ÎCCJ, decizie (scj.ro #86738)

Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Obligația unității notificate de a soluționa cererea

persoanei îndreptățite, în baza actelor doveditoare depuse.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drept de proprietate privată.

Notificare depusă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acte doveditoare ale

dreptului de proprietate. Obligația unității notificate de a

soluționa cererea. Termenul de soluționare.

Index alfabetic :

Drept civil.

-

Notificare formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001.

-

Obligația unității

notificate de a soluționa cererea.

-

Termenul prevăzut de lege.

Legea nr.10/2001 :

art.25

Normele metodologice de aplicare a

Legii nr.10/2001 : art.22 pct.3

Potrivit art.25 din Legea

nr.10/2001 republicată, unitatea notificată este obligată

să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea

acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza analizei

acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele

depuse de persoana îndreptățită, nu sunt adecvate sau

suficiente, unitatea notificată să refuze sine die soluționarea

notificării și eventualul control ulterior al instanței de

judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau

deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către persoana

îndreptațită a tuturor actelor considerate necesare de către

unitatea notificata, soluția instantei, de obligare a acesteia din urma la

emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, este în concordanță

cu legea.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 267 din 18 ianuarie

2008

Prin sentința civilă nr.20990 din 14 noiembrie

2002, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea formulată de

reclamanta C.F.D., împotriva Consiliului Local al Municipiului Timișoara

și Prefectura județului Timiș.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

că reclamanta a depus la Prefectura județului Timiș, cerere în

baza Legii nr.10/2001, urmând ca aceasta să fie soluționată pe

cale administrativă.În atare situație, cererea adresată

instanței, de restituire a imobilului din Timișoara, este

inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.643 din 9 mai 2003, Tribunalul Timiș,

secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă considerând, pentru aceleași argumente ca și prima

instanță, că acțiunea promovată de reclamantă

este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.3759 din 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă a admis recursul declarat de

reclamantă împotriva deciziei, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a caracterizat acțiunea reclamantei

ca fiind o cerere întemeiată pe dreptul comun, pe deplin admisibilă,

în condițiile în care însăși Legea nr.10/2001, prin art.46, art.

47 alin.(2) și art. 48, prevede posibilitatea promovării

acțiunilor în nulitate, iar potrivit art.24 alin. (7) din lege, prezenta

acțiune nu poate fi caracterizată ca o contestație împotriva

deciziei motivate a deținătorului imobilului.

Prin decizia civilă nr.42 din 28 ianuarie 2004, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de

reclamantă, a anulat sentința Judecătoriei Timișoara, a

admis acțiunea și, evocând fondul, a constatat că imobilul in

litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului de la antecesorul

reclamantei. A constatat că reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art.4 alin.(2)

din Legea nr.10/2001 și l-a obligat pe Primarul Municipiului

Timișoara, ca reprezentant al Consiliului Timișoara, să

emită decizie motivată, care să conțină oferta de

restituire în natură sau prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.

Prin decizia nr.473 din 18 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală

a admis recursul declarat de Primarul Municipiului Timișoara și

Consiliul local Timișoara, a casat decizia Curții de Apel

Timișoara, decizia din 9 mai 2003 a Tribunalului Timiș și

sentința Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza spre

soluționare la Tribunalul Timiș, ca instanță de fond.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele

considerente:

Legea nr.10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001, are o

aplicațiune generală în materia reparării daunelor produse prin

preluarea abuzivă a unor bunuri nemișcătoare, pentru că

art.2 din lege acoperă în concepția legiuitorului sfera tuturor

modalităților de preluare abuzivă a imobilelor.

Instanțele au soluționat cauza și cu neobservarea normelor

legale care reglementează competența lor după materie.

În cauza dedusă judecății se pune în discuție situația

în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, care fie

din neglijență fie din rea-voință refuză să

răspundă la notificarea făcută de persoana

îndreptățită.

Fie că persoana juridică notificată răspunde printr-o

decizie sau dispoziție motivată, fie că ea refuză

nejustificat să răspundă la notificare, demersului judiciar al

persoanei îndreptățite trebuie să i se dea o rezolvare

unitară, atât din punct de vedere al judecății de fond cât

și din cel al competenței materiale, astfel că în ambele

situații competența aparține în primă instanță

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare, sau după caz, al

entității învestite cu soluționarea notificării, conform

art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001.

Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Timiș, secția

civilă a pronunțat sentința nr.3130 din 28 noiembrie 2006, prin

care a admis în parte acțiunea reclamantei și l-a obligat pe Primarul

Municipiului Timișoara la emiterea unei decizii corespunzătoare

pentru imobilul situat în Timișoara, respingând în rest solicitările

reclamantei și admițând excepția lipsei calității

procesuale pasive a instituției Prefectului județului Timiș.

Tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantei de restituire în natură

a imobilului, considerând că procedura administrativă este

obligatorie și că instanța de judecată nu se poate

substitui Primarului Municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă nr.224 din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de pârât

împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, respingând acțiunea

formulată de reclamantă.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut

următoarele :

Din probatoriul

administrat, rezultă că dosarul administrativ nr.1929 din 13 martie

2001 este incomplet, aspect necontestat chiar de către reclamantă.

Deși reclamantei i s-au solicitat în mai multe rânduri anumite acte în

original sau în copie legalizată, aceasta nu s-a conformat, astfel încât

și în prezent de la dosarul administrativ lipsește cartea

funciară la zi și în original.

Conform dispozițiilor art.2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr.10/2001, notificatoarei îi revine obligația să facă dovada

proprietății și a calității de persoană

îndreptățită, fără aceste acte doveditoare, Comisia de

aplicare a Legii nr.10/2001 fiind în imposibilitate de a soluționa

notificarea petentei.

De asemenea, a mai reținut că, potrivit art.108 alin.(4) C.proc.civ.,

reclamanta nu-și poate invoca propria culpă.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate și arătând că, în mod greșit, au fost aplicate

dispozițiile art.108 alin.(4) C.proc.civ.

Totodată, a mai arătat că, potrivit art.22 pct.3 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, a depus la dosar toate actele

doveditoare, iar în ceea ce privește anumite acte originale, a depus la

dosar fotocopii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte a constatat că aceasta este nelegală,

pentru următoarele considerente:

Reclamanta a înregistrat la Primăria Municipiului Timișoara o

notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, precum

și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce

privește pretențiile referitoare la imobilul din Timișoara.

Potrivit art.25 din Legea nr.10/2001 republicată, pârâtul este obligat

să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea

notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza

analizei acestor acte să accepte sau să refuze acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele

depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să

refuze

sine die

soluționarea notificării și eventualul

control ulterior al instanței de judecată cu privire la temeinicia

și legalitatea dispoziției sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația de fapt reținută de curtea de

apel - aceea a nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor

considerate necesare de către pârât - soluția de obligare a acestuia

la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate pronunțată de

tribunal, era în concordanță cu legea.

Pentru considerentele arătate, Înalta

Curte a constatat că dispozițiile art.108 alin.(4) C.proc.civ. au

fost greșit aplicate în cauză și în baza art.312 și art.

304 pct. 9 C.proc.civ., a admis recursul, a modificat decizia și a respins

apelul declarat de pârât împotriva sentinței, ca nefondat.