ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4022/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1727/ F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București a admis

acțiunea, a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire pentru

imobilul compus din teren în suprafață de 294 mp, reprezentând fostul imobil,

în prezent ocupat de blocul de locuințe, și construcția ce a existat pe acest

teren compusă din clădire de locuit cu cinci camere, cămară, bucătărie, trei

holuri, garaj, closet exterior și magazie; a constatat că valoarea de

circulație a imobilului de mai sus este de 970.738 lei pentru teren și 216.300

lei pentru construcție, conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză,

despăgubirile urmând a se acorda în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

București a reținut că, la data de 31 iulie 2001, reclamanții S.D. și J.M. au

depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând măsuri reparatorii sub

formă de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, sector 3, în

suprafață de 294 mp, notificarea înregistrată din 31 iulie 2001 formând

obiectul Dosarului nr. 30263 al Primăriei Municipiului București.

Tribunalul București a reținut că,

deși reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către

pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a

respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Tribunalul București a reținut că

imobilul din litigiu a fost proprietatea părinților reclamanților, S.C. și S.M.,

și a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de

Stat nr. 43 din 3 februarie 1984, în Anexa 23 a decretului, poziția 54. Terenul

a fost identificat conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat

în cauză, potrivit căruia, este ocupat de blocul de locuințe și de spațiile

verzi din jurul blocului. Tribunalul a mai reținut din expertizele întocmite în

cauză că terenul a fost evaluat la suma de 970.738 lei, iar clădirile identificate

conform actelor de proprietate au fost evaluate la suma de 216.300 lei.

În consecință, față de cele reținute,

Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanții au făcut dovada că sunt persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent

pentru imobilul ce a aparținut autorilor lor, compus din teren în suprafață d

294 mp, reprezentând fostul imobil, în prezent ocupat de blocul de locuințe și

construcția ce a existat pe acest teren, compusă din clădire de locuit cu cinci

camere, cămară, bucătărie, trei holuri, garaj, closet exterior și magazie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta Primăria Municipiului București iar prin Decizia civilă nr. 559 din

9 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins

apelul reținându-se următoarele considerente:

Susținerea apelantului pârât în sensul

că instanța de judecată nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul

către C.C.S.D., fără a putea stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor, este

întemeiată pe dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Conform alin. (2) al acestui articol, notificările formulate potrivit

prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluționate în sensul arătat la

alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază

de proces - verbal de predare primire Secretariatului C.C.S.D., însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a

imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora,

inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse

de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după

caz, a ordinelor în continuare, procedura urmează etapele prevăzute de art. 16

din Legea nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarelor și întocmirea raportului

de evaluare, după parcurgerea acestor etape urmând emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire.

Pe de altă parte, Curtea constată că,

în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat un recurs

în interesul legii, afirmând competența instanțelor judecătorești de a

soluționa fondul notificărilor.

Astfel, în conformitate cu Decizia nr.

120 din 19 mar4tie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie

interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze

pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al unității deținătoare sau el entității învestite cu

soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Curtea constată că, în recursul în

interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în

care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația

instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra

cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare.

Într-un astfel de caz, lipsa

răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Nu se poate considera că, în cazul

nefinalizării procedurii administrative la opt ani după înregistrarea

notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptățită a contestatorilor și

administrând probele necesare pentru a evalua despăgubirile cuvenite acestora,

întrucât acest fapt ar încălca dreptul de acces la instanță, consacrat prin

art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta Primăria municipiului București prin Primarul general solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului și schimbării hotărârii instanței

de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenta susține în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. că instanța de ap el a făcut o greșită interpretare și

aplicare a legii în condițiile în care s-a constatat cuantumul despăgubirilor

la valoarea de circulație a imobilului din litigiu.

Se mai susține că nu s-a făcut dovada

dreptului de proprietate și nici raportul de rudenie dintre autorii

reclamantelor referitor la proprietatea imobilului din litigiu.

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății trebuiau depuse anexat la notificare potrivit art.

22 din Legea nr. 10/2001.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiunilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Notificarea întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 a fost înregistrată din 31 iulie 2001, formând obiectul Dosarului

nr. 30263 la Primăria municipiului București.

Față de nesoluționarea notificării în

termenul prevăzut de dispozițiunile Legii nr. 10/2001, instanța de fond și cea

de apel au dat eficiență dispozițiilor obligatoriu ale Deciziei nr. 20/0207 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul

legii.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001

republicată, unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea în

termen de 60 de zile de la depunerea acesteia, sau după caz, a actelor

doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu.

Nu există nici un temei legal pentru

care, considerând că actele depuse de persoana îndreptățită, nu sunt adecvate

sau suficiente, entitatea notificată să refuze „sine die" soluționarea

notificării și eventualul control ulterior al instanței de judecată cu privire

la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația

nedepunerii de către persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate

necesare de către entitatea notificată, nu este înlăturată obligația prevăzută

de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina entității respective, de

soluționare a notificării.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001,

înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la

data soluționării notificării.

Expresia „soluționarea

notificării" trebuie astfel înțeleasă în sensul că vizează rezolvarea

acesteia în oricare din cele două etape - administrativă înaintea persoanei

juridice notificate, sau judiciară prin hotărâre irevocabilă a instanței de

judecată.

Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001

nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel,

ar însemna a aduce atingere chiar principiului liberului acces la justiție,

consacrat prin art. 27 din Constituție.

Or, rolul instanței de judecată nu se

poate rezuma la verificarea doar a probelor administrate în fața formei

juridice, notificate, pentru că s-ar încălca principiul aflării adevăratului

obiectiv și chiar cel al bunei înfăptuiri a justiției.

Din perspectiva celor expuse, a

dispozițiilor art. 23 și 25 a Legii nr. 10/2001, și a dispozițiilor Deciziei nr.

20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs

în interesul legii, nu sunt prezente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât prin actele depuse reclamanții au făcut dovada

dreptului de proprietate (filele 9, 19 dosarul instanței de fond) și a

calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Chiar dacă instanța de fond a

constatat valoarea de circulație a imobilului din litigiu, conform rapoartelor

de expertiză tehnică efectuate în cauză, această constatare are doar valoarea

unui început de dovadă pentru stabilirea eventualelor despăgubiri ce urmează a

fi acordate în condițiile Legii speciale și a Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Potrivit prevederilor art. 13 lit. a)

din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se

face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului

Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la

acordarea de tiduri de despăgubire.

De asemenea potrivit prevederilor art.

1 alin. (2) din capitolul 1 Tidul VII din legea sus evocată, dispozițiile

acestui titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizia motivată a

conducătorului instituției publice implicate în privatizare.

Prin urmare, în cuprinsul legii sus

evocate, se prevede expres că dispozițiile sale se aplică și în cazul în care

despăgubirile sunt cuprinse în decizia instituției publice implicate în

privatizare.

În speță, instanța a fost investită

tocmai pentru că pârâta nu și-a respectat obligația de soluționare a

notificării, expertizele efectuate în cauză ce constată doar valoarea de

circulație a imobilului din litigiu, nu nesocotesc prevederile legii și nici

atributele Comisiei Centrale.

De altfel, instanțele s-au pronunțat

în acord cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv, are dreptul la

despăgubiri, în condițiile legii speciale, astfel că nu se poate susține cu

temei că au fost nesocotite prevederile legale aplicabile, de vreme ce textul

sus menționat face referire expresă la legea specială.

Față de cele expuse, nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 559 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 mai 2010.