ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4022/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1727/ F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București a admis acțiunea, a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire pentru imobilul compus din teren în suprafață de 294 mp, reprezentând fostul imobil, în prezent ocupat de blocul de locuințe, și construcția ce a existat pe acest teren compusă din clădire de locuit cu cinci camere, cămară, bucătărie, trei holuri, garaj, closet exterior și magazie; a constatat că valoarea de circulație a imobilului de mai sus este de 970.738 lei pentru teren și 216.300 lei pentru construcție, conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, despăgubirile urmând a se acorda în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, la data de 31 iulie 2001, reclamanții S.D. și J.M. au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, sector 3, în suprafață de 294 mp, notificarea înregistrată din 31 iulie 2001 formând obiectul Dosarului nr. 30263 al Primăriei Municipiului București. Tribunalul București a reținut că, deși reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns. Tribunalul București a reținut că imobilul din litigiu a fost proprietatea părinților reclamanților, S.C.

și S.M., și a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 43 din 3 februarie 1984, în Anexa 23 a decretului, poziția 54. Terenul a fost identificat conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, potrivit căruia, este ocupat de blocul de locuințe și de spațiile verzi din jurul blocului. Tribunalul a mai reținut din expertizele întocmite în cauză că terenul a fost evaluat la suma de 970.738 lei, iar clădirile identificate conform actelor de proprietate au fost evaluate la suma de 216.300 lei.

În consecință, față de cele reținute, Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilul ce a aparținut autorilor lor, compus din teren în suprafață d 294 mp, reprezentând fostul imobil, în prezent ocupat de blocul de locuințe și construcția ce a existat pe acest teren, compusă din clădire de locuit cu cinci camere, cămară, bucătărie, trei holuri, garaj, closet exterior și magazie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București iar prin Decizia civilă nr. 559 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins apelul reținându-se următoarele considerente: Susținerea apelantului pârât în sensul că instanța de judecată nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul către C.C.S.D., fără a putea stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor, este întemeiată pe dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Conform alin. (2) al acestui articol, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces - verbal de predare primire Secretariatului C.C.S.D., însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor în continuare, procedura urmează etapele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 247/2005, respectiv analizarea dosarelor și întocmirea raportului de evaluare, după parcurgerea acestor etape urmând emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Pe de altă parte, Curtea constată că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat un recurs în interesul legii, afirmând competența instanțelor judecătorești de a soluționa fondul notificărilor.

Astfel, în conformitate cu Decizia nr. 120 din 19 mar4tie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau el entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Nu se poate considera că, în cazul nefinalizării procedurii administrative la opt ani după înregistrarea notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptățită a contestatorilor și administrând probele necesare pentru a evalua despăgubirile cuvenite acestora, întrucât acest fapt ar încălca dreptul de acces la instanță, consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București prin Primarul general solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și schimbării hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenta susține în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că instanța de ap el a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care s-a constatat cuantumul despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilului din litigiu. Se mai susține că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici raportul de rudenie dintre autorii reclamantelor referitor la proprietatea imobilului din litigiu.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății trebuiau depuse anexat la notificare potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiunilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost înregistrată din 31 iulie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 30263 la Primăria municipiului București. Față de nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de dispozițiunile Legii nr. 10/2001, instanța de fond și cea de apel au dat eficiență dispozițiilor obligatoriu ale Deciziei nr. 20/0207 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia, sau după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu. Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptățită, nu sunt adecvate sau suficiente, entitatea notificată să refuze „sine die" soluționarea notificării și eventualul control ulterior al instanței de judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise. Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate necesare de către entitatea notificată, nu este înlăturată obligația prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina entității respective, de soluționare a notificării.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării. Expresia „soluționarea notificării" trebuie astfel înțeleasă în sensul că vizează rezolvarea acesteia în oricare din cele două etape - administrativă înaintea persoanei juridice notificate, sau judiciară prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată. Nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere chiar principiului liberului acces la justiție, consacrat prin art. 27 din Constituție. Or, rolul instanței de judecată nu se poate rezuma la verificarea doar a probelor administrate în fața formei juridice, notificate, pentru că s-ar încălca principiul aflării adevăratului obiectiv și chiar cel al bunei înfăptuiri a justiției.

Din perspectiva celor expuse, a dispozițiilor art. 23 și 25 a Legii nr. 10/2001, și a dispozițiilor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, nu sunt prezente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât prin actele depuse reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate (filele 9, 19 dosarul instanței de fond) și a calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. Chiar dacă instanța de fond a constatat valoarea de circulație a imobilului din litigiu, conform rapoartelor de expertiză tehnică efectuate în cauză, această constatare are doar valoarea unui început de dovadă pentru stabilirea eventualelor despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile Legii speciale și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de tiduri de despăgubire. De asemenea potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din capitolul 1 Tidul VII din legea sus evocată, dispozițiile acestui titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizia motivată a conducătorului instituției publice implicate în privatizare. Prin urmare, în cuprinsul legii sus evocate, se prevede expres că dispozițiile sale se aplică și în cazul în care despăgubirile sunt cuprinse în decizia instituției publice implicate în privatizare.

În speță, instanța a fost investită tocmai pentru că pârâta nu și-a respectat obligația de soluționare a notificării, expertizele efectuate în cauză ce constată doar valoarea de circulație a imobilului din litigiu, nu nesocotesc prevederile legii și nici atributele Comisiei Centrale. De altfel, instanțele s-au pronunțat în acord cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv, are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale, astfel că nu se poate susține cu temei că au fost nesocotite prevederile legale aplicabile, de vreme ce textul sus menționat face referire expresă la legea specială. Față de cele expuse, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 559 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2010.