ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7890/2008

As upra recursului civil de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 284 din 10 iulie 2001, reclamanții A.O., O.A. , A.A., A.Z. și A.L. au solicitat restituirea în natură a imobilul situat în loc. Timișoara, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 5 din 16 iunie 2004, C.N.L.R. SA București a respins notificarea, motivat de faptul că reclamanții nu au depus în termenul legal înscrisurile care să le probeze calitatea de proprietari cu privire la imobilul în litigiu și nici pe cele care să le ateste calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului la momentul deposedării și preluării de către stat. Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie 2004, reclamanții A.O., A.A., A.Z.

și A.L. au cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtei să se pronunțe asupra cererii de restituire a imobilului, cu mențiunea că au depus înscrisurile doveditoare de care înțeleg să se folosească în justificarea pretențiilor lor. Prin sentința civilă nr. 1489/PI din 29 noiembrie 2004, Tribunalul Timiș și-a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanță în a cărei rază teritorială se află sediul entității emitente a deciziei contestate, apreciind că acestei instanțe îi revine competenta de soluționare a cauzei, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 1064 din 21 aprilie 2005, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanți, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, reținând că imobilul în litigiu este deținut de C.N.L.R.

SA, sucursala Timișoara, și se află situat pe raza acestei localități, caz în care competența de a soluționa cererea revine acestui tribunal. Decizia menționată a rămas irevocabilă prin nerecurare. Prin sentința civilă nr. 2435/PI din 22 septembrie 2006, Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de O.A., A.A.M., A.Z.A. și A.L., a anulat dispoziția nr. 15 din 16 aprilie 2004 și a obligat emitentul deciziei să soluționeze, în condițiile art. 21 și art. 27 ale Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 157/2001 formulată de reclamanți, stabilind că au vocație la măsuri reparatorii, în sensul art. 4 alin. (3) din lege, în limita cotei care a aparținut autorului lor, M.G. În motivarea sentinței instanța a reținut că autorul reclamanților, M.G., și soția acestuia au deținut în proprietate imobilul în litigiu, care se identifică tabular în C.F.

8564 și C.F. individuală nr. 122323 Timișoara, și care a fost preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, situație în care aceștia sunt îndreptățiți să primească măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în limita cotei deținută de autorul lor. Pentru a hotărî astfel instanța a apreciat că termenul instituit prin lege pentru depunerea actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și pe cele ale calității de moștenitor este un termen de recomandare și nu unul de decădere, situație în care depășirea sa nu atrage respingerea notificării. Prin decizia civilă nr. 125/A din 5 martie 2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a obligat societatea pârâtă să emită o nouă dispoziție, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru întregul imobil.

Prin aceiași decizie a fost respins apelul declarat de pârâta C.N.L.R. SA București. În motivarea deciziei instanța a reținut că, în raport de actele de stare civilă depuse la dosar și de mențiunile din cărțile funciare, reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii pentru întregul imobil și nu doar pentru cota parte care a aparținut lui M.G., cum eronat a stabilit prima instanță. Curtea de apel a constatat că în cauză nu este dată excepția tardivității depunerii actelor doveditoare, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță, precum și faptul că toți reclamanții, inclusiv A.L., și-au dovedit calitatea de moștenitori după proprietarii tabulari ai imobilului prin actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.L.R. SA București, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta susține că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă calitatea reclamanților de succesori în drepturi ai proprietarilor tabulari ai imobilului, M.G. și D.L., în cauză nefiind depuse certificate de moștenitor sau de calitate ori testamente și nici copii certificate de pe actele de identitate, dovezi privind calitatea de unic succesor a lui M.E. și, respectiv, dovezi că M.R. nu a avut succesori, cu mențiunea că există neconcordanțe între notificare și cererea de chemare în judecată sub aspectul numărului de persoane care au declanșat procedura.

Recurenta reiterează apărarea potrivit căreia, în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu mai erau în drept să depună la dosarul cauzei, în fond sau apel, înscrisuri în dovedirea pretențiilor lor, altele decât cele depuse în cadrul procedurii administrative. Recurenta susține instanțele de fond erau investite cu analizarea legalității dispoziției contestate în raport de înscrisurile care au stat la baza soluției pronunțate de entitatea deținătoare, apreciind că termenul prevăzut de dispoziția legală menționată pentru depunerea actelor doveditoare este unul de decădere și nu unul de recomandare, cum greșit au reținut instanțele de fond. În argumentarea criticii, recurenta subliniază faptul că notificarea formulată de reclamanți a fost soluționată anterior modificării dispoziției legale menționate (devenit art. 23) care, în forma actuală, permite depunerea de acte doveditoare până la data soluționării notificării.

În recurs a fost depus certificatul de calitate de moștenitor nr. 101 din 8 decembrie 2008 emis de BNP C.M.T., prin care se atestă că după defuncții M.E., M.A.E. și M.G., toți decedați la data de 9 mai 1945 (moarte constatată judecătorește prin sentința civilă nr. 285 din 2 aprilie 1949 a Judecătoriei Populară Urbană Timișoara) are calitatea de unic moștenitor A.O., fiind străini de succesiune prin neacceptare, D.W., M.R. și A.E.M.M. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 3 alin. lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora de către stat sau, după caz, moștenitorii legali sau testamentari ai acestora.

Potrivit alin. (3) și alin. (4) ale art. 4 din lege, succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III al legii profitând ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea. Totodată, potrivit art. 88 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moștenitor, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei ce se cuvine fiecărui moștenitor în parte.

În speța supusă analizei, imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a lui M.G., (fiul lui M.M. și D.H., fila 37 fd.) și al soției sale, M.(D.)L.(sau E.), care au avut un fiu, M.E., persoane care au fost deportate în timpul celui de-al doilea război mondial și exterminate, fapt care a fost de natură să facă dificilă procurarea actelor de stare civilă ale acestora. Date fiind împrejurările în care au decedat, moartea persoanelor mai sus arătate a fost constată judecătorește prin sentința civilă nr. 285 din 2 aprilie 1949 a Judecătoria Populară Urbană Timișoara, hotărâre prin care s-a stabilit ca dată a decesului ziua de 9 mai 1945. Prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 101 din 8 decembrie 2008 eliberat de B.N.P.

C.M., pentru care nu s-a făcut dovada anulării, s-a stabilit că după defuncții E.M., M.A.E. și M.G., unicul moștenitor este A.O., nepotul după sora M.M. (căsătorită A., decedată la data de 28 august 1978 - fila 31 fd.) a defunctului M.G. A.O., care a decedat la data de 26 octombrie 1998 (fila 21 fd.) a fost căsătorit cu S.O., devenită prin căsătorie, A.O. , conform înscrisurilor eliberate de autoritățile maghiare (fila 25 ap.) care a decedat la data de 4 decembrie 2007 (fila 35 recurs). Din căsătoria soților A. au rezultat trei copii cu numele de naștere A.A.S. (după căsătorie, H.I.F.), A.A.M. (după căsătorie, J.K.) și A.L.J. (fila 36 ap.), care au și calitatea de moștenitori ai defuncților părinți, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 49/6 iunie 2008 al BNP C.M.

(fila 40 recurs) și care sunt reclamanții-intimați din prezenta cauză. În acest context al analizei, este de menționat că stabilirea calității de moștenitor se face potrivit legii române însă numele și prenumele persoanelor care au această calitate se rețin a fi cele înscrise în actele de stare civilă ale acestora și care sunt supuse legii statului care le eliberează. Aceste acte au fost traduse de traducători autorizați ai Ministerului de Justiție iar eventualele erori strecurate cu ocazia tehnoredactării diverselor acte procedurale nu produc efecte juridice sub aspectul calității procesuale, cum greșit invocă recurenta, ci dau dreptul la îndreptarea lor.

Referitor la neconcordanța existentă între notificare și cererea de chemare în judecată sub aspectul numărului persoanelor care au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, este de observat că, inițial, în mod eronat în actele întocmite în acest scop a fost menționat și A.O., care era decedat din data 26 octombrie 1998, pentru ca, mai apoi, să se creeze o confuzie între A.O. și soția sa A.O., confuzie clarificată ulterior, în cursul judecății. Așa fiind, dată fiind situația deosebită a autorilor reclamanților și dificultatea procurării actelor de stare civilă, în mod just instanțele de fond au dispus verificări și, funcție de înscrisurile doveditoare administrate, au concluzionat că reclamanții au calitatea de moștenitori ai proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu și, pe cale de consecință, pe aceea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Referitor la critica privind tardivitatea depunerii de către reclamanți a actelor care să le ateste calitățile menționate, Înalta Curte constată că deși este întemeiată, reclamanții depunând cu întârziere actele necesare clarificării calității lor, nu poate fi primită în sensul solicitat de recurentă, anume ca fiind de natură să conducă la respingerea cererii dedusă judecății. Astfel, este real că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială a legii) actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.

În interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 22 din lege, prezentarea dovezilor menționate se putea face numai în faza procedurii administrative nu și în faza procedurii jurisdicționale. Această interpretare este greșită întrucât pentru nerespectarea de către persoana îndreptățită a obligației de a depune actele doveditoare în termenul legal legiuitorul nu a instituit sancțiunea decăderii, cu consecința respingerii notificării și a imposibilității prezentării unor astfel de dovezi în fața instanțelor judecătorești. În situația depunerii cu întârziere a dovezilor, cum este cazul și în speța supusă analizei, notificatorii își asumă riscul respingerii ca nedovedite a pretențiilor lor sau, după caz, riscul soluționării cu întârziere (întârziere care le este imputabilă) a pretențiilor formulate, anume în faza cercetării judecătorești.

În acest context al analizei, se impune a se observa că în scopul evitării interpretări restrictive a dispoziției art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială), interpretare realizată și invocată și de către pârâtă, legiuitorul a adus amendamente acestei dispoziții, mai întâi prelungind termenul de depunere a actelor pentru ca, mai apoi, să dispună, mod expres, că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate (...) și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Totodată, este de menționat și că, odată declanșată procedura judiciară, judecătorul este în drept să verifice toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii și să încuviințeze ori, în condițiile art. 129 C. proc.

civ., să ordone probatoriile pe care le găsește necesare pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului. Așa fiind, primirea de către judecător și a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă reprezintă un exercițiu firesc al atribuțiilor ce-i sunt conferite prin lege, caz în care, criticile formulate de pârâtă sub acest aspect, nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Î nalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut și că în cauză nu este dat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., luat în dezbatere la termenul din data de 19 septembrie 2007, chestiunea competenței de soluționare a cererii fiind soluționată, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1064/2005 a Curții de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

I N

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA București împotriva deciziei nr. 125/A din 5 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 10 decembrie 2008.