ÎCCJ, decizie (scj.ro #82031)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82031) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație împotriva deciziei/dispoziției

emisă in temeiul Legii nr.10/2001 cu privire la cuantumul

despăgubirilor acordate. Competența instanței

judecătorești de a stabili cuantumul despăgubirilor ce pot fi

acordate în cazul deciziilor/dispozițiilor emise, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/005.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Drept de proprietate. Contestație

împotriva deciziei emisă in temeiul Legii nr.10/2001 cu privire la

cuantumul despăgubirilor acordate.

Index alfabetic

.

Drept civil.

-

Contestație împotriva

deciziei/dispoziției emisă in temeiul Legii nr.10/2001.

-

Competența instanței

judecătorești de a stabili cuantumul despăgubirilor ce pot fi

acordate în cazul deciziilor/dispozițiilor emise după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/005

Legea nr. 10/2001, republicată:

art. 7, art. 11, art. 24

Legea nr. 247/2005: art. 16

Pentru deciziile sau

dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce

privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea

deținătoare, în situația în care aceasta refuză să

soluționeze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de restituire

în natură.

În

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face

obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce

au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor

.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.

7037 din 25 octombrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 1039 din

21 septembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins contestația

formulată de reclamanții C.E.G., C.C., A.C.L., G.L., P.M.S. și

I.V. în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploiești și

Primarul municipiului Ploiești.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei nr. 108 din 11

ianuarie 2006, emisă de Primăria municipiului Ploiești,

solicitând obligarea acesteia să restituie în natură un imobil situat

în Ploiești, județul Prahova.

Tribunalul a constatat că imobilul a

fost expropriat de la P.D., autorul reclamanților. Notificarea formulată

de reclamanți a fost respinsă prin dispoziția nr. 108 din 11

ianuarie 2006, cu motivarea că terenul a cărui restituire se

solicită este afectat de utilitate publică, fiind ocupat de Halele

Centrale Ploiești și amenajările aferente. În această

situație, Primăria municipiului Ploiești a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția atacată s-a reținut, în

mod corect, că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece, din

probele administrate în cauză a rezultat că scopul exproprierii a

fost realizat, situație în care devin incidente dispozițiile

art. 11

alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Tribunalul a mai constatat, că nu pot

fi reținute susținerile reclamanților,

în

sensul că trebuia să li se achite contravaloarea imobilului, așa

cum a fost stabilită de către expert deoarece, potrivit art. 16 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, verificarea și stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor este atribuția Comisiei Centrale de Stabilire

a Despăgubirilor.

Prin decizia nr. 40 din 26 ianuarie 2007, Curtea de Apel

Ploiești a constatat nulitatea apelului declarat de apelantele P.M.S.

și I.V., întrucât acestea  nu au semnat cererea de apel, deși au

fost citate cu mențiunea de a se prezenta în instanță în acest

scop și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.E.G.,

C.C., G.L. și A.C.L.

Instanța de apel a mai constatat că tribunalul

a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3)

și alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de

împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură pentru

că s-a realizat scopul exproprierii.

Nivelul despăgubirilor cuvenite foștilor

proprietari se apreciază de către autorități și

după procedura instituită prin art. 36 și urm. din Legea nr.

10/2001, această operațiune nefiind de competența

instanțelor de judecată, chiar dacă prin expertiză imobilul

a fost evaluat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat

recurs reclamanții.

Invocând la modul general dispozițiile art. 299 –

art. 316 din Codul de procedură civilă, recurenții au

arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut

că nu se poate analiza legalitatea și temeinicia cuantumului și

tipului despăgubirilor, deși în art. 4 al dispoziției contestate

se prevede expres  că aceasta poate fi contestată în termen de

30 de zile, drept ce este prevăzut și

în art.

24 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a observat că nu a fost

abrogat Cap. V din Legea nr. 10/2001 care prevede posibilitatea acordării

de despăgubiri bănești.

Mai arată recurenții, că

măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc

doar cu acordul persoanei îndreptățite, iar în

lipsa acestui acord, litigiul se soluționează de instanța de

judecată competentă. Aceste constatări ale instanțelor de

judecată sunt în contradicție cu jurisprudența CEDO.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., dar nu sunt

fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o

serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special

în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin

persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și

acordare a acestora.

Astfel,

potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă

restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau

dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

În

cauză, notificarea reclamanților a fost soluționată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar aceștia nu au

solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii.

În

această situație, acordarea de despăgubiri pentru imobilele

preluate în mod abuziv, prin expropriere, se face în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

De

altfel, nici înainte de modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005, pentru imobilele expropriate nu se puteau acorda măsuri

reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, pentru că

regimul juridic al acestor imobile este reglementat de art. 11 din Legea nr.

10/2001, iar dispozițiile acestui articol au caracter de normă

specială, prin raportare la art. 24 alin. (2) care prevedea posibilitatea

acordării despăgubirilor bănești pentru construcțiile

cu destinația de locuință.

După

abrogarea alineatului 2 al art. 24, acordarea de măsuri reparatorii sub

forma despăgubirilor bănești nu mai este posibilă, astfel

încât, în prezent, indiferent de modalitatea de preluare și natura

imobilului, măsurile reparatorii sunt cele prevăzute de legea

specială.

Art.

16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că

notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare

a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea

de Despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția

conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și

de documentația aferentă.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al

textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de

evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

Prin

urmare, aceste dispoziții legale au schimbat esențial procedura de

atacare în instanță a deciziilor emise în faza administrativă

prealabilă, precum și instanța competentă să le

soluționeze.

Astfel,

pentru deciziile sau dispozițiile emise după intrarea în vigoare a

Legii nr. 247/2005, competența instanței civile se păstrează

doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă

la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză

să soluționeze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea

de restituire în natură.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face

obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar

după ce au

fost stabilite prin

decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De altfel, problema competenței

instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul

despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în

interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat

că prevederile cuprinse în art.16 și următoarele din Legea nr.

247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005.

În

cauză, prin dispoziția nr. 731 din 6 februarie 2006, emisă

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, Primarul municipiului

Ploiești a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce a

făcut obiectul notificării transmise de reclamanți

Primăriei municipiului Ploiești și a propus acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată și republicată.

Prin

urmare, dispoziția fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005, procedura contestării acesteia este cea prevăzută

de noile dispoziții legale.

Mențiunea

din art. 4 al dispoziției, referitoare la termenul de contestație,

se justifică

prin aceea că unitatea deținătoare a respins cererea de

restituire în natură, situație în care, așa cum s-a arătat,

persoana îndreptățită se poate adresa instanței civile.

De aceea, ambele instanțe au

făcut o corectă aplicare a legii atunci când au constatat că

stabilirea cuantumului despăgubirilor nu poate face obiectul de

analiză al instanței de judecată, despăgubirile urmând a fi

stabilite prin decizie a Comisiei Centrale.

Soluția

nu este în dezacord cu principiile și jurisprudența CEDO, deoarece

dreptul de acces la o instanță de judecată nu este un drept

absolut. El poate fi supus condiției prealabile a unei proceduri

administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările

aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conținut

însuși conținutul dreptului ocrotit.

Or,

dreptul de acces la instanță nu este negat, dar este supus

condiției epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală.

În

schimb, posibilitatea atacării cuantumului despăgubirii de două

ori în instanță ar fi de natură a prejudicia durata

rezonabilă a procedurii și dreptul de a obține în termen scurt

măsurile reparatorii acordate de lege.

Față

de cele arătate, recursul declarat este nefondat și, în temeiul art.

312 alin. (1) din C.proc.civ., a fost respins ca atare.

În

ceea ce privește recursul reclamantelor P.M.S. și I.V., s-a constatat

că acesta este nul.

Astfel,

conform dispozițiilor art. 302

1

din C.proc.civ., cererea de

recurs, sub sancțiunea nulității, va cuprinde și

semnătura persoanei care uzează de calea de atac.

În

cauză, cererea de declarare a recursului poartă o singură

semnătură,

indescifrabilă,

care aparține, conform susținerilor făcute de reclamanții

C.E.G., C.C. și G.L. în ședința din 25 octombrie 2007,

reclamantei A.C.

Reclamantele

P.M.S. și I.V., deși au fost citate cu mențiunea de a se

prezenta în instanță pentru au semna cererea de declarare a

recursului nu au dat curs acestei solicitări.

Prin urmare, s-a constat că recursul

declarat de acestea este nul.