea de acordare de despăgubiri prin echivalent. Sub acest aspect, însă, Curtea a reținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală prin obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură, deși trebuia să dispună restituirea în natură și intabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra părții din imobil proprietatea Statului Român, în cotele ce li se cuvin fiecăruia în parte.

Prin obligarea Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură, Tribunalul Timiș a încălcat decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicție, acordat prin lege, instanța de judecată cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care o va considera contrară legii, o va anula și va dispune ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat. Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 296 C. proc.

civ., a admis apelul reclamanților, a schimba în parte sentința și a dispus restituirea în natură către reclamanți a părții din imobil (construcție și teren) rămasă în proprietatea Statului Român, iar pentru partea ce a fost înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995, a constatat că reclamanții au dreptul la despăgubiri, sens în care a obligat Primarul Municipiului Timișoara să înainteze dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005. În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.440 RON, formulată de reclamanți, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul că a diminuat onorariul avocațial avansat de reclamanți apărătorului ales, de la suma de 7.440 RON, la suma de 1.000 RON, apreciind că acest cuantum corespunde în mod rezonabil serviciilor prestate de avocat, în raport cu complexitatea cauzei (a apelului care a vizat doar aspectul obligării Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a imobilului revendicat, deși instanța de fond avea competența să dispună în mod direct restituirea), iar suportarea de către intimat a unor cheltuieli de judecată disproporționate în raport cu întinderea culpei sale procesuale ar conduce, în mod evident, spre o soluție injustă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., reclamantul S.D.F.F. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara. Recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta în mod separat motivele de recurs invocate, reclamantul a susținut următoarele: - În mod greșit instanța de apel nu a dispus și intabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei părți corespunzătoare din imobilele restituite în natură; - Reducerea onorariului avocațial este injustă, deoarece procesul durează de 8 ani, fiind în al treilea ciclu procesual, nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în ciclurile procesuale anterioare, iar reducerea sumei este exagerată, suma de 1.000 RON acordată neacoperind nici măcar taxa pe valoarea adăugată aferentă onorariului avocațial; mai susține recurentul că a cerut cheltuielile de judecată la prima instanță, în ultima rejudecare, care nu i-au fost acordate, cheltuieli pe care le-a solicitat, în consecință, în motivele de apel; - În dosarul inițial nr. 10751/C/2003 al Tribunalului Timiș s-a efectuat o expertiză construcții al cărei cost (în valoare de 700 RON, conform chitanței din 10 iunie 2004) nu a fost inclus în cheltuielile de judecată.

Recurentul-pârât Primarul Municipiului Timișoara, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că instanța a nesocotit prevederile art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stabileau că în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz soluționarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită va fi respingerea motivată a cererii.

Apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu, recurentul-pârât consideră că cererea de acordare a măsurilor reparatorii trebuie respinsă. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Problema adusă în discuție de recurentul-reclamant în cadrul primei critici, respectiv cea referitoare la pretinsa greșeală a instanței de apel, care nu a dispus prin decizia pronunțată și intabularea dreptului de proprietate al recurentului asupra imobilului restituit în natură, nu poate fi analizată de instanța de recurs, în condițiile în care această solicitare este formulată omisso medio, nefiind invocată în faza procesuală a apelului. Art. 295 alin. (1) teza I C. proc.

civ. prevede în mod expres că: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum). În condițiile în care reclamanții nu au solicitat instanței de apel să cenzureze sentința primei instanțe inclusiv sub aspectul intabulării dreptului lor de proprietate asupra imobilului restituit în natură, acest aspect nu a fost analizat de instanța de apel și nu poate fi examinat pentru prima oară în recurs.

Cea de-a doua critică vizează modul în care instanța de apel a apreciat asupra cuantumului onorariului avocațial, în raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul-reclamant susține că reducerea onorariului este injustă față de durata procesului, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat. De asemenea, arată că onorariul solicitat vizează activitatea depusă de avocat în toate ciclurile procesuale ale pricinii și că în cuantumul cheltuielilor de judecată trebuia inclusă și suma de 700 RON achitată cu titlu de onorariu pentru expertiza efectuată în Dosarul nr. 10751/C/2003 al Tribunalului Timiș.

Înalta Curte constată că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii formulate de reclamanți, de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial pentru faza apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 706/PI din 17 martie 2010 a Tribunalului Timiș, în sumă de 7.440 RON, conform chitanței din 14 martie 2011. Nu corespunde adevărului susținerea recurentului, în sensul că ar fi criticat în apel soluția primei instanțe cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată. Din lecturarea motivelor de apel nu rezultă o astfel de critică. În acest context, instanța de recurs nu poate cenzura omisso medio soluția primei instanțe cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate.

În condițiile în care recurentul susține că a solicitat cheltuieli de judecată la prima instanță, care i-au fost respinse, și nu a criticat sentința sub acest aspect, nu poate pretinde ca, în aprecierea cuantumului onorariului avocațial solicitat pentru faza apelului, să se ia în considerare întreaga activitate desfășurată de avocat, pe parcursul mai multor cicluri procesuale. În lipsa unui motiv de apel pe aspectul cheltuielilor de judecată, instanța de apel s-a pronunțat exclusiv pe cererea de cheltuieli de judecată aferente apelului soluționat, pronunțând astfel hotărârea cu respectarea limitelor caracterului devolutiv al apelului. Referirea recurentului la neincluderea în cheltuielile de judecată a onorariului pentru expertiză în sumă de 700 RON nu poate fi analizată ca o critică la adresa deciziei din apel, deoarece expertiza respectivă a fost administrată de prima instanță, în ciclul procesual anterior, iar suma trebuia solicitată la prima instanță.

Dacă recurentul-reclamant se considera nedreptățit prin neacordarea cheltuielilor de judecată la prima instanță, trebuia să critice sentința în apel sub acest aspect, ceea ce nu a făcut. Instanța de apel a redus suma onorariului avocațial solicitat pentru faza apelului de la 7.440 RON, la 1.000 RON, apreciind că acest cuantum corespunde în mod rezonabil serviciilor prestate de avocat, în raport cu complexitatea cauzei, respectiv a apelului, care a vizat doar aspectul obligării Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a imobilului revendicat, deși instanța de fond avea competența să dispună în mod direct restituirea. S-a apreciat de către instanța de apel că suportarea de către intimat în faza apelului a unor cheltuieli de judecată disproporționate în raport cu întinderea culpei sale procesuale ar conduce la o soluție injustă.

Astfel, instanța de apel a ținut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv complexitatea cauzei în faza apelului și munca depusă de avocat, în raport de limitele în care a fost criticată soluția primei instanțe, neputând fi reținută vreo încălcare sau vreo aplicare greșită a textului legal menționat. Înalta Curte nu poate face ea însăși o apreciere a temeiniciei soluției instanței de apel în evaluarea acestor criterii, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate. În privința recursului declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și art. 2 alin. (1) din aceeași lege au fost corect aplicate de instanța de apel.

Recurentul-pârât face referire la dispozițiile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost aprobate prin H.G. nr. 498/2003, fără avea în vedere că acest act normativ a fost abrogat prin art. 3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, act publicat în M. Of., Partea I nr. 227/03.04.2007. În noua reglementare, art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 are următorul conținut: „B.

Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri: cu privire la acest act normativ urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat. Cazuri posibile și recomandări de soluționare: - În ipoteza în care locuința respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terță persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligația respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G.

nr. 184/2002; - În ipoteza în care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”. Noile norme renunță la tratamentul diferit al situațiilor rezultate din aplicarea Decretului nr. 223/1974, în raport de modalitatea de preluare, recunoscând caracterul abuziv al preluării și în ipoteza în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.

Întrucât noile norme metodologice au fost adoptate și publicate în M. Of. în cursul soluționării acestui litigiu, anterior pronunțării de către prima instanță a sentinței civile nr. 706/PI din 17 martie 2010, acestea sunt aplicabile în speță, fiind vorba despre o situație juridică în curs de constituire (fada pendentia), aflată în desfășurare, surprinsă de legea nouă înaintea definitivării sale și care intră sub incidența noului act normativ. În speță, instanța a fost învestită cu solicitarea de a se stabili dreptul la restituirea imobilelor preluate de stat în mod abuziv, drept a cărui concretizare se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanțele de fond și de apel au fost chemate să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normele metodologice în forma invocată de recurentul-pârât nu mai erau în vigoare și nici nu puteau fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.D.F.F. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 679 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.