ÎCCJ, decizie (scj.ro #81916)

Contestație împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005. Cuprins pe materii. Drept civil. Acțiune privind obligarea unității deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005 Index alfabetic . Drept civil.

- notificare - decizie - despăgubiri Legea nr. 247/2005: Titlul VII După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost scindată în două etape, cadrul legal prezent permițând instanței civile să analizeze calitatea de persoană îndreptățită, preluarea abuzivă și natura măsurilor reparatorii, urmând ca instanța de contencios administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. De aceea, instanța de apel nu și-a contestat propria competență, ci a judecat cauza în limitele competențelor conferite de legiuitor în această fază a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Decizia instanței de apel nu a încălcat dreptul de acces la o instanță, care, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, ci poate fi supus acelor limitări, care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a aduce atingere însăși substanței dreptului de acces la o instanță de judecată. Or, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010, par. 115) . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6289 din 24 noiembrie 2010. Prin sentința nr. 892 din 23 iunie 2009, Tribunalul București, Secția V a civilă a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.F., C.M.M.

și V.P.R. în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 668.653 lei, reprezentând despăgubiri corespunzătoare imobilului format din teren și construcții, situat în București, sector 1. A respins în rest ca neîntemeiată acțiunea precizată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamanților, S.S., care l-a dobândit prin act de vânzare – cumpărare și că a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 224/1951. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat prin notificare restituirea în natură a imobilului, care în prezent este proprietatea numitelor B.M.

și B.N. Pârâtul, deși avea obligația de a se pronunța prin dispoziție în termenul impus de lege asupra cererii de restituire, a refuzat să soluționeze notificarea. Reținând că reclamanții au făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a preluării abuzive, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece a fost înstrăinat unor terțe persoane și a obligat pârâtul să le plătească despăgubiri reprezentând valoarea imobilului. În ceea ce privește cererea privind lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, tribunalul a respins-o față de împrejurarea că reclamanții nu au mai susținut această cerere.

Prin decizia nr. 183 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile și cuantumul prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Instanța de apel a reținut, prin raportare la decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, că instanța trebuie să soluționeze pe fond contestația. Prima instanță, însă, nu a ținut seama de dispozițiile din Titlul VII ale Legii nr. 247/2005, care stabilește prin art. 16 procedura de stabilire a despăgubirilor.

Potrivit deciziei nr. LII din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termen. Instanța de apel a găsit ca fiind parțial corect raționamentul primei instanțe, conform căruia dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 1 din Primul protocol adițional impuneau stabilirea cuantumului debitului, dar măsurile reparatorii nu sunt stabilite de legiuitor în sarcina apelantului pârât, ci în sarcina Statului, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dacă s-ar accepta procedeul primei instanțe s-ar greva fără temei bugetul unității administrativ teritoriale, care nu are drept scop acoperirea contravalorii despăgubirilor datorate de stat persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv. În ceea ce privește criticile pârâtului privind cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a reținut că acesta urmează a fi stabilit de experții evaluatori specializați aflați la dispoziția Comisiei centrale, conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanții. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, recurenții au arătat că decizia atacată este nelegală. Astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, pentru că a lăsat necercetate criticile formulate la motivele de apel prin întâmpinare și prin concluziile orale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție de acordare a despăgubirilor și nici prima instanță nu a dispus aceasta. Recurenții au mai arătat că decizia atacată aduce argumente străine de obiectul cauzei, deoarece decizia nr. LII/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii se referă la inaplicabilitatea art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii, dar în cauză o astfel de decizie nu a fost emisă. Prin urmare, decizia și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt străine de cauză. De asemenea, au arătat recurenții, decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curți a fost citată fragmentar, ruptă din context.

Recurenții au mai arătat că instanța de apel nu a ținut seama de decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, pe care și-a întemeiat acțiunea și prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să judece pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificărilor, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare. Instanța de apel și-a contestat propria competență și a interzis în acest mod accesul la justiție. În acest sens, susțin recurenții, sunt și cauzele pronunțate de Curtea Europeană împotriva României.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității, se constată că în virtutea acestui principiu ce guvernează procesul civil, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în limitele căruia urmează a avea loc judecata. Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că judecata în apel s-a făcut cu respectarea principiului disponibilității, instanța de apel analizând atât motivele de apel formulate de pârât dar și apărările și susținerile reclamanților – intimați, formulate prin notele scrise depuse la dosar și în concluziile orale, referitoare la calitatea de persoană îndreptățită, accesul la instanță și plenitudinea de competență.

Este nefondată și susținerea recurenților că s-a încălcat principiul disponibilității, pentru că instanța de apel a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții prin care să acorde despăgubiri, cerere pe care nu au formulat-o. Așa cum s-a arătat, în virtutea principiului disponibilității, reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, instanța fiind obligată să se pronunțe numai în limitele a ceea ce s-a cerut. Cu toate acestea, odată fixat cadrul procesual, judecata trebuie să decurgă în limitele regulilor dreptului material și procesual ce guvernează litigiul dedus judecății, principiul disponibilității nedând posibilitatea părții să beneficieze de alte drepturi, afirmate, dar nereglementate de procedura în limitele căreia are loc judecata.

Astfel, în cauză, este adevărat că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului să emită o decizie sau dispoziție de acordare a despăgubirilor, ci obligarea pârâtului să emită o decizie de restituire în natură, iar în situația în care restituirea nu este posibilă, obligarea la plata despăgubirilor. Cererea de chemare în judecată, este, însă, o contestație împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar principiul disponibilității nu se poate exercita decât în limitele drepturilor prevăzute de această lege specială. Recurenții au mai arătat că decizia atacată aduce argumente străine de obiectul cauzei, dar nici această critică nu este fondată.

Decizia nr. LII/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii este aplicabilă în cauză și în mod corect instanța de apel a avut în vedere dispozițiile sale obligatorii. În esență dispoziția amintită a analizat situația notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 257/2005, ca o aplicație a principiului că legalitatea unui act emis cu efecte jurisdicționale nu poate fi analizată decât prin raportare la legea în vigoare la momentul emiterii sale. Or, nu acesta este cazul în speță, deoarece, la data sesizării instanței de judecată nu exista o decizie sau dispoziție motivată de soluționare a notificării. Prin urmare, în mod corect, prin raționament „per a contrario ”, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 își găsesc aplicarea în speță, iar decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie 2008 a Înaltei Curți a fost menționată fără a fi ruptă din context.

Au mai susținut recurenții că instanța de apel nu a ținut seama de decizia nr. XX din 19 martie 2007, dar această decizie nu este aplicabilă în cauză. Astfel, decizia amintită a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată și a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Decizia în interesul legii a asigurat aplicarea și interpretarea unitară a textului de lege vizat, în condițiile în care unele instanțe de judecată au respins ca inadmisibile sau ca premature acțiunile prin care s-a solicitat restituirea în natură, dacă unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii. Această chestiune nu face obiect de analiză în cauza de față, deoarece cererea reclamanților nu a fost respinsă de instanța de apel, ci a fost admisă în parte, iar dispoziția obligării la despăgubiri a fost înlocuită cu aceea a obligării unității deținătoare să emită dispoziție prin care să propună reclamanților despăgubiri în condițiile legii speciale.

Analiza pe fond a contestației în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci in primul rând, stabilirea calității de persoană îndreptățită, a existenței preluării abuzive, precum și a naturii măsurilor reparatorii care se impun. După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost scindată în două etape, cadrul legal prezent permițând instanței civile să analizeze calitatea de persoană îndreptățită, preluarea abuzivă și natura măsurilor reparatorii, urmând ca instanța de contencios administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De aceea, instanța de apel nu și-a contestat propria competență, ci a judecat cauza în limitele competențelor conferite de legiuitor în această fază a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii. Decizia instanței de apel nu a încălcat dreptul de acces la o instanță, care, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, ci poate fi supus acelor limitări, care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a aduce atingere însăși substanței dreptului de acces la o instanță de judecată.

Or, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010, par. 115). De asemenea, decizia instanței de apel nu reprezintă nici o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din primul protocol adițional la Convenție , deoarece, așa cum în repetate rânduri a afirmat Curtea Europeană, pentru a beneficia de garanțiile acestui articol din Convenția europeană, reclamantul trebuie să dețină un bun.

Or, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauzele Penția și Penția împotriva României , hotărârea din 23 martie 2006 ; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea din 3 decembrie 2002, cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010). În cauză, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanții nu dețineau un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană ci au inițiat un demers judiciar în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv cu mult înainte de ratificarea Convenției europene de către România.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României , s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, dar, odată adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamanți se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va fi respins ca nefondat.