ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6288/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 9 mai 2008,

reclamanții A.G.C. și A.G.Y. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P. și Primăria municipiului

București, prin primar general, obligarea pârâților de a le lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, compus din teren

în suprafață de 600 mp și 2 corpuri de casă.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a aparținut bunicii

acestora, numita C.A.M.J., care la rândul ei a moștenit bunul de la mama sa - C.R.

- decedată , că imobilul menționat a fost trecut în proprietatea statului ca

urmare a naționalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950, preluarea având

caracter abuziv, întrucât proprietara imobilului era exceptată de la

naționalizare, fiind medic.

Prin sentința civilă nr.

597 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

respingând acțiunea față de acest pârât; a admis acțiunea precizată formulată

împotriva pârâtului Municipiul București, prin primar general, și l-a obligat

pe pârât să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, în natură,

imobilul în litigiu și să facă propuneri de despăgubiri pentru apartamentul

vândut cumpărătorilor J.C. și J.V.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că preluarea bunului în temeiul

Decretului nr. 92/1950 a avut caracter abuziv, întrucât actul normativ

menționat contravenea normelor înscrise în Constituția României din 1948, care

la art. 8 prevedeau că proprietatea particulară și dreptul la moștenire sunt

recunoscute și garantate de lege, precum și art. 481 C. civ. care stabilea că

nici o persoană nu poate fi obligată să cedeze proprietatea sa decât pentru

cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, condiții

ce nu au fost îndeplinite în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general,

arătând că soluția este rezultatul unei analize greșite a probatoriului

administrat în cauză precum și a interpretării eronate a dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

Apelantul pârât a

arătat că întrucât acțiunea a fost soluționată după apariția Legii nr. 10/2001,

reclamanții ar fi trebuit să se adreseze Comisiei înființate în baza acestei

legi și numai după ce Comisia ar fi dat un răspuns negativ, ar fi putut

solicita, pe calea dreptului comun, pretenții.

A mai arătat că

legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act

normativ ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care

constituie dreptul comun în materie, invocând în acest sens dispozițiile

deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul

legii.

Cererea de restituire

trebuie analizată și soluționată de entitatea notificată și numai după aceea,

dispoziția emisă poate fi contestată în fața instanței judecătorești.

A mai apreciat că

instanța de fond, fără a stabili întinderea dreptului de proprietate al

reclamanților pe baza unei expertize de specialitate, a dispus în mod nelegal

restituirea unei părți din imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă nr.

57/ A din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul București, prin primar general,

reținând că, deși reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

la data de 7 martie 2001, nici până în prezent pârâtul nu a emis o dispoziție

motivată în acest sens, în condițiile în care a fost obligat la aceasta prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv, prin sentința civilă nr. 6518

din 04 noiembrie 2005.

Ca urmare, prima instanță

a soluționat cauza pe fond, cu respectarea și aplicarea dispozițiilor Deciziei

nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii, conform plenitudinii de jurisdicție conferite de această

decizie instanțelor de judecată în cadrul dreptului dedus judecății, în cazul

refuzului nejustificat de a soluționa notificarea.

Instanța de apel a

mai reținut că, față de aceste considerente, criticile vizând inadmisibilitatea

unei acțiuni în revendicare, precum și dispozițiile Deciziei nr. 33/2009 a

Înaltei Curți sunt fără relevanță juridică și străine cauzei deduse judecății.

De asemenea, instanța

de apel a mai constatat că critica conform căreia instanța de fond nu a

efectuat o expertiză de specialitate în cauză care să aibă ca obiect întinderea

dreptului de proprietate al reclamanților este nefondată, întrucât la termenul

de judecată din 16 martie 2009 s-a depus raportul de expertiză efectuat de

expert inginer M.V., la care părțile nu au depus obiecțiuni și prin care a fost

identificat și individualizat imobilul în litigiu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general,

formulând critici ce au vizat nedepunerea, de către reclamanți, a actelor

doveditoare ale dreptului de proprietate, în interiorul termenului de 60 de

zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, precum și greșita

reținere a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 ca fiind contrare Constituției

din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ., în raport de împrejurarea că actul

normativ arătat nu a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în

vigoare, astfel încât în perioada de referință era valabil și producea efecte

juridice.

Recursul este nul în

considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit

art. 302 ind.1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art.

306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea

motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de

nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte,

arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din cazurile reglementate de art.

304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la

motivul de recurs invocat.

Prin cererea de recurs pârâtul a invocat

incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia

se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „.este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.”

Din cuprinsul motivelor de recurs se constată

însă că pârâtul nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivului

invocat, respectiv, nu a arătat în ce mod, prin soluția pronunțată, legea ar fi

fost incorect aplicată, ori care este textul legal ce a fost greșit aplicat sau

greșit interpretat raportat la circumstanțele cauzei.

Succesiunea de afirmații din cuprinsul

cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel

încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi

încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Mai mult, pentru prima oară în calea de atac

a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată a

reținut nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu, precum și

nerespectarea, de către reclamanți a procedurilor prevăzute de legea specială

de reparație, critici formulate omisso medio, ce nu pot fi primite și analizate

de instanța de recurs.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în

exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea

instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara

recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o

anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei

instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

În speța supusă analizei, se constată că prin

sentința civilă nr. 597 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a stabilit că titlul statului asupra imobilului în litigiu, astfel cum

a fost constituit prin Decretul nr. 92/1950, nu este valabil, fiind rezultatul

măsurii abuzive a naționalizării, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la

restituire conform legii speciale de reparație și că aceștia au respectat

procedura instituită de actul normativ arătat referitoare la depunerea

notificării și a actelor doveditoare.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei

hotărâri a vizat critici referitoare la admisibilitatea acțiunii promovate de

reclamanți, la modalitatea soluționării direct de către instanța de judecată a

notificării și la inexistența unei expertize de specialitate care să

stabilească întinderea dreptului de proprietate dedus judecății, fără a face

vreo referire la nerespectarea, de către reclamanți a procedurilor aferente

Legii nr. 10/2001 ori la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.

Se constată astfel că, prin sentința primei

instanțe și în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunea valabilității

titlului statului și a respectării procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001,

asupra acestor aspecte s-a statuat cu putere de lucru judecat, astfel încât nu

mai pot fi puse în discuție, rămânând câștigate în mod definitiv și irevocabil

cauzei.

Hotărârile judecătorești față de care nu s-au

exercitat, în termenul stabilit, căile de atac prevăzute de lege, intră în

puterea lucrului judecat, iar hotărârile judecătorești față de care nu s-a

exercitat calea de atac a apelului, nu pot fi atacate cu recurs.

Pentru identitate de rațiune, acele aspecte

dintr-o hotărâre judecătorească care nu au constituit critici formulate în

cadrul apelului, deși s-a exercitat o asemenea cale de atac, sunt supuse

autorității de lucru judecat în ipoteza promovării recursului, neputând fi

invocate pentru prima oară în calea extraordinară de atac, întrucât reprezintă

chestiuni față de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului.

Astfel, autoritatea de lucru judecat privește

nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și problemele de drept ce

sunt dezlegate irevocabil prin hotărârea judecătorească, recunoscându-se un

asemenea efect și cu privire la considerentele care se reflectă în dispozitiv.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte

constată că nu poate primi și analiza criticile pârâtului referitoare la

valabilitatea sau nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, precum și la

respectarea sau nerespectarea, de către reclamanți, a procedurilor prevăzute de

Legea nr. 10/2001, aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat, prin

neapelare, reprezentând critici omisso medio, în cauză nu s-au conturat motive

de ordine publică iar criticile formulate nu se circumscriu cadrului legal

prevăzut de art. 304 C. proc. civ., astfel încât conform art. 306 alin. (1) C.

proc. civ. recursul este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei

civile nr. 57/ A din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2010.