ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Prin Sentința civilă

nr. 256 din 7 februarie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L.

A respins acțiunea

formulată de reclamantul S.E. împotriva pârâtei SC C. SA prin lichidator S.C.

P.C.M.C. S.R.L.; a dispus restituirea către reclamant a chitanțelor de plată a

taxelor de timbru depuse în original la prezentul dosar seria THXUV nr. 2273711

din data de 14 ianuarie 2005, seria THXUV nr. 2369086 din data de 28 martie

2005 și respectiv, seria THXUV nr. 2429933 din data de 29 iunie 2005 și a

obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 54371,93 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că din cererea introductivă, astfel

cum a fost formulată de către reclamant, s-ar deduce că acesta a înțeles să

cheme în judecată două pârâte și anume, S.C. C. S.A. și S.C. P.C.M.C. S.R.L. Se

observă, însă, că reclamantul a specificat că prima societate este în

lichidare, iar cu privire la cea de-a doua, a precizat că o cheamă în judecată

în calitate de lichidator (evident că al primei societăți).

Mai mult, în

concluziile formulate pe această excepție, pusă în discuția părților la

termenul de judecată din data de 11 mai 2005, reprezentantul reclamantului a

solicitat respingerea acesteia, învederând faptul că S.C. P.C.M.C. S.R.L., în

calitate de administrator judiciar (al S.C. C. S.A.) preia toate atribuțiile

societății pe care o administrează.

Pe de altă parte,

este evident că S.C. C. S.A., fiind în lichidare, nu putea sta în judecată

decât prin lichidator judiciar.

Acestea sunt motivele

pentru care instanța, decelând intenția reclamantului (deși acesta s-a exprimat

ambiguu) a apreciat că acesta a înțeles să cheme în judecată, în fapt, pe

pârâta S.C. C. S.A. reprezentată de lichidatorul său, numit la data de 23 iunie

1999, S.C. P.C.M.C. S.R.L. Pe cale de consecință, constatând că S.C. P.C.M.C.

S.R.L. nu a fost chemată în judecată în nume propriu, ci numai în calitate de

lichidator al S.C. C. S.A., a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L. invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Cu privire la

schimbul imobiliar intervenit între cei doi reclamanți, a constatat că instanța

s-a pronunțat în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active

a lui S.G. în ședința publică din data de 11 mai 2005. Fiind vorba de o

încheiere interlocutorie, prin care s-a dezlegat o problemă de drept, instanța

este ținută de aceasta, nemaiputând reveni asupra soluției pronunțate cu

privire la excepția amintită.

Bineînțeles, însă, că

această încheiere interlocutorie poate face obiectul analizei instanței de

control judiciar, știut fiind că aceste încheieri pot fi atacate numai odată cu

fondul, cu excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății, potrivit

dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Pârâta a mai ridicat problema

nenumăratelor precizări și completări de acțiune formulate de reclamant pe

parcursul procesului, invocând tardivitatea acestora, apreciind că au fost

depuse după prima zi de înfățișare.

Instanța a apreciat

că se impune stabilirea acesteia (prima zi de înfățișare), în raport de care a

analizat dacă, într-adevăr, precizările și completările reclamantului sunt sau

nu tardive.

Primul termen de

judecată a fost în data de 8 decembrie 2004, când s-a constatat lipsa de

procedură cu pârâta. Prin urmare, acesta nu poate fi considerat ca fiind prima

zi de înfățișare.

În schimb la data de

19 ianuarie 2005, părțile au fost legal citate și au pus concluzii. Este

adevărat că s-a invocat de către reprezentanta pârâtei excepția lipsei

calității de reprezentant a avocatului reclamantului, însă acesta a făcut

dovada calității la un termen ulterior.

Ca atare, instanța a

apreciat că la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2005, au fost

îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 134 C. proc. civ., considerând

că aceasta a fost prima zi de înfățișare.

După această dată,

reclamantul nu își mai putea modifica acțiunea decât cu acordul pârâtei sau în

condițiile art. 132 C. proc. civ. Prin urmare, instanța a apreciat ca fiind

tardive precizările și completările depuse de reclamant după această dată prin

care s-ar tinde la modificarea obiectului acțiunii, luându-le în considerare

numai în măsura în care explicitează cererea introductivă.

Astfel, în

precizările depuse pentru termenul de judecată din data de 6 decembrie 2006

(filele 11-15 din volumul II) reclamantul a solicitat obligarea expertului B.V.

la plata unor daune pentru neefectuarea la timp a expertizei. Abstracție făcând

de faptul că răspunderea experților poate fi antrenată în condițiile legii

speciale (O.G. nr. 2/2000), instanța a constatat că aceasta este un capăt de

cerere nou, care tinde nu numai la completarea acțiunii ci și la atragerea în

judecată, pe această cale, a unui nou pârât, ceea ce este inadmisibil, potrivit

prevederilor art. 112, 132 și 134 C. proc. civ.

Cu privire la temeiul

juridic al acțiunii, prin cererea introductivă reclamantul nu și-a întemeiat în

drept acțiunea, făcând referiri atât la Legea nr. 10/2001, cât și la art. 480

C. civ., în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriei

pe care ar fi perceput-o începând cu data notificării acesteia și până la

restituirea imobilului în natură.

În precizările

ulterioare, însă, în care își argumentează și explicitează pretențiile, se

observă că se invocă dispozițiile Legii nr. 10/2001, atât pentru a justifica că

acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, prevalându-se de dispozițiile

art. 50 (fost 51) din lege, cât și cele ale art. 41 (fost 42) pentru

degradările pretins a fi aduse imobilului de către pârâtă în perioada amintită

mai sus.

De altfel și

instanța, prin mai multe încheieri premergătoare (16 februarie 2005, 30 martie

2005) a apreciat, că cel puțin în ceea ce privește petitul privind degradările,

acesta se subsumează art. 42 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a reținut ca

un aspect important în determinarea dispozițiilor legale incidente în speță,

faptul că reclamantului i-a fost restituit imobilul în baza Dispoziției de

restituire nr. 30/4709 din data de 4 iunie 2004, acesta intabulându-și dreptul

de proprietate în cartea funciară tot în temeiul acestei dispoziții.

Dacă până la apariția

Legii nr. 10/2001, foștii proprietari aveau posibilitatea să obțină atât

retrocedarea imobilelor preluate de către stat înainte anul 1989, cât și

despăgubirile pentru lipsa de folosință a acestora, precum și soluționarea

tuturor aspectelor ce țin de aplicarea principiul restituirii integrale, numai

pe dreptul comun (reprezentat de art. 480, 481 C. civ. și de art. 998-999 C.

civ.), utilizând acțiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/200, lege specială cu caracter reparator, acțiunile în revendicare pe

dreptul comun au devenit inadmisibile.

Această lege a

părăsit dreptul comun, înlocuindu-l cu norme speciale de drept substanțial,

precum și cu o procedură administrativă prealabilă, suprimându-l practic cu

privire la imobilele ce fac obiectul legii speciale de reparație.

Este adevărat că

Legea nr. 10/2001 a dat posibilitatea celor ce aveau pe rol dosare având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate de stat, să le suspende și să urmeze

procedura prevăzută de această lege. Este și cazul reclamantului în speță, care

a suspendat acțiunea având ca obiect constatarea că imobilul a fost preluat

fără titlu, la data de 27 martie 2001, și a urmat procedura specială prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

Astfel, la data de 17

noiembrie 2002, reclamantul și fratele său au solicitat obligarea pârâtei la

adoptarea și comunicarea deciziei de restituire în natură sau prin echivalent,

cerere ce a rămas fără obiect în urma emiterii acestei decizii în iunie 2004.

Dispoziția de

restituire în natură s-a dat în urma pronunțării Deciziei nr. 347 din 23

aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat că preluarea

imobilului din patrimoniul antecesorului reclamantului a fost fără titlu

valabil.

Esențial este faptul

că reclamantul a redobândit imobilul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 și

nu în urma unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ.

Prin urmare, și

acțiunea de față, având ca obiect pretenții, costând în degradările aduse

imobilului, în chiria ce s-ar fi perceput și cheltuielile efectuate de

reclamant în cadrul proceselor derulate (inclusiv cele pentru declanșarea

dosarului pendinte) se cantonează tot în perimetrul Legii nr. 10/2001,

reprezentând chestiuni incidente ori conexe restituirii imobilului.

Cu privire la fondul

cauzei instanța a analizat, pe rând, cele trei petite ale cererii de chemare în

judecată.

Petitul vizând

obligarea pârâtei la plata chiriei aferente imobilului și neîncasate în perioada

10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004 trebuie abordat, așa cum s-a menționat mai

sus, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în baza

Dispoziției de restituire nr. 30/4709 din data de 4 iunie 2004 a redobândit

reclamantul imobilul.

Art. 2 alin. (2) din

lege prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care

o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi. Interpretând dispozițiile acestui articol,

se constată că legea le acordă foștilor proprietari posibilitatea de a exercita

toate prerogativele dreptului de proprietate (de folosință, de culegere a

fructelor, de dispoziție) numai pentru viitor, după emiterea actului de

restituire.

Pe de altă parte, nu

se poate reține în sarcina pârâtei intenția de a tergiversa soluționarea

cauzei. Aceasta, prin lichidator, nu a făcut decât să își exercite dreptul la

apărare, în litigiile aflate pe rolul instanțelor cu privire la acest imobil.

De asemenea, faptul

că a declanșat căi de atac împotriva unor hotărâri judecătorești nu presupune

neapărat o exercitare abuzivă a unui drept prevăzut de lege, mai ales că unele

căi de atac promovate de pârâtă au fost și admise.

Trebuie evidențiat și

faptul că pentru stabilirea identității între proprietarul tabular al

imobilului înscris în C.F. nr. 425 Timișoara, nr. top. 1098 și autorul

reclamantului a fost necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Totodată, a fost

necesară efectuarea unei expertize judiciare de specialitate care să

stabilească dacă imobilul putea fi privit ca un imobil nou, în sensul prevăzut

de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în Dosar nr. 7328/2003 al Curții de

Apel Timișoara). Litera c) a art. 18 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogată abia

prin Legea nr. 247/2005.

La fel, pentru

constatarea nevalabilității titlului de preluare, părțile s-au judecat uzând de

toate cele trei grade de jurisdicție (în primă instanță s-a admis acțiunea reclamantului,

în apel s-a respins, pentru ca abia în recurs să se confirme, în mod irevocabil

soluția primei instanțe). Aproape imediat după clarificarea, prin hotărâri

judecătorești irevocabile, a aspectelor de drept menționate, pârâta a emis

dispoziția de restituire în natură a acestuia.

În ceea ce privește

contractul de cesiune de creanță, prin care s-au transmis drepturile litigioase

referitoare la imobil, încuviințat prin încheierea judecătorului sindic din

data de 13 decembrie 2001, a constatat că această transmisiune nu echivalează

cu însăși înstrăinarea imobilului ce tăcea obiectul cererilor de retrocedare.

În realitate s-au înstrăinat numai drepturi litigioase legate de imobilul

revendicat, dreptul de proprietate urmând a se consolida în patrimoniul

cesionarului numai în condițiile soluționării favorabile pentru cedent a

litigiilor aflate pe rolul instanțelor.

Revenind la petitul

privind plata chiriei pe perioada cuprinsă între data notificării și data

restituirii efective a imobilului, instanța, făcând aplicarea art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, care interzice fostului proprietar (sau moștenitorului

acestuia) să își exercite atributele dreptului de proprietate anterior emiterii

actului sau hotărârii judecătorești de restituire în natură, a respins acest

capăt de cerere.

Cu privire la

despăgubirile solicitate pentru degradările aduse imobilului în litigiu,

acestea au fost respinse pentru următoarele considerente:

Art. 41 din Legea nr.

10/2001, republicată, invocat și de reclamant în sprijinul pretențiilor sale,

prevede într-adevăr răspunderea exclusivă a deținătorului imobilului (în speță

S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.) pentru orice degradări și

distrugeri cauzate unui imobil ce face obiectul unei cereri de restituire

întemeiate pe prevederile prezentei legi, începând cu intrarea în vigoare a

acesteia și până în momentul predării efective.

Tocmai pentru a face

posibilă aplicarea dispozițiilor legale amintite, alineatul următor prevede

obligativitatea încheierii unui proces-verbal privind starea de fapt a

imobilului în termen de cel mult 15 zile de la data solicitării, cu

participarea deținătorului și a persoanei îndreptățite la restituire; în

continuare legiuitorul s-a preocupat și de cazul în care deținătorul imobilului

nu ar respecta termenul de 15 zile, statuând că, în această situație, persoana

îndreptățită se va adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul

-verbal privind starea de fapt a imobilului.

Ori, în speță,

procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului (depus de reclamant) nu a

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001.

Astfel, se observă că acesta este semnat numai de reclamanți și de

reprezentanții Primăriei, cu excluderea participării reprezentanților

societății deținătoare - S.C. C. S.A.

Presupunând că

aceștia au refuzat să participe (deși nu rezultă din probele administrate un

asemenea refuz), reclamantul era obligat să recurgă la procedura instituită ce

art. 41 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv să se adreseze

unui executor judecătoresc în vederea întocmirii procesului-verbal de

constatare a stării de fapt a imobilului, lucru pe care acesta nu 1-a tăcut.

Prin urmare,

procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat la data de 11 iunie

2001 (fila 5) nu are nici o valoare probatorie în cauză, fiind inopozabil

pârâtei, tocmai pentru că nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

legale incidente.

Scopul pentru care

legiuitorul a instituit această asigurare de dovezi specială a fost tocmai

pentru a evita eventualele abuzuri din partea deținătorului sau a persoanei

îndreptățite, constatând redarea, cu rea-credință a unei situații de fapt

nereale.

În lipsa semnăturii

deținătorului imobilului pe procesul-verbal depus de reclamant, sau a

încheierii acestuia de către un executor judecătoresc, instanța nu îl poate lua

în considerare, în virtutea dispozițiilor art. 41 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001.

În ceea ce privește

fotografiile depuse la dosar de reclamant se constată că acestea nu au data la

care au fost efectuate și reprezintă probe extrajudiciare, neadministrate de

instanța de judecată în condiții de contradictorialitate și, ca atare,

inopozabile pârâtei.

Aceeași este situația

expertizei extrajudiciare întocmite la solicitarea reclamantului de către

expertul M.G. (filele 231-259). Întrucât nu a fost dispusă de instanța de

judecată, după punerea în discuție și luarea concluziilor părților, raportul de

evaluare a presupuselor degradări aduse imobilului, nu poate fi luat în considerare,

cu atât mai mult cu cât s-a luat drept punct de plecare starea de fapt

consemnată în procesul-verbal de care s-a făcut vorbire anterior.

Toate aceste elemente

sunt extrajudiciare și nu pot fi apreciate ca probe, nefiind încuviințate și

administrate potrivit regulilor de procedură civilă.

Pe de altă parte,

primul raport de expertiză judiciară conchide că nu se poate aprecia dacă

degradările constatate puteau să apară după data punerii în posesie a

reclamantului sau anterior și că reclamantul făcuse deja reparații, astfel că

nu s-a putut aprecia cantitatea de lucrări ce a fost necesară.

În acest raport de

expertiză s-a calculat valoarea lucrărilor necesare pentru readucerea

imobilului în starea inițială. Ori, la stabilirea stării de fapt inițiale a imobilului

s-a avut în vedere expertiza extrajudiciară și procesul-verbal din luna iunie

2006, elemente care, pentru motivele precizate mai sus, nu pot fi luate în

considerare.

Pe de altă parte,

este evident că legea a avut în vedere degradările și distrugerile datorate

relei-credințe a deținătorului în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a

legii și restituirea efectivă a imobilului. Legiuitorul nu putea, (și nici nu a

tăcut acest lucru) să pună în sarcina deținătorului efectuarea tuturor

reparațiilor necesare pentru a readuce imobilul într-o stare optimă de

funcționare. Ar fi fost, de departe, o sarcină prea împovărătoare, și care nu

își avea nici o justificare, mai ales, că, în general, imobilele ce au tăcut

obiectul acestei legi speciale de reparație, aveau o vechime considerabilă.

Intenția sa a fost de a lua măsuri de prevedere (prin întocmirea acelui

proces-verbal în condițiile stabilite) pentru ca deținătorul imobilului, știind

că acesta este revendicat să nu producă, cu bună-știință degradări sau

distrugeri acestuia, stabilind în sarcina acestuia, eventual o obligație de

diligentă, însă în nici-un caz, de rezultat.

Al doilea raport de

expertiză efectuat în cauză a concluzionat în esență, că degradările constatate

au ca punct de plecare (și în același timp de comparație) tot acele înscrisuri

extrajudiciare depuse de reclamant (ex. pozele depuse la dosar) și puteau să

apară atât în perioada 2001-2004, cât și ulterior punerii în posesie a

reclamantului, însă, în lipsa actelor solicitate de către expert, acesta a

afirmat că nu poate să se pronunțe asupra nici-unui aspect al expertizei, ci

doar să facă presupuneri.

Având în vedere

concluziile expertizelor efectuate în cauză, imposibilitatea obiectivă de a

stabili starea de fapt a imobilului în litigiu la data notificării formulate de

reclamant pe baza unor probe administrate în cauză, care să fie opozabile și

pârâtei (procesul-verbal din iunie 2001, pozele și expertiza extrajudiciară

fiind excluse  pentru  argumentele  deja  expuse),  cât  și  faptul  că reclamantul

a efectuat deja reparații la imobil, fără a putea însă produce și acte sau alte

elemente, pe baza cărora expertul să poată stabili în ce au constat acestea,

instanța a respins solicitarea reclamantului de efectuare a unei a treia

expertize ca fiind inutilă, și a respins și acest capăt de cerere, pentru

motivele arătate.

În ceea ce privește

cel de-al treilea capăt de cerere, a constatat că, deși în cererea

introductivă, reclamantul a solicitat numai concediile fără plată, în tabelul

anexat, a solicitat și obligarea pârâtei S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar

S.C. P.C.M.C. S.R.L. la plata onorariilor de avocat și de executare achitate pe

parcursului celorlalte litigii, precum și contravaloarea unor bilete de avion,

a telefonului și a corespondenței (fila 2 din primul volum).

Onorariile de

executare se recuperează în cursul executării silite, fiind numai avansate de

creditor (reclamant), urmând a fi suportate în final de debitor (pârâta S.C. C.

S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.) potrivit prevederilor art. 371

7

C. proc. civ., fiind stabilite de executorul judecătoresc printr-un

proces-verbal ce constituie titlu executoriu. Pe de altă parte, reclamantul nu

a făcut dovada onorariilor de executare pe care pretinde că le-a achitat și

nici a rămânerii irevocabile a contestației la executare ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 10278/2004 al Judecătoriei Timișoara (și în care să nu se fi

solicitat aceste onorarii).

În ceea ce privește

biletele de avion depuse la dosar (filele 224-228 din primul volum) datând din

august 2003, mai, iulie și august 2004, reclamantul nu a dovedit că a făcut

aceste deplasări exclusiv în vederea litigiilor legate de retrocedare a

imobilului înscris în CF 425 Timișoara, inclusiv cel prezent, în condițiile în

care, oricum beneficia și de asistență juridică.

Pe de altă parte, și

dacă ar fi dovedit că unele dintre aceste călătorii ar fi fost efectuate

exclusiv în vederea declanșării prezentului dosar, întrucât reclamantului i-au

fost respinse celelalte capete de cerere, fiind în culpă procesuală, pârâta nu

poate fi obligată la plata contravalorii acestor călătorii.

De asemenea, nici

concediile fără plată nu sunt dovedite, înscrisul de la fila 230 confirmând

numai faptul că în perioadele menționate, reclamantul nu le-a prestat servicii,

însă nu și motivele absenței acestuia. La fel ca și în cazul biletelor de

avion, reclamantul nu a administrat probe din care să rezultă că aceste

concedii au fost luate în vederea susținerii cauzelor sale, aflate pe rolul

instanțelor.

Cheltuielile de judecată

efectuate în legătură cu litigiul având ca obiect constatarea nevalabiliății

titlului statului de preluare a imobilului de la antecesorul reclamanților,

soluționat irevocabil prin Decizia nr. 347/2004 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara în dosarul nr. 8532/2000, au fost solicitate și acordate în cadrul

acestui dosar (fila 148). Prin urmare, reclamantul nu mai este îndreptățit să

le solicite și în prezenta cauză.

Din analiza

înscrisurilor depuse la dosar, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut

dovada, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., a celorlalte cheltuieli de

judecată solicitate, constând în onorarii avocațiale, facturi de telefon,

corespondență, care să nu fi fost solicitate în celelalte litigii derulate

anterior prezentei cauze, între aceleași părți (pentru că dacă au fost

solicitate și nu au fost acordate, sau instanțele au omis să se pronunțe cu

privire la acestea, reclamantul avea la dispoziție alte posibilități să le

obțină: exercitarea căilor de atac sau a procedurii de completare a hotărârii).

Astfel, reclamantul

nu a depus chitanțe cu onorariile avocațiale din alte dosare (nesolicitate),

facturi de telefon din care să rezulte perioada convorbirilor, coroborate cu

alte probe care să conducă și la concluzia indubitabilă că aceste convorbiri

s-au făcut în scopul susținerii intereselor litigioase și chitanțe sau alte

acte care să demonstreze corespondența purtată de reclamant în același scop.

Față de

considerentele de mai sus, instanța a respins ca neîntemeiat și cel de-al treilea

petit al acțiunii introductive având ca obiect obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată efectuate cu celelalte litigii în care au fost

implicate părțile.

Având în vedere toate

considerentele expuse, instanța, în temeiul art. 2 alin. (2) și art. 41 din

Legea nr. 10/2001, republicată, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a S.C. P.C.M.C. S.R.L., iar pe fondul cauzei, a respins în totalitate

acțiunea formulată și precizată de reclamantul S.E. în contradictoriu cu pârâta

S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L.

Cu privire la

cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă în acest dosar este adevărat că

dosarul s-a derulat pe o perioadă întinsă de timp (noiembrie 2004 - ianuarie

2005), că reprezentanții pârâtei au sediul profesional în București, fiind

nevoiți să facă numeroase deplasări în toată această perioadă, că prezenta

cauză a fost complexă, și că pârâta a beneficiat de o asistență juridică

calificată, precum și faptul că instanța nu are voie să intervină în contractul

de asistență judiciară încheiat între pârâtă și avocații săi. Insă, faptul că

avocatul stabilește onorariul în urma unor negocieri libere cu clientul său,

care se angajează să îl achite, nu înseamnă că instanța, întotdeauna, trebuie

să oblige partea care cade în pretenții să-l suporte, în întregime.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea micșorării

onorariilor avocațiale, însă nu în ceea ce privește executarea contractului de

asistență judiciară încheiat între parte și avocatul său, ci în ceea ce

privește suportarea acestuia de cealaltă parte.

Față de aceste

aspecte, instanța a apreciat că nu este just și echitabil ca reclamantul să

suporte în întregime onorariul avocațial pretins pentru serviciile prestate de

reprezentanții pârâtei. Pe cale de consecință, a diminuat acest onorariu în

cuantum total de 108.743,86 RON, la jumătate, și în temeiul art. 274 C. proc.

civ., a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 54.371,93 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul S.E.

Prin Încheierea din 7

aprilie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins cererea de

recuzare formulată de petentul S.E. împotriva doamnelor judecător D.C. și D.M.,

ca neîntemeiată. Judecătorii împotriva cărora s-a formulat respectiva cerere nu

s-au antepronunțat asupra fondului cauzei, iar situația expusă de petent nu se

încadrează în cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., astfel că prin

pronunțarea Deciziei civile nr. 23/A din data de 11 februarie 2009 doamnele

judecător nu și-au spus părea în legătură cu pricina în care urmează să

pronunțe hotărârea din prezentul dosar.

Prin Încheierea din

19 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția  I civilă, a respins cererea

de suspendare formulată de apelantul reclamant în temeiul art. 244 pct. 2 C.

proc. civ. și amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 26 octombrie 2011.

Prin Decizia nr. 207

din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul S.E., în contradictoriu cu intimata

pârâtă S.C. C. S.A. prin lichidator S.C. P.C.M.C. S.R.L., împotriva Sentinței

civile nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș.

A obligat apelantul

S.E. să plătească părții intimate suma de 81.334,12 RON cheltuieli de judecată

în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

În ședința publică

din 4 februarie 2008, Curtea de apel a disjuns apelul pârâtei SC P.C.M.C. SRL

vizând calitatea sa procesuală pasivă în nume propriu, și apelul reclamantului

vizând același aspect al calității procesuale pasive a pârâtei, de apelul

declarat de reclamantul S.E. care privește fondul cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 23/A din 11 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul

nr. 856/59/2007, s-a admis apelul declarat de pârâta SC P.C.M.C. SRL, în

contradictoriu cu intimatul S.E., împotriva Sentinței civile nr. 256 din 7

februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că:

S-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC P.C.M.C. SRL, în nume propriu.

S-au menținut

dispozițiile privind calitatea de reprezentant a SC P.C.M.C. SRL, ca lichidator

al pârâtei SC C. SA.

S-a respins apelul

reclamantului S.E. împotriva aceleiași sentințe sub aspectul soluționării

excepției lipsei calității procesuale pasive a SC P.C.M.C. SRL.

S-au disjuns cererile

apelantului-reclamant formulate în apelul declarat împotriva Sentinței civile

nr. 256 din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, care privesc

fondul cauzei, fixând termen de judecată la data de 8 aprilie 2009.

Cheltuielile de

judecată s-a dispus a fi avute în vedere la soluționarea apelului privind

fondul cauzei.

Decizia mai sus

arătată a rămas irevocabilă ca urmare a constatării nulității recursului

declarat împotriva acesteia prin Decizia nr. 8065 din 8 octombrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 856/59/2007.

Așadar, în actualul

cadru procesual instanța a analizat doar apelul declarat de apelantul S.E.

referitor la fondul litigiului în privința căruia a constatat următoarele:

Tema pretențiilor și

probațiunii în speța dedusă judecății o formează obligarea pârâtei SC C. SA

prin lichidatorul său judiciar SC P.C.M.C. SRL la plata contravalorii lipsei de

folosință în cuantum de 474.540 Euro, reprezentând contravaloarea chiriei

neîncasate pe perioada 10 octombrie 2001 - 22 iulie 2004, pentru imobilul

construcție și teren situate în Timișoara, str. 7 Aprilie 1929 nr. 9; plata

sumei de 10.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru degradările aduse

imobilului după data notificării sale și predarea efectivă; plata sumei de

44.289 Euro, reprezentând concedii fără plată și alte cheltuieli efectuate de

reclamant pe parcursul derulării întregii proceduri demarate în vederea

redobândirii imobilului.

în ceea ce privește cel dintâi capăt de cerere,

reclamantul se prevalează de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, susținând că potrivit acestui text de lege și pe baza Deciziei nr.

347/2004 a Curții de Apel Timișoara, și-a păstrat calitatea de proprietar avută

la data preluării abuzive a imobilului, respectiv în anul 1950, fiind vorba de

o recunoaștere retroactivă a dreptului de proprietate cu consecința exercitării

prerogativelor acestui drept.

Într-adevăr, art. 2 alin. (2) din legea reparatorie

prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, având plena în potestas, însă

atributele dreptului de proprietate (folosința în speță) se exercită nu imediat

și numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire

conform prevederilor acestei legi.

În acest sens se

impune a se sublinia faptul că textul mai sus arătat a format obiect al

controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională, reținând

conformitatea dispoziției legale cu prevederile Constituției, a subliniat că

„dispunând" că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului

său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de

restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic

pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări

rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității

circuitului juridic.

Desigur că în

aplicarea acestui text nu se poate face abstracție de obligația ce-i revine

deținătorului imobilului de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării sau după caz de la depunerea actelor doveditoare,

neîndeplinirea acestei obligații având ca rezultat lipsirea persoanelor

îndreptățite la restituire de lipsa de folosință a bunului care le aparținea

situație în care s-ar pune problema angajării răspunderii în condițiile

dreptului comun (art. 998 - 999 C. civ.).

Însă, aplicarea

efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune în

prealabil dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia și anume:

existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate

dintre primele două și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul în oricare din

formele prevăzute de lege.

În cauza de față,

fapta ilicită a pârâtei SC C. SA, ca și condiție generală a răspunderii, nu

poate fi reținută pentru considerentele următoare:

La data de 4

octombrie 1999 reclamantul S.E. împreună cu fratele său S.G. au sesizat

Judecătoria Timișoara cu o cerere de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu pârâții SC C. SA și Statul Român prin Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, solicitând a se dispune rectificarea CF nr. 425

Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și de

administrare al SC C. SA și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților,

în calitate de moștenitori ai fostului proprietar K.E., constatându-se că

naționalizarea imobilului situat în Timișoara str. 7 Aprilie 1929 s-a făcut

fără titlu valabil, cerere ce a fost admisă prin Sentința civilă nr. 1137/24

ianuarie 2000, dată în Dosarul nr. 16356/1999.

Sentința a fost

atacată cu apel, atât de pârâtul Consiliul Local Timișoara, cât și de pârâta SC

C. H. SA Timișoara, apelurile fiind admise de Tribunalul Timiș, prin Decizia

nr. 2254/A/14 din 17 septembrie 2000, prin care s-a  respins  pe  fond

acțiunea  cu motivarea că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea

Statului Român.

Decizia Tribunalului

Timiș a fost atacată cu recurs de către reclamanții S., recursul fiind admis de

Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 347 din 23 aprilie 2004,

pronunțată în Dosarul nr. 8532/2000.

Paralel cu dosarul de

mai sus, respectiv la data de 7 noiembrie 2001, reclamanții S. au înregistrat

pe rolul Judecătoriei Timișoara o cerere prin care au solicitat obligarea

pârâtelor SC C. SA și P.C.M.C. SRL la emiterea și comunicarea deciziei de

restituire în natură a imobilului în cauză, acțiunea fiind admisă prin Sentința

civilă nr. 7125 din 19 aprilie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 24748/200.

Tribunalul Timiș,

prin Decizia nr. 1238/A/2002, a admis apelurile declarate împotriva acestei

sentințe și a respins pe fond acțiunea reclamanților.

Decizia a fost

recurată de către reclamanții S., iar Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia

civilă nr. 2923 din 6 decembrie 2002, a admis recursurile, casând decizia

recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș, pentru

soluționare în primă instanță.

Tribunalul Timiș,

prin Sentința civilă nr. 529 din 13 iunie 2003, a respins acțiunea, reținând

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe considerentul că

nu s-a făcut dovada identității între proprietarul tabular K.E. și bunicul

reclamanților, K.I.

Reclamanții au

declarat apel împotriva sentinței de mai sus, apel ce a fost admis de Curtea de

Apel Timișoara prin Decizia civilă nr. 1677 din 15 iulie 2004, respingându-se

acțiunea ca lipsită de obiect, urmare a emiterii Dispoziției de restituire în

natură a imobilului nr. 30/4709 din 4 iunie 2004, în condițiile Legii nr.

10/2001.

Întrucât, prin

Sentința civilă nr. 529 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Timiș s-a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceștia la data de

23 iunie 2003, au înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara o cerere pentru

constatarea identității existente între proprietarul tabular K.E. și K.I.,

cerere ce a fost admisă prin Sentința civilă nr. 7474 din 17 septembrie 2003.

Prin urmare, cum de

la data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 până la emiterea

dispoziției de restituire, situația juridică a imobilului revendicat nu era

clară, existând îndoieli atât în ceea ce privește valabilitatea titlului

statului, cât și în privința calității reclamanților de persoane îndreptățite,

împrejurare ce a determinat declanșarea mai multor litigii ce au primit

rezolvări diferite din partea instanțelor judecătorești, nu i se poate imputa

pârâtei faptul că și-a asumat riscul pentru nerestituirea imobilului, cu atât

mai mult cu cât, aceasta a și emis dispoziția de restituire de îndată ce au

fost tranșate de către instanțe problemele de fapt și de drept incidente în

privința imobilului.

Referitor la critica

apelantului cum că problema identității între K.E. și K.I. a fost stabilită

prin Sentința civilă nr. 1137 din 24 ianuarie 2000 a Judecătoriei Timișoara,

într-adevăr prin această hotărâre judecătorească s-a constatat calitatea

procesuală activă a reclamanților, în calitate de moștenitori, reținându-se

faptul că proprietarul tabular K.E. mai era cunoscut și sub numele K.I., aspect

ce a format obiect al apelului declarat împotriva acestei hotărâri, apelanta SC

C. SA renunțând ulterior la motivul invocat.

Această împrejurare,

nu este de natură să dovedească însă culpa intimatei de vreme ce problema

calității procesuale a reclamanților, respectiv a identității existente între

K.E. și K.I. a primit o rezolvare diametral opusă în cadrul procesului

soluționat prin Sentința civilă nr. 529 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Timiș,

prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

ca o consecință a faptului că nu s-a tăcut dovada identității dintre K.E. și

K.I., împrejurare ce a determinat promovarea de către reclamant a procesului

prin care s-a solicitat stabilirea acestei identități.

În ceea ce privește

criticile legate de operațiunea încheierii contractului de cesiune de creanță

în privința căruia apelantul susține că a fost încheiat tocmai pentru a

împiedica restituirea imobilului este de precizat că prin acest contract

încheiat la data de 13 decembrie 2001, SC C. SA s-a obligat a transmite către

SC A. SRL dreptul de proprietate corespunzător asupra sediului SC C. SA, în

cazul soluționării favorabile a procedurilor de restituire și obținerii

titlului de proprietate asupra imobilului, ori după cum corect a reținut și

prima instanță, prin acest contract nu s-a realizat înstrăinarea imobilului ci

s-au transmis drepturile litigioase în privința acestuia, neputându-se

conchide, prin urmare, faptul că această operațiune juridică l-ar fi

prejudiciat în vreun fel.

Este adevărat că

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe întregul

parcurs al procedurii speciale, însă reclamantul nu se poate prevala de aceste

dispoziții, care nu erau în vigoare la data încheierii contractului de cesiune

(13 decembrie 2001).

Tot în acest context,

nu prezintă relevanță sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale a

intimatei SC C. SA prin lichidator P.C.M.C. SRL, nici dispunerea începerii

urmăririi penale împotriva judecătorului sindic și a reprezentantului

lichidatorului sub aspectul săvârșirii unor fapte penale în cadrul procesului

de lichidare a SC C. SA.

În situația în care

aceștia vor fi trimiși în judecată, reclamantul are posibilitatea să se

îndrepte împotriva lor, constituindu-se parte civilă, fiind vorba de o acțiune

ce presupune un temei juridic distinct de cel al prezentei acțiuni, răspunderea

angajându-se în alte limite, acesta fiind motivul pentru care instanța a

respins cererea formulată de apelant de suspendare a prezentului apel până la

finalizarea cercetărilor penale împotriva celor doi.

Nici critica

referitoare la restituirea imobilului cu încălcarea prevederile art. 9 din

Legea nr. 10/2001, text ce impune restituirea imobilelor libere de orice

sarcini, în speță imobilul fiind grevat de o ipotecă execuțională în favoarea

Băncii A., care nu a fost radiată, nu poate fi primită.

Astfel, față de

prevederea textului „imobilul se restituie liber de orice sarcini", se

trage concluzia că sarcinile ce grevează imobilul se sting ope legis ca efect

al restituirii în natură, așa încât în cauza de față se pune în discuție nu

restituirea imobilului grevat de sarcina vreunei ipoteci și radierea acesteia

din C.F., care se putea realiza odată cu operarea dispoziției de restituire la

cererea titularului dreptului, față de prevederile art. 46 din Regulamentul de

organizare și funcționare a Biroului de C.F. Numai în măsura în care Biroul de

CF nu opera radierea apelantul se putea adresa cu plângere împotriva încheierii

CF în condițiile art. 57 din același regulament.

Nefondată se constată

a fi și critica referitoare la pretinsa faptă ilicită a P.C.M.C. SRL, rezultată

din refuzul punerii în posesie asupra imobilului restituit.

Se invocă în acest

sens adresa nr. 881 din 28 iunie 2009 comunicată SC A. de lichidatorul P.C.M.C.

SRL, susținând apelantul că acest document denotă intenția lichidatorului de a

încălca Legea nr. 10/2001.

Analizând conținutul

acestei adrese se constată că prin intermediul său cesionara A. a fost

informată de către SC C. SA că începând cu data de 10 iunie 2004, ca efect al

contractului de cesiune de creanță, a devenit administratorul de fapt și de

drept al imobilului, adresa nefiind în măsură să facă dovada conivenței

frauduloase dintre reprezentanții SC C. SA și cesionara A., cum eronat susține

apelantul.

Împrejurarea că

ulterior apelantul a întâmpinat dificultăți în intrarea în posesie a imobilului

nu se datorează intimatei, ci societății A. SRL în privința căreia s-ar puntea

angaja răspunderea pentru fapta sa proprie.

De asemenea,

necesitatea demarării procedurii de executare silită a dispoziției de

restituire îi este imputabilă tot acestei societăți motiv pentru care, în

sarcina sa ar cădea și cheltuielile de executare silită și nicidecum în sarcina

intimatei cum solicită apelantul în cadrul prezentei acțiuni.

În ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri pentru

degradările aduse imobilului soluția instanței de fond este, de asemenea justă,

bazată pe o corectă interpretare a dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit textului

deținătorii imobilelor care urmează a fi restituite în natură au obligația de a

conserva situația fizică actuală a acestora.

Prin urmare ei vor

putea fi obligați la plata despăgubirilor către persoana îndreptățită pentru

distrugerile și degradările cauzate imobilelor după data intrării în vigoare a

legii.

Pentru distrugerile

și degradările cauzate imobilului anterior intrării în vigoare a legii

deținătorul nu răspunde, art. 9 prevede că imobilele preluate abuziv se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Potrivit textului

pentru constatarea stării actuale a imobilului persoana îndreptățită îi va

solicita deținătorului acestuia întocmirea unui act constatator, deținătorul fiind

obligat ca în termen de 15 zile de la primirea cererii să invite persoana

îndreptățită și să încheie în prezența sa un proces-verbal privind starea de

fapt a imobilului.

Dacă deținătorul

imobilului nu-și îndeplinește în termen obligația, persoana îndreptățită se

poate adresa executorului judecătoresc care va întocmi procesul-verbal.

Apelantul, prin

motivele de apel consideră că dispozițiile art. 41 alin. (2) au un caracter

imperativ, obligând deținătorul imobilului la încheierea procesului-verbal, pe când

prevederile art. 41 alin. (3) sunt opționale prevăzând posibilitatea persoanei

de se adresa executorului judecătoresc.

Într-adevăr,

analizând dispozițiile legale invocate se constată instituirea unei obligații

de întocmire a procesului-verbal în sarcina deținătorului, care însă devine

activă numai în momentul cererii formulate în acest sens de persoana

îndreptățită.

Ori, cum apelantul nu

a făcut dovada cererii adresate cu această solicitare intimatei nu i se poate

imputa neîntocmirea actului constatator.

În privința

procesului-verbal încheiat la data de 11 iunie 2001 de reprezentanții Primăriei

Timișoara, corect prima instanță a reținut că nu are valoare probatorie,

fiindu-i inopozabil intimatei, în condițiile în care nu respectă dispozițiile

imperative ale Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a reușit a face dovada

faptului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 intimata SC C. SA ar

fi adus imobilului anume stricăciuni sau degradări de natură a conduce la

angajarea răspunderii sale.

În ceea ce privește

solicitarea efectuării unei a treia expertize, corect a fost respinsă de prima

instanță, cererea fiind respinsă și de instanța de apel, urmare a reiterării

sale în această fază procesuală, în condițiile în care în cauză au fost

efectuate deja două expertize care nu au putut clarifica aspectele legate de

producerea unor eventuale stricăciuni în perioada de referință, luând în

considerare și împrejurarea că în cauză nu s-au administrat probe concludente

pentru dovedirea stării imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, atâta timp cât legea reparatorie conține reglementări speciale în

acest sens (întocmirea procesului-verbal în condițiile art. 41 din lege).

Soluția instanței de

fond este temeinică și în privința capătului de cerere având ca obiect

acordarea contravalorii biletelor de avion și a salariilor ce nu ar fi fost

încasate datorită concediilor tară plată de care ar fi beneficiat apelantul în

perioada litigiilor purtate în vederea redobândirii imobilului.

Apelantul susține cu

privire la acest capăt de cerere faptul că în intervalul iunie 2003 -

septembrie 2005 a efectuat 5 deplasări în România, absolut esențiale pentru

susținerea intereselor legate de redobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului, fiind nevoit să-și ia zile de concediu fără plată, sens în care

solicită pe această cale contravaloarea salariilor ce nu au fost încasate sub

durata concediilor precum și contravaloarea biletelor de avion.

Formulând acest capăt

de cerere, apelantul urmărește acordarea, pe de o parte, a unei plăți din

cheltuielile judiciare efectuate sub durata procedurilor judiciare, iar pe de

altă parte, solicită acordarea celorlalte cheltuieli extrajudiciare pretins a

fi suportate sub durata litigiilor purtate.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, este de precizat faptul

că temeiul juridic al acordării acestor cheltuieli este culpa procesuală,

rezolvarea unei astfel de cereri depinzând de cea a acțiunii principale.

Cu privire la

călătoria efectuată de apelant în România în cursul lunii iunie 2003, instanța

constată într-adevăr faptul că acesta a fost prezent personal în fața Curții de

Apel Timișoara în data de 3 iunie 2003 în vederea susținerii cererii de repunere

pe rol a Dosarului nr. 8532/C/2003.

Acest dosar a avut

însă ca obiect principal constatarea faptului că imobilul în legătură cu care

apelantul emite pretenții în prezenta cauză, a trecut în proprietatea Statului

Român în mod abuziv, acțiunea fiind îndreptată, în principal, împotriva

Consiliului Local Timișoara în reprezentarea Statului Român, calitate

procesuală pasivă având și SC C. SA Timișoara față de capătul de cerere vizând

radierea dreptului de administrare deținut de aceasta.

De observat este faptul

că în cadrul acelui dosar reclamantul a formulat cerere de acordare a

cheltuielilor de judecată, cheltuieli ce i-au fost și acordate în cuantum de

7.602.500 RON, reprezentând taxe judiciare și onorarii avocați, fiind stabilite

în mod solidar în sarcina celor doi pârâți. Prin urmare din moment ce cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată a fost soluționată irevocabil,

reclamantul nu mai poate pretinde pe cale separată, acordarea altor cheltuieli

suplimentare care nu au fost valorificate la data respectivă.

Pe de altă parte,

cheltuielile efectuate în cadrul acelui dosar, nu s-ar putea solicita doar de

la pârâta SC C. SA din moment ce aceasta a stat în judecată alături de

Consiliul Local Timișoara împotriva căruia a fost îndreptată în principal acțiunea

după cum s-a arătat mai sus și cum aceștia au fost obligați în solidar și în

cazul prezentei cereri care are practic un caracter accesoriu soluția ar fi

fost aceeași fiind determinată de soluția din litigiul inițial.

Referitor la

cheltuielile efectuate în luna septembrie 2003, se constată de asemenea, faptul

că apelantul a fost prezent la termenul din 3 septembrie 2003 în Dosarul nr.

7606/2003 însă asistat de avocat G.D.

Prin urmare, cum la

acea dată apelantul beneficia de serviciile profesionale ale unui avocat ales,

nu se poate susține că prezența sa ar fi fost necesară și că s-ar fi impus

realizarea unor cheltuieli suplimentare cu apărarea sa procesuală, împrejurare

față de care nu se justifică acordarea cheltuielilor solicitate nici cu ocazia

acelei deplasări.

Tot în același sens

se impuse a se lua în considerare jurisprudența Curții europene a drepturilor

omului conform căreia partea care a câștigat procesul, nu va putea obține

rambursarea unor cheltuieli numai în măsura în care se constată realitatea,

necesitatea și caracterul lor rezonabil (Costin împotriva României, Stere și

alții împotriva României).

Nefondată este și

solicitarea de acordare a cheltuielilor efectuate în luna iulie 2004 - august

2004, intimata SC C. SA emițând decizia de restituire în cursul lunii iunie

2004, ulterior acestei date apelantul întâmpinând dificultăți în a intra în

posesia imobilului din partea SC A. SRL împotriva căreia a și demarat procedura

execuțională.

Cât privește prezența

apelantului în ședința din 24 august 2004 în Dosarul nr. 10278/2004 al

Judecătoriei Timișoara se constată că acest dosar are ca obiect contestația la

executare formulată de către SC A. SRL, intimata SC C. SA neavând calitatea de

parte, așa încât solicitarea cheltuielilor de judecată de la aceasta nu are

nici un fundament.

Totodată, nu se

justifică nici acordarea celorlalte cheltuieli extrajudiciare pretins a fi

efectuate de apelant, obligația achitării decurgând din săvârșirea unei fapte

ilicite în condițiile art. 998 - 999 C. civ., faptă ce nu se poate reține în

sarcina intimatei, după cum s-a subliniat și în privința celorlalte capete de

cerere, împrejurare față de care răspunderea sa este exclusă și din acest punct

de vedere.

Mai mult, după cum

corect a reținut și prima instanță prin probele administrate în cauză nu s-a

reușit a se dovedi faptul că concediile fără plată au fost luate exclusiv în

vederea susținerilor cauzelor aflate pe rolul instanțelor, respectiv că,

călătoriile în România au fost efectuate cu același scop.

Pentru considerentele

anterior expuse se constată a fi corectă și soluția în privința cheltuielilor

solicitate ca reprezentând taxe telefon și corespondență, față de care

reclamantul nu a adus nici o dovadă.

Neputând fi reținute,

așadar, niciuna din criticile invocate la adresa hotărârii apelante, în temeiul

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. s-a respins apelul ca nefondat, fiind

menținută ca legală și temeinică hotărârea apelată.

Fiind în culpă

procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost

obligat să plătească părții intimate suma de 81.334,12 lei RON cheltuieli de

judecată în apel, sumă ce reprezintă onorariu avocațial.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.E.

Înalta Curte

constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că reclamantul a exercitat calea

de atac și împotriva Încheierii de ședință din 7 aprilie 2009, precum și

împotriva Încheierii din 19 octombrie 2011.

Referitor la

încheierea de ședință din 7 aprilie 2009, se susține că judecătorii recuzați,

care au pronunțat Decizia nr. 23/A din 11 februarie 2009 în Dosarul nr.

856/59/2007, s-au antepronunțat în cauză, iar prin respingerea cererii de

recuzare s-a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.

De asemenea, s-au

în