ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 267/2008

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002,

Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanta C.F.D.,

împotriva pârâților Consiliul Local al municipiului Timișoara și Prefectura

județului Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că reclamanta a depus la Prefectura județului Timiș, la data

de 13 martie 2002, o cerere în baza Legii nr. 10/2001, urmând ca aceasta să fie

soluționată pe cale administrativă.

În atare situație, cererea adresată

instanței, de restituire a imobilului din Timișoara, este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.643 din 9 mai

2003, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței, considerând, pentru aceleași argumente ca și prima

instanță, că acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 3759 din 10

noiembrie 2003 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis recursul

declarat de reclamantă împotriva deciziei, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a caracterizat acțiunea reclamantei ca fiind o cerere întemeiată pe

dreptul comun, pe deplin admisibilă, în condițiile în care însăși Legea nr.

10/2001, prin art. 46, art. 47 alin. (2) și art. 48, prevede posibilitatea

promovării acțiunilor în nulitate, iar potrivit art. 24 alin. (7) din lege,

prezenta acțiune nu poate fi caracterizată ca o contestație împotriva deciziei

motivate a deținătorului imobilului.

Prin decizia civilă nr. 42 din 28

ianuarie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat

de reclamantă, a anulat sentința civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002 a

Judecătoriei Timișoara, a admis acțiunea și, evocând fondul, a constatat că

imobilul înscris în C.F. 9368 Timișoara nr.top 15656/1 compus din casă și

curte, situat în C. nr. 26, în suprafață de 4.000 mp a trecut în mod abuziv în

proprietatea statului de la antecesorul reclamantei, a constatat că reclamanta

are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și l-a obligat pe pârâtul Primarul municipiului

Timișoara, ca reprezentant al Consiliului Timișoara, să emită în favoarea

reclamantei o decizie motivată care să conțină oferta de restituire în natură

sau prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.

Prin decizia nr. 473 din 18 ianuarie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții Primarul municipiului

Timișoara și Consiliul local Timișoara, a casat decizia nr. 3759 din 10

noiembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 643 din 9 mai 2003 a

Tribunalului Timiș și sentința civilă nr. 20990 din 14 noiembrie 2002 a

Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza spre soluționare la Tribunalul Timiș,

ca instanță de fond.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte

a avut în vedere următoarele considerente:

În mod greșit Curtea de Apel

Timișoara a caracterizat, printr-o primă decizie dată în speță, că demersul

întreprins de reclamantă reprezintă o acțiune în revendicare de drept comun.

Legea nr. 10/2001, intrată în

vigoare la 14 februarie 2001, are o aplicațiune generală în materia reparării

daunelor produse prin preluarea abuzivă a unor bunuri nemișcătoare, pentru că

art. 2 din lege acoperă în concepția legiuitorului sfera tuturor modalităților

de preluare abuzivă a imobilelor.

Instanțele au soluționat cauza și cu

neobservarea normelor legale care reglementează competența lor după materie.

În cauza dedusă judecății se pune în

discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate,

generată de o conduită imputabilă acesteia, care fie din neglijență fie din

rea-voință refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită.

O atare conduită culpabilă nu poate

să afecteze interesele legitime ale persoanei îndreptățite și nici să o

lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Fie că persoana juridică notificată

răspunde printr-o decizie sau dispoziție motivată, fie că ea refuză

nejustificat să răspundă la notificare, demersul judiciar al persoanei

îndreptățite trebuie să i se dea o rezolvare unitară, atât din punct de vedere

al judecății de fond cât și din cel al competenței materiale, astfel că în ambele

situații competența aparține în primă instanță tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare, sau după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Rejudecând cauza în fond după

casare, Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 3130 din 28

noiembrie 2006, prin care a admis în poarte acțiunea reclamantei și l-a obligat

pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara la emiterea unei decizii

corespunzătoare pentru imobilul situat în Timișoara, respingând în rest

solicitările reclamantei și admițând excepția lipsei calității procesuale

pasive a instituției Prefectului județului Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul s-a conformat dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

referitoare la obligativitatea respectării modului în care s-au dezlegat

problemele de drept de către instanța de recurs și, în baza art. 22 din Legea

nr. 10/2001 a constatat că reclamanta a notificat persoana juridică deținătoare

pentru a i se acorda măsuri reparatorii, iar primarul municipiului urmează a

verifica îndeplinirea condițiilor de acordare acestora prin dispoziție

motivată.

Tribunalul nu s-a pronunțat asupra

cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului, considerând că

procedura administrativă este obligatorie și că instanța de judecată nu se

poate substitui pârâtului Primarul municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 224 din 18

aprilie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat

de pârât împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, respingând acțiunea

formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel a reținut următoarele

Din probatoriul administrat în

cauză, rezultă că dosarul administrativ nr. 1929 din 13 martie 2001 este

incomplet, aspect necontestat chiar de către reclamantă.

Deși reclamantei i s-au solicitat în

mai multe rânduri anumite acte în original sau în copie legalizată, aceasta nu

s-a conformat, astfel încât și în prezent de la dosarul administrativ lipsește

cartea funciară la zi și în original.

Conform dispozițiilor art. 2.4 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatoarei îi revine

obligația să facă dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită,

fără aceste acte doveditoare Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind în

imposibilitate de a soluționa notificarea petentei.

De asemenea, a mai reținut că

potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., reclamanta nu-și poate invoca

propria culpă.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și arătând că în mod greșit au fost

aplicate dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, a mai arătat că, potrivit

art. 22 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, a

depus la dosar toate actele doveditoare, iar în ceea ce privește anumite acte

originale, a depus la dosar fotocopii și și-a manifestat disponibilitatea de a

prezenta originalele comisiei de soluționare a notificării.

Intimatul a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată, Înalta

Curte constată că aceasta este nelegală, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a înregistrat la Primăria

municipiului Timișoara o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, precum și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce

privește pretențiile referitoare la imobilul din Timișoara.

Potrivit art. 25 din Legea nr.

10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluționeze notificarea în termen

de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare,

urmând ca pe baza analizei acestor acte să accepte sau să refuze acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru

care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau

suficiente, pârâtul să refuze sine die soluționarea notificării și eventualul

control ulterior al instanței de judecată cu privire la temeinicia și

legalitatea dispoziției sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația de

fapt reținută de curtea de apel, aceea a nedepunerii de către reclamantă a

tuturor actelor considerate necesare de către pârât, soluția de obligare a

acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate pronunțată de

tribunal, era în concordanță cu legea.

De altfel, și prin decizia de casare

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 18 ianuarie 2006,

s-a stabilit că inclusiv refuzul soluționării notificării de către entitatea

sesizată poate fi sancționat de instanță.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ. au fost

greșit aplicate în cauză și în baza art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

va admite recursul, va modifica decizia și va respinge apelul declarat de pârât

împotriva sentinței ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta C.F.D. împotriva deciziei nr. 224/A din 18 aprilie 2007 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în tot decizia, în sensul că:

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara împotriva sentinței civile nr. 3130 din 28 noiembrie 2006 a

Tribunalului Timiș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie

2008.