ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6288/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 9 mai 2008, reclamanții A.G.C. și A.G.Y. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P. și Primăria municipiului București, prin primar general, obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 600 mp și 2 corpuri de casă. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a aparținut bunicii acestora, numita C.A.M.J., care la rândul ei a moștenit bunul de la mama sa - C.R. - decedată , că imobilul menționat a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a naționalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950, preluarea având caracter abuziv, întrucât proprietara imobilului era exceptată de la naționalizare, fiind medic.

Prin sentința civilă nr. 597 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., respingând acțiunea față de acest pârât; a admis acțiunea precizată formulată împotriva pârâtului Municipiul București, prin primar general, și l-a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, în natură, imobilul în litigiu și să facă propuneri de despăgubiri pentru apartamentul vândut cumpărătorilor J.C. și J.V. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că preluarea bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a avut caracter abuziv, întrucât actul normativ menționat contravenea normelor înscrise în Constituția României din 1948, care la art. 8 prevedeau că proprietatea particulară și dreptul la moștenire sunt recunoscute și garantate de lege, precum și art. 481 C. civ.

care stabilea că nici o persoană nu poate fi obligată să cedeze proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, condiții ce nu au fost îndeplinite în cauză. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, arătând că soluția este rezultatul unei analize greșite a probatoriului administrat în cauză precum și a interpretării eronate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Apelantul pârât a arătat că întrucât acțiunea a fost soluționată după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții ar fi trebuit să se adreseze Comisiei înființate în baza acestei legi și numai după ce Comisia ar fi dat un răspuns negativ, ar fi putut solicita, pe calea dreptului comun, pretenții.

A mai arătat că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie, invocând în acest sens dispozițiile deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul legii. Cererea de restituire trebuie analizată și soluționată de entitatea notificată și numai după aceea, dispoziția emisă poate fi contestată în fața instanței judecătorești. A mai apreciat că instanța de fond, fără a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamanților pe baza unei expertize de specialitate, a dispus în mod nelegal restituirea unei părți din imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 57/ A din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul București, prin primar general, reținând că, deși reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 la data de 7 martie 2001, nici până în prezent pârâtul nu a emis o dispoziție motivată în acest sens, în condițiile în care a fost obligat la aceasta prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv, prin sentința civilă nr. 6518 din 04 noiembrie 2005. Ca urmare, prima instanță a soluționat cauza pe fond, cu respectarea și aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, conform plenitudinii de jurisdicție conferite de această decizie instanțelor de judecată în cadrul dreptului dedus judecății, în cazul refuzului nejustificat de a soluționa notificarea.

Instanța de apel a mai reținut că, față de aceste considerente, criticile vizând inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare, precum și dispozițiile Deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curți sunt fără relevanță juridică și străine cauzei deduse judecății. De asemenea, instanța de apel a mai constatat că critica conform căreia instanța de fond nu a efectuat o expertiză de specialitate în cauză care să aibă ca obiect întinderea dreptului de proprietate al reclamanților este nefondată, întrucât la termenul de judecată din 16 martie 2009 s-a depus raportul de expertiză efectuat de expert inginer M.V., la care părțile nu au depus obiecțiuni și prin care a fost identificat și individualizat imobilul în litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, formulând critici ce au vizat nedepunerea, de către reclamanți, a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, în interiorul termenului de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, precum și greșita reținere a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 ca fiind contrare Constituției din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ., în raport de împrejurarea că actul normativ arătat nu a fost declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare, astfel încât în perioada de referință era valabil și producea efecte juridice. Recursul este nul în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit art. 302 ind.1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Prin cererea de recurs pârâtul a invocat incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „.este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.” Din cuprinsul motivelor de recurs se constată însă că pârâtul nu a dezvoltat critici care să se circumscrie motivului invocat, respectiv, nu a arătat în ce mod, prin soluția pronunțată, legea ar fi fost incorect aplicată, ori care este textul legal ce a fost greșit aplicat sau greșit interpretat raportat la circumstanțele cauzei.

Succesiunea de afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Mai mult, pentru prima oară în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanța de judecată a reținut nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu, precum și nerespectarea, de către reclamanți a procedurilor prevăzute de legea specială de reparație, critici formulate omisso medio, ce nu pot fi primite și analizate de instanța de recurs.

Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. În speța supusă analizei, se constată că prin sentința civilă nr. 597 din 23 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a stabilit că titlul statului asupra imobilului în litigiu, astfel cum a fost constituit prin Decretul nr. 92/1950, nu este valabil, fiind rezultatul măsurii abuzive a naționalizării, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituire conform legii speciale de reparație și că aceștia au respectat procedura instituită de actul normativ arătat referitoare la depunerea notificării și a actelor doveditoare.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a vizat critici referitoare la admisibilitatea acțiunii promovate de reclamanți, la modalitatea soluționării direct de către instanța de judecată a notificării și la inexistența unei expertize de specialitate care să stabilească întinderea dreptului de proprietate dedus judecății, fără a face vreo referire la nerespectarea, de către reclamanți a procedurilor aferente Legii nr. 10/2001 ori la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Se constată astfel că, prin sentința primei instanțe și în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunea valabilității titlului statului și a respectării procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, asupra acestor aspecte s-a statuat cu putere de lucru judecat, astfel încât nu mai pot fi puse în discuție, rămânând câștigate în mod definitiv și irevocabil cauzei.

Hotărârile judecătorești față de care nu s-au exercitat, în termenul stabilit, căile de atac prevăzute de lege, intră în puterea lucrului judecat, iar hotărârile judecătorești față de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului, nu pot fi atacate cu recurs. Pentru identitate de rațiune, acele aspecte dintr-o hotărâre judecătorească care nu au constituit critici formulate în cadrul apelului, deși s-a exercitat o asemenea cale de atac, sunt supuse autorității de lucru judecat în ipoteza promovării recursului, neputând fi invocate pentru prima oară în calea extraordinară de atac, întrucât reprezintă chestiuni față de care nu s-a exercitat calea de atac a apelului. Astfel, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și problemele de drept ce sunt dezlegate irevocabil prin hotărârea judecătorească, recunoscându-se un asemenea efect și cu privire la considerentele care se reflectă în dispozitiv.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi și analiza criticile pârâtului referitoare la valabilitatea sau nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, precum și la respectarea sau nerespectarea, de către reclamanți, a procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, reprezentând critici omisso medio, în cauză nu s-au conturat motive de ordine publică iar criticile formulate nu se circumscriu cadrului legal prevăzut de art. 304 C. proc. civ., astfel încât conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 57/ A din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.