ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6289/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6289/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului civil de față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentința nr. 892 din 23
iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte
acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.F., C.M.M. și V.P.R. în
contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general.
A obligat
pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 668.653 lei, reprezentând
despăgubiri corespunzătoare imobilului format din teren și construcții, situat
în București, sector 1.
A respins în
rest ca neîntemeiată acțiunea precizată.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea
autorului reclamanților, S.S., care l-a dobândit prin act de vânzare -
cumpărare și că a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 224/1951.
După intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat prin notificare
restituirea în natură a imobilului, care în prezent este proprietatea numitelor
B.M. și B.N.
Pârâtul, deși
avea obligația de a se pronunța prin dispoziție în termenul impus de lege
asupra cererii de restituire, a refirzat să soluționeze notificarea.
Reținând că
reclamanții au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a preluării
abuzive, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură,
deoarece a fost înstrăinat unor terțe persoane și a obligat pârâtul să le
plătească despăgubiri reprezentând valoarea imobilului.
În ceea ce
privește cererea privind lăsarea în deplină proprietate și liniștita posesie a
imobilului, tribunalul a respins-o față de împrejurarea că reclamanții nu au
mai susținut această cerere.
Prin Decizia
nr. 183/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general
împotriva sentinței, pe are a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat
pârâtul să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalert,
în condițiile și cuantumul prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
A menținut
restul dispozițiilor sentinței.
Instanța de
apel a reținut, prin raportare la Decizia nr. 9 din 20 martie 2006, pronunțată
de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, că instanța trebuie
să soluționeze pe fond contestația.
Prima instanță,
însă, nu a ținut seama de dispozițiile din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005,
care stabilește prin art. 16 procedura de stabilire a despăgubirilor.
Potrivit
Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în interesul legii, prevederile cuprirse în art. 16 și următoarele din
Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior
intrării în vigoare a legii, contestate în termen.
Instanța de
apel a găsit ca fiind parțial corect raționamentul primei instanțe, conform
căruia dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale și art. 1 din Primul protocol adițional impuneau
stabilirea cuantumului debitului, dar măsurile reparatorii nu sunt stabilite de
legiuitor în sarcina apelantului pârât, ci în sarcina Statului, reprezentat
prin C.C.S.D.
Dacă s-ar
accepta procedeul primei instanțe s-ar greva fără temei bugetul unității
administrativ teritoriale, care nu are drept scop acoperirea contravalorii
despăgubirilor datorate de stat persoanelor ale căror imobile au fost preluate
abuziv.
În ceea ce
privește criticile pârâtului privind cuantumul despăgubirilor, instanța de apel
a reținut că acesta urmează a fi stabilit de experții evaluatori specializați
aflați la dispoziția Comisiei centrale, conform dispozițiilor Legii nr.
247/2005.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanții
Invocând
dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că
decizia atacată este nelegală.
Astfel,
instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, pentru că a lăsat
necercetate criticile formulate la motivele de apel prin întâmpinare și prin
concluziile orale.
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului să emită
dispoziție de acordare a despăgubirilor și nici prima instanță nu a dispus
aceasta.
Recurenții au
mai arătat că decizia atacată aduce argumente străine de obiectul cauzei,
deoarece Decizia nr. 52/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii se
referă la inaplicabilitatea art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr.
247/2005 în cazul deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, dar în
cauză o astfel de decizie nu a fost emisă.
Prin urmare,
decizia și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt străine de cauză.
De asemenea, au
arătat recurenții, Decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curți
a fost citată fragmentar, ruptă din context.
Recurenții au
mai arătat că instanța de apel nu a ținut s sama de Decizia nr. 20 din 19
martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul
legii, pe care și-a întemeiat acț.unea și prin care s-a statuat că instanța de
judecată este competertă să judece pe fond nu numai contestația formulată
împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificărilor, ci și
acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității
deținătoare de a răspunde la notificare.
Instanța de
apel și-a contestat propria competență și a in:erzis în acest mod accesul la
justiție.
În acest sens,
susțin recurenții, sunt și cauzele pronunțate de Curtea Europeană împotriva
României.
Criticile
formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile ari 304 pct 7 și 9 din C.
proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arata în continuare,
În ceea ce
privește critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității, se
constată că în virtutea acestui principiu ce guvernează procesul civil, părțile
pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul procesului, prin
stabilirea cac irului procesual în limitele căruia urmează a avea loc judecata.
Analizând
actele și lucrările dosarului, se constată că judecata în apel s-a făcut cu
respectarea principiului disponibilității, instanța de apel analizând atât
motivele de apel formulate de pârât dar și apărările și susținerile
reclamanților - intimați, formulate prin notele scrise depuse la dosar și în
concluziile orale, referitoare la calitatea de persoană îndreptățită, accesul
la instanță și plenitudinea de competență.
Este nefondată
și susținerea recurenților că s-a încălcat principiul disponibilității, pentru
că instanța de apel a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții prin care să
acorde despăg abiri, cerere pe care nu au formulat-o.
Așa cum s-a
arătat, în virtutea principiului disponibilității, reclamantul este cel care
fixează cadrul procesual, instanța fiind obligată să se pronunțe numai în
limitele a ceea ce s-a cerut.
Cu toate
acestea, odată fixat cadrul procesual, judecata trebuie să decurgă în limitele
regulilor dreptului material și procesual ce guvernează litigiul dedus
judecății, principiul disponibilității nedând posibilitatea părții să
beneficieze de alte drepturi, afirmate, dar nereglementate de procedura în
limitele căreia are loc judecata.
Astfel, în
cauză, este adevărat că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului să
emită o decizie sau dispoziție de acordare a despăgubirilor, ci obligarea
pârâtului să emită o decizie de restituire în natură, iar în situația în care
restituirea nu este posibilă, obligarea la plata despăgubirilor.
Cererea de
chemare în judecată, este, însă, o contestație împotriva refuzului nejustificat
al unității deținătoare, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr.
10/2001, republicată, iar principiul disponibilității nu se poate exercita
decât în limitele drepturilor prevăzute de această lege specială.
Recurenții au
mai arătat că decizia atacată aduce argumente străine de obiectul cauzei, dar
nici această critică nu este fondată.
Decizia nr. 52/2007,
pronunțată de Înalta Curte în interesul legii este aplicabilă în cauză și în
mod corect instanța de apel a avut în vedere dispozițiile sale obligatorii.
În esență
dispoziția amintită a analizat situația notificărilor soluționate înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 257/2005, ca o aplicație a principiului că
legalitatea unui act emis cu efecte jurisdicționale nu poate fi analizată decât
prin raportare la legea în vigoare la momentul emiterii sale.
Or, nu acesta
este cazul în speță, deoarece, la data sesizării instanței de judecată nu
exista o decizie sau dispoziție motivată de soluționare a notificării.
Prin urmare, în
mod corect, prin raționament „per a contrario", instanța de apel a
constatat că dispozițiile art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 își găsesc
aplicarea în speță, iar Decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie 2008 a Înaltei
Curți a fost menționată fără a fi ruptă din context.
Au mai susținut
recurenții că instanța de apel nu a ținut seama de Decizia nr. 20 din 19 martie
2007, dar această decizie nu este aplicabilă în cauză.
Astfel, decizia
amintită a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul
legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
republicată și a stabilit că instanța de judecată este competentă să
soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau
dispoziției de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în
natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei
îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a
răspunde la notificare.
Decizia în
interesul legii a asigurat aplicarea și interpretarea unitară a textului de
lege vizat, în condițiile în care unele instanțe de judecată au respins ca
inadmisibile sau ca premature acțiunile prin care s-a solicitat restituirea în
natură, dacă unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție
motivată asupra cererii.
Această
chestiune nu face obiect de analiză în cauza de față, deoarece cererea
reclamanților nu a fost respinsă de instanța de apel, ci a fost admisă în
parte, iar dispoziția obligării la despăgubiri a fost înlocuită cu aceea a
obligării unității deținătoare să emită dispoziție prin care să propună
reclamanților despăgubiri în condițiile legii speciale.
Analiza pe fond
a contestației în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea
cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calității de persoană
îndreptățită, a existenței preluării abuzive, precum și a naturii măsurilor reparatorii
care se impun.
După intrarea
în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost scindată în două etape, cadrul legal
prezent permițând instanței civile să analizeze calitatea de persoană
îndreptățită, preluarea abuzivă și natura măsurilor reparatorii, urmând ca
instanți de contencios administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor
stabilite de C.C.S.D.
De aceea,
instanța de apel nu și-a contestat propria competență, ci a judecat cauza în
limitele competențelor conierite de legiuitor în această fază a procedurii de
acordare a măsirilor reparatorii.
Decizia
instanței de apel nu a încălcat dreptul de acces la o instanță, care, conform
jurisprudenței C.E.D.O. nu este un drept absolut, ci poate fi supus acelor
limitări, care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a aduce atingere
însăși substanței dreptului de acces la o instanță de judecată.
Or, parcurgerea
unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate
de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în
recenta cauză pilot Măria Atanasiu și alții împătrim României (hotărârea din 12
octombrie 2010, parag. 115).
De asemenea,
decizia instanței de apel nu reprezintă nici o încălcare a dreptului garantat
de art. 1 din primul protocol adițional la Convenție, deoarece, așa cum în
repetate rânduri a afirmat Curtea Europeană, pentru a beneficia de garanțiile
acestui articol din Convenția europeană, reclamantul trebuie să dețină un bun.
Or, Curtea
europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul
articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a
stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin
neîndeplinirea condiției (cauzele Penția și Penția împotrivi României,
hotărârea din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea
din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermzyer împotrivi României,
hotărârea din 3 decembrie 2002, cauza Măria Atanasiu și alții împotriia
României, hotărârea din 12 octombrie 2010).
În cauză, la
data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanții nu dețineau un
bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană ci au
inițiat un demers judiciar în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru
imobilele preluate abuziv cu mult înainte de ratificarea Convenției europene de
către România.
Astfel, în
cauza Pădurarii împotrivi României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea
statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie
bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Convenția nu
impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, dar, odată
adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și
coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și
incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare
a acestei soluții.
Or, în această
materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor
reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr.
247/2005.
Prin urmare,
exigențele coerenței și certitudinii statua :e de Curtea europeană în
jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru
bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor
judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau
aplicarea de nasuri reparatorii.
Față de
considerentele mai sus expuse, recursul declar it de reclamanți se va privi ca
nefondat și, în temeiul art. 312 alin.(1) C. proc. civ., va fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamanții S.F., C.M.M. și V.P.R. împotriva Deciziei
civile nr. 183/ A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2010.