ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7890/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7890/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

As

upra recursului civil de față,

constată următoarele:

Cu notificarea

nr. 284 din 10 iulie 2001, reclamanții A.O., O.A.

, A.A.,

A.Z. și A.L. au solicitat restituirea

în

natură a imobilul situat în loc. Timișoara, invocând incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 5 din 16 iunie 2004, C.N.L.R.

SA

București a respins notificarea, motivat

de faptul că reclamanții nu au

depus în termenul legal înscrisurile care

să le probeze calitatea de proprietari cu privire la imobilul în litigiu și

nici pe cele care să le ateste calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari

ai imobilului la momentul deposedării și preluării de către stat.

Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie

2004, reclamanții

A.O., A.A., A.Z. și A.L.

au cerut anularea

dispoziției și obligarea pârâtei să se pronunțe asupra

cererii de restituire a imobilului, cu mențiunea că au depus înscrisurile

doveditoare de care înțeleg să se folosească în

justificarea pretențiilor

lor.

Prin sentința civilă nr. 1489/PI din 29

noiembrie 2004, Tribunalul Timiș și-a declinat competența de soluționarea a

cauzei în favoarea

Tribunalului București,

instanță în a cărei rază teritorială se află sediul entității emitente a

deciziei contestate, apreciind că acestei instanțe îi revine competenta de

soluționare a cauzei, conform art. 21 din Legea

nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 1064 din 21

aprilie 2005, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanți,

a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, reținând

că imobilul în litigiu este deținut de C.N.L.R. SA, sucursala Timișoara, și se

află situat pe raza acestei localități, caz în care

competența de a soluționa cererea revine acestui tribunal.

Decizia menționată a rămas irevocabilă prin nerecurare.

Prin sentința civilă nr. 2435/PI din 22 septembrie 2006, Tribunalul

Timiș a admis acțiunea formulată de O.A., A.A.M., A.Z.A. și A.L., a anulat

dispoziția nr. 15 din 16 aprilie 2004 și a obligat emitentul deciziei să

soluționeze, în condițiile art. 21 și art. 27 ale Legii nr. 10/2001,

notificarea nr. 157/2001 formulată de reclamanți, stabilind că au vocație la

măsuri reparatorii, în sensul art. 4 alin. (3) din lege, în limita cotei care a

aparținut autorului lor, M.G.

În motivarea

sentinței instanța a reținut că autorul reclamanților,

M.G.,

și soția acestuia au deținut în proprietate imobilul în litigiu, care se

identifică tabular în C.F. 8564 și C.F. individuală nr. 122323 Timișoara, și

care a fost preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950,

situație în care aceștia sunt îndreptățiți să primească măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 în limita cotei deținută de autorul lor.

Pentru a hotărî astfel instanța a apreciat că

termenul instituit prin lege pentru depunerea actelor doveditoare ale dreptului

de proprietate și pe cele ale calității de moștenitor este un termen de

recomandare și nu unul de decădere, situație în

care depășirea sa nu

atrage respingerea notificării.

Prin decizia civilă nr. 125/A din 5 martie

2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți și a

schimbat, în parte, sentința în sensul că a obligat societatea pârâtă să emită

o nouă dispoziție, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru întregul imobil.

Prin aceiași decizie a fost respins apelul

declarat de pârâta C.N.L.R. SA București.

În motivarea

deciziei instanța a reținut că, în raport de actele de

stare

civilă depuse la dosar și de mențiunile din cărțile funciare, reclamanții sunt

îndreptățiți să primească măsuri reparatorii pentru întregul imobil și nu doar

pentru cota parte care a aparținut lui

M.G.,

cum eronat a stabilit prima instanță.

Curtea de apel a constatat că în cauză nu este

dată excepția

tardivității depunerii

actelor doveditoare, pentru aceleași considerente

reținute și de prima

instanță, precum și faptul că toți reclamanții, inclusiv A.L., și-au dovedit

calitatea de moștenitori după proprietarii tabulari ai imobilului prin actele

de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta C.N.L.R. SA București, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului pârâta susține că din înscrisurile depuse

la dosarul cauzei nu rezultă calitatea reclamanților de succesori în

drepturi ai proprietarilor tabulari ai imobilului, M.G. și

D.L., în cauză nefiind depuse certificate de

moștenitor sau

de calitate ori testamente și nici copii certificate de

pe actele de identitate, dovezi privind calitatea de unic succesor a lui M.E.

și, respectiv, dovezi că M.R. nu a avut succesori, cu mențiunea că există

neconcordanțe între notificare și cererea de chemare în judecată sub aspectul

numărului de persoane care au declanșat procedura.

Recurenta reiterează apărarea potrivit

căreia, în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu

mai erau în drept să depună la dosarul cauzei, în fond sau apel, înscrisuri în

dovedirea pretențiilor lor, altele decât cele

depuse în cadrul procedurii

administrative.

Recurenta susține instanțele de fond erau

investite cu analizarea legalității dispoziției contestate în raport de

înscrisurile care au stat la baza soluției pronunțate de entitatea deținătoare,

apreciind că termenul prevăzut de dispoziția

legală menționată pentru

depunerea actelor doveditoare este unul de

decădere și nu unul de

recomandare, cum

greșit au reținut instanțele de fond.

În argumentarea criticii, recurenta

subliniază faptul că notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată

anterior modificării dispoziției legale menționate (devenit art. 23) care, în

forma actuală, permite depunerea de acte doveditoare până la data soluționării

notificării.

În recurs a fost depus certificatul de calitate

de moștenitor nr. 101 din 8 decembrie 2008 emis de BNP C.M.T., prin care se

atestă că după defuncții M.E., M.A.E.

și

M.G., toți decedați la data de 9 mai 1945

(moarte constatată

judecătorește prin sentința civilă nr. 285 din 2 aprilie

1949 a Judecătoriei Populară Urbană Timișoara) are

calitatea de unic

moștenitor A.O., fiind străini de succesiune prin

neacceptare,

D.W., M.R. și A.E.M.M.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu

poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 3 alin. lit. a)

coroborat cu art. 4 alin. (2) din

Legea nr.

10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în

natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora de către stat sau, după

caz, moștenitorii legali sau testamentari ai acestora.

Potrivit alin.

(3) și alin. (4) ale art. 4 din lege, succesibilii care după data de 6 martie

1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept

în

termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei

legi iar cererea de restituire are valoare de acceptare

a succesiunii, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu

au urmat procedura prevăzută la cap. III al legii profitând ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au

depus în termen cererea.

Totodată, potrivit art. 88 alin. (1) teza

2 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moștenitor, până la anularea sa prin

hotărâre

judecătorească,

face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei ce se cuvine

fiecărui moștenitor în parte.

În speța supusă analizei, imobilul în litigiu a

fost proprietatea tabulară a lui M.G., (fiul lui M.M. și D.H., fila 37 fd.) și

al soției sale, M.(D.)L.(sau E.), care au avut un fiu, M.E., persoane care au

fost deportate în timpul celui de-al doilea război mondial și exterminate, fapt

care a fost de natură să facă dificilă procurarea actelor de stare civilă ale

acestora.

Date fiind

împrejurările în care au decedat, moartea persoanelor

mai

sus arătate a fost constată judecătorește prin sentința civilă nr. 285 din 2

aprilie 1949 a Judecătoria Populară Urbană Timișoara,

hotărâre prin care s-a stabilit ca dată a decesului ziua de 9 mai 1945.

Prin certificatul de calitate de moștenitor nr.

101 din 8 decembrie 2008 eliberat de B.N.P. C.M., pentru care nu s-a făcut

dovada anulării, s-a stabilit că după defuncții E.M., M.A.E. și M.G., unicul

moștenitor este A.O., nepotul după sora M.M. (căsătorită A., decedată la data

de 28 august 1978 - fila 31 fd.) a defunctului M.G.

A.O., care

a decedat la data de 26 octombrie 1998 (fila 21

fd.) a

fost căsătorit cu S.O., devenită prin căsătorie, A.O.

, conform înscrisurilor eliberate de autoritățile maghiare (fila 25

ap.)

care a decedat la data de 4 decembrie 2007 (fila 35 recurs).

Din căsătoria soților A. au rezultat trei copii

cu numele de naștere A.A.S. (după căsătorie, H.I.F.), A.A.M. (după căsătorie,

J.K.) și A.L.J. (fila 36 ap.), care au și calitatea de moștenitori ai

defuncților părinți, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 49/6

iunie 2008 al BNP C.M. (fila 40 recurs) și care sunt reclamanții-intimați din

prezenta cauză.

În acest context al analizei, este de

menționat că stabilirea calității de moștenitor se face potrivit legii române

însă numele și prenumele persoanelor care au această calitate se rețin a fi

cele înscrise în actele de stare civilă ale acestora și care sunt supuse legii

statului care le eliberează. Aceste acte au fost traduse de traducători

autorizați ai Ministerului de Justiție iar eventualele erori strecurate cu

ocazia tehnoredactării diverselor acte procedurale nu produc efecte juridice

sub aspectul calității procesuale, cum greșit invocă recurenta, ci dau dreptul

la îndreptarea lor.

Referitor la neconcordanța existentă între

notificare și cererea de chemare în judecată sub aspectul numărului persoanelor

care au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, este de observat

că, inițial, în mod eronat în actele întocmite în acest scop a fost menționat

și A.O., care era decedat din data 26 octombrie

1998, pentru ca, mai apoi, să se creeze o confuzie între A.O. și soția

sa A.O., confuzie clarificată ulterior, în cursul judecății.

Așa fiind,

dată fiind situația deosebită a autorilor reclamanților și

dificultatea procurării actelor de stare

civilă, în mod just instanțele de

fond au dispus

verificări și, funcție de înscrisurile doveditoare administrate, au

concluzionat că reclamanții au calitatea de

moștenitori

ai proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu și, pe cale de

consecință,

pe aceea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Referitor la critica privind tardivitatea

depunerii de către reclamanți a actelor care să le ateste calitățile menționate,

Înalta Curte constată că deși este întemeiată, reclamanții depunând cu

întârziere actele necesare clarificării calității lor, nu poate fi primită în

sensul solicitat de recurentă, anume ca fiind de

natură să conducă la

respingerea cererii dedusă judecății.

Astfel, este real că potrivit art. 22 din Legea

nr. 10/2001 (în redactarea inițială a legii) actele doveditoare ale dreptului

de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă

această calitate vor fi depuse ca anexă la

notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a legii.

În interpretarea dată de recurentă

dispozițiilor art. 22 din lege, prezentarea dovezilor menționate se putea face

numai în faza procedurii administrative nu și în faza procedurii

jurisdicționale. Această interpretare este greșită întrucât pentru

nerespectarea de către persoana îndreptățită a obligației de a depune actele

doveditoare în termenul legal legiuitorul nu a instituit sancțiunea decăderii,

cu consecința respingerii notificării și a imposibilității

prezentării unor astfel de dovezi în fața

instanțelor judecătorești.

În situația depunerii cu întârziere a

dovezilor, cum este cazul și în speța supusă analizei, notificatorii își asumă

riscul respingerii ca nedovedite a pretențiilor lor sau, după caz, riscul

soluționării cu întârziere (întârziere care le este imputabilă) a pretențiilor

formulate, anume în faza cercetării judecătorești.

În acest context al analizei, se impune a se

observa că în

scopul evitării interpretări

restrictive a dispoziției art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea

inițială), interpretare realizată și invocată și de

către pârâtă,

legiuitorul a adus amendamente acestei dispoziții, mai întâi prelungind

termenul de depunere a actelor pentru ca, mai apoi, să dispună, mod expres, că

„actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate (...) și orice alte

înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta

lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Totodată,

este de menționat și că, odată declanșată procedura

judiciară,

judecătorul este în drept să verifice toate aspectele de fapt și de drept ale

pricinii și să încuviințeze ori, în condițiile art. 129 C. proc. civ., să

ordone probatoriile pe care le găsește necesare

pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului.

Așa fiind,

primirea de către judecător și a altor dovezi decât cele

administrate

în procedura administrativă reprezintă un exercițiu firesc al atribuțiilor ce-i

sunt conferite prin lege, caz în care, criticile

formulate de pârâtă sub acest aspect, nu pot fi primite.

În consecință,

pentru considerentele de fapt și de drept arătate, care, în parte, le

completează pe cele reținute de instanțele de fond, Î

nalta

Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut

și că în cauză nu este dat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ., luat în dezbatere la termenul din data de 19 septembrie 2007,

chestiunea competenței de soluționare a cererii

fiind soluționată, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1064/2005

a

Curții de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

I

N

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta C.N.L.R. SA București împotriva deciziei nr. 125/A

din 5 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 10

decembrie 2008.