ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1059/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Timișoara, secția civilă, reclamanții

A.O., A.A., A.Z. și A.L. au solicitat, în

contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției nr.

2288 din 10 noiembrie 2003 emisă de pârât, prin care a fost respinsă notificarea

nr. 278 din 10 iulie 2001 formulată în aplicarea Legii nr. 10/2001, prin care reclamanții

au solicitat restituirea în natură și prin echivalent a imobilului situat în

Timișoara, înscris în C.F. 8564 Timișoara, nr. top 17288, cu motivarea că nu au

făcut dovada calității de persoane îndreptățite, întrucât dosarul nu a fost

completat cu acte doveditoare în acest sens în termenul prevăzut de lege.

Prin sentința civilă nr. 2311 din 30 septembrie 2005,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din

extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că imobilul a fost preluat de

stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietarii M.G. și L., născută D.,

însă reclamanții nu au dovedit nici decesul proprietarilor tabulari și nici

calitatea lor de moștenitori.

Împotriva hotărârii tribunalului, au declarat apel

reclamanții.

Curtea de Apel Timișoara, în raport de caracterul

devolutiv al apelului, a pus în vedere reclamanților să depună probe din care să

rezulte calitatea de persoane îndreptățite, potrivit dispozițiilor art. 3 și

art. 4 din Legea nr. 10/2001.

La termenul din 19 martie 2008, s-a formulat cerere

de intervenție accesorie în interesul pârâtului-intimat de către SC C. SRL,

instanța prorogând discutarea admisibilității în principiu a acestei cereri

până la termenul când s-a soluționat apelul.

Prin decizia nr. 32 din 25 februarie 2009, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația și a anulat

dispoziția contestată, obligând pârâtul Primarul municipiului Timișoara să

emită o nouă dispoziție motivată, ca urmare a soluționării notificării nr. 278

din 10 iulie 2001 privind acordarea de măsuri reparatorii, în natură și prin

echivalent, pentru imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. 8564

Timișoara, naționalizat de la antecesorii reclamanților.

Prin aceeași decizie, a fost respinsă cererea de

intervenție accesorie formulată de SC C. SRL.

Instanța de apel a reținut în considerentele sale că,

din certificatele de moștenitor nr. 49 din 06 iunie 2008 și 101 din 08

decembrie 2008 rezultă că reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari

ai imobilului, iar prin sentința nr. 2435 din 22 septembrie 2006 a Tribunalului

Timiș, rămasă definitivă prin decizia nr. 125 din 05 martie 2007 a Curții de

Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia nr. 7890 din 10 decembrie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele au confirmat

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia

recurată arătând că prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit obligația

de a anexa la notificarea adresată persoanei deținătoare a imobilului, acte din

care să rezulte dreptul de proprietate al titularilor notificării și calitatea

de moștenitori, dacă este cazul.

Termenul pentru depunerea actelor doveditoare este un

termen de decădere, iar nu de recomandare, pe care legiuitorul l-a prelungit în

mod repetat, instanțele judecătorești având doar posibilitatea de a verifica

modul în care a fost respectată procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001.

De altfel, pârâtul a expediat reclamanților două

adrese, prin care le-a solicitat completarea dosarului administrativ, însă nu

au dat curs acestor solicitări.

Solicită admiterea recursului și modificarea hotărârilor

pronunțate, iar pe fond, respingerea contestației.

A

nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente.

Recurentul invocă interpretarea greșită de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23

după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susținând că, potrivit

acestor dispoziții, reclamanții puteau depune actele doveditoare exclusiv în

faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.

În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea

instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei

administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea și

temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de

titularii notificării.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că

sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa

administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la

soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă,

înaintea entității notificate sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a

instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între

cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu

interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel

ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție,

consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea

probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării,

astfel cum susține recurentul, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de

Legea nr. 10/2001 care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5)

pentru nerespectarea termenului de formulare a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamanți a

actelor doveditoare privind calitatea lor de moștenitori până la data

soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, nu putea avea

drept consecință imposibilitatea probării calității de moștenitori în etapa jurisdicțională,

etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa

administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze

recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de

conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este

caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită

părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în

dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse

judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial

al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva

dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de

restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa

administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala

în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în

sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar avea

ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din

Constituție.

Un proces echitabil presupune un tratament egal

aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se

realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul

recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile,

precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și

utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina

stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele

administrate.

Recurentul a invocat și motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să

facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text.

Pentru considerentele arătate, constând că instanța

de apel s-a pronunțat corespunzător dispozițiilor legii fundamentale și

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

privitoare la garantarea dreptului de proprietate, în baza dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul

municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 32 din 25 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.