ÎCCJ, decizie (scj.ro #81916)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81916) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație împotriva refuzului

nejustificat al unității deținătoare, întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată. Acordarea

despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005.

Cuprins

pe materii.

Drept civil. Acțiune privind obligarea unității

deținătoare de a emite decizi/dispoziție pentru acordarea

măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea

despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005

Index

alfabetic

. Drept civil.

-

notificare

-

decizie

-

despăgubiri

Legea nr. 247/2005: Titlul VII

După intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 a fost scindată în două etape, cadrul legal prezent

permițând instanței civile să analizeze calitatea de

persoană îndreptățită, preluarea abuzivă și

natura măsurilor reparatorii, urmând ca instanța de contencios

administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor stabilite de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De aceea, instanța de apel nu și-a

contestat propria competență, ci a judecat cauza în limitele

competențelor conferite de legiuitor în această fază a

procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Decizia instanței de apel nu a

încălcat dreptul de acces la o instanță, care, conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu este un drept

absolut, ci poate fi supus acelor limitări, care, prin natura lor, nu sunt

susceptibile de a aduce atingere însăși substanței dreptului de

acces la o instanță de judecată.

Or, parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea

Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit

în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva

României (hotărârea din 12 octombrie 2010, par. 115)

.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.

6289 din 24 noiembrie 2010.

Prin sentința nr.

892 din 23 iunie 2009, Tribunalul București, Secția V a civilă a

admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanții

S.F., C.M.M. și V.P.R. în contradictoriu cu Municipiul București,

prin primar general.

A obligat pârâtul la

plata către reclamanți a sumei de 668.653 lei, reprezentând

despăgubiri corespunzătoare imobilului format din teren și construcții,

situat în București, sector 1.

A respins în rest ca

neîntemeiată acțiunea precizată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost

proprietatea autorului reclamanților, S.S., care l-a dobândit prin act de

vânzare – cumpărare și că a fost preluat de Statul Român în baza

Decretului nr. 224/1951.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat prin notificare

restituirea în natură a imobilului, care în prezent este proprietatea

numitelor B.M. și B.N.

Pârâtul, deși

avea obligația de a se pronunța prin dispoziție în termenul

impus de lege asupra cererii de restituire, a refuzat să soluționeze

notificarea.

Reținând că

reclamanții au făcut dovada calității de persoană

îndreptățită și a preluării abuzive, tribunalul a

constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece a

fost înstrăinat unor terțe persoane și a obligat pârâtul să

le plătească despăgubiri reprezentând valoarea imobilului.

În ceea ce

privește cererea privind lăsarea în deplină proprietate și

liniștită posesie a imobilului, tribunalul a respins-o față

de împrejurarea că reclamanții nu au mai susținut această

cerere.

Prin decizia nr.

183 A

din 11 martie 2010,

Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă a admis apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva

sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat

pârâtul să emită dispoziție de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile și cuantumul

prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Instanța de apel

a reținut, prin raportare la decizia nr. IX din 20 martie 2006,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

interesul legii, că instanța trebuie să soluționeze pe fond

contestația.

Prima

instanță, însă, nu a ținut seama de dispozițiile din

Titlul VII ale Legii nr. 247/2005, care stabilește prin art. 16 procedura

de stabilire a despăgubirilor.

Potrivit deciziei nr.

LII din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în interesul legii, prevederile cuprinse în art. 16

și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor

sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termen.

Instanța de apel

a găsit ca fiind parțial corect raționamentul primei

instanțe, conform căruia dispozițiile art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale și art. 1 din Primul protocol adițional impuneau

stabilirea cuantumului debitului, dar măsurile reparatorii nu sunt

stabilite de legiuitor în sarcina apelantului pârât, ci în sarcina Statului,

reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Dacă s-ar accepta

procedeul primei instanțe s-ar greva fără temei bugetul

unității administrativ teritoriale, care nu are drept scop acoperirea

contravalorii despăgubirilor datorate de stat persoanelor ale căror

imobile au fost preluate abuziv.

În ceea ce

privește criticile pârâtului privind cuantumul despăgubirilor,

instanța de apel a reținut că acesta urmează a fi stabilit

de experții evaluatori specializați aflați la dispoziția

Comisiei centrale, conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanții.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură

civilă, recurenții au arătat că decizia atacată este

nelegală.

Astfel, instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității, pentru că a

lăsat necercetate criticile formulate la motivele de apel prin întâmpinare

și prin concluziile orale.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului

să emită dispoziție de acordare a despăgubirilor și

nici prima instanță nu a dispus aceasta.

Recurenții au mai

arătat că decizia atacată aduce argumente străine de

obiectul cauzei, deoarece decizia nr. LII/2007, pronunțată de Înalta

Curte în interesul legii se referă la inaplicabilitatea art. 16 și

următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul deciziilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, dar în cauză o astfel de

decizie nu a fost emisă.

Prin urmare, decizia

și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt străine de cauză.

De asemenea, au

arătat recurenții, decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie

2008 a

Înaltei Curți a

fost citată fragmentar, ruptă din context.

Recurenții au mai

arătat că instanța de apel nu a ținut seama de decizia nr.

XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în interesul legii, pe care și-a întemeiat acțiunea

și prin care s-a statuat că instanța de judecată este

competentă să judece pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificărilor, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Instanța de apel

și-a contestat propria competență și a interzis în acest

mod accesul la justiție.

În acest sens,

susțin recurenții, sunt și cauzele pronunțate de Curtea

Europeană împotriva României.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct.

9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

În ceea ce

privește critica referitoare la încălcarea principiului

disponibilității, se constată că în virtutea acestui

principiu ce guvernează procesul civil, părțile pot determina nu

numai existența procesului, ci și conținutul procesului, prin

stabilirea cadrului procesual în limitele căruia urmează a avea loc

judecata.

Analizând actele

și lucrările dosarului, se constată că judecata în apel s-a

făcut cu respectarea principiului disponibilității,

instanța de apel analizând atât motivele de apel formulate de pârât dar

și apărările și susținerile reclamanților –

intimați, formulate prin notele scrise depuse la dosar și în

concluziile orale, referitoare la calitatea de persoană

îndreptățită, accesul la instanță și plenitudinea

de competență.

Este nefondată

și susținerea recurenților că s-a încălcat principiul

disponibilității, pentru că instanța de apel a obligat

pârâtul la emiterea unei dispoziții prin care să acorde

despăgubiri, cerere pe care nu au formulat-o.

Așa cum s-a

arătat, în virtutea principiului disponibilității, reclamantul

este cel care fixează cadrul procesual, instanța fiind obligată

să se pronunțe numai în limitele a ceea ce s-a cerut.

Cu toate acestea,

odată fixat cadrul procesual, judecata trebuie să decurgă în

limitele regulilor dreptului material și procesual ce guvernează

litigiul dedus judecății, principiul disponibilității

nedând posibilitatea părții să beneficieze de alte drepturi,

afirmate, dar nereglementate de procedura în limitele căreia are loc

judecata.

Astfel, în cauză,

este adevărat că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului

să emită o decizie sau dispoziție de acordare a despăgubirilor,

ci obligarea pârâtului să emită o decizie de restituire în

natură, iar în situația în care restituirea nu este posibilă,

obligarea la plata despăgubirilor.

Cererea de chemare în

judecată, este, însă, o contestație împotriva refuzului

nejustificat al unității deținătoare, întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar

principiul disponibilității nu se poate exercita decât în limitele

drepturilor prevăzute de această lege specială.

Recurenții au mai

arătat că decizia atacată aduce argumente străine de

obiectul cauzei, dar nici această critică nu este fondată.

Decizia nr. LII/2007,

pronunțată de Înalta Curte în interesul legii este aplicabilă în

cauză și în mod corect instanța de apel a avut în vedere

dispozițiile sale obligatorii.

În esență

dispoziția amintită a analizat situația notificărilor

soluționate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 257/2005, ca o

aplicație a principiului că legalitatea unui act emis cu efecte

jurisdicționale nu poate fi analizată decât prin raportare la legea

în vigoare la momentul emiterii sale.

Or, nu acesta este

cazul în speță, deoarece, la data sesizării instanței de

judecată nu exista o decizie sau dispoziție motivată de

soluționare a notificării.

Prin urmare, în mod

corect, prin raționament „per a

contrario

”,

instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005 își găsesc aplicarea în

speță, iar decizia civilă nr. 5480 din 3 octombrie

2008 a

Înaltei Curți a

fost menționată fără a fi ruptă din context.

Au mai susținut

recurenții că instanța de apel nu a ținut seama de decizia

nr. XX din 19 martie 2007, dar această decizie nu este aplicabilă în

cauză.

Astfel, decizia

amintită a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art.

26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată și a stabilit că

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau

dispoziției de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Decizia în interesul

legii a asigurat aplicarea și interpretarea unitară a textului de

lege vizat, în condițiile în care unele instanțe de judecată au

respins ca inadmisibile sau ca premature acțiunile prin care s-a solicitat

restituirea în natură, dacă unitatea deținătoare nu s-a

pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii.

Această chestiune

nu face obiect de analiză în cauza de față, deoarece cererea

reclamanților nu a fost respinsă de instanța de apel, ci a fost

admisă în parte, iar dispoziția obligării la despăgubiri a

fost înlocuită cu aceea a obligării unității

deținătoare să emită dispoziție prin care să

propună reclamanților despăgubiri în condițiile legii

speciale.

Analiza pe fond a

contestației în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar

stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci in primul rând, stabilirea

calității de persoană îndreptățită, a

existenței preluării abuzive, precum și a naturii măsurilor

reparatorii care se impun.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost scindată în două etape,

cadrul legal prezent permițând instanței civile să analizeze

calitatea de persoană îndreptățită, preluarea abuzivă

și natura măsurilor reparatorii, urmând ca instanța de

contencios administrativ să analizeze cuantumul despăgubirilor

stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De aceea,

instanța de apel nu și-a contestat propria competență, ci a

judecat cauza în limitele competențelor conferite de legiuitor în

această fază a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Decizia instanței

de apel nu a încălcat dreptul de acces la o instanță, care,

conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu este

un drept absolut, ci poate fi supus acelor limitări, care, prin natura lor,

nu sunt susceptibile de a aduce atingere însăși substanței

dreptului de acces la o instanță de judecată.

Or, parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o

instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot

Maria Atanasiu și alții împotriva

României

(hotărârea din 12 octombrie 2010, par. 115).

De asemenea, decizia

instanței de apel nu reprezintă nici o încălcare a dreptului

garantat de art. 1 din primul protocol adițional

la Convenție

,

deoarece, așa cum în repetate rânduri a afirmat Curtea Europeană,

pentru a beneficia de garanțiile acestui articol din Convenția

europeană, reclamantul trebuie să dețină un bun.

Or, Curtea

europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri”, în sensul

articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauzele

Penția

și

Penția

împotriva României

,

hotărârea din 23 martie 2006

;

cauza

Malhous

contra

Republicii Cehe,

hotărârea din 13 decembrie 2000, cauza

Lindner

și

Hammermeyer

împotriva României,

hotărârea din 3

decembrie 2002, cauza

Maria Atanasiu

și alții împotriva României,

hotărârea din 12 octombrie

2010).

În cauză, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanții nu

dețineau un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional

la Convenția

europeană ci au inițiat un demers judiciar în vederea obținerii

de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv cu mult înainte de

ratificarea Convenției europene de către România.

Astfel, în cauza

Păduraru

împotriva României

, s-a reținut

că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție

nu

poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate

înainte de ratificarea Convenției.

Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, dar,

odată adoptată o soluție de către stat, ea trebuie

implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru

a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea

pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea

măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea

europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea

măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de

măsuri reparatorii.

Față de

considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamanți se va privi

ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură

civilă, va fi respins ca nefondat.