ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2013

Prin Sentința civilă nr. 256 din 7 februarie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L. A respins acțiunea formulată de reclamantul S.E. împotriva pârâtei SC C. SA prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.; a dispus restituirea către reclamant a chitanțelor de plată a taxelor de timbru depuse în original la prezentul dosar seria THXUV nr. 2273711 din data de 14 ianuarie 2005, seria THXUV nr. 2369086 din data de 28 martie 2005 și respectiv, seria THXUV nr. 2429933 din data de 29 iunie 2005 și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 54371,93 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că din cererea introductivă, astfel cum a fost formulată de către reclamant, s-ar deduce că acesta a înțeles să cheme în judecată două pârâte și anume, S.C.

C. S.A. și S.C. P.C.M.C. S.R.L. Se observă, însă, că reclamantul a specificat că prima societate este în lichidare, iar cu privire la cea de-a doua, a precizat că o cheamă în judecată în calitate de lichidator (evident că al primei societăți). Mai mult, în concluziile formulate pe această excepție, pusă în discuția părților la termenul de judecată din data de 11 mai 2005, reprezentantul reclamantului a solicitat respingerea acesteia, învederând faptul că S.C. P.C.M.C. S.R.L., în calitate de administrator judiciar (al S.C. C. S.A.) preia toate atribuțiile societății pe care o administrează. Pe de altă parte, este evident că S.C. C. S.A., fiind în lichidare, nu putea sta în judecată decât prin lichidator judiciar.

Acestea sunt motivele pentru care instanța, decelând intenția reclamantului (deși acesta s-a exprimat ambiguu) a apreciat că acesta a înțeles să cheme în judecată, în fapt, pe pârâta S.C. C. S.A. reprezentată de lichidatorul său, numit la data de 23 iunie 1999, S.C. P.C.M.C. S.R.L. Pe cale de consecință, constatând că S.C. P.C.M.C. S.R.L. nu a fost chemată în judecată în nume propriu, ci numai în calitate de lichidator al S.C. C. S.A., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L. invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. Cu privire la schimbul imobiliar intervenit între cei doi reclamanți, a constatat că instanța s-a pronunțat în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a lui S.G.

în ședința publică din data de 11 mai 2005. Fiind vorba de o încheiere interlocutorie, prin care s-a dezlegat o problemă de drept, instanța este ținută de aceasta, nemaiputând reveni asupra soluției pronunțate cu privire la excepția amintită. Bineînțeles, însă, că această încheiere interlocutorie poate face obiectul analizei instanței de control judiciar, știut fiind că aceste încheieri pot fi atacate numai odată cu fondul, cu excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății, potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ. Pârâta a mai ridicat problema nenumăratelor precizări și completări de acțiune formulate de reclamant pe parcursul procesului, invocând tardivitatea acestora, apreciind că au fost depuse după prima zi de înfățișare.

Instanța a apreciat că se impune stabilirea acesteia (prima zi de înfățișare), în raport de care a analizat dacă, într-adevăr, precizările și completările reclamantului sunt sau nu tardive. Primul termen de judecată a fost în data de 8 decembrie 2004, când s-a constatat lipsa de procedură cu pârâta. Prin urmare, acesta nu poate fi considerat ca fiind prima zi de înfățișare. În schimb la data de 19 ianuarie 2005, părțile au fost legal citate și au pus concluzii. Este adevărat că s-a invocat de către reprezentanta pârâtei excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului reclamantului, însă acesta a făcut dovada calității la un termen ulterior. Ca atare, instanța a apreciat că la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2005, au fost îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 134 C. proc.

civ., considerând că aceasta a fost prima zi de înfățișare. După această dată, reclamantul nu își mai putea modifica acțiunea decât cu acordul pârâtei sau în condițiile art. 132 C. proc. civ. Prin urmare, instanța a apreciat ca fiind tardive precizările și completările depuse de reclamant după această dată prin care s-ar tinde la modificarea obiectului acțiunii, luându-le în considerare numai în măsura în care explicitează cererea introductivă. Astfel, în precizările depuse pentru termenul de judecată din data de 6 decembrie 2006 (filele 11-15 din volumul II) reclamantul a solicitat obligarea expertului B.V. la plata unor daune pentru neefectuarea la timp a expertizei. Abstracție făcând de faptul că răspunderea experților poate fi antrenată în condițiile legii speciale (O.G.

nr. 2/2000), instanța a constatat că aceasta este un capăt de cerere nou, care tinde nu numai la completarea acțiunii ci și la atragerea în judecată, pe această cale, a unui nou pârât, ceea ce este inadmisibil, potrivit prevederilor art. 112, 132 și 134 C. proc. civ. Cu privire la temeiul juridic al acțiunii, prin cererea introductivă reclamantul nu și-a întemeiat în drept acțiunea, făcând referiri atât la Legea nr. 10/2001, cât și la art. 480 C. civ., în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriei pe care ar fi perceput-o începând cu data notificării acesteia și până la restituirea imobilului în natură.

În precizările ulterioare, însă, în care își argumentează și explicitează pretențiile, se observă că se invocă dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât pentru a justifica că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, prevalându-se de dispozițiile art. 50 (fost 51) din lege, cât și cele ale art. 41 (fost 42) pentru degradările pretins a fi aduse imobilului de către pârâtă în perioada amintită mai sus. De altfel și instanța, prin mai multe încheieri premergătoare (16 februarie 2005, 30 martie 2005) a apreciat, că cel puțin în ceea ce privește petitul privind degradările, acesta se subsumează art. 42 din Legea nr. 10/2001. Instanța a reținut ca un aspect important în determinarea dispozițiilor legale incidente în speță, faptul că reclamantului i-a fost restituit imobilul în baza Dispoziției de restituire nr. 30/4709 din data de 4 iunie 2004, acesta intabulându-și dreptul de proprietate în cartea funciară tot în temeiul acestei dispoziții.

Dacă până la apariția Legii nr. 10/2001, foștii proprietari aveau posibilitatea să obțină atât retrocedarea imobilelor preluate de către stat înainte anul 1989, cât și despăgubirile pentru lipsa de folosință a acestora, precum și soluționarea tuturor aspectelor ce țin de aplicarea principiul restituirii integrale, numai pe dreptul comun (reprezentat de art. 480, 481 C. civ. și de art. 998-999 C. civ.), utilizând acțiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200, lege specială cu caracter reparator, acțiunile în revendicare pe dreptul comun au devenit inadmisibile. Această lege a părăsit dreptul comun, înlocuindu-l cu norme speciale de drept substanțial, precum și cu o procedură administrativă prealabilă, suprimându-l practic cu privire la imobilele ce fac obiectul legii speciale de reparație.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 a dat posibilitatea celor ce aveau pe rol dosare având ca obiect revendicarea imobilelor preluate de stat, să le suspende și să urmeze procedura prevăzută de această lege. Este și cazul reclamantului în speță, care a suspendat acțiunea având ca obiect constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu, la data de 27 martie 2001, și a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel, la data de 17 noiembrie 2002, reclamantul și fratele său au solicitat obligarea pârâtei la adoptarea și comunicarea deciziei de restituire în natură sau prin echivalent, cerere ce a rămas fără obiect în urma emiterii acestei decizii în iunie 2004. Dispoziția de restituire în natură s-a dat în urma pronunțării Deciziei nr. 347 din 23 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat că preluarea imobilului din patrimoniul antecesorului reclamantului a fost fără titlu valabil.

Esențial este faptul că reclamantul a redobândit imobilul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu în urma unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. Prin urmare, și acțiunea de față, având ca obiect pretenții, costând în degradările aduse imobilului, în chiria ce s-ar fi perceput și cheltuielile efectuate de reclamant în cadrul proceselor derulate (inclusiv cele pentru declanșarea dosarului pendinte) se cantonează tot în perimetrul Legii nr. 10/2001, reprezentând chestiuni incidente ori conexe restituirii imobilului. Cu privire la fondul cauzei instanța a analizat, pe rând, cele trei petite ale cererii de chemare în judecată.

Petitul vizând obligarea pârâtei la plata chiriei aferente imobilului și neîncasate în perioada 10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004 trebuie abordat, așa cum s-a menționat mai sus, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în baza Dispoziției de restituire nr. 30/4709 din data de 4 iunie 2004 a redobândit reclamantul imobilul. Art. 2 alin. (2) din lege prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Interpretând dispozițiile acestui articol, se constată că legea le acordă foștilor proprietari posibilitatea de a exercita toate prerogativele dreptului de proprietate (de folosință, de culegere a fructelor, de dispoziție) numai pentru viitor, după emiterea actului de restituire.

Pe de altă parte, nu se poate reține în sarcina pârâtei intenția de a tergiversa soluționarea cauzei. Aceasta, prin lichidator, nu a făcut decât să își exercite dreptul la apărare, în litigiile aflate pe rolul instanțelor cu privire la acest imobil. De asemenea, faptul că a declanșat căi de atac împotriva unor hotărâri judecătorești nu presupune neapărat o exercitare abuzivă a unui drept prevăzut de lege, mai ales că unele căi de atac promovate de pârâtă au fost și admise. Trebuie evidențiat și faptul că pentru stabilirea identității între proprietarul tabular al imobilului înscris în C.F. nr. 425 Timișoara, nr. top. 1098 și autorul reclamantului a fost necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Totodată, a fost necesară efectuarea unei expertize judiciare de specialitate care să stabilească dacă imobilul putea fi privit ca un imobil nou, în sensul prevăzut de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în Dosar nr. 7328/2003 al Curții de Apel Timișoara). Litera c) a art. 18 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogată abia prin Legea nr. 247/2005. La fel, pentru constatarea nevalabilității titlului de preluare, părțile s-au judecat uzând de toate cele trei grade de jurisdicție (în primă instanță s-a admis acțiunea reclamantului, în apel s-a respins, pentru ca abia în recurs să se confirme, în mod irevocabil soluția primei instanțe). Aproape imediat după clarificarea, prin hotărâri judecătorești irevocabile, a aspectelor de drept menționate, pârâta a emis dispoziția de restituire în natură a acestuia.

În ceea ce privește contractul de cesiune de creanță, prin care s-au transmis drepturile litigioase referitoare la imobil, încuviințat prin încheierea judecătorului sindic din data de 13 decembrie 2001, a constatat că această transmisiune nu echivalează cu însăși înstrăinarea imobilului ce tăcea obiectul cererilor de retrocedare. În realitate s-au înstrăinat numai drepturi litigioase legate de imobilul revendicat, dreptul de proprietate urmând a se consolida în patrimoniul cesionarului numai în condițiile soluționării favorabile pentru cedent a litigiilor aflate pe rolul instanțelor.

Revenind la petitul privind plata chiriei pe perioada cuprinsă între data notificării și data restituirii efective a imobilului, instanța, făcând aplicarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care interzice fostului proprietar (sau moștenitorului acestuia) să își exercite atributele dreptului de proprietate anterior emiterii actului sau hotărârii judecătorești de restituire în natură, a respins acest capăt de cerere. Cu privire la despăgubirile solicitate pentru degradările aduse imobilului în litigiu, acestea au fost respinse pentru următoarele considerente: Art. 41 din Legea nr. 10/2001, republicată, invocat și de reclamant în sprijinul pretențiilor sale, prevede într-adevăr răspunderea exclusivă a deținătorului imobilului (în speță S.C.

C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.) pentru orice degradări și distrugeri cauzate unui imobil ce face obiectul unei cereri de restituire întemeiate pe prevederile prezentei legi, începând cu intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective. Tocmai pentru a face posibilă aplicarea dispozițiilor legale amintite, alineatul următor prevede obligativitatea încheierii unui proces-verbal privind starea de fapt a imobilului în termen de cel mult 15 zile de la data solicitării, cu participarea deținătorului și a persoanei îndreptățite la restituire; în continuare legiuitorul s-a preocupat și de cazul în care deținătorul imobilului nu ar respecta termenul de 15 zile, statuând că, în această situație, persoana îndreptățită se va adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul -verbal privind starea de fapt a imobilului.

Ori, în speță, procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului (depus de reclamant) nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001. Astfel, se observă că acesta este semnat numai de reclamanți și de reprezentanții Primăriei, cu excluderea participării reprezentanților societății deținătoare - S.C. C. S.A. Presupunând că aceștia au refuzat să participe (deși nu rezultă din probele administrate un asemenea refuz), reclamantul era obligat să recurgă la procedura instituită ce art. 41 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv să se adreseze unui executor judecătoresc în vederea întocmirii procesului-verbal de constatare a stării de fapt a imobilului, lucru pe care acesta nu 1-a tăcut.

Prin urmare, procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat la data de 11 iunie 2001 (fila 5) nu are nici o valoare probatorie în cauză, fiind inopozabil pârâtei, tocmai pentru că nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente. Scopul pentru care legiuitorul a instituit această asigurare de dovezi specială a fost tocmai pentru a evita eventualele abuzuri din partea deținătorului sau a persoanei îndreptățite, constatând redarea, cu rea-credință a unei situații de fapt nereale. În lipsa semnăturii deținătorului imobilului pe procesul-verbal depus de reclamant, sau a încheierii acestuia de către un executor judecătoresc, instanța nu îl poate lua în considerare, în virtutea dispozițiilor art. 41 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fotografiile depuse la dosar de reclamant se constată că acestea nu au data la care au fost efectuate și reprezintă probe extrajudiciare, neadministrate de instanța de judecată în condiții de contradictorialitate și, ca atare, inopozabile pârâtei. Aceeași este situația expertizei extrajudiciare întocmite la solicitarea reclamantului de către expertul M.G. (filele 231-259). Întrucât nu a fost dispusă de instanța de judecată, după punerea în discuție și luarea concluziilor părților, raportul de evaluare a presupuselor degradări aduse imobilului, nu poate fi luat în considerare, cu atât mai mult cu cât s-a luat drept punct de plecare starea de fapt consemnată în procesul-verbal de care s-a făcut vorbire anterior.

Toate aceste elemente sunt extrajudiciare și nu pot fi apreciate ca probe, nefiind încuviințate și administrate potrivit regulilor de procedură civilă. Pe de altă parte, primul raport de expertiză judiciară conchide că nu se poate aprecia dacă degradările constatate puteau să apară după data punerii în posesie a reclamantului sau anterior și că reclamantul făcuse deja reparații, astfel că nu s-a putut aprecia cantitatea de lucrări ce a fost necesară. În acest raport de expertiză s-a calculat valoarea lucrărilor necesare pentru readucerea imobilului în starea inițială. Ori, la stabilirea stării de fapt inițiale a imobilului s-a avut în vedere expertiza extrajudiciară și procesul-verbal din luna iunie 2006, elemente care, pentru motivele precizate mai sus, nu pot fi luate în considerare.

Pe de altă parte, este evident că legea a avut în vedere degradările și distrugerile datorate relei-credințe a deținătorului în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii și restituirea efectivă a imobilului. Legiuitorul nu putea, (și nici nu a tăcut acest lucru) să pună în sarcina deținătorului efectuarea tuturor reparațiilor necesare pentru a readuce imobilul într-o stare optimă de funcționare. Ar fi fost, de departe, o sarcină prea împovărătoare, și care nu își avea nici o justificare, mai ales, că, în general, imobilele ce au tăcut obiectul acestei legi speciale de reparație, aveau o vechime considerabilă. Intenția sa a fost de a lua măsuri de prevedere (prin întocmirea acelui proces-verbal în condițiile stabilite) pentru ca deținătorul imobilului, știind că acesta este revendicat să nu producă, cu bună-știință degradări sau distrugeri acestuia, stabilind în sarcina acestuia, eventual o obligație de diligentă, însă în nici-un caz, de rezultat.

Al doilea raport de expertiză efectuat în cauză a concluzionat în esență, că degradările constatate au ca punct de plecare (și în același timp de comparație) tot acele înscrisuri extrajudiciare depuse de reclamant (ex. pozele depuse la dosar) și puteau să apară atât în perioada 2001-2004, cât și ulterior punerii în posesie a reclamantului, însă, în lipsa actelor solicitate de către expert, acesta a afirmat că nu poate să se pronunțe asupra nici-unui aspect al expertizei, ci doar să facă presupuneri.

Având în vedere concluziile expertizelor efectuate în cauză, imposibilitatea obiectivă de a stabili starea de fapt a imobilului în litigiu la data notificării formulate de reclamant pe baza unor probe administrate în cauză, care să fie opozabile și pârâtei (procesul-verbal din iunie 2001, pozele și expertiza extrajudiciară fiind excluse pentru argumentele deja expuse), cât și faptul că reclamantul a efectuat deja reparații la imobil, fără a putea însă produce și acte sau alte elemente, pe baza cărora expertul să poată stabili în ce au constat acestea, instanța a respins solicitarea reclamantului de efectuare a unei a treia expertize ca fiind inutilă, și a respins și acest capăt de cerere, pentru motivele arătate.

În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, a constatat că, deși în cererea introductivă, reclamantul a solicitat numai concediile fără plată, în tabelul anexat, a solicitat și obligarea pârâtei S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar S.C. P.C.M.C. S.R.L. la plata onorariilor de avocat și de executare achitate pe parcursului celorlalte litigii, precum și contravaloarea unor bilete de avion, a telefonului și a corespondenței (fila 2 din primul volum). Onorariile de executare se recuperează în cursul executării silite, fiind numai avansate de creditor (reclamant), urmând a fi suportate în final de debitor (pârâta S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.) potrivit prevederilor art. 371 7 C. proc.

civ., fiind stabilite de executorul judecătoresc printr-un proces-verbal ce constituie titlu executoriu. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada onorariilor de executare pe care pretinde că le-a achitat și nici a rămânerii irevocabile a contestației la executare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10278/2004 al Judecătoriei Timișoara (și în care să nu se fi solicitat aceste onorarii). În ceea ce privește biletele de avion depuse la dosar (filele 224-228 din primul volum) datând din august 2003, mai, iulie și august 2004, reclamantul nu a dovedit că a făcut aceste deplasări exclusiv în vederea litigiilor legate de retrocedare a imobilului înscris în CF 425 Timișoara, inclusiv cel prezent, în condițiile în care, oricum beneficia și de asistență juridică.

Pe de altă parte, și dacă ar fi dovedit că unele dintre aceste călătorii ar fi fost efectuate exclusiv în vederea declanșării prezentului dosar, întrucât reclamantului i-au fost respinse celelalte capete de cerere, fiind în culpă procesuală, pârâta nu poate fi obligată la plata contravalorii acestor călătorii. De asemenea, nici concediile fără plată nu sunt dovedite, înscrisul de la fila 230 confirmând numai faptul că în perioadele menționate, reclamantul nu le-a prestat servicii, însă nu și motivele absenței acestuia. La fel ca și în cazul biletelor de avion, reclamantul nu a administrat probe din care să rezultă că aceste concedii au fost luate în vederea susținerii cauzelor sale, aflate pe rolul instanțelor.

Cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu litigiul având ca obiect constatarea nevalabiliății titlului statului de preluare a imobilului de la antecesorul reclamanților, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 347/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 8532/2000, au fost solicitate și acordate în cadrul acestui dosar (fila 148). Prin urmare, reclamantul nu mai este îndreptățit să le solicite și în prezenta cauză.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., a celorlalte cheltuieli de judecată solicitate, constând în onorarii avocațiale, facturi de telefon, corespondență, care să nu fi fost solicitate în celelalte litigii derulate anterior prezentei cauze, între aceleași părți (pentru că dacă au fost solicitate și nu au fost acordate, sau instanțele au omis să se pronunțe cu privire la acestea, reclamantul avea la dispoziție alte posibilități să le obțină: exercitarea căilor de atac sau a procedurii de completare a hotărârii).

Astfel, reclamantul nu a depus chitanțe cu onorariile avocațiale din alte dosare (nesolicitate), facturi de telefon din care să rezulte perioada convorbirilor, coroborate cu alte probe care să conducă și la concluzia indubitabilă că aceste convorbiri s-au făcut în scopul susținerii intereselor litigioase și chitanțe sau alte acte care să demonstreze corespondența purtată de reclamant în același scop. Față de considerentele de mai sus, instanța a respins ca neîntemeiat și cel de-al treilea petit al acțiunii introductive având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu celelalte litigii în care au fost implicate părțile. Având în vedere toate considerentele expuse, instanța, în temeiul art. 2 alin. (2) și art. 41 din Legea nr. 10/2001, republicată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C.

P.C.M.C. S.R.L., iar pe fondul cauzei, a respins în totalitate acțiunea formulată și precizată de reclamantul S.E. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă în acest dosar este adevărat că dosarul s-a derulat pe o perioadă întinsă de timp (noiembrie 2004 - ianuarie 2005), că reprezentanții pârâtei au sediul profesional în București, fiind nevoiți să facă numeroase deplasări în toată această perioadă, că prezenta cauză a fost complexă, și că pârâta a beneficiat de o asistență juridică calificată, precum și faptul că instanța nu are voie să intervină în contractul de asistență judiciară încheiat între pârâtă și avocații săi.

Insă, faptul că avocatul stabilește onorariul în urma unor negocieri libere cu clientul său, care se angajează să îl achite, nu înseamnă că instanța, întotdeauna, trebuie să oblige partea care cade în pretenții să-l suporte, în întregime. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea micșorării onorariilor avocațiale, însă nu în ceea ce privește executarea contractului de asistență judiciară încheiat între parte și avocatul său, ci în ceea ce privește suportarea acestuia de cealaltă parte. Față de aceste aspecte, instanța a apreciat că nu este just și echitabil ca reclamantul să suporte în întregime onorariul avocațial pretins pentru serviciile prestate de reprezentanții pârâtei.

Pe cale de consecință, a diminuat acest onorariu în cuantum total de 108.743,86 RON, la jumătate, și în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 54.371,93 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.E. Prin Încheierea din 7 aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins cererea de recuzare formulată de petentul S.E. împotriva doamnelor judecător D.C. și D.M., ca neîntemeiată. Judecătorii împotriva cărora s-a formulat respectiva cerere nu s-au antepronunțat asupra fondului cauzei, iar situația expusă de petent nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., astfel că prin pronunțarea Deciziei civile nr. 23/A din data de 11 februarie 2009 doamnele judecător nu și-au spus părea în legătură cu pricina în care urmează să pronunțe hotărârea din prezentul dosar.

Prin Încheierea din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins cererea de suspendare formulată de apelantul reclamant în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. și amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 26 octombrie 2011. Prin Decizia nr. 207 din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.E., în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L., împotriva Sentinței civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș. A obligat apelantul S.E. să plătească părții intimate suma de 81.334,12 RON cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: În ședința publică din 4 februarie 2008, Curtea de apel a disjuns apelul pârâtei SC P.C.M.C.

SRL vizând calitatea sa procesuală pasivă în nume propriu, și apelul reclamantului vizând același aspect al calității procesuale pasive a pârâtei, de apelul declarat de reclamantul S.E. care privește fondul cauzei. Prin Decizia civilă nr. 23/A din 11 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 856/59/2007, s-a admis apelul declarat de pârâta SC P.C.M.C. SRL, în contradictoriu cu intimatul S.E., împotriva Sentinței civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P.C.M.C. SRL, în nume propriu. S-au menținut dispozițiile privind calitatea de reprezentant a SC P.C.M.C.

SRL, ca lichidator al pârâtei SC C. SA. S-a respins apelul reclamantului S.E. împotriva aceleiași sentințe sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a SC P.C.M.C. SRL. S-au disjuns cererile apelantului-reclamant formulate în apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, care privesc fondul cauzei, fixând termen de judecată la data de 8 aprilie 2009. Cheltuielile de judecată s-a dispus a fi avute în vedere la soluționarea apelului privind fondul cauzei. Decizia mai sus arătată a rămas irevocabilă ca urmare a constatării nulității recursului declarat împotriva acesteia prin Decizia nr. 8065 din 8 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 856/59/2007.

Așadar, în actualul cadru procesual instanța a analizat doar apelul declarat de apelantul S.E. referitor la fondul litigiului în privința căruia a constatat următoarele: Tema pretențiilor și probațiunii în speța dedusă judecății o formează obligarea pârâtei SC C. SA prin lichidatorul său judiciar SC P.C.M.C. SRL la plata contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 474.540 Euro, reprezentând contravaloarea chiriei neîncasate pe perioada 10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004, pentru imobilul construcție și teren situate în Timișoara, str. 7 Aprilie 1929 nr. 9; plata sumei de 10.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru degradările aduse imobilului după data notificării sale și predarea efectivă; plata sumei de 44.289 Euro, reprezentând concedii fără plată și alte cheltuieli efectuate de reclamant pe parcursul derulării întregii proceduri demarate în vederea redobândirii imobilului.

în ceea ce privește cel dintâi capăt de cerere, reclamantul se prevalează de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susținând că potrivit acestui text de lege și pe baza Deciziei nr. 347/2004 a Curții de Apel Timișoara, și-a păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării abuzive a imobilului, respectiv în anul 1950, fiind vorba de o recunoaștere retroactivă a dreptului de proprietate cu consecința exercitării prerogativelor acestui drept. Într-adevăr, art. 2 alin. (2) din legea reparatorie prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, având plena în potestas, însă atributele dreptului de proprietate (folosința în speță) se exercită nu imediat și numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor acestei legi.

În acest sens se impune a se sublinia faptul că textul mai sus arătat a format obiect al controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională, reținând conformitatea dispoziției legale cu prevederile Constituției, a subliniat că „dispunând" că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului juridic.

Desigur că în aplicarea acestui text nu se poate face abstracție de obligația ce-i revine deținătorului imobilului de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la depunerea actelor doveditoare, neîndeplinirea acestei obligații având ca rezultat lipsirea persoanelor îndreptățite la restituire de lipsa de folosință a bunului care le aparținea situație în care s-ar pune problema angajării răspunderii în condițiile dreptului comun (art. 998 - 999 C. civ.). Însă, aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune în prealabil dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate dintre primele două și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul în oricare din formele prevăzute de lege.

În cauza de față, fapta ilicită a pârâtei SC C. SA, ca și condiție generală a răspunderii, nu poate fi reținută pentru considerentele următoare: La data de 4 octombrie 1999 reclamantul S.E. împreună cu fratele său S.G. au sesizat Judecătoria Timișoara cu o cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții SC C. SA și Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând a se dispune rectificarea CF nr. 425 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și de administrare al SC C. SA și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar K.E., constatându-se că naționalizarea imobilului situat în Timișoara str. 7 Aprilie 1929 s-a făcut fără titlu valabil, cerere ce a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1137/24 ianuarie 2000, dată în Dosarul nr. 16356/1999.

Sentința a fost atacată cu apel, atât de pârâtul Consiliul Local Timișoara, cât și de pârâta SC C. H. SA Timișoara, apelurile fiind admise de Tribunalul Timiș, prin Decizia nr. 2254/A/14 din 17 septembrie 2000, prin care s-a respins pe fond acțiunea cu motivarea că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea Statului Român. Decizia Tribunalului Timiș a fost atacată cu recurs de către reclamanții S., recursul fiind admis de Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 347 din 23 aprilie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 8532/2000. Paralel cu dosarul de mai sus, respectiv la data de 7 noiembrie 2001, reclamanții S. au înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara o cerere prin care au solicitat obligarea pârâtelor SC C. SA și P.C.M.C.

SRL la emiterea și comunicarea deciziei de restituire în natură a imobilului în cauză, acțiunea fiind admisă prin Sentința civilă nr. 7125 din 19 aprilie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 24748/200. Tribunalul Timiș, prin Decizia nr. 1238/A/2002, a admis apelurile declarate împotriva acestei sentințe și a respins pe fond acțiunea reclamanților. Decizia a fost recurată de către reclamanții S., iar Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 2923 din 6 decembrie 2002, a admis recursurile, casând decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș, pentru soluționare în primă instanță. Tribunalul Timiș, prin Sentința civilă nr. 529 din 13 iunie 2003, a respins acțiunea, reținând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe considerentul că nu s-a făcut dovada identității între proprietarul tabular K.E.

și bunicul reclamanților, K.I. Reclamanții au declarat apel împotriva sentinței de mai sus, apel ce a fost admis de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 1677 din 15 iulie 2004, respingându-se acțiunea ca lipsită de obiect, urmare a emiterii Dispoziției de restituire în natură a imobilului nr. 30/4709 din 4 iunie 2004, în condițiile Legii nr. 10/2001. Întrucât, prin Sentința civilă nr. 529 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Timiș s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceștia la data de 23 iunie 2003, au înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara o cerere pentru constatarea identității existente între proprietarul tabular K.E.

și K.I., cerere ce a fost admisă prin Sentința civilă nr. 7474 din 17 septembrie 2003. Prin urmare, cum de la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 până la emiterea dispoziției de restituire, situația juridică a imobilului revendicat nu era clară, existând îndoieli atât în ceea ce privește valabilitatea titlului statului, cât și în privința calității reclamanților de persoane îndreptățite, împrejurare ce a determinat declanșarea mai multor litigii ce au primit rezolvări diferite din partea instanțelor judecătorești, nu i se poate imputa pârâtei faptul că și-a asumat riscul pentru nerestituirea imobilului, cu atât mai mult cu cât, aceasta a și emis dispoziția de restituire de îndată ce au fost tranșate de către instanțe problemele de fapt și de drept incidente în privința imobilului.

Referitor la critica apelantului cum că problema identității între K.E. și K.I. a fost stabilită prin Sentința civilă nr. 1137 din 24 ianuarie 2000 a Judecătoriei Timișoara, într-adevăr prin această hotărâre judecătorească s-a constatat calitatea procesuală activă a reclamanților, în calitate de moștenitori, reținându-se faptul că proprietarul tabular K.E. mai era cunoscut și sub numele K.I., aspect ce a format obiect al apelului declarat împotriva acestei hotărâri, apelanta SC C. SA renunțând ulterior la motivul invocat. Această împrejurare, nu este de natură să dovedească însă culpa intimatei de vreme ce problema calității procesuale a reclamanților, respectiv a identității existente între K.E.

și K.I. a primit o rezolvare diametral opusă în cadrul procesului soluționat prin Sentința civilă nr. 529 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Timiș, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca o consecință a faptului că nu s-a tăcut dovada identității dintre K.E. și K.I., împrejurare ce a determinat promovarea de către reclamant a procesului prin care s-a solicitat stabilirea acestei identități.

În ceea ce privește criticile legate de operațiunea încheierii contractului de cesiune de creanță în privința căruia apelantul susține că a fost încheiat tocmai pentru a împiedica restituirea imobilului este de precizat că prin acest contract încheiat la data de 13 decembrie 2001, SC C. SA s-a obligat a transmite către SC A. SRL dreptul de proprietate corespunzător asupra sediului SC C. SA, în cazul soluționării favorabile a procedurilor de restituire și obținerii titlului de proprietate asupra imobilului, ori după cum corect a reținut și prima instanță, prin acest contract nu s-a realizat înstrăinarea imobilului ci s-au transmis drepturile litigioase în privința acestuia, neputându-se conchide, prin urmare, faptul că această operațiune juridică l-ar fi prejudiciat în vreun fel.

Este adevărat că Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe întregul parcurs al procedurii speciale, însă reclamantul nu se poate prevala de aceste dispoziții, care nu erau în vigoare la data încheierii contractului de cesiune (13 decembrie 2001). Tot în acest context, nu prezintă relevanță sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale a intimatei SC C. SA prin lichidator P.C.M.C. SRL, nici dispunerea începerii urmăririi penale împotriva judecătorului sindic și a reprezentantului lichidatorului sub aspectul săvârșirii unor fapte penale în cadrul procesului de lichidare a SC C. SA.

În situația în care aceștia vor fi trimiși în judecată, reclamantul are posibilitatea să se îndrepte împotriva lor, constituindu-se parte civilă, fiind vorba de o acțiune ce presupune un temei juridic distinct de cel al prezentei acțiuni, răspunderea angajându-se în alte limite, acesta fiind motivul pentru care instanța a respins cererea formulată de apelant de suspendare a prezentului apel până la finalizarea cercetărilor penale împotriva celor doi. Nici critica referitoare la restituirea imobilului cu încălcarea prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001, text ce impune restituirea imobilelor libere de orice sarcini, în speță imobilul fiind grevat de o ipotecă execuțională în favoarea Băncii A., care nu a fost radiată, nu poate fi primită.

Astfel, față de prevederea textului „imobilul se restituie liber de orice sarcini", se trage concluzia că sarcinile ce grevează imobilul se sting ope legis ca efect al restituirii în natură, așa încât în cauza de față se pune în discuție nu restituirea imobilului grevat de sarcina vreunei ipoteci și radierea acesteia din C.F., care se putea realiza odată cu operarea dispoziției de restituire la cererea titularului dreptului, față de prevederile art. 46 din Regulamentul de organizare și funcționare a Biroului de C.F. Numai în măsura în care Biroul de CF nu opera radierea apelantul se putea adresa cu plângere împotriva încheierii CF în condițiile art. 57 din același regulament. Nefondată se constată a fi și critica referitoare la pretinsa faptă ilicită a P.C.M.C.

SRL, rezultată din refuzul punerii în posesie asupra imobilului restituit. Se invocă în acest sens adresa nr. 881 din 28 iunie 2009 comunicată SC A. de lichidatorul P.C.M.C. SRL, susținând apelantul că acest document denotă intenția lichidatorului de a încălca Legea nr. 10/2001. Analizând conținutul acestei adrese se constată că prin intermediul său cesionara A. a fost informată de către SC C. SA că începând cu data de 10 iunie 2004, ca efect al contractului de cesiune de creanță, a devenit administratorul de fapt și de drept al imobilului, adresa nefiind în măsură să facă dovada conivenței frauduloase dintre reprezentanții SC C. SA și cesionara A., cum eronat susține apelantul. Împrejurarea că ulterior apelantul a întâmpinat dificultăți în intrarea în posesie a imobilului nu se datorează intimatei, ci societății A. SRL în privința căreia s-ar puntea angaja răspunderea pentru fapta sa proprie.

De asemenea, necesitatea demarării procedurii de executare silită a dispoziției de restituire îi este imputabilă tot acestei societăți motiv pentru care, în sarcina sa ar cădea și cheltuielile de executare silită și nicidecum în sarcina intimatei cum solicită apelantul în cadrul prezentei acțiuni. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri pentru degradările aduse imobilului soluția instanței de fond este, de asemenea justă, bazată pe o corectă interpretare a dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001. Potrivit textului deținătorii imobilelor care urmează a fi restituite în natură au obligația de a conserva situația fizică actuală a acestora. Prin urmare ei vor putea fi obligați la plata despăgubirilor către persoana îndreptățită pentru distrugerile și degradările cauzate imobilelor după data intrării în vigoare a legii.

Pentru distrugerile și degradările cauzate imobilului anterior intrării în vigoare a legii deținătorul nu răspunde, art. 9 prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire. Potrivit textului pentru constatarea stării actuale a imobilului persoana îndreptățită îi va solicita deținătorului acestuia întocmirea unui act constatator, deținătorul fiind obligat ca în termen de 15 zile de la primirea cererii să invite persoana îndreptățită și să încheie în prezența sa un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului. Dacă deținătorul imobilului nu-și îndeplinește în termen obligația, persoana îndreptățită se poate adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul-verbal.

Apelantul, prin motivele de apel consideră că dispozițiile art. 41 alin. (2) au un caracter imperativ, obligând deținătorul imobilului la încheierea procesului-verbal, pe când prevederile art. 41 alin. (3) sunt opționale prevăzând posibilitatea persoanei de se adresa executorului judecătoresc. Într-adevăr, analizând dispozițiile legale invocate se constată instituirea unei obligații de întocmire a procesului-verbal în sarcina deținătorului, care însă devine activă numai în momentul cererii formulate în acest sens de persoana îndreptățită. Ori, cum apelantul nu a făcut dovada cererii adresate cu această solicitare intimatei nu i se poate imputa neîntocmirea actului constatator. În privința procesului-verbal încheiat la data de 11 iunie 2001 de reprezentanții Primăriei Timișoara, corect prima instanță a reținut că nu are valoare probatorie, fiindu-i inopozabil intimatei, în condițiile în care nu respectă dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a reușit a face dovada faptului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 intimata SC C. SA ar fi adus imobilului anume stricăciuni sau degradări de natură a conduce la angajarea răspunderii sale. În ceea ce privește solicitarea efectuării unei a treia expertize, corect a fost respinsă de prima instanță, cererea fiind respinsă și de instanța de apel, urmare a reiterării sale în această fază procesuală, în condițiile în care în cauză au fost efectuate deja două expertize care nu au putut clarifica aspectele legate de producerea unor eventuale stricăciuni în perioada de referință, luând în considerare și împrejurarea că în cauză nu s-au administrat probe concludente pentru dovedirea stării imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, atâta timp cât legea reparatorie conține reglementări speciale în acest sens (întocmirea procesului-verbal în condițiile art. 41 din lege).

Soluția instanței de fond este temeinică și în privința capătului de cerere având ca obiect acordarea contravalorii biletelor de avion și a salariilor ce nu ar fi fost încasate datorită concediilor tară plată de care ar fi beneficiat apelantul în perioada litigiilor purtate în vederea redobândirii imobilului. Apelantul susține cu privire la acest capăt de cerere faptul că în intervalul iunie 2003 - septembrie 2005 a efectuat 5 deplasări în România, absolut esențiale pentru susținerea intereselor legate de redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, fiind nevoit să-și ia zile de concediu fără plată, sens în care solicită pe această cale contravaloarea salariilor ce nu au fost încasate sub durata concediilor precum și contravaloarea biletelor de avion.

Formulând acest capăt de cerere, apelantul urmărește acordarea, pe de o parte, a unei plăți din cheltuielile judiciare efectuate sub durata procedurilor judiciare, iar pe de altă parte, solicită acordarea celorlalte cheltuieli extrajudiciare pretins a fi suportate sub durata litigiilor purtate. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, este de precizat faptul că temeiul juridic al acordării acestor cheltuieli este culpa procesuală, rezolvarea unei astfel de cereri depinzând de cea a acțiunii principale. Cu privire la călătoria efectuată de apelant în România în cursul lunii iunie 2003, instanța constată într-adevăr faptul că acesta a fost prezent personal în fața Curții de Apel Timișoara în data de 3 iunie 2003 în vederea susținerii cererii de repunere pe rol a Dosarului nr. 8532/C/2003.

Acest dosar a avut însă ca obiect principal constatarea faptului că imobilul în legătură cu care apelantul emite pretenții în prezenta cauză, a trecut în proprietatea Statului Român în mod abuziv, acțiunea fiind îndreptată, în principal, împotriva Consiliului Local Timișoara în reprezentarea Statului Român, calitate procesuală pasivă având și SC C. SA Timișoara față de capătul de cerere vizând radierea dreptului de administrare deținut de aceasta. De observat este faptul că în cadrul acelui dosar reclamantul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, cheltuieli ce i-au fost și acordate în cuantum de 7.602.500 RON, reprezentând taxe judiciare și onorarii avocați, fiind stabilite în mod solidar în sarcina celor doi pârâți.

Prin urmare din moment ce cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost soluționată irevocabil, reclamantul nu mai poate pretinde pe cale separată, acordarea altor cheltuieli suplimentare care nu au fost valorificate la data respectivă. Pe de altă parte, cheltuielile efectuate în cadrul acelui dosar, nu s-ar putea solicita doar de la pârâta SC C. SA din moment ce aceasta a stat în judecată alături de Consiliul Local Timișoara împotriva căruia a fost îndreptată în principal acțiunea după cum s-a arătat mai sus și cum aceștia au fost obligați în solidar și în cazul prezentei cereri care are practic un caracter accesoriu soluția ar fi fost aceeași fiind determinată de soluția din litigiul inițial.

Referitor la cheltuielile efectuate în luna septembrie 2003, se constată de asemenea, faptul că apelantul a fost prezent la termenul din 3 septembrie 2003 în Dosarul nr. 7606/2003 însă asistat de avocat G.D. Prin urmare, cum la acea dată apelantul beneficia de serviciile profesionale ale unui avocat ales, nu se poate susține că prezența sa ar fi fost necesară și că s-ar fi impus realizarea unor cheltuieli suplimentare cu apărarea sa procesuală, împrejurare față de care nu se justifică acordarea cheltuielilor solicitate nici cu ocazia acelei deplasări. Tot în același sens se impuse a se lua în considerare jurisprudența Curții europene a drepturilor omului conform căreia partea care a câștigat procesul, nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (Costin împotriva României, Stere și alții împotriva României).

Nefondată este și solicitarea de acordare a cheltuielilor efectuate în luna iulie 2004 - august 2004, intimata SC C. SA emițând decizia de restituire în cursul lunii iunie 2004, ulterior acestei date apelantul întâmpinând dificultăți în a intra în posesia imobilului din partea SC A. SRL împotriva căreia a și demarat procedura execuțională. Cât privește prezența apelantului în ședința din 24 august 2004 în Dosarul nr. 10278/2004 al Judecătoriei Timișoara se constată că acest dosar are ca obiect contestația la executare formulată de către SC A. SRL, intimata SC C. SA neavând calitatea de parte, așa încât solicitarea cheltuielilor de judecată de la aceasta nu are nici un fundament.

Totodată, nu se justifică nici acordarea celorlalte cheltuieli extrajudiciare pretins a fi efectuate de apelant, obligația achitării decurgând din săvârșirea unei fapte ilicite în condițiile art. 998 - 999 C. civ., faptă ce nu se poate reține în sarcina intimatei, după cum s-a subliniat și în privința celorlalte capete de cerere, împrejurare față de care răspunderea sa este exclusă și din acest punct de vedere. Mai mult, după cum corect a reținut și prima instanță prin probele administrate în cauză nu s-a reușit a se dovedi faptul că concediile fără plată au fost luate exclusiv în vederea susținerilor cauzelor aflate pe rolul instanțelor, respectiv că, călătoriile în România au fost efectuate cu același scop.

Pentru considerentele anterior expuse se constată a fi corectă și soluția în privința cheltuielilor solicitate ca reprezentând taxe telefon și corespondență, față de care reclamantul nu a adus nici o dovadă. Neputând fi reținute, așadar, niciuna din criticile invocate la adresa hotărârii apelante, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. s-a respins apelul ca nefondat, fiind menținută ca legală și temeinică hotărârea apelată. Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat să plătească părții intimate suma de 81.334,12 lei RON cheltuieli de judecată în apel, sumă ce reprezintă onorariu avocațial. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.E.

Înalta Curte constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantul a exercitat calea de atac și împotriva Încheierii de ședință din 7 aprilie 2009, precum și împotriva Încheierii din 19 octombrie 2011. Referitor la încheierea de ședință din 7 aprilie 2009, se susține că judecătorii recuzați, care au pronunțat Decizia nr. 23/A din 11 februarie 2009 în Dosarul nr. 856/59/2007, s-au antepronunțat în cauză, iar prin respingerea cererii de recuzare s-a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. De asemenea, s-au în